Resursele naturale şi

valorificarea lor
Curs anul I Cartografie şi Meteorologie-Hidrologie
Semestrul II
Structura cursului
• Data susţinerii colocviului: ultima
săptămână din seme stru
• Ponderea notării finale: 30 % L. p. + 70
% lucrare de verificare
 Structura cursului
 1.Conceptul de resurse (defininiții, opinii, criterii de clasificare)
 2. Etape în valorificarea resurselor naturale. Implicații în dezvoltarea economică
 3. Resursele extraatmosferice si atmosferice
 4. Repartiția resurselor regenerabile de apă dulce. Structura si repartitia consumului
 5. Hidroenergia. Potențialul hidroenergetic și valorificarea sa. Energia apelor
oceanice
 6. Resursele litosferei. Substațele minerale utile și clasificarea lor. Sursele de
combustibili fosili și evoluția valorificării lor
 7. Repartiția geografică și consumul de combustibili nucleari. Energia geotermică
 8. Resursele metalurgice. Repartiția rezervelor de minereuri feroase si neferoase
 9. Resursele de sol. Repartiția terenurilor după restricțiile naturale pentru
agricultură. Conservarea resurselor agricole
 11. Fondul forestier: evoluție și repartiție. Tendințe noi în exploatarea forestieră
 Bibliografie
• Brown L., (2002), Politica ecologică a Planetei, Editura Tehnică, Bucureşti
• Brown L., (2004), Eco-economia, Ed. Tehnică, Bucureşti
• Brown L., (2005), Depăşind resursele Planetei, Editura Tehnică, Bucureşti
• Cândea Melinda, Peptenatu D., (2002), Geografia agriculturii. Cultura plantelor, Editura
• Universităţii din Bucureşti
• Chițu Maria, Ungureanu A., Mac I. (1983), Geografia resurselor naturale, Editura Didactică și Pedagogică, București
• Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D., (2000), Geografie economică mondială, Ed. Fundaţiei
• România de Mâine, Bucureşti
• Gamblin A., (2004), Economia Lumii - 2004, Ed. Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti
• Iaţu C., Muntele I., (2002), Geografie economică, Editura Economică, Bucureşti
• Marin I., Nedelcu A., (1994), Geografie mondială, Editura Prahova S.A., Ploieşti
• Matei H., Neguţ S., Nicolae I., (2003), Enciclopedia statelor lumii, Editia a 9-a, Meronia, Bucureşti
• Muntele I., (2000), Geografia agriculturii, Edit.Univ.”Al.I.Cuza”, Iaşi
• Negoescu B.,Vlăsceanu Gh., (2001), Geografie economică. Resursele Terrei, Ed.itura Meteora
• Press. Bucureşti
• Teodorescu V., Alexandrescu Valeria, (2001), Terra-Geografia resurselor, Editura Fundației România de Mâine, București
• *** (2000 - 2007), Coal Information, International, Energy Agency, Paris
• *** (2000-2007), The Steel Market, U. N. New York
• *** (2007), BP Statistical Review of World Energy, London
• *** (1987), Forum du Development, Raportul Brundtland.
• *** (2000-2007), International Energy Outlook, Energy Information Administration, Washington
 Conceptul de resurse
 În evoluţia sa istorică şi social economică, societatea umană a utilizat din primele
etape ale dezvoltării, resursele oferite de natură (apă, pădurea, solul, etc.), în
asigurarea vieţii, fără a perturba echilibrele realizate în decursul evoluţiei geologice
şi biologice ale Terrei.
 Progresele ştiinţifice şi tehnice l-au ajutat pe om să poată exploata resursele
existente pe Terra, într-o proporţie mereu în creştere ceea ce a creat premizele
dezvoltării societăţii umane şi dezvoltării unor performanţe în utilizarea resurselor
pentru obţinerea unor bunuri de înaltă tehnicitate.
 În acelaşi timp o exploatare intensivă a resurselor necorelată cu posibilităţile de
susţinere a impactului exercitat de activitatea umană asupra mediului înconjurător a
determinat o serie de dezechilibre cu efect nefavorabil asupra vieţii pe Terra.
Resurse naturale reprezintă într-o accepţiune actuală totalitatea elementelor
