Note de curs

ECOPEDOLOGIE

GHIŢĂ SIMONA
 Pedologia-ştiinţa solului - disciplină de tranziţie

Ecopedologia este o ştiinţă de tranziţie având legături strânse cu ştiinţele fundamentale

care se ocupă cu studiul solului. Solul reprezintă stratul superior afânat al litosferei aflat într-o
continuă transformare sub acţiunea factorilor naturali: climă, vegetaţie, relief, apă freatică şi
activitatea umană. Împreună cu atmosfera , solul reprezintă mediul de dezvoltare al plantelor.
Însuşirea esenţială a solului este fertilitatea, aceasta reprezentând însuşirea de a asigura în
permanenţă apa şi substanţele minerale necesare dezvoltării plantelor în condiţiile unei aerisiri
normale.

Atâta vreme cât unul din aceste elemente lipseşte, solul nu este considerat fertil. Studiul
proceselor din sol este practic imposibil de realizat fără cunoştinţe de fizică, chimie, ecologie,
matematică. De asemenea această ştiinţă are legături cu ştiinţele naturii prin problemele de
geneză, evoluţie şi repartiţie. Trebuie să cunoaştem geomorfologia, biogeografia,
climatologia. În ceea ce priveşte fertilitatea, se face apel la ştiinţele aplicative agrosilvice.

Pedologia are un caracter complex datorat locului central pe care îl ocupă solul în
ecosistemele şi geo-sistemele din natură. Solul formează un înveliş la suprafaţa uscatului
numit pedosferă. Complexitatea pedologiei constă şi în metodele de cercetare, astfel încât pe
lângă disciplinele cu care intră în contact, ea şi-a dezvoltat şi metode de cercetare proprii:

- metoda cercetării profilului şi a unităţii teritoriale

- metoda morfologică şi micro-morfologică: culoare, structură, textură, compactivitate şi
neoformaţii
- metoda comparativă genetico-geografică.
În metodologia sistemică se consideră că solul este un sistem aparte constituit din
subsisteme conexe.

Dezvoltarea demografică impresionantă şi presiunea generată de această creştere

impune o folosire rezonabilă a resurselor de sol. S-a creat falsa impresie că solul ar fi o
resursă inepuizabilă, astfel că la ora actuală se pune problema ocrotirii, conservării şi
regenerării resurselor de sol. Importanţa pedologiei este legată de poluarea mediului prin
faptul că solul are rol de agent epurator. Această capacitate depinde de contactul agentului
contaminat cu solul.

1
 Istoric al dezvoltării pedologiei

Din antichitate au rămas şi s-au păstrat o serie de documente scrise despre agricultură ca
preocupare de bază a omului, întâlnite în operele unor filozofi ca Hipocrate, Xenophon,
Aristotel, Theophrast şi alţii. Pliniu cel Bătrân (29-79 e.n.) a scris opera intitulată „Istoria
naturală” în 37 volume, iar Lucius Junius Moderatus Columella (23-79 e.n.) a scris tratatul de
agronomie intitulat „De re rustica”. În evul mediu, Europa de vest a cunoscut în secolele al
XII-lea şi al XIII-lea o perioadă de înflorire culturală. Astfel, călugărul dominican Albert le
Grand a dat pentru prima dată unele explicaţii cu privire la nutriţia plantelor. A urmat apoi o
perioadă de decădere a ştiinţelor din cauza dogmatismului şi obscurantismului caracteristic
inchiziţiei, instituţie bisericească creată în prima jumătate a secolului al XIII-lea.
În secolul al XVI-lea, în Perioada Renaşterii, Paracelsus (1493-1541) a adus un suflu
nou în ştiinţă prezentând importanţa substanţelor chimice. Unul din cei mai mari savanţi din
Franţa în perioada Renaşterii a fost însă Bernand Palissy (1510-1589), care a adus contribuţii
importante în domeniul chimiei şi geologiei.
Mai târziu, între anii 1600-1750 s-au conturat idei şi concepte importante au dus la
dezvoltarea ştiinţelor solului. Astfel, Johann Rudolf Glauber (1604-1668), medic şi chimist
german, a descoperit acţiunea fertilizantă a salpetrului (azotat natural de sodiu), iar Carl von
Linne (1707-1778) a pus bazele clasificării sistematice în botanică şi zoologie.
În perioada 1750 – 1849, ştiinţele solului au cunoscut mari progrese, prin cercetările
efectuate de Johan Gattschalk Wallerius de la Uppsala (Suedia) care a efectuat cercetări
asupra humusului din soluri, iar celebrul Lavoisier (1743-1794) a enunţat principiul
conservării materiei şi a sintetizat toate realizările din domeniul chimiei până la acea vreme,
deschizând noi domenii de cercetare în fiziologie, chimie agricolă şi economie.
Un loc important în dezvoltarea ştiinţei l-a avut teoria despre formarea humusului
formulată de Albrecht Daniel Thaer (1752-1828), care considera humusul ca sursă unică de
nutriţie pentru plante (cartea „Fundamentele unei agriculturi raţionale”). Alţi mari oameni de
ştiinţă care au contribuit la dezvoltarea cunoştinţelor despre sol sunt: Theodor de Saussure
(1767-1845), J. J. Berzelius, Gustav Schubler, Carl Sriengel (1787-1859). În a doua jumătate
a secolului al XIX-lea a apărut în Rusia aşa-numita Şcoală naturalistă rusă, care a pus bazele
pedologiei ca ştiinţă a solului. În ţara noastră primele însemnări despre sol ne-au rămas de la
Dimitrie Cantemir (1673-1723) în lucrarea intitulată „Descriptio Moldaviae” (1716) în care se
arată că „pământurile Moldovei sunt negre şi pline de silitră”. Mai târziu, Ion Ionescu de la
Brad (1818-1891) a fost primul om de ştiinţă care s-a ocupat de studiul solului, elaborând

2
monografii asupra judeţelor Putna (1860), Dorohoi (1866) şi Mehedinţi (1868) în care
prezintă date cu privire la rodnicia solurilor de atunci şi care este considerat „întemeietorul
ştiinţei agricole moderne”. În anul 1961 a luat fiinţă Societatea Naţională Română pentru
Ştiinţa Solului, afiliată la „Societatea Internaţională de Ştiinţa Solului” .Din anii 2000,
cercetarea pedologică românească este coordonată la nivel central de Institutul de Cercetări
pentru Pedologie şi Agrochimie, care funcţionează în cadrul Academiei de Ştiinţe Agricole şi
Silvice.
Ecopedologia , disciplina cunoaşterii solului ca mediu de viaţă al plantelor

Se deosebeşte de alte ramuri ale ştiinţei solului prin caracterul ecologic şi integrat.
Această disciplină studiază specificul ecologic al solului, optimul ecologic al solului în raport
cu viaţa plantelor, de asemenea potenţialul solului din punct de vedere productiv în funcţie de
specificul ecologic existent, şi de asemenea natura ameliorărilor necesare pentru obţinerea
unui specific ecologic optim şi a unui potenţial productiv superior.

Ecopedologia caracterizează şi grupează solurile după criterii ecologice. Solul, corp în

întregime natural sau divers modificat de om, se caracterizează printr-o compoziţie organo-
minerală complexă diferită de cea a rocii mamă din care provine, diferită de cea a materialului
dezagregat din roca parentală consolidată şi de a materiei organice prin prezenţa unor
constituenți nou formaţi de tipul humusului şi a complexelor organo-minerale.

În alcătuirea solului se disting particule constituente cu ordine diferite de mărime: ioni,

molecule, praf, particule coloidale, nisip, fragmente grosiere , etc.

Împreună aceste elemente alcătuiesc un sistem polidispers de natură specifică în care

elementele sunt grupate în structuri cu mărimi şi forme variate. Structura, textura, consistenţa,
umiditatea, culoarea solului alături de frecvenţa rădăcinilor plantelor, conferă un aspect
stratificat. Spaţiile dintre particule sunt ocupate în proporţie variabilă, de aer şi apă.

Apa încărcată cu substanţe minerale şi organice solubilizate sau dispersate coloidal.

Acestea se comportă ca o soluţie a solului. Această soluţie intră în contact permanent cu
particulele de sol cu care se află într-un echilibru continuu, dinamic de solubilizare şi de
schimb de substanţe.

Pătrunderile repetate ale apei în sol, absorbţia apei de către rădăcinile plantelor,
pierderile de apă generate de evaporare şi drenaj, aprovizionarea permanentă cu resturi
organice moarte, schimburile permanente de ioni între soluţia solului şi rădăcinile plantelor,

3
schimburile de gaze şi căldură între sol şi atmosferă, sunt cauze ale apariţiei dezechilibrelor în
echilibrul dinamic amintit.

Rolul cel mai important în transformarea de la nivelul solului este deţinut de materia vie
din interiorul acestuia. Microorganismele şi fauna solului în general, acţionează asupra
materiei constituente descompunând-o, mineralizând-o, umificând-o.

Analizat în amănunt solul ca mediu ecologic şi corp natural este constituit din 3
categorii de substanţă:

1. Substanţe solide minerale şi organice alcătuind faza solidă a solului;

2. Apa încărcată cu substanţe solubilizate sau coloidal dispersate,
alcătuind faza lichidă a solului;
3. Aerul cu conţinutul său de azot, oxigen, CO 2 , şi ale gaze incluzând şi
vaporii de apă, formează faza gazoasă a solului.

Faza solidă cuprinde materia minerală şi organică, în cea mai mare parte acestea fiind
amestecate şi legate fizic şi chimic. Fracţiunea minerală, la rândul ei, se împarte în 2 categorii:

1. Fracţiunea nealterată= cuprinde minerale primare „moştenite” din

materialul parental, cuarţ, feldspat, mice, aflate sub formă de particule grosiere de
rocă cu diametre mai mari de 0,2 mm) pietre, pietriş, nisip grosier = şi cu diametre
între 0,2 şi 0,002, fine , mono-minerale de tip nisip fin şi praf.
2. Fracţiunea alterată= cuprinde fragmente secundare de alterare de tip
argile, hidroxizi de Al, Fe, Mn, silice hidratată şi ioni şi minerale secundare. Toate
acestea au d - 0,002 mm şi li se mai adaugă.

Fracţiunea organică cuprinde resturi organice moarte de plante, animale şi

microorganisme ale biocenozei actuale. Deosebim:

- Fracţiune organică nealterată - cuprinde fragmente grosiere fine şi

foarte fine de resturi organice moarte.
- Fracţiune organică alterată - cuprinde grosiere fine şi foarte fine de
ţesuturi în curs de descompunere şi particule coloidale fine.

Conceptul de calitate a solului

Acest concept folosit prin analogie cu alţi termeni (calitatea aerului, calitatea mediului),
a fost introdus relativ recent fiind din ce în ce mai frecvent folosit, în pofida diverselor
conotaţii care conduc de multe ori la o serie de confuzii. În general ideea de calitate a solului

4
variază în funcţie de modul de abordare care poartă amprenta gradului de instruire şi calificare
a celor implicaţi. Astfel:
 Pentru agricultori calitatea se referă în special la productivitate, exploatare,
profit, grad de conservare a fertilităţii;
 Pentru silvicultori, calitatea include suport, biodiversitate, capacitate de
rezistenţă;
 Pentru naturalişti sau geografi calitatea solului înseamnă în primul rând
capacitatea lui de a se integra armonios în peisajul geografic;
 Pentru cei care se ocupă cu problema de mediu, calitatea solului integrează o
serie de caracteristici cum ar fi capacitatea de a-şi îndeplini funcţiile în cadrul
ecosistemului sau geo-sistemului, potenţial în menţinerea biodiversităţii precum
şi a calităţii apei, aerului, ciclul nutrienţilor .
Calitatea solului integrează o serie de însuşiri naturale care pot determina anumite
restricţii în privinţa folosirii, precum şi o serie de însuşiri dobândite în urma unor intervenţii
antropice, care pot modifica pozitiv sau negativ însuşirile naturale. Cu alte cuvinte în
condiţiile unui ecosistem natural un sol va avea o altă calitate comparativ cu cea pe care o va
avea în condiţiile unui sistem managerial. Utilizate în mod iraţional şi iresponsabil măsurile
antropice au ca efect degradarea şi poluarea mediului edafic afectând nu numai calitatea ci şi
sănătatea solului. Noţiunile de calitate şi sănătate a solului sunt distincte. În comparaţie cu
calitatea solului noţiunea de sănătate a solului are o conotaţie abstractă dată de dificultatea
precizării anumitor parametrii care pot fi integraţi acestui concept (De Kimpe, 2002). În
pofida acestuia aspect, există o serie de factori dăunători sănătăţii solului care sunt uşor de
identificat fiind legaţi de poluarea industrială, practicile de depozitare a deşeurilor, aşezările
urbane, tehnologiile agricole sau alte practici folosite în ferme. După cum subliniau Florea şi
Ignat (2007) noţiunea complexă de calitate a solului are o latură relativ stabilă determinată de
însuşiri care se modifică foarte greu sau deloc în orice condiţii de utilizare şi alta relativ
variabilă (modificabilă) determinată de însuşiri care se schimbă uşor sau moderat (pe termen
lung sau mediu). Cu toate că în definirea calităţii ambele laturi au aceeaşi importanţă, din
punct de vedere al managementului resurselor de sol, însuşirile relativ variabile capătă o
atenţie deosebită.
Dintre caracteristicile importante care definesc şi influenţează evoluţia calităţii unui sol
menţionăm rezistenţa şi rezilienţa solului. Prin rezistenţa solului se înţelege capacitatea lui de
a opune modificărilor care pot afecta unele proprietăţi sau funcţii atunci când este confruntat

