Resursele naturale şi

valorificarea lor
Curs anul I Cartografie şi Meteorologie-
Hidrologie
Semestrul II
Structura cursului
• Data susţinerii colocviului: ultima
săptămână din seme stru:
• 6 iunie 2016, ora 12 – Meteo-Hidro
• 8 iunie 2016, ora 18 – Cartografie
• Ponderea notării finale: 30 % L. p.
+ 70 % lucrare de verificare
 Structura cursului
 1.Conceptul de resurse (defininiții, opinii, criterii de clasificare)
 2. Etape în valorificarea resurselor naturale. Implicații în dezvoltarea
economică
 3. Resursele extraatmosferice si atmosferice
 4. Repartiția resurselor regenerabile de apă dulce. Structura si repartitia
consumului
 5. Hidroenergia. Potențialul hidroenergetic și valorificarea sa. Energia
apelor oceanice
 6. Resursele litosferei. Substațele minerale utile și clasificarea lor.
Sursele de combustibili fosili și evoluția valorificării lor
 7. Repartiția geografică și consumul de combustibili nucleari. Energia
geotermică
 8. Resursele metalurgice. Repartiția rezervelor de minereuri feroase si
neferoase
 9. Resursele de sol. Repartiția terenurilor după restricțiile naturale
pentru agricultură. Conservarea resurselor agricole
 11. Fondul forestier: evoluție și repartiție. Tendințe noi în exploatarea
forestieră
 Bibliografie
• Brown L., (2002), Politica ecologică a Planetei, Editura Tehnică, Bucureşti
• Brown L., (2004), Eco-economia, Ed. Tehnică, Bucureşti
• Brown L., (2005), Depăşind resursele Planetei, Editura Tehnică, Bucureşti
• Cândea Melinda, Peptenatu D., (2002), Geografia agriculturii. Cultura plantelor, Editura
• Universităţii din Bucureşti
• Chițu Maria, Ungureanu A., Mac I. (1983), Geografia resurselor naturale, Editura Didactică și Pedagogică,
București
• Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D., (2000), Geografie economică mondială, Ed. Fundaţiei
• România de Mâine, Bucureşti
• Gamblin A., (2004), Economia Lumii - 2004, Ed. Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti
• Iaţu C., Muntele I., (2002), Geografie economică, Editura Economică, Bucureşti
• Marin I., Nedelcu A., (1994), Geografie mondială, Editura Prahova S.A., Ploieşti
• Matei H., Neguţ S., Nicolae I., (2003), Enciclopedia statelor lumii, Editia a 9-a, Meronia, Bucureşti
• Muntele I., (2000), Geografia agriculturii, Edit.Univ.”Al.I.Cuza”, Iaşi
• Negoescu B.,Vlăsceanu Gh., (2001), Geografie economică. Resursele Terrei, Ed.itura Meteora
• Press. Bucureşti
• Teodorescu V., Alexandrescu Valeria, (2001), Terra-Geografia resurselor, Editura Fundației România de
Mâine, București
• *** (2000 - 2007), Coal Information, International, Energy Agency, Paris
• *** (2000-2007), The Steel Market, U. N. New York
• *** (2007), BP Statistical Review of World Energy, London
• *** (1987), Forum du Development, Raportul Brundtland.
• *** (2000-2007), International Energy Outlook, Energy Information Administration, Washington
 Conceptul de resurse
 În evoluţia sa istorică şi social economică, societatea umană a utilizat din
primele etape ale dezvoltării, resursele oferite de natură (apă, pădurea,
solul, etc.), în asigurarea vieţii, fără a perturba echilibrele realizate în
decursul evoluţiei geologice şi biologice ale Terrei.
 Progresele ştiinţifice şi tehnice l-au ajutat pe om să poată exploata
resursele existente pe Terra, într-o proporţie mereu în creştere ceea ce a
creat premizele dezvoltării societăţii umane şi dezvoltării unor
performanţe în utilizarea resurselor pentru obţinerea unor bunuri de
înaltă tehnicitate.