cuprinse în cele patru geosfere ale Terrei (atmosfera, hidrosfera, litosfera şi
biosfera), precum şi cele existente în spaţiul extraterestru şi pe care societatea
umană le foloseşte sau le poate folosi într-o anumită etapă a dezvoltării sale în
rezolvarea anumitor cerinţe de ordin biologic sau social-economic.
• În vederea protecţiei resurselor mediului înconjurător organizaţiile
internaţionale O.N.U, U.N.E.S.C.O. etc. au iniţiat o serie de întâlniri
între forurile responsabile din diferite ţări, în vederea colaborării la
rezolvarea raportului om biosferă a controlului şi folosirii raţionale
a resurselor planetei, a reducerii poluării mediului înconjurător etc.
• O manifestare importantă a reprezentat-o “, desfăşuraConferinţa
internaţională pentru utilizarea raţională şi conservarea resurselor
biosferei”tă la Paris, în anul 1968, sub egida U.N.E.S.C.O.
• Raportul “Clubului de la Roma”, întocmit în anul 1975 de o serie de
oameni de ştiinţă (D. Gabor, coordonatorul raportului “să ieşim din
epoca risipei”, analizează situaţia resurselor energetice, a materiilor
prime şi alimentare, arată că folosirea resurselor naturale este supusă
unor interese economice ce nu permit protecţia lor eficientă. În
acest sens autorii afirmă “Ştiinţa şi tehnologia sunt instrumente
inestimabile pentru abordarea şi rezolvarea gravelor probleme puse
de limitarea resurselor. Totuşi trebuie să recunoaştem că structura
actuală a sistemului economic nu permite o soluţionare rapidă a
unor probleme serioase şi urgente”.
• Termenul francez ressource, se traduce prin resurse, bogăţii, interesant că termenul francez apropiat
ressourcer, are semnificaţia a reveni la origini, a-şi găsi propriile rădăcini.
• Rezerva naturală (sau bogăţia naturală) reprezintă acele elemente din natură, exploatată de societatea
umană, în scopul rezolvării cerinţelor social-economice.
• O abordare nouă a rezervelor naturale este impusă de creşterea accelerată a ramurilor industriale în a
doua jumătate a secolului al XX-lea, ceea ce a determinat o folosire intensivă a materialelor prime şi
o poluare accentuată a mediului înconjurător.
• În această accepţiune, putem spune că resursele naturale reprezintă un patrimoniu existent în cele 4
geosfere ale Terrei şi în spaţiul extraterestru, care pot asigura dezvoltarea societăţii umane.
Rezervele naturale sunt o parte a acestui patrimoniu care a intrat în sfera activităţii social-
economice.
• În ştiinţele social-economice, în sfera conceptului de resurse sunt cuprinse atât elementele din
natură utile pentru societatea umană, dar şi omul, care prin energia fizică şi intelectuală, se
integrează relaţiei om-natură.
• În accepţiunea materialistă, filozofi şi economişti din secolul al XIX-lea, au considerat forţa fizică şi
intelectuală a omului ca sursă generatoare de bunuri materiale şi au integrat-o în categoria
“mijloacelor de producţie”. Saltul tehnologic din secolul al XX-lea datorat descoperirilor ştiinţifice
din toate domeniile de activitate dar mai ales în domeniul energetic, al tehnologiilor de comunicare,
al biologiei etc., a marcat o nouă dimensiune în activitatea umană şi în modul de abordare a relaţiei
om-societate. În acest sens rolul activităţii umane, a resursei umane, devine primordial în progresul
ştiinţific, tehnologic şi cultural al societăţii umane.
• Diferitele asociaţii ale specialiştilor în probleme economico-sociale şi organizaţii internaţionale,
abordează problemele relaţiei om-societate, în spiritul “Cartei drepturilor omului”, în sensul deplinei
libertăţi de manifestare a fiinţei umane în vederea realizării dezideratelor sociale şi economice ale
societăţii umane.
• Documentele O.N.U., elaborate pe baza unor studii efectuate de specialişti
din diferite domenii de activitate, stipulează ca principii de bază, în