5
cu acţiuni din exterior sau perturbări accidentale sau periodice. Exemple de rezistenţa care se
pot da se referă la capacitatea de tamponare a solului la acidifierea provocată de ploile acide
sau îngrăşăminte cu caracter acid, sau la reacţia de răspuns a solului la reducerea concentraţiei
de nutrienţi în soluţia solului. Rezilienţa solului este abilitatea acestuia de a se reface sau de a
reveni la o stare apropiată de cea normală după ce a suferit o perturbare sau stres, precum şi
viteza cu care are loc refacerea. Caracterul integrator al conceptului de calitate a solului rezidă
în faptul că această noţiune înglobează însuşiri de prim rang ale solului ca fertilitatea şi
productivitatea alături de alte elemente care se referă la starea de poluare a solului, starea
sanitară a solului şi pretabilitatea lui pentru anumite folosinţe.
Calitatea solului nu poate fi măsurată direct deoarece ea este dată de o serie de
proprietăţi ale solului rezultate în urma unor procese fizice, chimice, biologice şi mineralogice
care se desfăşoară în mediul edafic. Din această cauză evaluarea calităţii solului se face
indirect prin folosirea unor indicatori calitativi şi cantitativi care măsoară proprietăţile
semnificative pentru procesele care au loc în sol. Evaluarea calităţii solului necesită două
aspecte importante (Florea şi Ignat 2007):
1. Stabilirea unui sistem de referinţă faţă de care se poate raporta capacitatea funcţională
a unui sol. Acest sistem de referinţă poate fi constituit dintr-un sol diferit, dar reprezentativ
sub aspectul răspândirii în teritoriu sau sub aspectul semnificaţiei agricole, sau dintr-un sol
similar aflat sub vegetaţie nativă, ori păstrat ca martor.
2. Precizarea scopului în care se face evaluarea sau a condiţiilor de funcţionare, deci în
raport cu situaţia concretă de utilizare a solului, deoarece aceeaşi proprietate a unui sol poate
fi bună pentru o anumită folosinţă, plantă sau management, respectiv rea pentru altă folosinţă
sau indiferentă pentru alte situaţii.
Indicatorii de calitate a solului pot fi divizaţi în două grupe principale: indicatori
descriptivi şi analitici. Indicatorii analitici sunt preferaţi de specialişti pentru că sunt
cantitativi, în timp ce indicatorii descriptivi sunt la îndemâna fermierilor sau a unor persoane
mai puţin avizate (Cameron şi colab, 1998). Cei mai adecvaţi indicatori pentru aprecierea
calităţii solului sunt consideraţi, în general, cei care rezultă în urma unei analize rutină şi sunt
capabili să furnizeze răspunsuri utile într-un interval rezonabil de timp (1-3 ani) datorită
abilităţii lor de a reacţiona prin modificări notabile (diferenţe statistice ale valorii) într-o
perioadă de timp a cărei limită superioară este propusă la 5 ani (Milton şi colab., 2002;
Seybold şi colab., 2002). Indicii de evaluare a calităţii solului pot facilita luarea unor decizii
manageriale care favorizează practicile unei agriculturi durabile (Andrews şi colab., 2003).

6
 În pedosferă, partea minerală alcătuită din compuşi mineralogici şi petrografici în
diferite stadii de alterare constituie una din componentele de bază implicate în egală măsură
alături de ceilalţi factori ai mediului, în formarea, distribuţia şi evoluţia sub aspect calitativ a
învelişului de sol. Importanţa ecologică a acestei părţi rezidă în faptul că ea reprezintă
suportul pe care se asamblează celelalte componente ale mediului. Mineralele argiloase
reprezintă, după substanţele humice, componentele cele mai active din sol. Datorită unor
proprietăţi ca adsorbţia şi schimbul cationic, plasticitatea, capacitatea de tamponare etc., ele
acoperă o parte însemnată din suprafaţa de contact a fazei solide a solului cu faza lichidă
(soluţia solului). Rolul acestor minerale în stabilitatea ecosistemelor se manifestă în mai multe
direcţii:

- Inactivarea unor poluanţi (metale grele etc.) prin imbolizarea acestora (adsorbţie,
fixare);

- Bioprotecţia care este asigurată prin sechestrarea şi inactivarea poluanţilor sau prin
adsorbţia microorganismelor care conduc la scoaterea lor de sub incidenţa poluanţilor;

- Impactul mineralelor asupra activităţii celorlalţi factori (substanţe organice şi

organisme) de inactivare sau de remediere a fenomenelor de poluare.

Relaţiile stabilite între parametrii mineralogici şi indicii de calitate care exprimă

celelalte însuşiri ale solului ne sugerează că indicatorii care reflectă calitatea solului sun
aspect fizic, chimic şi biologic în corporează sau integrează aspecte legate de însuşirile
mineralogice ale solului (Crăciun, 2000; Crăciun şi colab, 2004). Chiar dacă posibilităţile
însuşirilor mineralogice de a furniza indicatori de calitate a solului sunt mai reduse,
comparativ cu celelalte însuşiri, mineralogia poate oferi informaţii utile privind evoluţia unor
indicatori de calitate a solului în anumite condiţii, precum şi date referitoare la eficientizarea
unor măsuri de remediere a calităţii solului afectată de modificări nedorite a unor proprietăţi
(Crăciun şi colab., 2004). Pe de altă parte, acest paralelism explică de ce majoritatea
indicatorilor folosiţi pentru aprecierea calităţii solului sunt cei care exprimă proprietăţi fizice,
chimice şi biologice ale mediilor edafice.

7
 Solul - sistem natural dinamic : elemente componente
Solul, este format dintr-o succesiune de straturi sau orizonturi care s-au format şi se
formează permanent prin transformarea rocilor şi a materialelor organice, sub acţiunea
conjugată a factorilor fizici, chimici şi biologici, la zona de contact dintre atmosferă şi
litosferă.
Ocupându-se cu studiul solului, care este mediul de viaţă al plantelor şi a altor
vieţuitoare ecopedologia are un rol important în dezvoltarea producţiei agricole, fiind
indispensabilă specialiştilor ce se ocupă cu aspecte de natură economică sau socială ale
economiei naţionale. Printre acestea:
• evidenţa fondului funciar unic al ţării şi împărţirea lui în fond funciar agricol, silvic, al
apelor, al construcţiilor industriale şi social-culturale, al drumurilor;
• evidenţa fondului funciar agricol şi repartizarea acestuia pe moduri de folosinţă: arabil
(culturi de câmp şi legume), păşuni şi fâneţe naturale, pomi şi viţă de vie;
• stabilirea, la nivelul teritoriilor administrative, a arealelor cele mai indicate pentru diverse
specii de plante cultivate, soiuri şi hibrizi;
• fixarea şi aplicarea diferenţiată a tehnologiilor de cultivare a solului (asolamente, lucrări ale
solului, combaterea buruienilor etc.), a măsurilor agrochimice (utilizarea îngrăşămintelor, a
amendamentelor etc.) şi a lucrărilor hidroameliorative (irigaţii, desecări, drenaje, îndiguiri);
• prevenirea şi combaterea degradării solurilor datorită fenomenelor de eroziune, salinizare
secundară, înmlăştinire, poluare etc.;
• organizarea teritoriilor agricole;
• fundamentarea dotării tehnico-materiale în agricultură;
• creşterea suprafeţei arabile prin amenajarea şi luarea în cultură a unor terenuri nefolosite în
agricultură (lunci inundabile, perimetre cu lacuri şi bălţi);
• recuperarea de terenuri agricole printr-o mai bună sistematizare a aşezărilor omeneşti şi a
diferitelor obiective şi reamenajarea suprafeţelor folosite in exploatările curente.

Fertilitatea solului
În momentul luării sale în cultură, solul a devenit teren agricol. Acesta a dispus de la
început de o fertilitate naturală sau originală, care provine de la natură şi este determinată de
condiţiile naturale în care s-a format solul. Dacă se face abstracţie de condiţiile climatice,
deosebirea între terenuri în ce priveşte fertilitate naturală a acestora constă în diferenţa de
compoziţie chimică a stratului lor superior, adică în diferenţa cu privire la conţinutul în
materii nutritive necesare plantelor.

8
 1. Fertilitatea naturală a solului
Fertilitatea naturală este determinată de ansamblul însuşirilor fizice, chimice şi
biologice ale solului, care se manifestă în contextul unor condiţii climatice date. Fertilitatea
naturală este, prin urmare, o însuşire caracteristică solului privit a un corp natural.
2. Fertilitatea efectivă a solului
Două suprafeţe de teren cu aceleaşi însuşiri chimice, care au aceeaşi fertilitate naturală,
pot produce cantităţi diferite de produse agricole datorită faptului că materiile nutritive din
acestea ce pot fi valorificate imediat de către plante se găsesc sub forme diferite de
accesibilitate. Aceasta este fertilitatea efectivă, necesară de luat în consideraţie în agricultură.
În decursul istorie agriculturii, fertilitatea naturală a solului a fost modificată prin
investiţii de muncă vie şi materializată prin factorii tehnico-economici, ceea ce a dat naştere la
aşa-numita fertilitate artificială.

Această fertilitate, realizată de om, este de două feluri: potenţată şi de tranziţie.

Fertilitatea potenţată reprezintă capacitatea productivă a terenurilor agricole ca rezultat
al intensificării agriculturii. Această fertilitate evidenţiază posibilitatea maximă de creştere a
producţiei agricole la nivelul cunoştinţelor actuale ale ştiinţei şi tehnicii agricole aplicate
integral în producţie. Ea reprezintă o noţiune teoretică, abstractă, însă în acelaşi timp indică
drumul, şi măsurile de luat pentru creşterea fertilităţii solului până la nivelul maxim permis de
cunoştinţele tehnice ale epocii contemporane în vederea creşterii producţiei agricole pe un
anumit tip de sol.
Fertilitatea de tranziţie reprezintă o etapă intermediară a fertilităţii potenţate
determinată de aportul implementării a unuia sau mai multor factori de intensificare, pentru
creşterea randamentului la hectar şi a eficienţei economice a producţiei agricole. Fiecare nouă
alocare de factori de producţie determină apropierea fertilităţii de tranziţie de fertilitatea
potenţată. Cu cât gradul de dezvoltare al unei ţări este mai mare, cu atât fertilitatea de tranziţie
se apropie mai mult de cea potenţată, mai ales atunci când suprafaţa agricolă ce revine pe
locuitor este relativ mai mică.
Între fertilitatea naturală şi cea îmbunătăţită artificial de om există legături nemijlocite,
formând astfel un tot unitar numit fertilitate economică.

Fertilitatea economică a solului defineşte capacitatea agriculturii, a forţei productive a

muncii de a face ca fertilitatea naturală a solului să fie imediat folosită.
Această capacitate a agriculturii este diferită pe anumite trepte de dezvoltare a societăţii,
ceea ce face ca fertilitatea economică să fie considerată ca un moment al fertilităţii naturale.

9
 Odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturale şi tehnice se schimbă şi fertilitatea pământului
deoarece se modifică mijloacele cu care se intervine pentru a fi valorificate elementele
nutritive din sol.
Nivelul fertilităţii unui sol poate fi privit în mod absolut şi exprimat prin compoziţia
chimică, fizică şi biologică a solului. O anume compoziţie poate fi favorabilă pentru o
anumită cultură, dar nefavorabilă pentru alta datorită cerinţelor biologice diferite ale plantelor.
Noţiunea de fertilitate economică scoate în evidenţă rolul muncii în creşterea fertilităţii
efective, rezultatul acţiunii omului asupra creşterii puterii de producţie a solului.
Fertilitatea economică poate fi privită sub două aspecte:
Fertilitatea absolută reprezintă sporirea puterii de producţie a solului datorită factorilor
de intensificare care au contribuit la creşterea randamentelor la hectar, iar fertilitatea relativă
este rezultatul factorilor de intensificare ce au determinat nu numai creşterea randamentelor la
hectar, ci au realizat şi sporirea productivităţii muncii, a reducerii costurilor pe unitatea de
produs adică a crescut eficienţa economică în cultivarea speciei respective de plante.

Fertilitatea este deci o însuşire dinamică a terenului agricol, care este legată
indestructibil de progresul tehnic, de factorii de producţie utilizaţi în agricultură.

Creşterea generală a fertilităţii solului, datorită îmbunătăţirilor survenite, poate duce la o

oarecare egalizare a condiţiilor de productivitate pentru exploataţii agricole diferite.