 În acelaşi timp o exploatare intensivă a resurselor necorelată cu
posibilităţile de susţinere a impactului exercitat de activitatea umană
asupra mediului înconjurător a determinat o serie de dezechilibre cu efect
nefavorabil asupra vieţii pe Terra. Resurse naturale reprezintă într-o
accepţiune actuală totalitatea elementelor cuprinse în cele patru geosfere
ale Terrei (atmosfera, hidrosfera, litosfera şi biosfera), precum şi cele
existente în spaţiul extraterestru şi pe care societatea umană le foloseşte
sau le poate folosi într-o anumită etapă a dezvoltării sale în rezolvarea
anumitor cerinţe de ordin biologic sau social-economic.
• În vederea protecţiei resurselor mediului înconjurător
organizaţiile internaţionale O.N.U, U.N.E.S.C.O. etc. au iniţiat o
serie de întâlniri între forurile responsabile din diferite ţări, în
vederea colaborării la rezolvarea raportului om biosferă a
controlului şi folosirii raţionale a resurselor planetei, a
reducerii poluării mediului înconjurător etc.
• O manifestare importantă a reprezentat-o “,
desfăşuraConferinţa internaţională pentru utilizarea raţională
şi conservarea resurselor biosferei”tă la Paris, în anul 1968,
sub egida U.N.E.S.C.O.
• Raportul “Clubului de la Roma”, întocmit în anul 1975 de o
serie de oameni de ştiinţă (D. Gabor, coordonatorul raportului
“să ieşim din epoca risipei”, analizează situaţia resurselor
energetice, a materiilor prime şi alimentare, arată că folosirea
resurselor naturale este supusă unor interese economice ce
nu permit protecţia lor eficientă. În acest sens autorii afirmă
“Ştiinţa şi tehnologia sunt instrumente inestimabile pentru
abordarea şi rezolvarea gravelor probleme puse de limitarea
resurselor. Totuşi trebuie să recunoaştem că structura actuală
a sistemului economic nu permite o soluţionare rapidă a unor
probleme serioase şi urgente”.
• Termenul francez ressource, se traduce prin resurse, bogăţii, interesant că
termenul francez apropiat ressourcer, are semnificaţia a reveni la origini, a-şi
găsi propriile rădăcini.
• Rezerva naturală (sau bogăţia naturală) reprezintă acele elemente din natură,
exploatată de societatea umană, în scopul rezolvării cerinţelor social-economice.
• O abordare nouă a rezervelor naturale este impusă de creşterea accelerată a
ramurilor industriale în a doua jumătate a secolului al XX-lea, ceea ce a
determinat o folosire intensivă a materialelor prime şi o poluare accentuată a
mediului înconjurător.
• În această accepţiune, putem spune că resursele naturale reprezintă un
patrimoniu existent în cele 4 geosfere ale Terrei şi în spaţiul extraterestru, care
pot asigura dezvoltarea societăţii umane. Rezervele naturale sunt o parte a
acestui patrimoniu care a intrat în sfera activităţii social-economice.
• În ştiinţele social-economice, în sfera conceptului de resurse sunt cuprinse atât
elementele din natură utile pentru societatea umană, dar şi omul, care
prin energia fizică şi intelectuală, se integrează relaţiei om-natură.
• În accepţiunea materialistă, filozofi şi economişti din secolul al XIX-lea, au
considerat forţa fizică şi intelectuală a omului ca sursă generatoare de bunuri
materiale şi au integrat-o în categoria “mijloacelor de producţie”. Saltul
tehnologic din secolul al XX-lea datorat descoperirilor ştiinţifice din toate
domeniile de activitate dar mai ales în domeniul energetic, al tehnologiilor de
comunicare, al biologiei etc., a marcat o nouă dimensiune în activitatea umană
şi în modul de abordare a relaţiei om-societate. În acest sens rolul activităţii
umane, a resursei umane, devine primordial în progresul ştiinţific, tehnologic şi
cultural al societăţii umane.