dezvoltarea umană :
– productivitatea - asigurată de oameni capabili să folosească noile tehnologii în
vederea realizării unor produse cu înalte standarde.
– echitatea - participarea egală a oamenilor la procesul de instruire şi educaţie în
vederea realizării deplinei manifestări a fiinţei umane în diferitele domenii de
activitate.
– durabilitatea - asigurarea unei folosiri raţionale şi de lungă durată a elementelor
mediului înconjurător.
– participarea - crearea condiţiilor de implicarea a organizaţiilor
neguvernamentale în rezolvarea unor probleme de interes global, cum sunt:
poluarea mediului, accesul la învăţătură a tinerilor, eradicarea focarelor de boli
contagioase etc.
• În acest sens “Declaraţia de la Rio de Janeiro (document al Conferinţei
mondiale privind mediul înconjurător şi de dezvoltare durabilă, din anul
1992), consideră în conformitate cu legile dreptului internaţional, că
”statele au dreptul suveran de a-şi exploata propriile resurse, conform
cu politicile lor de mediu înconjurător şi de dezvoltare şi
responsabilitatea de a se asigura că activităţile din cadrul jurisdicţiei
şi controlului lor nu provoacă daune mediului înconjurător al altor
state sau al ariilor aflate dincolo de graniţele jurisdicţiei naţionale”
Clasificarea resurselor naturale
 În raport de distribuţia spaţială resursele naturale pot aparţine:
◦ - spaţiului terestru (celor 4 geosfere)
◦ - spaţiului extraterestru
 După modul de utilizare şi provenienţa lor, resursele naturale sunt:
◦ resurse energetice :
 - convenţionale (cărbunii, hidrocarburile, şisturile bituminoase, etc.
 - neconvenţionale - sau de lungă durată - energia solară şi derivatele ei :
energia eoliană, energia apelor de suprafaţă, curenţii oceanici şi valurile.
 - energia mareelor (datorită atracţiei gravitaţionale exercitată de satelitul
natural al Terrei, Luna şi de Soare).
 - energia geotermică (rezultat al proceselor din interiorul Terrei)
◦ resurse de materii prime:
 - metalifere (feroase şi neferoase)
 - nemetalifere
 - resurse de apă (oceane, mări, ape de suprafaţă şi subterane)
 - resurse de sol
 - resurse vegetale şi animale (continentale şi oceanice)
Clasificarea resurselor naturale
 După posibilitatea de cunoaştere resursele naturale pot fi:
◦ - resurse sigure - reprezentate prin rezervele naturale (sau legităţile
naturale) determinate cantitativ şi calitativ şi a căror durată de
exploatare este estimată. În acest sens, Institutul de Economie Mondială,
apreciază că rezervele de fier şi mangan sunt epuizabile în cca. 200 de
ani. Datorită cercetărilor moderne, unele rezerve pot fi reevaluate, astfel
în cazul petrolului, rezervele au crescut în ultimile decenii ale secolului
al XX-lea cu cca. 27% (190 miliarde barili).
◦ - resurse identificate - sunt reprezentate prin acele resurse descoperite
în diferite etape ale cercetărilor, dar fără a fi precis cuantificate. În
această categorie de resurse pot fi incluse nodulii polimetalici de pe
fundul oceanic, identificaţi de vasul britanic Challanger la sfârşitul
secolului al XIX-lea pe fundul Oceanului Pacific la adâncimi de 4000-
6000m. Estimările specialiştilor sunt totuşi încurajatoare, numai în
Oceanul Pacific, ar exista cca. 1500 miliarde tone de noduli
polimetalici.
◦ - resursele probabile - cuprind acele resurse semnalate prin cercetările
efectuate cu mijloace de înaltă tehnologie (cercetări cu ajutorul
sateliţilor artificiali şi a altor mijloace spaţiale), dar care nu sunt
cuantificate.
Clasificarea resurselor naturale
 Schema elaborată de Bethemont (1988) clasifică resursele naturale
în raport de durata exploatării lor, de modul de folosire şi de
intervenţia omului, astfel:
 Regenerabile - Biomasa animală
- Biomasa vegetală
- Soluri le
 
