Geografia economică

mondială
TEORIA RESURSELOR NATURALE
Geografia economică mondială, ca ramură a
Geografiei, studiază, pe măsură ce dezvoltarea
economică se accelerează, resursele naturale,
atât ca răspândire în spaţiu, cât şi ca obiect al
activităţii economice de prelucrare, transport,
depozitare şi distribuire.
Amploarea acţiunilor umane, indiferent de
domeniul de activitate, este indiscutabil dependentă
de resursele naturale.

Atât în trecut, cât şi în prezent au existat puncte de

vedere diferite în ceea ce priveşte delimitarea sferei
noţiunii de resurse naturale.

Astăzi, cei mai mulţi, acceptă ideea că prin resurse

naturale se înţeleg toate concentrările naturale de
substanţe solide, lichide sau gazoase aflate în
interiorul sau exteriorul scoarţei terestre ce asigură
baza existenţei omeneşti şi reprezintă principalul
obiect al activităţii economice.
Noţiunea de resursă economică este mai cuprinzătoare decât

cea de resursă naturală prin faptul că ea cuprinde pe lângă

resursa naturală şi forma de materie primă în care ajunge
aceasta, ca urmare a prelucrării în cadrul diferitelor activităţi
economice.

Conceptul de resursă are un caracter dinamic, schimbându-şi

conţinutul în raport cu necesităţile societăţii şi în raport cu

gradul de cunoaştere a naturii şi cu posibilităţile tehnice de a le
atrage în procesul de producţie.
Răspândirea inegală a resurselor se datorează în primul

rând factorilor geologici şi celor climatici; această

neuniformitate este trăsătura tuturor resurselor de

materii prime minerale şi de combustibili, cu profunde

implicaţii asupra dezvoltării economice.

Repartiţia geografică a resurselor naturale este explicată

cu ajutorul factorilor naturali care le-au generat, dar şi

acelora socio-economici care le-au creat o valoare de

întrebuinţare.
Această răspândire inegală a resurselor este strâns legată de particularităţile

evoluţiei geologice a diferitelor regiuni, dar şi stadiul diferit de cunoaştere a

potenţialului acestora.

În cazul unor regiuni la fel de cunoscute, condiţiile geologice diferite explică

diferenţierile ce apar, atât în privinţa volumului cât şi în ceea ce priveşte

gama de resurse.

Factorul geologic este responsabil de apariţia domeniului continental şi

marin. Deşi domeniul oceanic ocupă aproximativ 71% din suprafaţa Terrei,

acesta nu este cunoscut în totalitate, cu toate că există posibilitatea ca aici

să se găsească o mare parte din resursele de care are mare nevoie omenirea.
Distribuţia uscatului se reflectă şi în repartiţia resurselor.

Emisfera nordică cuprinde circa 2/3 din uscatul Terrei (Europa,

Asia, America de Nord, părţi din Africa şi America de Sud). În această

emisferă, acoperită de continente în proporţie de 39%, se găsesc
aproximativ 95% din rezervele mondiale de cărbuni, peste 90% din
rezervele cunoscute de petrol şi gaze naturale, 75% din minereurile
de fier şi circa 60% din resursele energetice.

Emisfera sudică este acoperită doar în proporţie de 19% de uscat şi

oferă mult mai puţine resurse naturale comparativ cu cea nordică.

Odată cu creşterea tot mai mare a consumului de resurse naturale a apărut şi pericolul reducerii
volumului lor sau chiar a dispariţiei unora. Una din clasificări are drept criteriu gradul de epuizare şi
refacere în timp a acestora. Astfel, resursele sunt:

Nemodificabile energia solară

INEPUIZABILE prin intervenţia
omului
Modificabile prin apa
intervenţia omului
aerul

Neregenerabile minereurile
EPUIZABILE
combustibilii fosili

Regenerabile plantele

animalele
O astfel de clasificare impune o conştientizare a faptului că

resursele nu sunt în întregime inepuizabile, chiar şi unele

care sunt considerate inepuizabile, cum ar fi apa, sunt

afectate de activitatea umană (datorită circuitului apei în

natură cantitatea de apă dulce nu se modifică, dar consumul

intens din anumite zone afectează considerabil resursele

acesteia).