• Diferitele asociaţii ale specialiştilor în probleme economico-sociale şi organizaţii
internaţionale, abordează problemele relaţiei om-societate, în spiritul “Cartei
drepturilor omului”, în sensul deplinei libertăţi de manifestare a fiinţei umane în
vederea realizării dezideratelor sociale şi economice ale societăţii umane.
• Documentele O.N.U., elaborate pe baza unor studii efectuate
de specialişti din diferite domenii de activitate, stipulează ca
principii de bază, în dezvoltarea umană :
– productivitatea - asigurată de oameni capabili să folosească noile
tehnologii în vederea realizării unor produse cu înalte standarde.
– echitatea - participarea egală a oamenilor la procesul de instruire
şi educaţie în vederea realizării deplinei manifestări a fiinţei umane
în diferitele domenii de activitate.
– durabilitatea - asigurarea unei folosiri raţionale şi de lungă durată
a elementelor mediului înconjurător.
– participarea - crearea condiţiilor de implicarea a organizaţiilor
neguvernamentale în rezolvarea unor probleme de interes global,
cum sunt: poluarea mediului, accesul la învăţătură a tinerilor,
eradicarea focarelor de boli contagioase etc.
• În acest sens “Declaraţia de la Rio de Janeiro (document al
Conferinţei mondiale privind mediul înconjurător şi de
dezvoltare durabilă, din anul 1992), consideră în conformitate
cu legile dreptului internaţional, că ”statele au dreptul
suveran de a-şi exploata propriile resurse, conform cu
politicile lor de mediu înconjurător şi de dezvoltare şi
responsabilitatea de a se asigura că activităţile din
cadrul jurisdicţiei şi controlului lor nu provoacă daune
mediului înconjurător al altor state sau al ariilor aflate
dincolo de graniţele jurisdicţiei naţionale”
Clasificarea resurselor
naturale
În raport de distribuţia spaţială resursele naturale pot
aparţine:
◦ - spaţiului terestru (celor 4 geosfere)
◦ - spaţiului extraterestru
 După modul de utilizare şi provenienţa lor, resursele
naturale sunt:
◦ resurse energetice :
 - convenţionale (cărbunii, hidrocarburile, şisturile bituminoase, etc.
 - neconvenţionale - sau de lungă durată - energia solară şi
derivatele ei : energia eoliană, energia apelor de suprafaţă, curenţii
oceanici şi valurile.
 - energia mareelor (datorită atracţiei gravitaţionale exercitată de
satelitul natural al Terrei, Luna şi de Soare).
 - energia geotermică (rezultat al proceselor din interiorul Terrei)
◦ resurse de materii prime:
 - metalifere (feroase şi neferoase)
 - nemetalifere
 - resurse de apă (oceane, mări, ape de suprafaţă şi subterane)
 - resurse de sol
 - resurse vegetale şi animale (continentale şi oceanice)
Clasificarea resurselor
naturale
După posibilitatea de cunoaştere resursele naturale pot fi:
◦ - resurse sigure - reprezentate prin rezervele naturale (sau
legităţile naturale) determinate cantitativ şi calitativ şi a căror
durată de exploatare este estimată. În acest sens, Institutul de
Economie Mondială, apreciază că rezervele de fier şi mangan
sunt epuizabile în cca. 200 de ani. Datorită cercetărilor
moderne, unele rezerve pot fi reevaluate, astfel în cazul
petrolului, rezervele au crescut în ultimile decenii ale secolului
al XX-lea cu cca. 27% (190 miliarde barili).
◦ - resurse identificate - sunt reprezentate prin acele resurse
descoperite în diferite etape ale cercetărilor, dar fără a fi precis
cuantificate. În această categorie de resurse pot fi incluse
nodulii polimetalici de pe fundul oceanic, identificaţi de vasul
britanic Challanger la sfârşitul secolului al XIX-lea pe fundul
Oceanului Pacific la adâncimi de 4000-6000m. Estimările
specialiştilor sunt totuşi încurajatoare, numai în Oceanul
Pacific, ar exista cca. 1500 miliarde tone de noduli polimetalici.