 Neregenerabile - Minereuri metalice
- Substanţe minerale nemetalifere
- Materiale de carieră

 Permanente - Nemodificate de către om - Radiaţia solară

- Apa mării
- Modificate de către om - Apele curgătoare
- Peisajele
Clasificarea resurselor naturale
 Resursele inepuizabile, din categoria celor nemodificabile ca radiaţia solară şi apa din mări şi
oceane, sunt considerate de autori, ca fiind influenţate de acţiunea umană, care poate altera
mediul acvatic pe suprafeţe mari prin deversarea de substanţe nocive sau poate reduce
cantitatea radiaţiei solare receptate de Terra, prin poluarea atmosferei.
 În cazul altor resurse inepuizabile cum sunt apele curgătoare şi peisajele, intervenţia omului
le poate modifica parţial sau total, prin lucrări hidrotehnice, prin defrişarea pădurilor, prin
lucrări de interes funciar, prin urbanizare, etc.
 Solurile deşi sunt considerate resurse regenerabile, exploatarea lor excesivă şi aplicarea unor
tehnologii agresive a determinat în decursul perioadei istorice o diminuare a fertilităţii lor sau
distrugerea totală a unor suprafeţe agricole.
 În epoca modernă, practicarea unei agriculturi intensive pe terenurile în pantă fără măsuri
antierozionale a condus la un intens proces de eroziune a solurilor.
 Probleme deosebite reclamă distrugerea florei şi faunei din mările cu zone dens populate în
apropiere, o astfel de situaţie o prezintă M. Mediterană, care fără reducerea deversării
substanţelor toxice şi a reziduurilor industriale a celor 150 de oraşe din 18 state, va fi în
pragul unui colaps ecologic. Întâlnirile dintre reprezentanţii statelor riverane Mării
Mediterane, nu au soluţionat decât parţial numeroasele probleme ale protecţiei ecologice, în
anul 1978 la Barcelona, Conferinţa ţărilor mediteraneene a hotărât constituirea unui fond
comun pentru combaterea poluării.
Durate în exploatarea resurselor naturale şi modificări
ale mediului înconjurător
 Resursele epuizabile de combustibili fosili.
 Luând în considerare actualele ritmuri de exploatare, conform previziunilor
specialiştilor, au durate cuprinse între 3-4 decenii pentru petrol, 4-5 decenii
pentru gaze naturale. Rezervele exploatabile de cărbuni în condiţiile
tehnologiilor actuale, vor satisface cerinţele economice pe durata a încă 2-3
secole.
 Prin măsuri de protecţie a exploatării petrolului şi gazelor naturale, corelate
cu folosirea în principal a cărbunilor şi şisturilor bituminoase (procedeele
tehnologice actuale permit obţinerea din cărbuni şi şisturi bituminoase a
combustibililor lichizi), se poate spera la valorificarea mai eficientă a
combustibililor fosili.
 Prin participarea mai eficientă în balanţa energetică a surselor nucleare (cu o
pondere de 6% , în anul 1997) şi în special a resurselor energetice de lungă
durată: solară, hidraulică, eoliană, geotermică şi din biomasă, (cu o pondere
de 19% , în consumul mondial de energie, în anul 1997), se vor asigura în
viitor, resursele energetice necesare satisfacerii cerinţelor omenirii.
 Industriile de prelucrare a minereurilor feroase şi
neferoase, a petrolului, lemnului, etc., reprezintă cei mai
importanţi consumatori de energie. Cinci ramuri de bază
ale SUA : industriile de hârtie, oţel, aluminiu, plastic şi
ambalaje de sticlă, consumă 31% din producţia anuală de
energie a ţării (J.E. Young, A. Sach, 1995)
 "De fapt stilul de viaţă, de mare consumator de energie al
americanilor, ca şi tendinţa consumului energetic din
ultimul secol - care a crescut de 10 ori, devenind de
patru ori mai mare din 1950 până în prezent - ar putea să
dovedească un model nedurabil pentru cele 9 miliarde de
oameni din secolul al XXI-lea (Brown, Flavin,1999),
Consumul mondial de energie (1900-1997),
după: Brown, Flavin, 1999.
 Consumurile ridicate de combustibili fosili determină emisii de dioxid de carbon în
cantităţi uriaşe; la nivelul anului 1989, cantitatea fiind de 5,76 miliarde tone, ceea ce
conform studiului elaborat în 1990 de Comitetul Internaţional pentru modificarea
climei, sub egida O.N.U:, va produce creşteri rapide ale temperaturii pe Terra.
 Prin reducerea consumului de combustibili fosili care participă în prezent cu 75% , la
energia consumată în întreaga lume, se va produce o scădere drastică a emisiilor de
dioxid de carbon, solicitările pentru anul 2030 fiind destul de severe, în condiţiile
creşterii populaţiei Terrei. ( tabel nr.1).
 Scăderea emisiilor de dioxid de carbon la 2,0 miliarde tone, ar mări considerabil
posibilitatea protecţiei mediului înconjurător, dat fiind absorţia lor de către biomasa
vegetală.
 Rezervele de minereuri feroase şi neferoase, conform prognozelor făcute de Institutul
de Economie Mondială (1996-1997), în condiţiile ritmului actual de exploatare ar
avea o durată de cca. 200 ani pentru minereuri de fier şi mangan, de cca 100 ani
platina, cca 75 ani, nichelul şi molibdenul şi cca 50 ani, cuprul şi plumbul, etc.
 Duratele relativ mici de exploatare au unor resurse de minereuri, au determinat în
numeroase ţări industrializate introducerea unor programe de reciclare a materialelor.
 Aprecierea duratelor de exploatare a acestor resurse nu cuprinde şi acea parte din
resursele de minereuri feroase şi neferoase, care în viitor vor putea fi exploatabile de
pe fundul oceanului, unde se găsesc sub formă de concreţiuni polimetalice.
Consumul mondial de energie şi emisiile de dioxid de
carbon, în anul 1989 şi prognoza pentru anul 2030.