Datorită dezvoltării industriale în ritmuri tot mai alerte şi a

creşterii consumului de resurse naturale s-a impus

impetuos activitatea de cercetare şi explorare a unor noi

resurse şi rezerve de substanţe minerale utile.

Resursele cuprind zăcăminte care în
prezent nu sunt importante din punct de
vedere economic, dar care pot deveni
rentabile în anumite condiţii economice şi
tehnice favorabile.
Rezervele cuprind zăcăminte prospectate,
ele fiind evaluate în raport cu importanţa,
calitatea şi posibilităţile de valorificare în
stadiul tehnicii actuale.
În funcţie de modurile diferite de formare, de locul unde se găsesc, de modul de utilizare,
de gradul de cunoaştere etc., resursele naturale se pot clasifica în mai multe moduri:
Criteriul naturii substanţelor utile
Criteriul modului de utilizare
RESURSELE
EXTRAATMOSFERICE ŞI ALE
ATMOSFEREI
Resursele extraatmosferice
Pământul primeşte o cantitate infimă din energia
emisă de Soare, dar suficientă pentru
desfăşurarea proceselor care au loc în partea
exterioară a planetei. În funcţie de latitudine şi
de unele condiţii locale (puritatea şi
nebulozitatea atmosferei), radiaţia solară globală
este neuniform răspândită.
Valorificarea energiei solare se realizează prin
mai multe metode: bioconversie, conversia
energiei solare în energie termică şi conversia
energiei solare în energie electrică.
Resursele atmosferei
ATMOSFERA reprezintă o inepuizabilă şi indispensabilă resursă pentru viaţa de pe Terra.
Atmosfera prezintă o sumă de resurse implicate în viaţa social-economică:
 
resurse climatice = acei factori climatici care contribuie direct şi favorabil la dezvoltarea
economică;
resurse agroclimatice = lumina, umezeala, vântul etc.;
resurse bioclimatice = cele care au în vedere scopuri terapeutice.
 
Resursele atmosferei pot fi clasificate şi în raport cu modul de folosinţă: resurse energetice
(energia eoliană) şi resurse de materii prime.
Energia eoliană a fost folosită de om din cele mai vechi timpuri.
Pentru producerea energiei electrice, energia eoliană devine rentabilă în regiunile în care
viteza medie a vântului depăşeşte 5 m/s şi frecvenţa sa este foarte ridicată. Astfel de
regiuni sunt: ţărmurile mărilor şi oceanelor, ţinuturile muntoase, unităţile de relief plane
şi foarte întinse şi arealele lipsite de vegetaţie (nord-vestul Europei, vestul Americii de Nord
şi Americii de Sud, nord-vestul Africii etc.).
Între ţările care valorifică energia eoliană pentru producerea energiei electrice se numără:
SUA, Rusia, Olanda, Danemarca, Spania, Franţa, Canada şi Japonia.
 