Bonitarea ca metodă de evaluare a fertilităţii solului

Posibilităţile oferite de ştiinţa agricolă, permit la un moment dat luarea în cultură şi a

solurilor slab productive, care pot fi exploatate eficient cu cheltuieli la niveluri relativ
apropiate solurilor cu fertilitate ridicată. Acest proces nu este întotdeauna liniar. O structură
optimă a culturilor poate determina o rentabilitate mai mare decât o structură neraţională, pe
un teren de cea mai bună calitate. Pentru cunoaşterea potenţialul de producţie al solurilor
dintr-o exploataţie agricolă se efectuează studii pedologice de bonitare şi studii agrochimice,
se elaborează harţi de favorabilitate pentru principalele culturi, hărţi privind rezistenţa solului
la arat, studii de pretabilitate a solului pentru lucrări de îmbunătăţiri funciare.
Termenul de „bonitare a solului” în vederea repartiţiei lor pe clase de fertilitate a apărut
pentru prima oară în Germania în anul 1805. De atunci a fost folosit cu intermitenţă pentru a
desemna puterea de producţie a pământului.

10
 Şi în ţara noastră, vechile lucrări de bonitare s-au efectuat în scopul punerii în evidenţă a
stării de fertilitate a terenurilor agricole pentru clasificarea acestora în vederea „impunerii”,
adică pentru stabilirea birurilor diferenţiate în raport de calitatea pământului agricol.
În 1953 s-au făcut noi clasificări în domeniu. Rezultatul cercetărilor a fost stabilirea de
„teritorii ecologic omogene” (TEO) pe toată suprafaţa ţării, ceea ce înseamnă delimitarea de
suprafeţe care au aceleaşi însuşiri naturale şi de producţie. Pentru delimitarea teritoriilor
ecologic omogene s-au luat în considerare patru factori principali: solul, relieful, hidrologia
zonei şi clima. De asemenea, s-au făcut cercetări pentru cunoaşterea exactă a influenţei
acestor caracteristici asupra randamentului la hectar şi a celorlalţi indicatori economici: cost,
beneficiu, rata rentabilităţii.
Pe teritoriul României au fost delimitate 141 de tipuri de sol şi s-a stabilit un număr de
puncte care cuantifică influenţa tipului de sol asupra folosinţelor agricole şi asupra tuturor
plantelor cultivate în ţara noastră.
Această lucrare s-a detaliat în profil teritorial astfel încât astăzi se cunoaşte capacitatea
de producţie a fiecărui TEO exprimată prin nota medie de bonitare, semnificând fertilitatea
naturală la momentul elaborării lucrării.
Scara iniţială cuprinsă între 0 şi 100 de puncte pentru fiecare categorie de folosinţă
agricolă şi cultură a fost împărţită în zece clase de fertilitate (din 10 în 10 puncte), clasa I
reprezentând terenurile cele mai puţin fertile.
La rândul lor, clasele de fertilitate au fost subîmpărţite în cinci clase de favorabilitate,
delimitate din 20 în 20 de puncte, după cum urmează:
󲐀 teren foarte favorabil cuprins în clasa I, care a primit între 81-100 puncte;
󲐀 teren foarte favorabil cuprins în clasa a II-a, notat cu 61-80 puncte;
󲐀 teren favorabil cuprins în clasa a III-a, notat cu 41-60 puncte;
󲐀 teren favorabil cuprins în clasa a IV-a, notat cu 21-40 puncte;
󲐀 teren puţin favorabil cuprins în clasa a V-a, notat cu 1-20 puncte.
Prin complexitatea şi multitudinea problemelor pe care le rezolvă, pedologia este o
ştiinţă indispensabilă unei agriculturi moderne.

Structura internă a Pământului

Măsurătorile moderne au arătat că Pământul are o formă neregulată, datorită variaţiei de

relief. Se admite că Pământul are o formă proprie de elipsoid. Prima măsurătoare a
dimensiunilor Pământului se atribuie lui Eratostene (276-195 îen) care a găsit lungimea
meridianului terestru ca fiind de 39.375 km. Dimensiunile Pământului adoptate de UGI sunt:

11
 - Raza ecuatorială -6.378, 16km
- Raza polară - 6.356,77 km
- Suprafaţa - 510,2 milioane km2
- Volumul - 1.083 miliarde km3
- Masa - 5.975 x 1021 tone
Structura Pământului pe straturi: Interiorul Pământului este format din 3 mari nivele: scoarţa
(crusta), mantaua si nucleul.

- Stratul de la suprafaţă numit scoarţa pământului este un strat ca o crustă solidă (de
unde provine şi numele stratului de crusta pământului), stratul cel mai subţire (0-40
km grosime) unde domină la fel oxizii şi silicaţii, fiind însă îmbogăţit cu unele
elemente care nu se pot întâlni în mantaua pământului.
- Stratul următor fiind mantaua pământului cu grosimea de 2700 km alcătuit din roci
plastice, predominând silicaţii de Mg si Fe şi oxizii.
 mantaua superioară începând de la o adâncime de 40 şi până la 400 km
 “Regiunea de tranziţie”, de la 400 si pana la 650 km.
 “mantaua inferioara” pornind de la km 650 si pana la 2700 km.
- In centrul pământului se află miezul sau nucleul pământului (cu grosimea de 3400 km)
de consistenţă fluidă alcătuit din elemente grele (metale grele mai ales fier) unde au
loc reacţii atomice de fuziune în prezenţa unor temperaturi şi presiuni ridicate.
Materia din interiorul Pământului fiind mai caldă, se dilata şi are o densitate mai mica.
Aşadar, materia calda şi uşoara din adâncuri intră în mişcare ascendentă, iar cea rece si grea
din partea superioara coboară, ocupând locul lăsat liber de materia calda ce urcă. Pământul
este într-o continuă schimbare si nu este surprinzător faptul ca structura internă a Pământului
influenţează plăcile tectonice.

Profunzimea fiecărui strat al Pământului este determinata de greutatea specifica a rocilor

componente. Astfel, în centrul Terrei se găsesc cele mai grele elemente care, prin procese
fizico-chimice exoterme ajung la temperaturi foarte ridicate, fapt ce determina topirea rocilor
cu formare de gaze.
Fenomenul acesta cauzează presiuni deosebit de mari, iar gazele caută să străpungă
straturile de la suprafaţă. Datele colectate de undele provocate de cutremure, cumulat cu de
experimentele din laborator au dus la presupunerea ca miezul Pământului este format din fier,
oxigen, sulf sau nichel, sau probabil combinaţii ale acestora.

12
 Învelişul extern al globului are o importanţă deosebită cantonând numeroase substanţe
minerale utile. Scoarţa continentală prezintă grosime mare în dreptul lanţurilor muntoase,
grosime medie în dreptul scuturilor continentale rigide şi o grosime redusă în dreptul mărilor
interne.

Fig. Secţiune prin scoarţa terestră: 1.crusta granitică, 2.crusta bazaltică, 3.mantaua
Referindu-ne la extinderea în suprafaţă, litosfera este alcătuită predominant din roci
sedimentare şi meta-sedimentare (75%), în vreme ce rocile magmatice şi meta-magmatice
reprezintă 25%. Volumetric însă rocile sedimentare constituie numai 5%, restul de 95%
revenind rocilor magmatice.

A. volumul litosferei, B. suprafaţa litosferei

În cadrul rocilor sedimentare predomină argilele şi marnele (70-82%), urmează gresiile

(12-16%) şi calcarele (6-14%).

Grosimea formaţiunilor sedimentare este maximă în regiunile muntoase, cutate unde

poate atinge 20-30 km.
Sub stratul de roci sedimentare crusta continentală este formată din două pături:
granitică şi bazaltică.

Pătura granitică (Sial): este alcătuită din granit, gnais, micaşisturi. Grosimea sa este
mai mare în regiunile tinere de cutare, unde atinge până la 70 km. Pătura granitică împreună
cu învelişul de roci sedimentare, formează tectonosfera fiind susceptibilă la modificări

13
structurale sub acţiunea forţelor tectonice.. scoarţa superioară conţine cantitatea cea mai mare
de substanţe radioactive.

Pătura bazaltică (Sima): se află sub pătura granitică, având o grosime de 10-15 km în
dreptul scuturilor continentale .

Scoarţa oceanică: sub Oceanul Planetar, este mult mai subţire, de cca 5 km de la fundul
oceanului, fiind formată numai din pătura bazaltică şi din roci sedimentare.

Izostazia reprezintă starea de echilibru a scoarţei terestre şi a substratului ei imediat.

Starea de „echilibru izostatic” trebuie înţeleasă ca un proces de echilibru complet al maselor
crustale în raport cu substratul plastic care suportă crusta.

Fig. Demonstrarea experimentală a izostaziei

Datorită diferenţelor de densitate dintre Sial şi Sima, blocurile continentale se afundă cu

9/10 din grosimea lor. Echilibrul izostatic dintre Sial şi Sima nu este stabil în timp. Ori de câte
ori anumite cauze generează o creştere sau o scădere de sarcină a blocurilor continentale
(acumulare de sedimente, formarea calotelor glaciare), eroziunea de către agenţii externi şi a
transportului materialului rezultat în bazinele marine, acestea coboară sau se ridică pentru
restabilirea echilibrului de plutire.
Prin izostazie se explică mişcările oscilatorii de coborâre şi ridicare alternativă a
scoarţei şi implicit deriva continentelor, mişcările seismice.
Distribuţia apei şi uscatului la suprafaţa Pământului
Din totalul de 510 mil km2 a suprafeţei Terrei, 71% reprezintă mările şi oceanele, iar 29
% uscatul.
Oceanele sunt grupate într-o „emisferă oceanică” sudică, iar continentele sunt
concentrate în emisfera nordică, continentală. Continentele şi oceanele au o poziţie
antipodală, în sensul că celor patru oceane (Pacific, Atlantic, Indian şi Arctic) le corespund la
antipod patru mase continentale (Europa-Africa, Asia-Australia, cele două Americi, respectiv
Antarctica).
Relieful continentelor este foarte variat şi accidentat, fiind alcătuit din munţi înalţi,
brăzdaţi de văi adânci, din podişuri şi câmpii întinse şi chiar depresiuni care coboară sub
nivelul mării (ex Olanda).

14
 Relieful mărilor şi oceanelor este foarte variat având platouri, depresiuni, munţi şi văi.
Repartiţia pe glob a înălţimilor şi adâncimilor este ilustrată de curba hipsografică a
Pământului.

fig. Curba hipsografică a Pământului; 2. Frecvenţa altitudinii şi adâncimii (%)

Se constată că pe continente predomină înălţimile cuprinse între 0-1000m, iar în
domeniul oceanic adâncimile 4-5000m. Adâncimea medie a oceanelor este de 3.700m, iar
altitudinea medie a uscatului este de 700m.

Domeniul oceanic este străbătut de lanţuri de munţi submarini numiţi dorsale oceanice
pe lungimea de 60.000km şi lăţime de 1000km. Acest sistem străbate partea mediană a
Oceanul Atlantic, pătrunde apoi în Oceanul Indian unde se divide o ramură în Marea Roşie iar
cealaltă în sudul Australiei în Oceanul Pacific unde dorsala principală străbate golful
Californiei. Dorsala se înalţă cu 1-3 km deasupra fundului oceanic. Fiecare dorsală muntoasă
submarină este secţionată de o vale de „rift” centrală. În Atlanticul de Nord valea de rift are
lărgimea de 30km şi adâncimea de 1500km. Dorsalele sunt zonele cele mai tinere ale fundului
oceanic prezentând o intensă activitate seismică şi vulcanică. Dorsalele sunt în general
submerse, dar uneori se ridică deasupra nivelului mării, formând insule (Sf. Elena, Islanda).
De fiecare parte a dorsalelor oceanice, fundul oceanic coboară către câmpiile abisale
netede şi întinse.

15
 Timpul de evoluţie sau vârsta solului
Procesele de formare şi evoluţie a solului sunt condiţionate şi de timpul sau durata de
acţiune a factorilor pedogenetici, asupra rocii mamă. În mare parte, solurile sunt rezultatul
solificării pe parcursul a sute şi mii de ani, dar există şi cazuri de solificare recentă.
Acest aspect poate fi pus în evidenţă referindu-ne la o situaţie existentă într-o zonă în
care pe unele porţiuni solificarea s-a manifestat un timp îndelungat, iar pe altele s-a petrecut
recent. De exemplu, într-o zonă de stepă se găseşte un areal cu un sector de interfluviu
(câmpie înaltă) şi altul de luncă.
Pe interfluviu solificarea s-a manifestat într-un timp îndelungat, solul este bine format,
de tip cernoziom. Lunca existentă în acelaşi areal geografic este un teritoriu tânăr. Când apa
curgătoare se revarsă şi depune aluviuni noi în fiecare an, acestea nu au timp să se solifice,
rămânând ca atare. Dacă lunca respectivă iese de sub influenţa procesului de aluvionare,
începe solificarea. Odată cu trecerea timpului, aluviunile evoluează către soluri aluviale,
treptat ajungându-se prin evoluţie tot mai aproape de cele de pe interfluviu.