1998 2030
Surse milioane tone
de Energie Dioxid de Energie Dioxid de
energie tep* carbon tep carbon
P e tro l 3098 2393 750 580

C ă rb u n e 2231 2396 240 430

G a z e n a t u r a le 1707 975 1750 1000

E n e r g ii ş i

r e g e n e r a b ile * * 1813 7000

Total 8849 5764 2010

* te p - u n m ilio n t o n e e c h iv a le n t p e t r o l

* * E n e r g ie r e g e n e r a b ilă o b ţ in u t ă d in b io m a s ă ş i r e s u r s e le : h id r a u lic ă

e o lia n ă , g e o t e r m ic ă ş i s o la r ă

S u r s a : B P S t a t is t ic a l R e w ie w o f W o r ld E n e r g y - L o n d r a , 1 9 9 9
 Activitatea extractivă constituie un important factor de modificare a
mediului înconjurător, începând cu exploatările din Epoca Romană,
continuând cu exploatările din perioada revoluţiei industriale şi
intensificându-se prin lucrările de mare amploare din secolul al XX-lea,
“urmele” lăsate în peisajul geografic, reprezintă în numeroase situaţii
modificări ireversibile.
 Exploatările de suprafaţă, pentru obţinerea de combustibili fosili
minereuri feroase şi neferoase, materiale de construcţie etc., au produs
modificări în toate formele reliefului terestru. Un exemplu concludent îl
reprezintă importanta exploatare a cuprului din Zambia Copper Belt. În
România, exploatările de suprafaţă a lignitului din bazinul Motru, au
produs modificări importante peisajului şi deplasări ale populaţiei din
localităţile care au fost dezafectate în urma activităţilor de exploatare şi
transport a cărbunilor.
 Una din cele mai mari manifestări care a pus problema conservării
habitatului uman, a fost Conferinţa Internaţională iniţiată de Consiliul de
Administraţie al Programului Naţiunilor Unite pentru Mediul
Înconjurător (P.N.U.E.), care a avut loc la Vancouver (Canada), în anul
1976, care a dezbătut decalajele existente între condiţiile de viaţă ale
oamenilor din ţările bogate şi sărace şi de relaţia existentă între habitatul
uman şi protecţia mediului înconjurător.
O problemă de mare actualitate, în utilizarea resurselor
naturale, o constituie dreptul de proprietate, deoarece
resursele pot aparţine unor persoane fizice sau juridice,
comunităţi umane, sau pot fi înscrise în patrimoniul
mondial al umanităţii.
Noţiunea de proprietate, în cazul resurselor constituite
din elemente de valoare cu vocaţie locală, regională sau
universală, se asociază cu cea de patrimoniu care
cuprinde ca accepţie noţiunea de patrimoniu natural,
patrimoniu cultural sau de noţiunea de patrimoniu
comun al umanităţii utilizat în dreptul internaţional.
Patrimoniul comun al umanităţii, cuprinde realizări ale
societăţii umane şi resurse naturale, care sunt în
administrarea şi întreţinerea organismelor internaţionale
în scopul conservării valorii lor şi transmiterii
generaţiilor viitoare.
 Pentru a reglementa dreptul de folosire a unor zone de
interes comun pentru omenire au fost încheiate o serie de
tratate internaţionale dintre care de importanţă majoră sunt:
 Tratatul asupra Antarcticii, semnat la Washington la
1.12.1959, care consemnează dreptul statelor de a participa
la programele de cercetare şi de a crea staţii ştiinţifice pe
“continentul de gheaţă”.
 Tratatul asupra spaţiului cosmic, de la Moscova, din anul