◦ - resursele probabile - cuprind acele resurse semnalate prin
cercetările efectuate cu mijloace de înaltă tehnologie (cercetări
cu ajutorul sateliţilor artificiali şi a altor mijloace spaţiale), dar
care nu sunt cuantificate.
Clasificarea resurselor
naturale
Schema elaborată de Bethemont (1988) clasifică resursele
naturale în raport de durata exploatării lor, de modul de
folosire şi de intervenţia omului, astfel:
 Regenerabile - Biomasa animală
- Biomasa vegetală
- Soluri le
 
 Neregenerabile - Minereuri metalice
- Substanţe minerale nemetalifere
- Materiale de carieră

 Permanente - Nemodificate de către om - Radiaţia

solară
- Apa mării
- Modificate de către om - Apele
curgătoare
- Peisajele
Clasificarea resurselor
naturale
 Resursele inepuizabile, din categoria celor nemodificabile ca radiaţia solară şi
apa din mări şi oceane, sunt considerate de autori, ca fiind influenţate de
acţiunea umană, care poate altera mediul acvatic pe suprafeţe mari prin
deversarea de substanţe nocive sau poate reduce cantitatea radiaţiei solare
receptate de Terra, prin poluarea atmosferei.
 În cazul altor resurse inepuizabile cum sunt apele curgătoare şi peisajele,
intervenţia omului le poate modifica parţial sau total, prin lucrări hidrotehnice,
prin defrişarea pădurilor, prin lucrări de interes funciar, prin urbanizare, etc.
 Solurile deşi sunt considerate resurse regenerabile, exploatarea lor excesivă şi
aplicarea unor tehnologii agresive a determinat în decursul perioadei istorice o
diminuare a fertilităţii lor sau distrugerea totală a unor suprafeţe agricole.
 În epoca modernă, practicarea unei agriculturi intensive pe terenurile în pantă
fără măsuri antierozionale a condus la un intens proces de eroziune a solurilor.
 Probleme deosebite reclamă distrugerea florei şi faunei din mările cu zone
dens populate în apropiere, o astfel de situaţie o prezintă M. Mediterană, care
fără reducerea deversării substanţelor toxice şi a reziduurilor industriale a
celor 150 de oraşe din 18 state, va fi în pragul unui colaps ecologic. Întâlnirile
dintre reprezentanţii statelor riverane Mării Mediterane, nu au soluţionat decât
parţial numeroasele probleme ale protecţiei ecologice, în anul 1978 la
Barcelona, Conferinţa ţărilor mediteraneene a hotărât constituirea unui fond
comun pentru combaterea poluării.
Durate în exploatarea resurselor naturale
şi modificări ale mediului înconjurător
 Resursele epuizabile de combustibili fosili.
 Luând în considerare actualele ritmuri de exploatare, conform
previziunilor specialiştilor, au durate cuprinse între 3-4 decenii
pentru petrol, 4-5 decenii pentru gaze naturale. Rezervele
exploatabile de cărbuni în condiţiile tehnologiilor actuale, vor
satisface cerinţele economice pe durata a încă 2-3 secole.
 Prin măsuri de protecţie a exploatării petrolului şi gazelor
naturale, corelate cu folosirea în principal a cărbunilor şi
şisturilor bituminoase (procedeele tehnologice actuale permit
obţinerea din cărbuni şi şisturi bituminoase a combustibililor
lichizi), se poate spera la valorificarea mai eficientă a
combustibililor fosili.
 Prin participarea mai eficientă în balanţa energetică a surselor
nucleare (cu o pondere de 6% , în anul 1997) şi în special a
resurselor energetice de lungă durată: solară, hidraulică,
eoliană, geotermică şi din biomasă, (cu o pondere de 19% , în
consumul mondial de energie, în anul 1997), se vor asigura în
viitor, resursele energetice necesare satisfacerii cerinţelor
omenirii.