Atmosfera este o sursă de materii prime, fapt devenit evident la sfârşitul secolului al XIX-
lea, când au fost lichefiate unele gaze atmosferice: în 1880 - oxigenul şi în 1888 - azotul şi
hidrogenul.
RESURSELE LITOSFEREI
LITOSFERA dispune de resurse naturale foarte variate şi reprezintă suportul
solului, biodiversităţii, omului etc. Substanţele exploatate din litosferă se
clasifică astfel:
 resurse energetice,
 resurse de minereuri feroase şi neferoase,
 resurse pentru industria chimică (nemetalifere)
 roci de construcţie.
A. Resursele energetice cuprind: combustibilii fosili şi combustibilii
nucleari.
 Combustibilii fosili: petrolul (ţiţeiul), gazele naturale, cărbunii şi şisturile
bituminoase
 Combustibilii nucleari: uraniul, toriul și plutoniul
B. Resursele de minereuri feroase şi neferoase (resurse
metalurgice)
 Minereurile feroase
 Minereurile neferoase
RESURSELE LITOSFEREI
C. Resurse pentru industria chimică
(nemetalifere)
Rocile de construcție
D. Rocile de construcție cele mai frecvent folosite și
cu exploatări însemnate sunt:
Marmura, Granitul, Bazaltul, Caolinul, Travertinul
Dar la fel de importante sunt si nisipul, petrisul sau
argila
RESURSELE HIDROSFEREI
Apa – componentă de bază a mediului înconjurător –
deţine un volum apreciat la 1.380 miliarde km3. Cea mai
mare parte (cca. 97,3%) este cantonată în Oceanul
Planetar, restul (cca. 2,7%) fiind ape continentale.
A. Oceanul Planetar
Cu un volum de apă de aproximativ 1.338 miliarde km3,
Oceanul Planetar reprezintă un element de echilibru în
cadrul mediului înconjurător:
 furnizor de oxigen,
 factor climatic moderator,
 mediu de viaţă pentru cele mai multe vieţuitoare de pe Terra
Oceanul Planetar reprezintă un uriaş rezervor de resurse valorificate într-o măsură diferită,
printre care se numără:

 Dinamica apelor oceanice (mareele, curenţii oceanici şi valurile) este utilizată pentru producerea
energiei electrice.

 Materiile prime minerale:

 sarea (extrasă de: China, India, Mexic, Brazilia, Turcia, Egipt, Australia etc.);

 magneziul (de: SUA, Marea Britanie);

 bromul (de: Israel, Indonezia);

 nodulii polimetalici (concreţiuni minerale ce conţin cobalt, nichel,

mangan, fier, cupru etc.) ş.a.;