1967, intitulat “Asupra principiilor de acţiune a guvernelor,
privind cercetarea ş utilizarea spaţiului cosmic, inclusiv
Luna şi alte corpuri cereşti”, care stipulează o serie de
norme cu privire la folosirea în scopuri paşnice a spaţiului
extraterestru.
 Conferinţa ONU asupra dreptului mări din decembrie 1982
de la Geneva (consideră că toatele statele cu dreptul de a
folosi resursele din mări şi oceane, dar şi obligaţia de a
proteja acest patrimoniu comun al umanităţii.
 Importanţa activităţii umane în conservarea resurselor de
hrană
 Explozia demografică ce a caracterizat dezvoltarea societăţii umane în secolul
al XX-lea nu trebuie considerată singurul factor responsabil pentru toate
problemele economice care au accentuat decalajul dintre ţările dezvoltate şi
cele în curs de dezvoltare. Creşterea numerică a populaţiei impune un efort
economic important în rezolvarea unor cerinţe umane pe care “Declaraţia
universală a drepturilor omului” adoptată de O.N.U., în 10 decembrie 1948 le
consfinţeşte sub deviza “ o viaţă decentă pentru fiecare locuitor al Terrei”.
Fiecare om este un consumator dar şi un producător de bunuri materiale, în
condiţiile integrării sale în structurile economice ale societăţii.
 Efortul societăţii umane, în decursul mileniilor a determinat trecerea de la
activităţi agricole şi meşteşugăreşti, la înfăptuirea revoluţiei industriale din
secolul al XVIII-lea, care a pregătit saltul produs de revoluţia tehnico-
ştiinţifică din secolul al XX-lea.
 Prin perfecţionarea uneltelor agricole, irigarea culturilor, folosirea tracţiunii
animale, producţia agricolă a cunoscut creşteri importante de-alungul timpului
mărind cantitatea de produse agro-alimentare, necesare societăţii umane.
 Progresele tehnologice realizate în agricultură, au determinat un salt
spectaculos al producţiei de cereale care a crescut de aproape 5 ori în secolul al
XX-lea. Dintre factorii tehnologici importanţi care au contribuit la creşterea
ofertei de hrană, se pot enumera:
 - utilizarea mijloacelor moderne de cultivare şi recoltare a plantelor
agricole;
 - creşterea suprafeţelor irigate pe Terra, de peste 6 ori din anul 1900 până în
prezent (irigarea unui hectar de grâu, măreşte producţia de peste 3 ori).
 Suprafaţa agricolă irigată pe Terra, a crescut de la 48 milioane hectare, cât
s-a estimat pentru începutul secolului al XX-lea (realizată în decursul mai
multor mii de ani începând cu irigaţiile din Orientul Apropiat şi China ) şi
până la cele 260 milioane hectare, din ultimul deceniu (după datele F.A.O.)
 - folosirea îngăşămintelor chimice, în vederea sporirii fertilităţii solurilor, a
determinat după estimările specialiştilor în agricultură, o creştere de 40%, a
producţiei mondiale de cereale în secolul nostru.
 Descoperirea folosirii îngrăşămintelor aparţine chimistului Justus von
Leibig, care în 1847, a demonstrat rolul nutrienţilor minerali în menţinerea
unor recolte mari.
 - realizarea unor soiuri productive de talie mică obţinute la sfârşitul
secolului al XIX-lea de japonezi şi a unor soiuri hibride, între care
porumbul hibrid, obţinut în anul 1917 la Staţiunea Experimentală a
Universităţii din Connecticut.