 Industriile de prelucrare a minereurilor feroase şi
neferoase, a petrolului, lemnului, etc., reprezintă
cei mai importanţi consumatori de energie. Cinci
ramuri de bază ale SUA : industriile de hârtie,
oţel, aluminiu, plastic şi ambalaje de sticlă,
consumă 31% din producţia anuală de energie a
ţării (J.E. Young, A. Sach, 1995)
 "De fapt stilul de viaţă, de mare consumator de
energie al americanilor, ca şi tendinţa consumului
energetic din ultimul secol - care a crescut de 10
ori, devenind de patru ori mai mare din 1950
până în prezent - ar putea să dovedească un
model nedurabil pentru cele 9 miliarde de oameni
din secolul al XXI-lea (Brown, Flavin,1999),
Consumul mondial de energie (1900-
1997), după: Brown, Flavin, 1999.
 Consumurile ridicate de combustibili fosili determină emisii de dioxid
de carbon în cantităţi uriaşe; la nivelul anului 1989, cantitatea fiind de
5,76 miliarde tone, ceea ce conform studiului elaborat în 1990 de
Comitetul Internaţional pentru modificarea climei, sub egida O.N.U:,
va produce creşteri rapide ale temperaturii pe Terra.
 Prin reducerea consumului de combustibili fosili care participă în
prezent cu 75% , la energia consumată în întreaga lume, se va
produce o scădere drastică a emisiilor de dioxid de carbon, solicitările
pentru anul 2030 fiind destul de severe, în condiţiile creşterii
populaţiei Terrei. ( tabel nr.1).
 Scăderea emisiilor de dioxid de carbon la 2,0 miliarde tone, ar mări
considerabil posibilitatea protecţiei mediului înconjurător, dat fiind
absorţia lor de către biomasa vegetală.
 Rezervele de minereuri feroase şi neferoase, conform prognozelor
făcute de Institutul de Economie Mondială (1996-1997), în condiţiile
ritmului actual de exploatare ar avea o durată de cca. 200 ani pentru
minereuri de fier şi mangan, de cca 100 ani platina, cca 75 ani,
nichelul şi molibdenul şi cca 50 ani, cuprul şi plumbul, etc.
 Duratele relativ mici de exploatare au unor resurse de minereuri, au
determinat în numeroase ţări industrializate introducerea unor
programe de reciclare a materialelor.
 Aprecierea duratelor de exploatare a acestor resurse nu cuprinde şi
acea parte din resursele de minereuri feroase şi neferoase, care în
viitor vor putea fi exploatabile de pe fundul oceanului, unde se găsesc
sub formă de concreţiuni polimetalice.
Consumul mondial de energie şi emisiile
de dioxid de carbon, în anul 1989 şi
prognoza pentru anul 2030.

1998 2030
Surse milioane tone
de Energie Dioxid de Energie Dioxid de
energie tep* carbon tep carbon
P e tro l 3098 2393 750 580

C ă rb u n e 2231 2396 240 430

G a z e n a t u r a le 1707 975 1750 1000

E n e r g ii ş i

r e g e n e r a b ile * * 1813 7000

Total 8849 5764 2010

* te p - u n m ilio n t o n e e c h iv a le n t p e t r o l

* * E n e r g ie r e g e n e r a b ilă o b ţ in u t ă d in b io m a s ă ş i r e s u r s e le : h id r a u lic ă

e o lia n ă , g e o t e r m ic ă ş i s o la r ă

S u r s a : B P S t a t is t ic a l R e w ie w o f W o r ld E n e r g y - L o n d r a , 1 9 9 9
 Activitatea extractivă constituie un important factor de
modificare a mediului înconjurător, începând cu exploatările din
Epoca Romană, continuând cu exploatările din perioada
revoluţiei industriale şi intensificându-se prin lucrările de mare
amploare din secolul al XX-lea, “urmele” lăsate în peisajul
geografic, reprezintă în numeroase situaţii modificări
ireversibile.
