I.

Introducere

I.1. Conceptul de resurse naturale

Studiul resurselor naturale a ocupat de mult timp un loc de seamă în cadrul preocupărilor
geografilor, în special sub raportul analizei repartiţiei spaţiale şi a modului şi gradului de
valorificare a acestora.
Termenul de « resurse » , de origine franceză (« ressource »), a avut mai întâi sensul de
mod sau cale de iesire dintr-o anumită situaţie, însă treptat acest sens s-a modificat căpătând
înţelesul de mijloc de existenţă.
Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) include în sfera noţiunii de resurse naturale acele
elemente ale mediului, cum ar fi cele climatice şi de relief care favorizează viaţa şi activitatea
omului sau care favorizează amplasamentul pentru construirea imobilelor, a căilor de
comunicaţie etc. În acest sens resursele naturale capătă înţelesul de condiţii naturale, şi este
absolut necesar să facem deosebirea dintre resursele naturale şi condiţiile naturale.
Noţiunea de resurse include numai acele substanţe şi energii ale naturii care pot fi atrase
în cadrul procesului de producţie pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii umane. Evident că
acest termen extins la noţiunea de resurse naturale poate include întreaga natură care este utilă
vieţii omului (Lavasseur, citat de Chiţu et.al., 1983).
Însă, resursele naturale, reprezintă acele resurse (mijloace de existenţă, bogăţii), care nu
sunt create de către societatea umană, ci pe care omul le găseşte în natură şi le foloseşte în scop
personal sau pentru a produce diferite obiecte, mijloace de transport, pentru a se adăposti şi a se
încălzi, pentru a munci, dar şi pentru a se cultiva, destide şi a intra în relaţii cu alţi oameni
(Ungureanu, Nimigeanu, 1980)
Aspectul dinamic al conceptului de resurse naturale este subliniat şi mai mult de faptul
că, una şi aceiaşi resursă naturală poate să joace un rol diferit în dezvoltarea societăţii , căpătând
noi dimensiuni şi valenţe, pe diferite trepte de evoluţie a societăţii umane. Dacă am lua de
exemplu doar apa, una din resursele naturale cele mai importante, de care omul nu se poate lipsi,
a fost iniţial utilizată doar pentru băut şi pregătirea hranei, însă, o dată cu trecerea timpului, şi
descoperirea unor noi mijloace de transport (pluta, barca), această resursă a început să fie folosită
şi pentru transport. În acelaşi timp ihtiofauna, din apa râurilor, mărilor şi oceanelor a început să
contribuie tot mai mult la alimentaţia umană. În perioada civilizaţiilor antice începe utilizarea pe
scară largă a apei în agricultură, pentru irigaţii (în Orientul Apropiat şi în sudul Asiei), pentru ca
odată cu inventarea roţii hidraulice, apa să devină una din principalele surse de energie ale
omului. Perfecţionată sub forma turbinelor hidraulice, roata hidraulică, este una dintre marile
producătoare de electricitate. In perioada contemporană cresc substanţial utilizările industriale
ale apei, atât ca resursă auxiliară în procesul de producţie (în industria celulozei şi hârtiei, în
industria chimică etc.), cât şi ca materie primă industrială. În perspectiva următoarelor decenii
există posibilitatea tot mai clară ca apa să câştige un rol economic şi mai însemnat, prin folosirea
izotopilor hidrogenului, în fuziunea nucleară controlată, şi a hidrogenului propriu-zis, drept
combustibil.
În concluzie, prin « resurse naturale, trebuie să se înţeleagă mijloacele de existenţă oferite
omului de mediul înconjurător, sau, cu alte cuvinte, toate acele forme şi combinaţii ale materiei
existente în natură şi care pot fi utile societăţii omeneşti, într-una din etapele sale de evoluţie »
(Chiţu, 1983).