 În aceste condiţii producţia mondială de cereale a crescut de la 400
milioane tone în anul 1900, la aproape 1,9 miliarde tone în anul
1998.
 O creştere rapidă a suprafeţei cultivate cu cereale din perioada
anilor 1950-1989, a rezultat în urma desţelenirii unor importante
suprafeţe din Europa de Est şi S.U.A., a defrişărilor din America de
Sud, Africa şi Asia şi a irigării de terenuri din zone aride în special
în Orientul Apropiat şi zona Asiei Centrale.
 În aceste condiţii, în perioada 1950-1989, suprafaţa agricolă
cerealieră a crescut pe TERRA cu 25% de la 587 milioane hectare,
până la o suprafaţă maximă de 732 milioane hectare.
 Posibilitatea creşterii suprafeţei cultivate cu cereale în următoarea
jumătate de secol, va fi destul de redusă fiind posibile unele creşteri
în Podişul Braziliei, în bazinul fluviului Congo şi în unele zone din
sud-estul Asiei. În acelaşi timp creşterile mari de populaţie din
India vor solicita suprafeţe agricole importante pentru habitatul
uman.
 Procesele de degradare a solului datorate în primul rând activităţii
umane, prin practicarea unei agriculturi intensive fără măsuri de
protecţie antierozionale, în zonele de dealuri şi podişuri înalte din
Asia (India, Pakistan, Indonezia etc.), din SUA şi Europa au
determinat în ultimile decenii scoaterea din circuitul agricol a unor
suprafeţe mari. De asemenea, irigaţiile necorespunzătoare (apă cu
procent ridicat de săruri), sau condiţiile de aridizare, au redus
suprafeţele cultivate cu cereale în Asia Centrală (Kazahsthan),
Africa de Nord (în zona Sahel, Etiopia etc), în Orientul Apropiat în
special în Iran, etc. În 1998, se ajunge la 690 milioane hectare,
suprafaţă cultivată cu cereale ceea ce înseamnă o reducere cu 6% în
raport de suprafaţa cerealieră a anului 1989. Creşterea explozivă a
populaţiei a determinat o reducere între anii 1950-1998 a suprafeţei
cultivate cu cereale pe persoană la nivel mondial de la 0,23 hectare
la 0,20 hectare, iar în perspectiva până în 2050 la 0,07 ha pe
persoană, scăderile fiind diferite de la o ţară la alta.
 În prezent suprafaţa irigată acoperă 260 milioane hectare, asigurând
cca 40% din producţia mondială de hrană. Cele mai mari suprafeţe
irigate sunt concentrate în Asia, de-a lungul marilor fluvii Huang He
şi Changjing din China şi în bazinul fluviilor Indus şi Gange din
India şi Pakistan suprafeţele irigate asigură 70% în China şi 50% în
India din producţia de cereale.
 Din apa dulce, obţinută din sursele de suprafaţă (fluvii, râuri, lacuri,
etc.) şi din stratele acvifere, cca 70% este folosită de agricultură. în
special în irigaţii.
 Creşterea consumului de apă pentru a asigura irigarea culturilor din
surse de suprafaţă a devenit deficitară, ceea ce a determinat
numeroase state să utilizeze acviferele, producând o scădere
considerabilă a resurselor subterane de apă. Nivelul freatic a coborât
în ultimul deceniu, în importantele zone agricole ale lumii: Câmpiile
centrale ale Statelor Unite, Câmpia Chinei de Nord şi Est şi Podişul
Indiei (unde nivelul freatic a coborât constant cu 1,5 m între anii
1991-1996), ceea ce impune o reconsiderare a modului de folosire a
surselor de apă.
Resursele de hrană oferite de Oceanul Planetar