 Exploatările de suprafaţă, pentru obţinerea de combustibili fosili
minereuri feroase şi neferoase, materiale de construcţie etc., au
produs modificări în toate formele reliefului terestru. Un exemplu
concludent îl reprezintă importanta exploatare a cuprului din
Zambia Copper Belt. În România, exploatările de suprafaţă a
lignitului din bazinul Motru, au produs modificări importante
peisajului şi deplasări ale populaţiei din localităţile care au fost
dezafectate în urma activităţilor de exploatare şi transport a
cărbunilor.
 Una din cele mai mari manifestări care a pus problema
conservării habitatului uman, a fost Conferinţa Internaţională
iniţiată de Consiliul de Administraţie al Programului Naţiunilor
Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), care a avut loc la
Vancouver (Canada), în anul 1976, care a dezbătut decalajele
existente între condiţiile de viaţă ale oamenilor din ţările bogate
şi sărace şi de relaţia existentă între habitatul uman şi protecţia
mediului înconjurător.
O problemă de mare actualitate, în utilizarea
resurselor naturale, o constituie dreptul de
proprietate, deoarece resursele pot aparţine unor
persoane fizice sau juridice, comunităţi umane,
sau pot fi înscrise în patrimoniul mondial al
umanităţii.
 Noţiunea de proprietate, în cazul resurselor
constituite din elemente de valoare cu vocaţie
locală, regională sau universală, se asociază cu
cea de patrimoniu care cuprinde ca accepţie
noţiunea de patrimoniu natural, patrimoniu
cultural sau de noţiunea de patrimoniu comun al
umanităţii utilizat în dreptul internaţional.
 Patrimoniul comun al umanităţii, cuprinde
realizări ale societăţii umane şi resurse naturale,
care sunt în administrarea şi întreţinerea
organismelor internaţionale în scopul conservării
valorii lor şi transmiterii generaţiilor viitoare.
 Pentru a reglementa dreptul de folosire a unor zone
de interes comun pentru omenire au fost încheiate
o serie de tratate internaţionale dintre care de
importanţă majoră sunt:
 Tratatul asupra Antarcticii, semnat la Washington la
1.12.1959, care consemnează dreptul statelor de a
participa la programele de cercetare şi de a crea
staţii ştiinţifice pe “continentul de gheaţă”.
 Tratatul asupra spaţiului cosmic, de la Moscova, din
anul 1967, intitulat “Asupra principiilor de acţiune a
guvernelor, privind cercetarea ş utilizarea spaţiului
cosmic, inclusiv Luna şi alte corpuri cereşti”, care
stipulează o serie de norme cu privire la folosirea în
scopuri paşnice a spaţiului extraterestru.
 Conferinţa ONU asupra dreptului mări din
decembrie 1982 de la Geneva (consideră că toatele
statele cu dreptul de a folosi resursele din mări şi
oceane, dar şi obligaţia de a proteja acest
patrimoniu comun al umanităţii.
 Importanţa activităţii umane în conservarea
resurselor de hrană
 Explozia demografică ce a caracterizat dezvoltarea societăţii umane
în secolul al XX-lea nu trebuie considerată singurul factor responsabil
pentru toate problemele economice care au accentuat decalajul dintre
ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Creşterea numerică a
populaţiei impune un efort economic important în rezolvarea unor
cerinţe umane pe care “Declaraţia universală a drepturilor omului”
adoptată de O.N.U., în 10 decembrie 1948 le consfinţeşte sub deviza
“ o viaţă decentă pentru fiecare locuitor al Terrei”. Fiecare om este
un consumator dar şi un producător de bunuri materiale, în condiţiile
integrării sale în structurile economice ale societăţii.
 Efortul societăţii umane, în decursul mileniilor a determinat trecerea
de la activităţi agricole şi meşteşugăreşti, la înfăptuirea revoluţiei
industriale din secolul al XVIII-lea, care a pregătit saltul produs de
revoluţia tehnico-ştiinţifică din secolul al XX-lea.