16
 Timpul şi spaţiul ca forme principale de existenţă a materiei constituie un tot organic. În
cazul procesului de solificare, forma concretă a spaţiului este reprezentată de relief, iar timpul
prin vârsta învelişului de soluri dintr-o anumită regiune (Obrejanu, Puiu, 1963). Pedologii
deosebesc la soluri o vârstă absolută şi una relativă.
Durata procesului de solificare poartă denumirea de vârstă absolută a solului, ea
depinzând de vârsta reliefului respectiv. Cea mai mare vârstă se întâlneşte în zonele tropicale,
iar cea mai mică în luncile şi deltele râurilor.
Formarea şi evoluţia solurilor poate fi frânată sau accelerată de o serie de factori locali,
care determină vârsta relativă a solurilor şi a căror influenţă se apreciază în funcţie de gradul
de dezvoltare a profilului. În funcţie de vârstă, se deosebesc trei categorii de soluri: actuale,
moştenite şi fosile.
Nu se poate stabili o vârstă absolută a solului deoarece nu există repere de referinţă şi
nici metode sigure pentru stabilirea vârstei solului. Se poate, totuşi, stabili o vârstă
aproximativă, în raport cu unele repere de referinţă ce precizează vârsta reliefului pe care a
evoluat solul respectiv.
Funcţie de reperele de referinţă solurile pot avea o vârstă geologică, o vârstă preistorică,
istorică sau o vârstă actuală, în funcţie de criteriile folosite pentru stabilirea vârstei.
Ca soluri de vârstă geologică, precizabile cu ajutorul unor repere geologice, pot fi citate
solurile formate pe terasele cursurilor de apă, având sigur o vârstă Güntz, Mindel sau Riess.
Ca soluri de vârstă preistorică, folosind repere arheologice pentru precizarea vârstei
solurilor, rezultă că în zorile paleoliticului superior din ţara noastră (adică acum 30000-40000
de ani) solurile aveau în mare parte înfăţişarea celor de azi.
Radioactivitatea este proprietatea unor elemente de a se dezintegra natural şi de a emite
una sau mai multe particule. Exemplu: uraniul, thoriul, actiniul care sunt punct de plecare al
unor familii de substanţe radioactive.
Pentru pedologie importanţă deosebită o prezintă constanţa procesului de dezintegrare a
substanţelor radioactive. Astfel în 5 miliarde de ani, jumătate dintr-o cantitate oarecare de
uraniu (238) se dezintegrează şi se transformă în Pb206 şi He care se păstrează în masa
mineralului din care a luat naştere. Cunoscându-se perioada de înjumătăţire a elementelor
radioactive, s-au dezvoltat metode de determinare a vârstei rocilor.
Astăzi există metode fizico-chimice destul de exacte cu ajutorul cărora se poate stabili
vârsta absolută a solurilor, asemenea metode fiind cea a raportului Ar : K (argon : potasiu),
40
care se bazează pe faptul că izotopul radioactiv al potasiului K, prin dezintegrare radioactivă

17
trece în argon ce se acumulează sub formă de gaz în masa rocii, de unde se poate extrage şi
doza. Potasiu se găseşte în natură sub forma a 3 izotopi: K39, 40, 41. Dintre aceştia numai K40 dă
naştere la Ca40 iar printr-o captură trece în Ar40. Potasiu este relativ abundent în rocile
magmatice, cu deosebire în cele acide, participând la formarea mineralelor principale.
40 9
Cunoscând timpul de înjumătăţire a K prin dezintegrare, care este 1,2.10 ani, se poate
deduce vârsta solului în care acestea se găsesc.
14
Se poate folosi, de asemenea, metoda izotopului radioactiv C al carbonului, al cărui
timp de înjumătăţire este 5730 ani, cu ajutorul acestuia putându-se preciza, cu oarecare
relativitate, vârsta unor compuşii organici sau organo-minerali ce se întâlnesc în sol şi în
14 12
humusul solului. Este vorba de faptul că raportul C/ C se menţine neschimbat în substanţele
organice din plante şi animale atâta vreme cât acestea sunt în viaţă, după moartea lor (datorită
14 14
lipsei de asimilaţie a CO ) conţinutul de C scăzând după legea dezintegrărilor radioactive,
2

şi anume scade la ½ la 5600 de ani. Metoda este mult utilizată în arheologie, putând
demonstra instalarea primelor specii de plante pe acel sol.
Vârsta solului este indicată de gradul de evoluţie morfologică a solului. Pot exista soluri
cu vârstă mare ca timp de evoluţie, dar puţin evoluate din punct de vedere morfologic datorită
rocii dure sau pantei mari, faţă de alte soluri tinere ca timp de evoluţie, dar cu o morfologie
mai avansată datorită condiţiilor favorabile evoluţiei mai rapide.

18
 Dezagregarea şi rolul ei în formarea componentului mineral al solului

Partea solidă a scoarţei terestre este alcătuită din component mineral rezultat în urma
proceselor de dezagregare şi alterare şi component organic format din totalitatea organismelor
moarte aflate în diferite stadii de dezagregare.

Componentul mineral ocupă 80-90% din masa solurilor normale şi este format din roci
şi minerale de la suprafaţa litosferei care în procesul de solificare suferă transformări de tipul
alterării şi dezagregării. Cele două procese în marea majoritate a cazurilor se desfăşoară
asociat şi simultan cu intensităţi diferite.

Diferenţele sunt legate de condiţiile geografice variate ale regiunilor în care se

desfăşoară procesele. În faza iniţială de transformare, predomină procesul de dezagregare, iar
apoi procesul de alterare datorat intensificării acţiunii apei, aerului cu suprafaţa de contact a
rocilor şi mineralelor.

Dezagregarea rocilor

Este procesul prin care rocile şi mineralele sunt mărunţite prin fragmentări succesive
fără să li se schimbe compoziţia chimică. Principalii agenţi ai dezagregării sunt:

- forţa gravitaţională; - variaţia termică; - procesul de îngheţ-dezgheţ;- apa; - vântul;-

acţiunea vieţuitoarelor.

1. Fenomene fizice condiţionate de structura internă a Pământului

Câmpul gravităţii: este constituit din forţe de atracţie şi de rotaţie ale Pământului.
Corpurile sunt grele sub influenţa acestui câmp. Greutatea unui corp aşezat într-un punct
oarecare pe suprafaţa Pământului, este rezultanta tuturor acţiunilor de atracţie ale maselor
terestre şi extraterestre exercitate asupra acestui corp. În acest cadru intervin: forţa centrifugă
(rezultată din mişcarea de rotaţie a Pământului), gravitaţia Lunii şi Soarelui care au sens opus
gravitaţiei Pământului.
Regiunea din spaţiu până unde se resimte gravitaţia Pământului se numeşte câmp
gravitaţional.
Presiunea din interiorul Pământului este determinată de 3 forţe:
1. Forţa gravitaţională: se manifestă în sens vertical imprimând rocilor o greutate proprie.
Deoarece presiunea exercitată de gravitaţie se referă la presiunea rocilor, ea se
numeşte presiune litostatică.

19
 2. Forţe endogene: se datorează unor fenomene fizico-chimice, termodinamice (dilatări,
comprimări) şi mişcării unor curenţi de convecţie. Aceste forţe determină presiuni
care creează deformări ale stratelor din scoarţa terestră, cunoscute ca dislocaţii
tectonice.
3. Forţe exogene: sunt cele datorate gravitaţiei universale exercitate de Soare, Lună,
planete şi alte corpuri cereşti.
2. Câmpul termic al Pământului
Pământul are un câmp termic, cu o distribuţie caracteristică în crustă, compus din 3
componente:
A: câmpul termic natural - este produs de mai multe surse geotermice: căldura proprie a
planetei, radiată de la interior spre exterior; căldura degajată de procesele dezintegrării
radioactive care este funcţie de distribuţia şi variaţia cu adâncimea substanţelor radioactive;
aportul de căldură al radiaţiilor solare (insolaţia).
B: câmpul termic local - corespunde fenomenelor termice naturale şi locale datorate
proceselor fizico-chimice pe care le suferă unele tipuri de roci ca: oxidarea sulfurilor,
oxidarea straturilor de cărbuni, detenta petrolului şi a gazelor, dizolvarea rocilor halogene, etc.
C: câmpul termic artificial - se creează în găurile de sondă în timpul operaţiunilor de
foraj, exemplu, priza cimentului.
Temperatura naturală a Pământului creşte de la suprafaţă spre interior. Rata de creştere
pe unitatea de lungime se numeşte gradient geotermic. Inversul gradientului geotermic este
treapta geotermică şi reprezintă adâncimea, în metri, pentru care To creşte cu 1 grad. Valoarea
medie normală a treptei geometrice este de 33m/1oC. Această valoare variază funcţie natura
rocii, gradul de fisurare, înclinaţia stratelor. Limitele între care variază sunt treapta geotermică
sunt de 30-35m/1oC.
Pe fondul relativ constant al To naturale a scoarţei terestre se suprapun variaţiile
sezoniere cauzate de căldură solară (insolaţia), a cărei repartizare pe suprafaţa Pământului este
funcţie de intensitatea insolaţiei, durata ei şi unghiul de incidenţă sub care cad razele solare pe
Pământ.
Pentru pedologie, importanţa este dată de amplitudinea variaţiilor zilnice şi sezoniere
dintr-o zonă. Variaţiile diurne, de la zi-noapte, pot fi mari. De exemplu în Sahara, temperatura
nisipului ajunge ziua până la 50-53oC, iar noaptea coboară până la minus 9oC producând astfel
mari dilatări şi comprimări succesive ale rocilor; (în timpul zilei rocile se dilată, se produc
fisuri în masa rocii care se vor produce paralele cu suprafaţa rocii; în timpul nopţii rocile se
contractă şi vor determina apariţia unor fisuri perpendiculare pe suprafaţa rocii. Se creează o

20
reţea de fisuri pe planul cărora se desprind fragmente de rocă). Apariţia fisurilor este
favorizată de diferenţe de conductibilitate calorică a mineralelor, de dilatarea termică diferită,
de căldura specifică şi de culoare.
De la suprafaţa scoarţei spre interior, variaţiile de To datorate căldurii de origine
externă, nu se resimt decât pe o mică adâncime, fiind din ce în ce mai atenuate. Adâncimea la
care variaţiile (zilnice, sezoniere, anuale) de To nu se resimt poartă denumirea de pătură cu
temperatură constantă. Adâncimea ei variază de la o regiune la alta, în funcţie de latitudine,
altitudine, de structura geologică, de conductibilitatea termică a rocilor. Astfel la Ecuator
suprafaţa păturii cu To constanţă este la 4-5 m adâncime, iar în Europa Centrală la 20-30m, iar
în regiunile polare mult mai jos.
3. Dezagregarea prin procesul de îngheţ-dezgheţ
Acest proces este datorat variaţiei temperaturilor în jurul punctului de îngheţ al apei.
Apa pătrunde uşor prin fisurile preexistente ale rocilor. Alteori apa pătrunde în porii şi în
cavităţile rocilor precum şi în fisurile de dezagregare. La apariţia To negative, apa îşi măreşte
volumul, exercită presiuni asupra pereţilor rocilor. Procesul de gelivaţie este mai activ în
zonele cu geruri mai frecvente (tundra T= -30oC). De asemenea mai apare şi în zona
temperată în iernile cu îngheţuri, dezagregarea depinde de natura rocii. Cele mai compacte
(bazalt) sunt mai degradate decât cele afânate (nisip, aluviuni, praf).
Procesele au ca rezultat final fărâmiţarea treptată a rocilor şi formarea stratelor
dezagregate. Spre deosebire de dezagregarea termică, cea prin gelivaţie afectează până la 1, 2
m adâncime, determinând desprinderea unor mari bucăţi de rocă.
4. Dezagregarea sub acţiunea apei (ape curgătoare, zăpezi, gheţari).
5. Dezagregarea sub acţiunea vântului ( rocile sunt distruse de vânt –fenomen
denumit coraziune, printr-o acţiune lentă dar îndelungată).
6. Dezagregarea sub acţiunea vieţuitoarelor (biomecanică): se manifestă pe areale
geografice largi, însă intensitate ei este foarte scăzută. Pătrunderea rădăcinilor în masa de rocă
creează presiuni ce pot atinge 30-100 kg/cm2, determinând fragmentarea rocii.
Acest tip de dezagregare ajunge la adâncimi foarte mari favorizând pătrunderea apei şi
intensificarea procesului de dezagregare. Nu este de neglijat nici acţiunea vieţuitoarelor care
contribuie indirect la dezagregare prin deplasarea lor favorizând pătrunderea aerului şi apei.
Omul prin acţiunile sale (exploatări prin carieră, construcţii de drumuri, exploatări miniere
sau valorificarea mineralelor pietroase) favorizează fragmentarea rocilor.
Importanţa dezagregării