 Apa potabilă este obţinută prin desalinizare

Apele continentale

Apa dulce (cca. 2,7%

din totalul hidrosferei),
utilizată în alimentaţie
şi în diferite activităţi
economice (agricultură,
industrie etc.), este
furnizată de: apele
curgătoare (râuri şi
fluvii), apele stătătoare
(lacuri), apele
subterane (freatice şi de
adâncime), gheţari şi
zăpezi permanente.
Apa – resursă pentru agricultură.
Agricultura solicită cantităţi uriaşe de apă dulce (cca.
7.000 km3), aceasta fiind utilizată în irigaţii încă din
Antichitate.
 Apa necesară celor mai mari sisteme de irigaţii este
asigurată de importante fluvii, precum: Huang He şi
Chiang Jiang (China), Indus (Pakistan), Tigru şi Eufrat
(Câmpia Mesopotamiei), Amu Daria şi Sâr Daria (Asia
Centrală), Nil (Egipt), Mississippi, Rio Grande şi
Columbia (SUA), Dunărea (Europa Centrală), Niger
(Africa de Vest), Volga (Rusia) ş.a.
Apa – resursă pentru industrie.
Apa reprezintă o importantă materie primă pentru
industrie (exemplu: industria alimentară) şi o sursă
importantă de energie.
Potenţialul energetic amenajabil al apelor curgătoare
este apreciat la peste 20.000 miliarde kwh/an şi poate
fi valorificat cu ajutorul hidrocentralelor.
RESURSELE BIOSFEREI
Biosfera oferă o varietate de resurse pentru societatea omenească.
Biomasa este apreciată la aproximativ 1.000 miliarde tone, cu o predominare a resurselor
vegetale. 40% din cantitate revine uscatului și 60%, oceanelor şi mărilor.
 A. Bioresursele terestre (domeniul continental) cuprind: vegetația (pădurile, pajiștile
și culturile agricole) și fauna (animalele sălbatice, animalele domestice și fauna piscicolă).
1. Pădurea (de conifere, de foioase, tropicală și ecuatorială) reprezintă o componentă
activă a mediului natural și un factor de echilibru.
În urmă cu două milenii pădurile acopereau cca. 55% din suprafața uscatului.
În prezent, în urma defrișărilor intense, suprafața forestieră s-a redus la cca. 26%, anual
diminuându-se cu aproximativ 11 milioane hectare.
Pădurea este deosebit de importantă prin funcțiile sale:
climatică,
hidrologică,
antierozională,
habitațional-cinegetică
estetică
recreere.
Valoarea economică a pădurii este dată de:
 lemnul utilizat în industrie, construcții etc.;
 resursele alimentare furnizate (fructe, ciuperci ș.a.);
 resursele pentru alte industrii (cauciuc natural, tananți, chinină, plută etc.).
Din punct de vedere economic, cele mai valoroase sunt pădurile din zonele temperate (în
special cele de conifere). Ele asigură cea mai mare parte a lemnului destinată industriei de
profil.
Pădurile intertropicale sunt mai modeste din punct de vedere economic, dar în cadrul lor sunt
prezente esenţe foarte valoroase (santal, teck, arbore-de-cauciuc, mahon, abanos ş.a.).
2. Pajiştile (formaţiuni ierboase: stepă, savană, tundră, pajişti alpine) acoperă cca. 24% din
suprafaţa uscatului şi sunt utilizate pentru păşunatul erbivorelor.
3. Fauna terestră – încă din cele mai vechi timpuri – a reprezentat o resursă importantă
pentru om. Ea a oferit şi încă oferă unor comunităţi carne, blănuri, piei, pene, ouă etc. În
prezent, vânătoarea este practicată de mai puţin de 50.000 de persoane (eschimoşii/inuiţii
din nordul Canadei, unele triburi din pădurea amazoniană, din Africa Ecuatorială etc.).
Între speciile faunistice cu valoare economică ridicată se evidenţiază: vulpea polară,
iepurele polar, renul, hermelina, nurca siberiană, elanul, căprioara, cerbul, jderul, antilopa,
elefantul african, rinocerul, zebra, girafa şi lama.
Din cauza vânătorii, pescuitului, defrişărilor, desţelenirilor, desecărilor, poluării etc. peste
6.000 de specii de animale sunt ameninţate cu dispariţia. Unele dintre aceste specii sunt
ocrotite în cadrul parcurilor naţionale şi rezervaţii naturale, valorificate la rândul lor prin
turism.
B. Bioresursele marine
Plantele din domeniul oceanic (algele marine, iarba de mare) eliberează prin fotosinteză
peste 25% din oxigenul planetei. Algele (albastre, verzi, brune, roşii) sunt folosite în hrana
oamenilor (în Japonia, Filipine, China, Franţa, Italia, Norvegia, Marea Britanie etc.), ca furaj
pentru animale, ca îngrăşământ în agricultură şi ca materie primă pentru industria chimică.
Unele state cultivă alge (acvacultură) în golfuri şi bazine artificiale.
Fauna marină cuprinde zooplancto-nul, peştii, mami-ferele marine etc.
Krill-ul (crustaceu planctonic) este utilizat pentru producerea făinii
furajere si in industria farmaceutica (Korill - ulei de krill asigura
functionarea optima a sistemului cardiovascular, prin reglarea nivelului de
colesterol si trigliceride, reducerea riscului de afectiuni cardiovasculare, mentinerea
tensiunii arteriale in limitele normale si refacerea necesarului de acizi grasi esentiali
si de antioxidanti naturali. In plus, Korill – Ulei de krill contine noua generatie de
Omega rosu, ce regleaza nivelul colesterolului si al tensiunii arteriale normale.)
Peştii şi mamiferele repre-zintă cele mai importante resurse faunistice
marine. Anual se pescuiesc cca. 100 mil. t (sub 0,5% din potenţia lul
mondial).
Amploarea acţiunilor umane, indiferent de
domeniul de activitate, este indiscutabil dependentă
de resursele naturale.

Atât în trecut, cât şi în prezent au existat puncte de

vedere diferite în ceea ce priveşte delimitarea sferei
noţiunii de resurse naturale.

Astăzi, cei mai mulţi, acceptă ideea că prin resurse

naturale se înţeleg toate concentrările naturale de
substanţe solide, lichide sau gazoase aflate în
interiorul sau exteriorul scoarţei terestre ce asigură
baza existenţei omeneşti şi reprezintă principalul
obiect al activităţii economice.