 Prin perfecţionarea uneltelor agricole, irigarea culturilor, folosirea
tracţiunii animale, producţia agricolă a cunoscut creşteri importante
de-alungul timpului mărind cantitatea de produse agro-alimentare,
necesare societăţii umane.
 Progresele tehnologice realizate în agricultură, au determinat un salt
spectaculos al producţiei de cereale care a crescut de aproape 5 ori în
secolul al XX-lea. Dintre factorii tehnologici importanţi care au
contribuit la creşterea ofertei de hrană, se pot enumera:
 - utilizarea mijloacelor moderne de cultivare şi recoltare a
plantelor agricole;
 - creşterea suprafeţelor irigate pe Terra, de peste 6 ori din anul
1900 până în prezent (irigarea unui hectar de grâu, măreşte
producţia de peste 3 ori).
 Suprafaţa agricolă irigată pe Terra, a crescut de la 48 milioane
hectare, cât s-a estimat pentru începutul secolului al XX-lea
(realizată în decursul mai multor mii de ani începând cu
irigaţiile din Orientul Apropiat şi China ) şi până la cele 260
milioane hectare, din ultimul deceniu (după datele F.A.O.)
 - folosirea îngăşămintelor chimice, în vederea sporirii fertilităţii
solurilor, a determinat după estimările specialiştilor în
agricultură, o creştere de 40%, a producţiei mondiale de
cereale în secolul nostru.
 Descoperirea folosirii îngrăşămintelor aparţine chimistului
Justus von Leibig, care în 1847, a demonstrat rolul nutrienţilor
minerali în menţinerea unor recolte mari.
 - realizarea unor soiuri productive de talie mică obţinute la
sfârşitul secolului al XIX-lea de japonezi şi a unor soiuri hibride,
între care porumbul hibrid, obţinut în anul 1917 la Staţiunea
Experimentală a Universităţii din Connecticut.
 În aceste condiţii producţia mondială de cereale a
crescut de la 400 milioane tone în anul 1900, la
aproape 1,9 miliarde tone în anul 1998.
 O creştere rapidă a suprafeţei cultivate cu cereale din
perioada anilor 1950-1989, a rezultat în urma
desţelenirii unor importante suprafeţe din Europa de
Est şi S.U.A., a defrişărilor din America de Sud, Africa
şi Asia şi a irigării de terenuri din zone aride în
special în Orientul Apropiat şi zona Asiei Centrale.
 În aceste condiţii, în perioada 1950-1989, suprafaţa
agricolă cerealieră a crescut pe TERRA cu 25% de la
587 milioane hectare, până la o suprafaţă maximă de
732 milioane hectare.
 Posibilitatea creşterii suprafeţei cultivate cu cereale în
următoarea jumătate de secol, va fi destul de redusă
fiind posibile unele creşteri în Podişul Braziliei, în
bazinul fluviului Congo şi în unele zone din sud-estul
Asiei. În acelaşi timp creşterile mari de populaţie din
India vor solicita suprafeţe agricole importante pentru
habitatul uman.
 Procesele de degradare a solului datorate în primul
rând activităţii umane, prin practicarea unei agriculturi
intensive fără măsuri de protecţie antierozionale, în
zonele de dealuri şi podişuri înalte din Asia (India,
Pakistan, Indonezia etc.), din SUA şi Europa au
determinat în ultimile decenii scoaterea din circuitul
agricol a unor suprafeţe mari. De asemenea, irigaţiile
necorespunzătoare (apă cu procent ridicat de săruri),
sau condiţiile de aridizare, au redus suprafeţele
cultivate cu cereale în Asia Centrală (Kazahsthan),
Africa de Nord (în zona Sahel, Etiopia etc), în Orientul
Apropiat în special în Iran, etc. În 1998, se ajunge la
690 milioane hectare, suprafaţă cultivată cu cereale
ceea ce înseamnă o reducere cu 6% în raport de
suprafaţa cerealieră a anului 1989. Creşterea explozivă
a populaţiei a determinat o reducere între anii 1950-
1998 a suprafeţei cultivate cu cereale pe persoană la
nivel mondial de la 0,23 hectare la 0,20 hectare, iar în
perspectiva până în 2050 la 0,07 ha pe persoană,
scăderile fiind diferite de la o ţară la alta.