21
 Produsele dezagregării fie că rămân pe loc sau sunt transportate şi sedimentate, NU
reprezintă solul, ci doar roca mamă sau materialul parental de sol. Acestea constituie un strat
afânat cu grosimi variabile, de la bolovani până la praf . Stratul Nu poate constitui suport de
viaţă nici pentru animale nici pentru plante, însă are permeabilitate pentru apă şi aer
constituind o fază incipientă obligatorie în formarea solului.
Intensitatea proceselor de dezagregare şi alterare
Rezistenţa mineralelor primare şi a rocilor la procesul de dezagregare şi alterare variază
foarte mult. Mineralele primare, ca şi rocile magmatice s-au format în condiţii termodinamice
foarte variate. Cu cât aceste condiţii au fost mai diferite decât cele existente astăzi la suprafaţa
scoarţei pedosferice, cu atât rezistenţa la dezagregare şi alterare a mineralelor respective este
mai mică şi invers. Ordinea de separare a principalelor minerale dintr-o magmă în curs de
răcire este următoarea: oxizii metalici ce nu conţin deloc silice, silicaţi fero-magnezieni
(olivină, piroxeni, amfiboli, biotit), feldspaţi-plagioclazi, feldspaţi-ortoclazi, mică albă şi
cuarţ. Mineralele care s-au separat la început, în adâncime, dintr-o magmă cu temperatură
ridicată, lipsite de apă şi cu presiuni ridicate, ajunse la suprafaţă şi întâlnind condiţii deosebite
de cele în care s-au format, se dezagregă şi se alterează mai uşor. În schimb, mineralele care
s-au separat mai târziu dintr-o magmă cu o temperatură mai scăzută şi aflată sub presiuni mai
mici şi care conţin şi apă, au o rezistenţă mai mare la dezagregare şi alterare. Succesiunea
principalelor minerale după gradul de rezistenţă la dezagregare şi alterare corespunde cu
ordinea separării lor din magmă: olivină, piroxeni, amfiboli, biotit, feldspaţi-plagioclazi,
feldspaţi-ortoclazi, muscovit, cuarţ.
Cu cât rocile sunt mai bogate în minerale rezistente la alterare, cu atât procesele de
dezagregare şi alterare sunt mai puţin intense. Intensitatea dezagregării şi a alterării în cazul
mineralelor depinde de compoziţia şi complexitatea lor chimică, iar în cel al rocilor de
compoziţia şi complexitatea lor mineralogică. Referitor la complexitatea chimică a
mineralelor primare se poate spune că, în general, cu cât aceasta este mai mică, cu atât
rezistenţa la alterare creşte.
Condiţiile climatice determină, de asemenea, intensitatea proceselor de dezagregare şi
alterare, modul de manifestare al acestora şi produsele ce rezultă. În general, cu cât climatul
este mai umed şi mai cald, cu atât intensitatea proceselor respective este mai mare. În
condiţiile climatelor calde şi umede are loc procesul de lateritizare în cadrul căruia nucleul
alumino-silicic rămas după eliminarea totală a bazelor şi a unei părţi din silice se descompune
formând oxizi şi hidroxizi de fer, aluminiu şi silice.

22
 În cazul climatelor umede şi reci are loc fenomenul de caolinizare care duce la formarea
mineralelor argiloase de tipul caolinitului, mineral ce conţine cantităţi foarte mici sau chiar
deloc din bazele aflate în silicatul iniţial.
În climatele cu umiditate şi temperaturi moderate se produce procesul de sericitizare,
prin care, pe seama silicaţilor primari, se formează mai întâi mice secundare, iar mai departe
minerale argiloase de tipul montmorillonitului şi beidellitului. În acest proces, o mare parte
dintre bazele conţinute de silicatul primar rămân în alcătuirea mineralelor argiloase formate,
iar restul sunt eliberate şi îndepărtate.
În concluzie se poate afirma că intensitatea dezagregării şi alterării mineralelor şi a
rocilor depinde de alcătuirea lor şi de condiţiile în care s-au format, precum şi condiţiile
existente la suprafaţa scoarţei litosferice, îndeosebi cele climatice.

Produsele rezultate prin dezagregare şi alterare

Produsele rezultate în urma procesului de dezagregare sunt alcătuite din particule
grosiere, iar cele rezultate din alterare sunt compuşi noi, foarte fini, care în contact cu apa dau
soluţii sau suspensii coloidale.
Principalele produse ale dezagregării şi alterării sunt sărurile, oxizii şi hidroxizii, silicea
coloidală, mineralele argiloase, praful, nisipul, pietrişul şi bolovanii, care constituie partea
minerală a solului. Produsele dezagregării şi alterării, rămase pe loc sau transportate şi apoi
depuse, au dus la formarea de depozite sau roci sedimentare pe seama cărora evoluează, de
obicei, solurile, procesele de dezagregare şi alterare continuându-se şi în cadrul solificării
propriu-zise.
Sărurile s-au format prin reacţia dintre baze şi diferiţi acizi care se găsesc în soluţia
solului. Acestea au rezultat în urma alterării mineralelor primare şi reprezintă componentele
de bază ale solului şi sursa de hrană pentru plante. Sărurile se împart în următoarele grupe:
• săruri uşor solubile sunt săruri ale acizilor azotic şi clorhidric şi unele săruri ale
acidului sulfuric;
• sărurile mijlociu solubile sunt reprezentate prin sulfatul de calciu (gipsul);
• sărurile greu solubile sunt carbonaţii de calciu şi magneziu;
• sărurile foarte greu solubile sunt fosfaţii de fer sau de aluminiu.
Oxizii şi hidroxizii au rezultat în procesul de alterare prin scoaterea ionilor respectivi
din silicaţi şi trecerea lor sub forma de oxizi şi hidroxizi. Cei mai răspândiţi în masa solului
sunt cei de fier, de aluminiu, de mangan şi de siliciu.

23
 Silicea coloidală (hidratată SiO ·nH O) a rezultat din alterarea silicaţilor. Prin
2 2

deshidratare, silicea coloidală se transformă în particule fine de cuarţ secundar. Având sarcină
electrică negativă, silicea coloidală precipită uşor cu hidroxizii de fier şi aluminiu, rezultând
complexe silico-ferice şi silico-aluminice, care stau la baza formării mineralelor argiloase din
masa solului.
Mineralele argiloase sunt silicaţi secundari rezultaţi prin alterarea silicaţilor primari, cu
structură cristalină feroasă şi nu prezintă o compoziţie chimică constantă. În compoziţia lor
intră Si, O, Al, H, Fe, Mg, Ca, Na, K şi se împart în trei grupe:
• mice hidratate;
• montmorilonit-beidellit;
• caolinit-halloisit.
Mineralele argiloase se prezintă sub formă de particule foarte fine (cu diametrul sub
0,002 mm), făcând parte din categoria coloizilor şi având proprietăţile acestora, dintre care
cea mai importantă este capacitatea de reţinere şi schimb cationic.
Sunt componente foarte importante ale solurilor şi rocilor sedimentare, pe seama cărora
se formează solurile (argile, marne, loessuri, luturi). În sol, mineralele argiloase alcătuiesc
argila din sol care participă alături de praf şi nisip la definirea texturii şi care împreună cu
humusul formează complexul argilo-humic sau coloidal, care reprezintă partea cea mai
importantă a solului.
Unele soluri (andosolurile) s-au format pe seama unor roci magmatice necristalizate
(roci vulcanice), din alterarea cărora nu rezultă minerale argiloase ci aşa-numitele materiale
amorfe (allofane), cu proprietăţi asemănătoare mineralelor argiloase.
Praful (pulberea) este un produs al dezagregării, alcătuit din particule cu diametrul
cuprins între 0,02 – 0,002 mm. şi prezintă în cea mai mare parte aceeaşi compoziţie chimico-
mineralogică cu a rocii sau a mineralului din care a provenit. Se întâlnesc în procent mare în
unele roci sedimentare (loess, aluviuni), cât şi în solurile formate pe aceste roci, iar la
formarea lui participă şi alterarea.
Nisipul este un produs al dezagregării, alcătuit din particule cu diametrul între 2-0,02
mm, în funcţie de compoziţia chimico-mineralogică putând fi omogen sau heterogen.
În funcţie de dimensiunile particulelor, poate fi grosier (2-0,2 mm) sau fin (0,2-0,02
mm).
Constituie una dintre cele trei fracţiuni granulometrice care definesc textura solului
(nisip, praf, argilă).

24
 Pietrişul, pietrele şi bolovănişul sunt produse de dezagregare formate din fragmente
minerale sau roci cu diametrul de peste 2 mm (pietriş 2-20 mm, pietre 20-200 mm, bolovăniş
peste 200 mm). Acestea mai poartă denumirea de „scheletul solului” şi pot fi formate dintr-un
singur mineral sau pot avea o compoziţie heterogenă.

Procesele de alterare a metalelor şi a mineralelor

Alterarea este procesul chimic de transformare a mineralelor şi rocilor în urma căruia
rezultă produşi cu proprietăţi deosebite de ale vechilor minerale. Alterarea se produce
concomitent cu dezagregarea. Ea se manifestă îndeosebi la suprafaţa particulelor rezultate
prin mărunţirea mineralelor şi a rocilor. Cu cât suprafaţa totală a particulelor este mai mare,
cu atât alterarea este mai intensă. Suprafaţa totală a particulelor creşte odată cu gradul de
mărunţire. Procesul de alterare se petrece sub acţiunea factorilor atmosferei, hidrosferei şi
biosferei.

A) Alterarea sub acţiunea atmosferei - Se manifestă prin componentele aerului

atmosferic care conţine aproximativ 79% azot, 20,97% oxigen, 0,03% CO . Acţiunea cea mai
2

intensă o are oxigenul prin procesul de oxido-reducere şi dioxidul de carbon prin procesul de
carbonatare. Cele 3 procese principale de oxidare, reducere si carbonatare.

B) Alterarea sub acţiunea hidrosferei, reprezintă elementul principal al

transformărilor chimice care participă la procesul de alterare fie sub formă de moleculă
(H 2 O), fie sub forma ionilor (H+, OH-).

Apa este principalul factor al alterării chimice. În lipsa apei sau atunci când aceasta este
îngheţată, alterarea practic nu are loc sau este foarte slabă. Procesul complex al alterării se
manifestă printr-o serie de procese fizice şi chimice simple, dintre care prezintă importanţă
mai mare cele cunoscute sub numele de hidratare şi deshidratare, dizolvare şi hidroliză.
Puterea de alterare a apei creşte atunci când ea este încărcată cu CO 2 , săruri, acizi sau baze.

b1) Hidratarea este procesul prin care apa se leagă de mineralele din sol fie sub formă
-
de molecule H O, fie sub formă de grupări OH , hidratarea fiind de două feluri: fizică şi
2
chimică.

Hidratarea fizică constă în atragerea apei la suprafaţa particulelor minerale fie datorită
energiei libere de la suprafaţa acestora, care rezultată în urma degradării mineralelor, fie
datorită caracterului de dipol al moleculei de apă. Prin hidratare se stabileşte legătura de
rămânere în reţea. Trecerea continuă a ionilor în soluţie prin dislocarea lor de către ionul H+

25
va duce la distrugerea treptată a reţelei cristaline, începând de la periferie către interior până la
dispariţia mineralului. Prin hidratarea fizică, volumul cationilor din reţeaua cristalină a
mineralului creşte, ceea ce determină apariţia de fisuri în particula mineralului şi în final are
loc mărunţirea acestuia. Ionii ajunşi în soluţie sunt antrenaţi în diferite soluţii chimice sau
ajung să fie consumaţi direct de către plante.
Prin hidratarea fizică NU se schimbă compoziţia chimică.
Hidratarea chimică constă în pătrunderea apei în reţeaua cristalină a mineralelor fie sub
formă moleculară (apa de cristalizare), fie sub formă de ioni –OH (apă de constituţie), ceea ce
determină transformări profunde şi apariţia de noi minerale.
Acest proces este reversibil şi funcţionează alternativ cu procesul pereche numit
deshidratare producându-se în funcţie de condiţiile chimice existente: de exemplu. De
exemplu, anhidritul (CaSO ), reprezintă sulfatul de Ca nehidratat care prin hidratare chimică
4

+ 2 molecule de apă, trece în gips (CaSO · 2H O); iar hematitul (Fe O ) reprezintă oxidul de
4 2 2 3

Fe care prin hidratare cu „n” molecule de apă poate trece în limonit (Fe O · nH O) sau în
3
2 3 2

hidroxid de fer (Fe(OH) ).

3

b2) Deshidratarea este un proces invers hidratării. Apa reţinută prin hidratare fizică se
pierde mai uşor, chiar la temperaturi obişnuite, în timp ce apa reţinută prin hidratare chimică
se pierde la temperaturi foarte mari.
Prin hidratare creşte volumul mineralelor, iar prin deshidratare se micşorează volumul
lor, determinând mărunţirea acestora. Hidratarea puternică a mineralelor poate distruge
reţeaua mineralelor

b3) Dizolvarea este procesul de trecere al unei substanţe în soluţie, fără a-şi schimba
compoziţia chimică. Acest proces caracterizează mai ales rocile sedimentare care au în
alcătuire minerale solubile (NaCl, gipsul).