I.3. Scurt istoric al valorificării resurselor naturale în diferite etape ale evoluţiei
societăţii umane

Istoria valorificării resurselor naturale pe parcursul evoluţiei societăţii umane, evidenţiază

pe de o parte, rolul progresului social-economic în procesul treptat de valorificare a unor noi
resurse, iar pe de altă parte rolul diferitelor tipuri de resurse utilizate care şi-au pus amprenta
asupra dezvoltării societăţii umane.
Prima şi cea mai îndelungată perioadă în valorificarea resurselor naturale corepunde
paleoliticului, care începe odată cu apariţia omului şi durează până în mileniul al VIII-lea î.e.n..
Principalele forme de valorificare a resurselor naturale erau reprezentate prin culesul fructelor,
rădăcinilor, vânatul şi pescuitul. In principal erau utilizate resursele biosferei. Treptat omul a
învăţat să producă şi unelte şi arme din piatră, os, lemn, utilizând într-o formă incipientă şi
resursele litosferei. Mai erau folosite, însă într-o măsură redusă, resursele de apă (în alimentaţie)
şi căldura internă a pământului (prin adăposturi construite în peşteri etc.).
În neolitic, a doua mare perioadă a dezvoltării societăţii umane (între mileniul al VIII-lea
î.e.n. şi mileniul al IV-lea î.e.n.), omul intervine mai activ în valorificarea resurselor naturale. Cel
mai importnat element cosntă în introducerea culturii plantelor însoţită de domesticirea
animalelor. Această situaţie a dus la valorificarea tot mai pronunţată a resurselor de sol.
Totodată, se trece şi la valorificarea resurselor litosferei, prin producerea ceramicii,
confecţionării din ce în ce mai mult a uneltelor de piatră, a utilizării sării şi a izvoarelor sărate
etc. Resursele hidrosferei sunt de asemenea mai bine valorificate prin pescuit, dar mai ales pentru
transport, prin descoperirea plutelor şi a bărcilor.
În perioada antică, se remarcă o nouă etapă în procesul de valorificare a resurselor
naturale prin utilizarea cât mai pregnantă a resurselor litosferei (epoca bronzului şi a fierului), cât
şi hidrosferei (se inventează roata hidraulică folosită la irigaţii) sau a atmosferei (utilizarea
energiei solare etc.).
Perioada medievală marchează o vizibilă stagnare în evoluţia tehnicilor de valorificare a
resurselor naturale, fiind date uitării chiar unele cuceriri ştiinţifice ale antichităţii.
Perioada modernă, care începe în Europa în sec.al XVII-lea, odată cu primele revoluţii
burgheze din Anglia şi Ţările de Jos, urmate la scurt timp de aşa numita revoluţie industrială,
marchează doar începutul unei etape în valorificarea resurselor naturale. Inventarea maşinii cu
aburi (James Watt, în 1780), a vaporului (Robert Fulton, în 1807), a locomotivei cu abur
(Richard Trevithick, 1803), au impulsionat în mod substanţial exploatarea diferitelor resurse
naturale (fie ale litosferei –combustibili, cărbune, fie ale biosferei sau hidrosferei), astfel încât, s-
a ajuns în situaţia găsirii unor noi tipuri de resurse sau a unor zone în care aceste resurse nu au
fost încă exploatate. Inventarea turbinei hidrualice a dus la apariţia unor noi domenii de utilizare
a electricităţii, iar pe de altă parte la valorificarea numeroaselor surse de energie primară.
Perioada contemporană, se caracterizează printr-o nouă revoluţie tehnică şi ştiinţifică.
Se dezvoltă intens metodele şi mijloacele de prospectare geologică şi geofizică, teledetecţia şi
aerofotointerpretarea, se automatizează procesul de producţie. În circuitul economic intră noi
tipuri de resurse de tipul energiei atomice, a resurselor metalifere şi nemetalifere cu o
concentraţie scăzută, a nodulilor fero-manganici de pe fundul Oceanului Planetar etc.