 În prezent suprafaţa irigată acoperă 260 milioane
hectare, asigurând cca 40% din producţia mondială de
hrană. Cele mai mari suprafeţe irigate sunt
concentrate în Asia, de-a lungul marilor fluvii Huang He
şi Changjing din China şi în bazinul fluviilor Indus şi
Gange din India şi Pakistan suprafeţele irigate asigură
70% în China şi 50% în India din producţia de cereale.
 Din apa dulce, obţinută din sursele de suprafaţă (fluvii,
râuri, lacuri, etc.) şi din stratele acvifere, cca 70% este
folosită de agricultură. în special în irigaţii.
 Creşterea consumului de apă pentru a asigura irigarea
culturilor din surse de suprafaţă a devenit deficitară,
ceea ce a determinat numeroase state să utilizeze
acviferele, producând o scădere considerabilă a
resurselor subterane de apă. Nivelul freatic a coborât
în ultimul deceniu, în importantele zone agricole ale
lumii: Câmpiile centrale ale Statelor Unite, Câmpia
Chinei de Nord şi Est şi Podişul Indiei (unde nivelul
freatic a coborât constant cu 1,5 m între anii 1991-
1996), ceea ce impune o reconsiderare a modului de
folosire a surselor de apă.
Resursele de hrană oferite de Oceanul
Planetar
 O resursă importantă pentru hrana omenirii o reprezintă
Oceanul Planetar.
 În prezent omenirea obţine 16% din cantitatea de proteine
animale pe care le consumă din pescuitul în oceanele Terrei.
 Oceanele reprezintă un element vital pentru echilibrul chimic şi
biologic al lumii vii, adăpostind 32 din cele 33 de clase
aparţinând regnului animal (excepţie fac insectele).
Fitoplanctonul, micile plante microscopice, preiau din atmosferă
dioxidul de carbon şi-l transformă în oxigen şi zaharide simple,
ce constituie o hrană abundentă pentru alte forme de viaţă
oceanică şi marină.
 Fauna piscicolă este foarte diversă, speciile valoroase fiind
numeroase, totuşi pescuitul excesiv pune în pericol peste o
treime din aceste specii, ameninţate cu dispariţia.
 În prezent mai mult de 50% din fauna situată în zona platformei
continentale şi a recifilor de corali este în pericol din cauza
poluării şi a pescuitului excesiv.
 În 1996 producţia de peşte oceanic şi de crescătorie a fost de
120 milioane tone(record absolut), ceea ce reprezintă de 6 ori
mai mult în raport de producţia mondială de peşte a anului
1950.
 Între anii 1950-1960 numeroase state şi-au extins
apele teritoriale până la 200 de mile marine, fapt
recunoscut prin Convenţia ONU, asupra Legii Mării
(U.N.C.L.O.S.) din 1982.
 Prin acest tratat al Naţiunilor Unite cunoscut şi sub
numele de “Constituţia oceanelor”, se
reglementează dreptul de folosire a resurselor
existente până la 200 mile marine (resurse biotice
şi abiotice), de la ţărm care se găsesc sub jurisdicţia
naţională, însă apele din largul mării şi oceanului
rămân în patrimoniul mondial. Prin convenţie se
reglementează şi obligaţia de a proteja şi conserva
resursele din mări şi oceane.
 Convenţia ONU asupra Legii Mării, asigură o
participare echitabilă a statelor lumii la pescuitul
oceanic, astfel că în deceniul “50”, ţările
industrializate realizau 80% din pescuitul mondial,
iar în anii deceniului “90”, ţările în curs de
dezvoltare, obţineau 64% din cantitatea mondială
de peşte pescuit în oceane şi mări.