Hidratarea puternică a mineralelor poate distruge reţeaua cristalină, componenţii

rezultaţi trecând în soluţie. Sunt supuse dizolvării toate substanţele solubile. Trecerea în
soluţie a diferitelor substanţe are loc prin hidratarea accentuată a ionilor respectivi. Dizolvarea
contribuie indirect la alterarea mineralelor insolubile. Ionii aflaţi la suprafaţa particulelor
minerale se hidratează, reţinerea lor în reţeaua cristalină slăbeşte şi în cele din urmă trec în
soluţie. Dizolvarea ia parte direct şi la alterarea rocilor sedimentare. Chiar dacă dizolvarea nu
are rol direct prea mare în alterarea mineralelor şi a rocilor primare, ea contribuie la
transportarea produselor rezultate prin alte procese de alterare, la formarea rocilor

26
sedimentare, la levigarea în adâncime a diferiţilor compuşi, la pătrunderea în plantă a
substanţelor nutritive.
Solubilitatea creşte odată cu creşterea temperaturii apei. Există însă şi substanţe mai
greu dizolvabile în apă, dar în prezenţa apei încărcate cu CO 2 , solubilitatea creşte , carbonaţii
respectivi sunt transformaţi în bicarbonaţi.

Dizolvarea este de 2 tipuri:

-congruentă
-incongruentă în absenţa mediului de dizolvare
Solubilitatea substanţelor cu dizolvare congruentă variază de la pH-ul apei, de la
compuşii chimici, variază în funcţie de temperatură. Solubilitatea la cloruri şi silicaţi creşte
odată cu creşterea temperaturii. Carbonul are solubilitate maximă la 0oC. Zăpada contribuie
şi ea la dizolvarea carbonaţilor; iar pentru această temperatură solubilitatea de carbon
variază direct cu conţinutul de apă.

Importanţa dizolvării

-levigarea /spălarea carburanţilor

-aprovizionarea plantelor cu substanţe nutritive necesare dezvoltării lor

-formarea reliefului carstic

-spălarea/îndepărtarea produselor obţinute prin alte procese de alterare de la suprafaţa

solului.

b4) Hidroliza reprezintă procesul de descompunere a unei sări în prezenţa apei în acidul
şi baza din care a fost formată. Sărurile pot hidroliza acid, neutru sau bazic, în funcţie de
natura acidului şi a bazei care formează sarea. Anionii şi cationii sărurilor disociate se
combină cu ionii H+şi OH- rezultând oxizii şi hidroxizii corespunzători.

Ionii H+şi OH- ai apei determină şi hidroliza silicaţilor primari din categoria cărora se
încadrează feldspaţii, feldspatoizii, amfibolii, piroxeni şi olivine. Toate acestea sunt
considerate săruri ale acidului silicic (SiO 2 · n H 2 O, fiind numit frecvent bioxid de siliciu) cu
baze tari. Hidroliza lor este un proces mai complex decât în cazul celorlalte săruri. Din
hidroliză rezultă acidul silicic care fiind destul de instabil, se transformă în silice coloidală
hidratată căreia i se mai adaugă oxizii cationului respectiv.

27
 Procesul de hidroliză începe cu hidratarea reţelei, începând de la periferie şi slăbind în
acest fel legăturile chimice în cadrul cristalului. Cationii dislocuiţi sunt înlocuiţi cu ioni H+
care au masă mică, dar au o energie cinetică mare. Cationii dislocuiţi se combină în soluţia
solului cu ionul OH- rezultând baze solubile care sunt preluate direct de către plante pentru
asigurarea necesarului lor sau sunt antrenate pe profilul de sol de către apele de infiltraţie.
Când apa din soluţia solului conţine CO 2 atunci se formează direct carbonaţi.

K[AlSi 3 O 8 ] ortoza

Ortoza este un silicat cu o compoziţie chimică mai complexă şi procesul de hidroliză

este mai complex. Înlocuirea cationilor de K- cu ionii de H+ este posibilă doar la periferia
cristalului. Rezultă un feldspat cu atomi de H+ la periferie, prin hidroliza acestuia se
formează o substanţă chimică instabilă K[AlSi 3 O 8] care reacţionează cu apa, rezultând un
mineral argilos de tip caolin şi acid silicic care se transformă în silice coloidală hidratată şi
pierzând apa se duce în silice secundară.

Prin hidroliză ca proces asociat hidratării, silicaţii fiind practic insolubili sunt distruşi
treptat, constituenţii lor separându-se într-o ordine prestabilită.

Hidroliza depinde de gradul de mărunţire al mineralelor şi rocilor, de concentraţia de

ioni de H+ din soluţia solului, de compoziţia chimică a mineralelor şi de condiţiile de climă
existente, astfel că această formare argiloasă este specifică zonelor calde şi umede.

!!! Principalele etape ale procesului de alterare a mineralelor din roca de solificare
sunt debazificarea, desiliciferea şi argilizarea.

1) Debazificarea are loc în urma proceselor de dezagregare, prin îndepărtarea ionilor de

+ + 2+ 2+
K , Na , Mg şi Ca ce se găsesc la suprafaţa fragmentelor de minerale. Apa care vine în
+ - + -
contact cu particulele dezagregate, disociază în ioni de H şi OH (H O → H + OH ). Ionii de
2

hidrogen au o energie de schimb foarte mare, încât pătrund cu uşurinţă în reţeaua cristalină,
+ + 2+ 2+
scoţând ionii de K , Na , Mg , Ca care trec în soluţie şi formează diverse baze cu grupările
–OH (KOH, NaOH, Mg(OH) , Ca(OH ), potrivit schemei:
2 2

28
 Hidroxizii alcalini rezultati, dizolvati in apa, disociaza puternic dand solutiei un caracter
alcalin.
Bazele rezultate în urma debazificării silicaţilor primari reacţionează cu apa acidulată cu
CO , formând carbonaţi şi apă după schema următoare:
2

2) Desilicatarea este etapa în care, din reţeaua silicatului primar se pune în libertate o
parte din dioxidul de siliciu (SiO ) sub formă de silice secundară hidratată.
2
Silicaţii primari sunt constituiţi în mare parte din SiO , care în prezenţa sărurilor
2

puternic alcaline este parţial solubilizat.

Cationii de Fe,Mn si Al sunt înlocuiţi rezultând sescvioxizii de Fe, Mn si Al care rămân

la locul formarii sau pot migra pe profilul solului – desilificare treptata

-cationii de Fe, Mn şi Al se separă sub forma unor oxizi şi hidroxizi coloidali care
interacţionând între ei rezultă minerale argiloase (argilizare).

3) Argilizarea. Nucleele alumino-silicice rămase după debazificare şi desilicifiere suferă

procese de hidratare şi afânare rezultând silicaţi noi (silicaţi secundari), care sunt principalii
constituenţi ai argilei, fenomenul fiind numit argilizare.
Intensitatea procesului de hidroliză diferă de la o zonă climatică la alta, fiind cu atât mai
intensă cu cât mineralele sunt mai fin mărunţite, silicaţii primari sunt mai bogaţi în elemente
bazice, iar concentraţia soluţiei în ioni de hidrogen este mai mare.
C) Alterarea sub acţiunea factorilor biotici
Alterarea biochimică se realizează cu ajutorul vieţuitoarelor şi este determinată, în mare
măsură, de organismele vegetale. Reacţiile chimice din natură biochimică se petrec cu
participarea directă sau indirectă a organismelor vegetale.
Unele organisme vegetale acţionează direct asupra rocilor şi mineralelor din sol, de
unde îşi extrag elementele nutritive. Dăm câteva exemple:
• diatomeele şi radiolarii extrag siliciul necesar vieţilor din silicaţi;
• lichenii şi muşchii extrag elementele nutritive direct din rocă;
• unele microorganisme atacă feldspaţii, de unde extrag potasiul;
• sub acţiunea microorganismelor asupra materiei minerale şi organice din sol, se
eliberează CO , diferiţi acizi minerali (azotic, sulfuric) şi organici (acetic, tartric, citric etc.)
2

care intensifică alterarea chimică;

29
 • rădăcinile plantelor absorb diferiţi cationi bazici aflaţi la suprafaţa particulelor
minerale şi secretă acizi organici, care contribuind la alterare;
• din acţiunea microorganismelor asupra resturilor organice rezultă acizi, baze, săruri, şi
în cele din urmă humus, care intensifică alterarea mineralelor;
• Organismele animale au o contribuţie mai redusă în procesul de alterare, acţionând
prin secretarea diferitelor substanţe chimice, cu ajutorul cărora descompun materia minerală şi
organică, schimbându-i compoziţia chimică.

Procesele de dezagregare şi alterare manifestate de-a lungul mileniilor au provocat o

substanţială modificare fizică şi chimică a mineralelor şi rocilor.
Dezagregarea a determinat transformarea mineralelor şi rocilor masive în fragmente şi
particule de diverse dimensiuni, iar alterarea a condus la formarea de minerale şi compuşi
chimici noi.

Starea coloidală a materiei solului

Sub numele de coloizii solului se înţelege acea parte a materiei solului aflată în particule
fine de ordin coloidal. În chimie, limita dintre domeniul coloidal şi acela al substanţelor
grosiere este fixată la 0,1 µ. În ştiinţa solului, limita coloizilor s-a extins la 2µ, particulele de
sol de 0,1-2µ, având de asemenea însuşiri coloidale. Coloizii formează partea activă a solului,
care prin suprafeţele particulelor divers încărcate cu sarcini electrice, participă la procesele
fizice şi chimice ce se petrec în sol, condiţionând astfel specificul ecologic şi potenţialul de
fertilitate a solului. În afară de mărimea particulelor, în însuşirile coloizilor intervine şi forma
lor: poate fi - sferică (acizii humici - rezultă din putrezirea plantelor şi a altor substanţe
organice), lineară (poliuronidele), în foiţe şi bastonaşe (mineralele argiloase), etc.

Coloizii solului se împart în 3 grupe:

 Coloizi minerali: argila, hidroxizii de aluminiu, de fier, de mangan, silicea
coloidală, diverse minerale primare. Coloizii minerali ai solului se formează în cursul
procesului de solificare.
 Coloizi organici: acizii humici şi alte materii humice, hidraţi de carbon, şi proteine
 Coloizi organo-minerali: compuşii acizilor humici şi ai altor acizi organici cu
elemente şi compuşi minerali.

30
 Particulele coloidale sunt purtătoare de sarcini electrice negative şi pozitive. Hidroxizii
de Al şi Fe [Al(OH) 3 · x H 2 O] cu caracter amfoter pot avea în funcţie de reacţia solului
sarcini + sau -. Particulele coloidale răspândite într-un mediu sunt supuse acţiunii a două
categorii de forţe opuse: de respingere şi de atracţie. Forţele de respingere sunt datorate
încărcării ionice de acelaşi fel a particulelor. Forţele de atracţie Van der Waals între molecule
şi atomi şi forţe Coulomb între sarcini superficiale + şi -.

Apa ca agent principal al alterării

În domeniul sedimentar - mult mai mult decât în cel magmatic sau metamorfic - apa
constituie un factor petrogenetic fundamental.
Momentul dipol al moleculei de apă, provocat de diferenţa dintre electronegativitatea
hidrogenului şi cea a oxigenului, determină proprietăţile sale de solvent, şi facilitează
disocierea substanţelor. Trecerea în soluţie a elementelor se realizează datorită forţei de
atracţie care apare între dipol şi ionii de la suprafaţa cristalelor cu care apa vine în contact. O
consecinţă a acestei proprietăţi o constituie posibilitatea de modificare permanentă a
compoziţiei sale chimice la contactul cu rocile.
Ionii de hidrogen rezultaţi prin disocierea apei înlocuiesc cationii metalici de la
suprafaţa cristalelor cu care vin în contact, aceştia fiind mobilizaţi în soluţie de către forţele
dipol.
În Figura 1. sunt evidenţiate domeniile de solubilizare şi precipitare a principalelor
elemente chimice şi minerale ca o funcţie a acidităţii şi alcalinităţii mediilor naturale.

31
 În cazul suprafeţei de separaţie dintre un corp lichid şi un corp solid pot exista
următoarele 2 situaţii:
 Când forţele de atracţie ale solidului sunt mai mari decât cele ale lichidului, lichidul se
va întinde, va uda suprafaţa solidă, despre care se spune că este LIOFILĂ. Dacă lichidul este
apa atunci se spune că avem un corp hidrofil. Solul, lemnul, betonul, cărbunele sunt corpuri
hidrofile, adică în contact cu apa se umezesc.
 Când forţele de atracţie ale solidului sunt mai mici decât cele ale lichidului, lichidul nu
are tendinţa să se întindă pe suprafaţa solidă, în acest caz este LIOFOBĂ. Dacă lichidul este
apa, corpul e hidrofob. Bitumul, parafina sunt corpuri hidrofobe.

a. liofil, b. liofob

Alterarea :Contactul nemijlocit, dintre litosferă - pe de, o parte - şi atmosferă şi

hidrosferă - pe de altă parte - pune faţă în faţă sisteme naturale cu proprietăţi fundamental
diferite şi impune, pentru fazele minerale ajunse la suprafaţa scoarţei terestre, realizarea unor
echilibre termodinamice care să corespundă excesului de apă şi oxigen existent aici.
Cum se comportă feldspatul şi cuarţul dintr-un granit, de exemplu, când roca este
expusă factorilor atmosferici şi hidrosferici şi care sunt consecinţele unor eventuale
modificări?
Se ştie că starea de echilibru a mineralelor din scoarţă este definită, la fiecare nivel al ei,
de anumite valori termice, barice si de densitate (implicit, de compoziţie).
Modificarea echilibrului pentru fazele mineral formate în interiorul scoarţei - la
temperaturi şi presiuni înalte - este impusă de trecerea lor în condiţiile de la suprafaţă, şi se
traduce prin stări de metastabilitate şi instabilitate. Astfel, un agregat mineral cristalizat în
condiţii endogene şi ajuns în condiţii exogene caută să se readapteze prin reacţii chimice care
vor avea tendinţa de a scoate din "sistem" elementele foarte mobile (Na+, K+, Ca2+, Mg2+...)
şi de a le organiza pe cele mai puţin mobile (Al3+, Si4+...) în "neoformaţii minerale"
caracteristice noilor condiţii.
Procesele acestea specifice părţii superficiale a scoarţei terestre sunt cunoscute sub
denumirea generală ALTERARE. Alterarea, ca proces geologic, acţionează simultan cu
dezagregarea şi este stimulată de gradul mare, de fragmentare a rocilor preexistente; în felul
acesta creşte suprafaţa lor specifică şi se multiplică contactele constituenţilor minerali cu apa
şi/sau aerul.