 O resursă importantă pentru hrana omenirii o reprezintă Oceanul Planetar.

 În prezent omenirea obţine 16% din cantitatea de proteine animale pe care
le consumă din pescuitul în oceanele Terrei.
 Oceanele reprezintă un element vital pentru echilibrul chimic şi biologic al
lumii vii, adăpostind 32 din cele 33 de clase aparţinând regnului animal
(excepţie fac insectele). Fitoplanctonul, micile plante microscopice, preiau
din atmosferă dioxidul de carbon şi-l transformă în oxigen şi zaharide
simple, ce constituie o hrană abundentă pentru alte forme de viaţă oceanică
şi marină.
 Fauna piscicolă este foarte diversă, speciile valoroase fiind numeroase,
totuşi pescuitul excesiv pune în pericol peste o treime din aceste specii,
ameninţate cu dispariţia.
 În prezent mai mult de 50% din fauna situată în zona platformei
continentale şi a recifilor de corali este în pericol din cauza poluării şi a
pescuitului excesiv.
 În 1996 producţia de peşte oceanic şi de crescătorie a fost de 120 milioane
tone(record absolut), ceea ce reprezintă de 6 ori mai mult în raport de
producţia mondială de peşte a anului 1950.
 Între anii 1950-1960 numeroase state şi-au extins apele
teritoriale până la 200 de mile marine, fapt recunoscut
prin Convenţia ONU, asupra Legii Mării (U.N.C.L.O.S.)
din 1982.
 Prin acest tratat al Naţiunilor Unite cunoscut şi sub numele
de “Constituţia oceanelor”, se reglementează dreptul de
folosire a resurselor existente până la 200 mile marine
(resurse biotice şi abiotice), de la ţărm care se găsesc sub
jurisdicţia naţională, însă apele din largul mării şi
oceanului rămân în patrimoniul mondial. Prin convenţie se
reglementează şi obligaţia de a proteja şi conserva
resursele din mări şi oceane.
 Convenţia ONU asupra Legii Mării, asigură o participare
echitabilă a statelor lumii la pescuitul oceanic, astfel că în
deceniul “50”, ţările industrializate realizau 80% din
pescuitul mondial, iar în anii deceniului “90”, ţările în curs
de dezvoltare, obţineau 64% din cantitatea mondială de
peşte pescuit în oceane şi mări.