RESURSE NATURALE

CURS 1

Noţiuni introductive

Resursele naturale pot fi definite în numeroase feluri neexistând o

definiţie unanim acceptată. O abordare foarte generalizantă este aceea prin
care resursele naturale se definesc ca fiind acele elemente materiale,
existente in mediu care pot fi utilizate de un sistem biologic. Omul
utilizează resursele naturale intr-un mod specific, nu numai pentru
satisfacerea nevoilor biologice dar şi pentru crearea mijloacelor de
transformare a mediului, de satisfacere a cerinţelor create de dezvoltarea sa
socială. Conceptul de resurse naturale are o semnificaţie profundă, incluzând
toate elementele naturale indispensabile vieţii omului şi dezvoltării
economice. Resursele naturale pot fi definite şi ca reprezentând
totalitatea zăcămintelor de resurse minerale, a terenurilor cultivabile, a
pădurilor şi apelor de care dispune o anumită ţară.

Legea protecţiei mediului din România defineşte resursele naturale ca

fiind totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în
activitatea umană: resurse neregenerabile - minerale şi combustibili
fosili, regenerabile - apă, aer, sol, floră, fauna sălbatică, inclusiv cele
inepuizabile - energie solară, eoliană, geotermală şi a valurilor.

Resursele naturale se pot clasifica după criteriul originii acestora în două

grupe:
 resurse biotice, care derivă din animale şi plante;
 resurse abiotice, care derivă din pământ, aer, apă, ş.a.; resursele
minerale şi energetice sunt de asemenea resurse abiotice.

După criteriul epuizabilităţii, resursele naturale sunt clasificate în două

mari categorii:
 resurse regenerabile şi
 resurse neregenerabile.
 Resursele regenerabile la rândul lor sunt considerate ca fiind resursele vii
(peşti, păduri,etc.), care pot să se refacă dacă nu sunt supravalorificate.
Resursele regenerabile vii pot să se refacă şi pot fi folosite pe termen
nelimitat dacă sunt folosite raţional. Odată ce resursele regenerabile sunt
consumate la o rată care depăşeşte rata lor naturală de refacere, ele se vor
diminua şi în cele din urmă se vor epuiza. Rata care poate fi susţinută de o
resursă regenerabilă este determinată de rata de refacere şi de mărimea
disponibilului acelei resurse. Resursele naturale regenerabile ce nu sunt vii
includ solul, apa, vântul, mareele şi radiaţia solară.
Mediul natural poate fi privit ca un furnizor de materii prime (apă, lemn,
resurse minerale etc), materii necesare in producţia de bunuri şi servicii dar
în acest sens este necesar să se identifice măsuri de reducere a impactului şi
să se dezvolte un concept de utilizare eficientă şi la minimum a acestor
resurse. Resursele naturale sunt considerate capital natural ce poate fi
convertit în materii prime în cadrul proceselor capitalului infrastructural.
Resursele naturale ale unei ţări determină bogăţia sa şi statutul său în
sistemul economic mondial, prin determinarea influenţei sale politice.
Statele dezvoltate sunt mai puţin dependente de resursele naturale pentru
bogăţie, deoarece au o bază în capitalul infrastructural pentru producţie.

Noţiuni generale privind resursele naturale - minerale si energetice

În sensul cel mai larg (conform Legii minelor din România) noţiunea
de resursă minerală = substanţă naturală din scoarţa terestră, formată în
urma proceselor geologice, utilizabilă ca atare sau prin prelucrare, în
activitatea economico-socială.
Noţiunea este sinonimă cu cea de substanţă minerală utilă (s.m.u)
utilizată mai frecvent în activităţile legate de cercetarea geologică pentru
evidenţierea acestora, legate de exploatarea şi valorificarea lor.
În scoarţa terestră, multe din elementele chimice vitale pentru
societatea umană se găsesc în cantităţi foarte reduse. Astfel:

Cu = doar 0,006 % media conţinutului în scoarţa terestră

Au = 0,004 ppm [1 ppm = 0,0001 % (10-4)]
Ag = 0,07 ppm
Zn = 0,007 %
Pb= 0,0013 %
Fe = 5 %
 Al = 8,1 %

Elementle respective sunt în general sub formă de minerale – oxizi,

sulfuri, silicaţi, etc. şi mai rar ca elemente native – Au, Pt.
Concentraţia medie a mineralelor în crusta terestră este insuficientă
pentu a forma concentraţii cu valoare economică. Procesele geologice
complexe ce conduc la formarea rocilor magmatice, sedimentare şi
metamorfice duc si la concentrarea mineralelor ce conţin elemente cu
valoare economică.
Factorul de concentrare [Fc] sau de îmbogăţire [Fi] a elementelor
sau mineralelor reprezintă creşterea concentraţiei unui element / mineral
raportată la conţinutul mediu din scoarţa terestră şi din diverse tipuri de roci,
ce conduc la generarea unor concentraţii economice, respectiv zăcăminte.

Zăcământ (conform Legii minelor) = acumulare naturală de resurse

minerale, valorificabilă din punct de vedere tehnic şi economic.
Un zăcământ poate fi definit şi ca o îmbogăţire în mineralele de
interes economic şi ca atare cu cât factorul de concentrare / îmbogăţire este
mai mare cu atât zăcământul este mai bogat.
Pentru a putea fi considerate zăcăminte valorificabile din punct de
vedere economic, elementele din crustă trebuie să aibă factori de concentrare
foarte diferiţi. Astfel :
Fe – pentru a fi valorificat la un conţinut minim de 45 % dintr-un
zăcământ probabil economic trebuie să aibă un factor de concentraţie de 9;
Cu – pentru un conţinut minim de 0,4 % trebuie să aibă Fc / Fi de 
Au – pentru 1 ppm (0,0001 %)  Fc / Fi de 250;
Al – pentru 16 % conţinut minim  Fc / Fi de2

Rezervă (conform Legii minelor) = parte de zăcământ, determinată

cantitativ şi calitativ prin lucrări de explorare şi exploatare, având stabilite
condiţiile tehnice şi economice de valorificare.