32
 Regimul de apă expresie a bilanţului apei în sol
Funcţie de condiţiile de aprovizionare a solului cu apă din diferite surse (precipitaţii,
scurgeri de suprafaţă, apă freatică, de inundaţie, de irigaţie, de condensare) şi de ăierderilede
apă din sol (evaporare, scurgeri laterale), apa pătrunde, circulă şi iese din sol şi formează
rezerve dinamice, divers repartizate în sol.
Acest mod complex al apei în profilul solului în cursul unui an, constituie regimul de
apă, regimul hidric sau regimul hidrologic al solului.
Regimul de apă, depinzând de cantităţile de apă pătrunse în sol şi de cele pierdute
pentru sol, reprezintă expresia bilanţului de apă din sol, adică intrările şi ieşirile de apă din
sol. Exemplu:
La începutul fiecărei perioade de vegetaţie rezervele de apă sunt aceleaşi, bilanţul anual
al apei în solul aprovizionat din precipitaţii şi apa freatică poate fi exprimat prin egalitatea:
P + Af + Se +Si = E + T + S’e + S’i +I
unde,
P- este suma precipitaţiilor anuale
Af- aportul de apă freatică
E şi T- pierderile de apă prin evaporare şi transpiraţie
Se, Si şi S’e, S’i- scurgerile exterioare (la suprafaţă) şi interioare (laterale) primite, respectiv
pierdute de sol.
I- Infiltraţia în substrat.
Pe terenuri orizontale, Se şi Si fiind zero, egalitatea devine:
P +Af = E+T+I
În solurile neinfluenţate de apa freatică , ecuaţia bilanţului anual este:
P = E+T+I
Când valoarea precipitaţiilor (P) nu depăşeşte evapotranspiraţia potenţială (ETP) sau se
află sub valoarea acesteia, deci sub cantităţile maxime de apă ce se pot pierde prin evaporare ,
în condiţiile climatic date nu poate avea loc o infiltrare apreciabilă în substrat, I=0 şi
egalitatea devine:
P= E + T = ETR , unde ETR- este evapotranspiraţie reală.
În asemenea situaţii în cursul verii E + T > P, există deci un deficit de umiditate, deci
culturile au nevoie să primească un plus de apă (de irigaţie).
Se observă importanţa factorilor climatici (precipitaţii şi evapotranspiraţie) pentru
regimul de apă din sol (gradul de saturaţie a solului vu apă).

33
 Apa solului din punct de vedere ecologic
Apa este un factor al naturii indispensabil pentru viaţă, pentru formarea-activitatea şi
însuşirea de fertilitate a solului, pentru alcătuirea plantelor, pentru procesele de nutriţie şi
creştere, etc.
Caracterul indispensabil al apei pentru plante reiese nu numai din măsura participării ei
majoritare în alcătuirea corpului lor, ci şi din faptul că pentru formarea fiecărui kg de materie
vegetală, plantele consumă din sol sute de litri de apă, iar după ce şi-au îndeplinit rolul
fiziologic, se pierd în atmosferă prin transpiraţie.
Solul, cu organizarea complexă şi funcţiile caracteristice, se prezintă ca un adevărat
rezervor de apă. Apa are un dublu caracter, factor ecologic, care participă la fiziologia şi
creşterea plantelor şi de determinant ecologic-influenţând sau condiţionând existenţa alor
factori (substanţe nutritive accesibile, aerul, căldura, microorganismele).
Transpiraţia plantelor reprezintă eliminarea de vapori de apă prin cavităţile stomatice în
stratul de aer, deci în atmosferă, ce cauzează pierderi continui din apa plantei care trebuie
înlocuite prin absorbţia de apă din sol pentru ca planta sa nu-şi piardă starea de turgescenţă.
Intensitatea transpiraţiei este un gradient variabil în funcţie de temperatură, umiditate şi
presiune atmosferică.
În figura de mai jos se arată un exemplu de variabilitate a ratei de transpiraţie a plantelor
de porumb în funcţie de umiditatea solului.

Pentru caracterizarea cantitativă a procesului de „consum de apă al plantelor” se

folosesc următorii indici:
1. Intensitatea transpiraţiei, care este cantitatea de apă în (g) eliminată de pe un cm2 de
suprafaţă foliară într-o oră;
2. Coeficientul de transpiraţie, care este raportul dintre cantitatea de apă consumată de
plantă şi greutatea substanţei uscate a ei;
3. Consumul specific de apă, expresie a coeficientului de transpiraţie raportat la
unitatea de biomasă formată.

34
 Sucţiunea apei solului
Reducere a presiunii apei dintr-un sol nesaturat în raport cu presiunea atmosferică;
aspirația capilară a pământului; sugere, aspirație.
Absorbţia apei este cu atât mai activă (rata de absorbţie mai mare) cu cât sucţiunea apei
solului este mai mică. În figură este arătată relaţia dintre sucţiunea apei solului şi absorbţia
apei de către graminee mezofile şi xerofile. Influenţa sucţiunii apare importantă pentru ambele
categorii de plante, absorbţia apei înregistrând scăderi însemnate în funcţie de creşterea
sucţiunii peste 1 atmosferă.

Pentru ca apa solului să fie accesibilă plantelor, este necesar ca aceasta să ajungă în
contact cu rădăcinile absorbante, iar la locul de contact să se afle sub o sucţiune inferioară
aceleia a apei rădăcinilor.
Unui anumit nivel de umiditate al solului îi corespunde un nivel al sucţiunii, iar acestuia
un anumit indice de productivitate relativă a apei; înmulţind cifra umidităţii cu indicele de
productivitate relativă a apei se obţine o valoare pentru care apare termenul de indice
biohidric al solului.
Acest indice reuneşte într-o singură expresie conceptul cantitativ cu cel energetic , în
exprimarea umidităţii solului, precum şi cu acela de eficienţă biologică a apei în creşteri şi
productivitate. Acest nou indice apare de reală însemnătate ecopedologică şi bioproductivă.
Intervalele de umiditate cu semnificaţie ecofiziologică:
În figură este reprezentată scara sucţiunii, diametrelor porilor, formele de apă şi
umiditate pentru un sol nisipos, lutos şi argilos: în figură se prezintă o sinteză a relaţiilor
umiditate-sucţiune-porozitate, cu separarea „formelor de apă” şi a intervalelor de umiditate
definite mai jos, pentru cele 3 specii texturale de soluri.

35
 E (excesiv), conţinut de apă între capacitatea de câmp (domeniul CC) şi submersia
totală a solului, separabil în:
-E1 (excesiv util) între capacitatea de câmp şi limita de aeraţie, creşteri sporite la
speciile mezohigrofite-higrofite;
-E2 (excesiv subaerat), între limita de aeraţie şi saturaţia totală , creşteri oprite până la
nule din cauza lipsei de oxigen în cazul apei stagnante; creşteri normale la speciile higrofite
adaptate la aeraţia slabă.
-E3 (excesiv cu băltiri parţiale).
A3(uşor accesibil)- între sucţiunea corespunzătoare capacităţii de câmp (domeniul CC)
de 0,06-0,33 atmosfere şi 1 atm; accesibilitatea uşoară a apei, creşteri vegetative active.
A2 (accesibil moderat)- sucţiuni de 1-10 atm - domeniu de aprovizionare încetinită cu
apă a plantelor.
A1 (accesibil excesiv de greu)- sucţiuni de 10-15 atm; accesibilitate excesiv de grea a
apei pentru plante, creşteri vegetative neînsemnate până la nule, începuturi de ofilire a plantei.
I (practic inaccesibil)- sucţiuni >15 atm, umiditate sub coeficientul de ofilire, se
produce ofilirea permanentă şi moartea plantelor din lipsă de apă accesibilă.

36
 Apa solului, accesibilitatea substanţelor nutritive şi nutriţia plantelor
Funcţia ecologică fundamentală a apei solului este aceea de a asigura aprovizionarea
neîntreruptă a rădăcinilor, cu cantităţi de apă accesibilă şi de substanţe nutritive accesibile
necesare vieţii, creşterii şi dezvoltării active a plantelor.
Apa solului îndeplineşte funcţia de aprovizionare a rădăcinilor cu substanţe nutritive
(anioni, cationi) accesibile, prin următoarele acţiuni:
 Solubilizări de substanţe furnizoare de anioni şi cationi;
 Înlesnirea difuziunii ionilor din soluţie spre rădăcinile absorbante;
 Înlesnirea deplasării ionilor şi a substanţelor solubilizate spre rădăcini prin mişcarea în
masă a apei;
 Asigurarea microorganismelor în mobilizarea substanţelor nutritive, cu apa necesară
funcţiilor lor vitale.
În general regimul de umiditate al solului este hotărâtor pentru regimul substanţelor
nutritive în sol şi pentru nutriţia plantelor. De altfel această importanţă reiese din faptul
cunoscut că îngrăşămintele uşor solubile aplicate în soluri uscate rămân fără eficacitate până
la umezirea solului (precipitaţii, irigaţii).
Pentru a putea fi absorbite de rădăcini, substanţele nutritive trebuie să se afle în stare
„accesibilă”. Sunt accesibili rădăcinilor toţi ionii aflaţi în soluţia solului, ca exemplu-anionii
sărurilor uşor solubile NO 3 , Cl, SO 4 , cationi, Fe Zn, Cu.
Astfel toate procesele de solubilizare, schimb de ioni, mişcarea ionilor spre rădăcini, se
produc numai în prezenţa apei, iar intensitate lor este în funcţie de cantitatea şi calitatea
acestei prezenţe.
Umiditatea redusă -sucţiune ridicată - frânează creşterea rădăcinilor nu numai prin
accesibilitatea mai grea a apei, ci şi prin creşterea consistenţei solului şi prin aceasta a
rezistenţei mecanice la înaintarea vârfurilor rădăcinilor în sol.
Mărind accesibilitatea şi absorbţia substanţelor nutritive, umiditatea ridicată a solului-
sucţiuni joase ale apei - favorizează creşterile plantelor şi ridicarea conţinutului acestora în P,
K, Ca, Mg şi alte elemente nutritive.
Toate consideraţiile anterioare, duc la concluzia că umiditatea ridicată a solului (sucţiuni
joase), favorizează accesibilitatea la rădăcini şi absorbţia elementelor nutritive de către
rădăcini prin:
-creşterea fondului nutritiv în soluţie şi a iuţelii de mişcare a ionilor prin difuziune şi prin
curgerea în masă a soluţiei

37
 -favorizarea creşterii în lungime a rădăcinilor
-creşterea nevoii de elemente nutritive a plantelor.

Categorii de plante şi asociaţii vegetale în funcţie de toleranţa faţă de umiditatea

solului
Variabilitatea regimurilor de umiditate din soluri se manifestă în mod natural în compoziţia
şi repartiţia în spaţiul geografic a speciilor şi a asociaţiilor vegetale (de pajişte, de pădure) de
diferite exigenţe şi toleranţe faţă de condiţiile de umiditate şi aeraţie din sol.
În funcţie de acest caracter ecofiziologic, speciile se numesc:
-xerofite, adaptate anatomic şi fiziologic la condiţii de umiditate foarte redusă în sol, cu
perioade lungi de scădere a rezervelor de apă sub limita coeficientului de ofilire, însoţite de
temperaturi ridicate şi umiditate atmosferică redusă.
-mezoxerofite, suportă condiţii predominante de umiditate redusă în sol, dar au o vitalitate
redusă în condiţii de uscăciune accentuată prelungită şi suportă numai perioade scurte de
secetă sub limita coeficientului de ofilire.
-mezofite, cu exigenţe medii pentru apa din sol, suportând perioade cu umiditate mai
redusă.
-mezohigrofite, au exigenţe accentuate faţă de umiditate şi sensibilitate deosebită faţă de
uscăciunea în sol. Suportă umidităţi reduse numai în perioade scurte.
-higrofite, au exigenţe mari faţă de apa în sol; dar nu în soluri submerse şi nici saturate
complet cu apă.
-ultrahigrofite, sunt adaptate la condiţii de umiditate excesivă, cu sol saturat sau aproape
saturat cu apă.
-eurifite, suportă regimuri de umiditate în limite largi.
Speciile comunităţilor de plante xerofite până la mezohigrofite caracterizează soluri
nehidromorfe, cu drenaj intern bun, aflate în condiţii climatice de la pustiu până în zona
alpină.
Solurile umezite de apa freatică, gleizate şi semigleizate, sunt caracterizate de specii de
plante mezofite şi mezohigrofite.
Speciile de plante higrofite şi ultrahigrofite caracterizează soluri cu apă freatică ridicată,
de tip gleic, gleic-mlăştinos şi turbo-gleic.
Speciile de plante eurifite caracterizează soluri cu exces prelungit de apă stagnantă.
Asociaţiile naturale de plante lemnoase sunt răspândite biogeografic funcţie de T şi U
din sol. Asociaţiile de tip stepic, silvostepic (stejar cer, gârniţe, - varietăţi de stejar) se găsesc

38
în zona forestieră de câmpie; gorunete pe versanţi însoriţi de dealuri; făgetele pe dealuri cu
versanţi umbriţi; iar sălcii, aninişuri şi plopi în lunci.

Aerul ca agent de alterare

Cantitativ, apa şi aerul din sol sunt antagoniste, ocupând spaţiul poros în cantităţi cu
variaţie inversă, volumul aerului crescând sau scăzând în măsura scăderii sau creşterii
volumului de apă din sol. Aerul este tot atât de necesar ca şi apa; în lipsa unui volum minim
de aer şi a schimbului de gaze cu atmosfera, procesele din sol decurg în mod nefavorabil vieţii
plantelor. Aerul din sol, este alcătuit din azot 70-80%, oxigen 10-20%, CO 2 0,1-10%, vapori
de apă, amoniac, hidrogen sulfurat, etc.

În solurile mlăştinoase unde din cauza excesului de apă au loc descompuneri anaerobe
şi procese de reducere, aerul solului conţine cantităţi însemnate de H 2 S, metan şi H 2 .
Compoziţia aerului din sol diferă sensibil de aceea a aerului atmosferic, deoarece procentul de
O 2 este mai scăzut decât în atmosferă, iar CO 2 poate fi de 2-200 de ori mai mare decât în
atmosferă.

Cantitatea procentuală de CO 2 creşte cu adâncimea, cea de oxigen scade; de aceea în

solurile insuficient aerate (prea îndesate, prea umede) , plantele au de suferit.

Anotimpul influenţează activitatea microorganismelor, determinând schimbări în

compoziţia aerului solului: cantitatea de CO 2 din sol este maximă vara când are loc o intensă
activitate biologică şi scade toamna şi iarna. De asemenea natura vegetaţiei (arboret de fag, de
molid, muşchii) influenţează compoziţia aerului din sol.
Formaţia vegetală % din volumul aerului solului
La 15 cm adâncime La 70 cm adâncime
CO 2 O2 N2 CO 2 O2 N2
Arboret de fag 0,62 20,47 78,91 1,19 19,85 78,96
Arboret de molid 1,13 19,77 79,10 9,36 13,68 76,98
Pătură de iarbă 0,60 20,12 79,23 4,43 17,62 78,25
Sol vără vegetaţie 1,19 19,93 78,88 7,02 15,61 77,37

Aerul constituie un factor al alterării prin elementele sale componente O 2 şi CO 2 .

Acestea acţionează asupra materialului dezagregat alterându-l. Procesul de alterare se poate
realiza în două moduri:

39
 -oxidare
-carbonatare

1. Oxidarea este un proces chimic din natură care se produce în contact cu oxigenul din
aer. Elementele minerale care se combină cu O 2 se transformă în produşi noi, oxidându-se.
Practic putem defini oxidarea, fie ca reacţia unui element oarecare cu oxigenul atmosferic, fie
ca schimbarea valenţei unui element în prezenţa O 2 şi prin oxidare elementele trec de la o
valenţă inferioară la una superioară.

Orice oxidare înseamnă o creştere de sarcină + şi o scădere de sarcină -, prin cedarea de

electroni: Fe2+ ↔ Fe3+ + e-

Cele mai răspândite minerale oxidabile din sol sunt Fe şi Mn. Fierul feros (Fe2+)
bivalent se găseşte în structura cristalină a amfibolilor, piroxenilor, olivinelor şi micelor. În
contact cu oxigenul el se va oxida trecând în oxid feros, un compus instabil de culoare verzuie
care avid fiind de oxigen, se va recombina cu O 2 , rezultând oxid feric (Fe 2 O 3 ) de culoare
roşie numit hematit.

Oxidul feric este foarte răspândit în solurile de tip laterite (culoare galbenă-din zone
calde şi umede).

Oxizii ferici: principala formă a Fe în sol, reacţionează cu apa rezultând un hidroxid

coloidal de culoare gălbuie care precipită. Dacă solurile au exces de apă, iar apa este încărcată
cu CO 2 , procesul de oxidare este evitat trecându-se la carbonatare şi bicarbonatare în funcţie
de cantitatea de CO 2 dizolvat în sol.

Bicarbonaţii sunt solubili şi pot fi preluaţi de plante. În perioadele cu deficit de

umiditate aerul intră în sol şi favorizează oxidarea bicarbonatului transformându-l în hidroxid
de Fe insolubil. Acelaşi tip de reacţie se petrece şi în cazul manganului.

Compuşii oxidaţi ai Fe şi Mn se deosebesc după culoarea lor:

-culori roşcate-gălbui la compuşii fierului

-culori brune-negricioase la compuşii manganului

-culori deschise la oxizii de siliciu

Fierul şi manganul din reţelele cristaline din zonele deşertice sunt scoşi la suprafaţă
datorită unei circulaţii predominant ascendente a soluţiilor din sol prin oxidare din reţea.

40
 Rezultă la suprafaţă prin eliminarea apei o crustă de oxizi cu culorile fierului şi
manganului. Crusta se numeşte patina deşertului.

În regiunile polare oxidarea în prezenţa oxigenului atmosferic este foarte slabă sau
lipseşte. În schimb există o cantitate mare de oxigen în apele reci determinând fenomenul de
oxidare, pus în evidenţă de pojghiţele pulberulente din jurul granulelor de sol.

Reducerea este procesul chimic invers oxidării şi are loc în condiţii de anaerobioză şi
se manifestă cel mai adesea prin procese biochimice complexe sub acţiunea bacteriilor
anaerobe. Orice reduce înseamnă o creştere de sarcină negativă şi o scădere de sarcină +, prin
acceptarea de electroni. H 2 S ↔ S + 2H+ + 2e-

Fierul feros ca şi Mn în stare redusă sunt solubili şi pot trece uşor în soluţia de sol
asigurând necesarul plantelor. Prin reducere se pierde O 2 . Fe feric din oxidul feric şi Mn din
oxidul manganic sunt reduşi în forma de valenţă inferioară de către bacteriile anaerobe care îşi
procură O 2 necesar. Din forma redusă pot trece în mineralele iniţiale.

Compuşii insolubili ai Fe trivalent trec în compuşi solubili ai Fe bivalent, dacă în soluţia

solului se găseşte o cantitate mare de CO 2 rezultată în urma descompunerii anaerobe a
organismelor din sol.

Procesele de oxidare şi reducere se produc succesiv sau concomitent, astfel încât se

vorbeşte de un singur proces oxido-reducător.

Oxidarea este specifică solurilor aerisite, iar reducerea solurilor neaerisite cu exces de
apă freatică sau stagnantă. Compuşii Fe2+ au culori verzui-albăstrui, iar cei ai Mn au culori
vineţii. Oxizii rezultaţi prin alterarea celor două procese vor da solului un aspect pestriţ
marmorat.

Importanţa oxidării şi reducerii constă în mobilizarea, solubilizarea şi transferul pe

profilul de sol a Fe şi Mn respectiv în insolubilizare când compuşii lor ajung în anumite
orizonturi de sol.

Potenţialul de oxido-reducere din punct de vedere ecologic şi pedogenetic (Eh), exprimă

echilibrul existent între procesele de oxidare şi cele de reducere, fiind considerat un indicator
ecologic.

41
 Valori Eh pozitive ridicate (>400Mv) - mediul de sol bogat în oxigen, cu bună aeraţie,
sau alimentaţie cu apă. În soluri bine aerate (cu condiţii de aerobioză) are loc descompunerea
materiei organice până la mineralizare şi formare de humus de tip mull sunt active. Se
eliberează plantelor elemente nutritive.

Valori Eh pozitive relativ scăzute (sub 400 până la 100 Mv)- mediul este insuficient
oxigenat; condiţii de anaerobioză facultativă în care au loc reduceri parţiale ale Fe şi Mn,
pseudogleizări şi gleizări. Ritmul eliberării substanţelor nutritive este mult mai redus.

Valori Eh negative –mediu lipsit de oxigen cu ape stagnante din precipitaţii sau pânza
freatică care împiedică aeraţia. Se acumulează materie organică nehumificată, de turbă se
reduce total Fe în compuşi feroşi condiţii ecologice nefavorabile pentru plante.

Fazele Procesele Eh (Mv) Metabolism Materia organică

microbian solubilă

Faza I Dispariţia de O 2 600-300 Aerobioză Biodegradare

Faza II Reducerea Mn4+ 400-200 Anaerobioză Acumulare temporară

facultativă după aportul de
Reducerea Fe3+ 300-100 materie organică
(gleizare) proaspătă

Faza III Reducerea SO 4 2- 0-150 Anaerobioză Acumulare puternică

(gleizare puternică) strictă
Biodegradare prin
Formare de H 2 şi CH 4 anaerobioză
150-220

2. Carbonatarea este un proces chimic care se produce sub influenţa CO 2 dizolvat în

apă. În prima fază a procesului de hidroliză are loc debazificarea, adică eliberarea de baze.
Cationii rezultaţi din hidroliză se combină cu ionii OH- rezultând hidroxizii solubili. Aceştia
pot fi folosiţi de către plante ca atare pentru satisfacerea necesarului lor de hrană. Pot migra pe
profilul de sol spre baza acestuia sau se pot combina cu CO 2 din soluţia de sol rezultând
carbonaţii. Acest proces se numeşte carbonatare şi caracterizează în special reacţiile
elementelor grupei I principale (Na+ şi potasiu) care dau carbonaţii alcalini.

În cazul elementelor grupei a II-a hidroxizii rezultaţi intră în reacţie cu CO 2 şi apa

rezultând carbonaţii în condiţiile unei concentraţii reduse sau medii a CO 2 . Aceşti carbonaţi
sunt mai puţin solubili şi de multe ori precipită la locul de formare. În condiţiile unei

42
concentraţii mari de CO 2 , carbonaţii alcalino-pământoşi intră în reacţie cu CO 2 rezultând
bicarbonaţii, substanţe care sunt mult mai solubile.

Aceştia pot fi levigaţi (spălaţi) de la locul de formare , îndepărtaţi până în baza

profilului de sol unde se recompun. Întrucât odată cu adâncimea scade atât cantitatea de CO 2
cât şi cea de umiditate din sol, pe seama consumului acestora de către plante, carbonaţii se
acumulează treptat spre baza profilului formând carbonat de Ca2+ în baza profilului de sol.

Această acumulare a carbonaţilor este posibilă şi în cazul solurilor formate pe roci

silicatice. În zonele în care există o alternanţă a sezoanelor uscate şi umede, în sezonul uscat
şi cald când circulaţia în sol este predominant ascendentă, carbonaţii pot revenii la suprafaţa
solului sub formă de bicarbonaţi, iar apoi trec din nou în carbonaţi proces cunoscut sub
denumirea de recarbonatare sau carbonatare secundară.

În zonele uscate aride, prin recarbonatare, carbonaţii alcalino-pământoşi (de Ca2+ şi

Mg2+) ies la suprafaţă formând crustele deşertice sau cruste de carbonaţi. Iar carbonaţii
alcalini migrează la suprafaţă formând crustele de sare sau sărăturile. În natură, în funcţie de
condiţiile existente carbonatarea şi decarbonatarea sunt procese reversibile, carbonaţii putând
fi spălaţi şi din sol şi din roci. Cu cât este mai mare cantitatea de precipitaţii dintr-o anumită
zonă, cu atât mai mare va fi şi conţinutul de CO 2 deoarece procesul de recarbonatare va fi mai
intens la nivelul rocilor mamă şi în orizonturile superioare. Tendinţa generală la nivelul
globului este de decarbonatare lentă a scoarţei pedosferice. Decarbonatarea, carbonatarea şi
recarbonatarea sunt procese limitative pe traiectoria amplului proces de alterare.

Aeraţia solului

Cantitatea de aer în sol este funcţie de porozitatea solului şi de conţinutul momentan de

apă, de aceea conţinutul de aer al solului este variabil în timp. În general solurile bogate în
nisip şi pietriş conţin mai mult aer decât cele bogate în argilă.

Schimbul de gaze între sol şi atmosferă: pentru a oferi condiţii normale vieţii plantelor -
dezvoltării şi respiraţiei rădăcinilor, germinaţiei seminţelor, proceselor microbiologice - solul
trebuie să aibă o aeraţie bună, adică o primenire activă a aerului său prin schimbul de gaze cu
atmosfera. În acest schimb solul degajă aer îmbogăţit în CO 2 şi primeşte aer bogat în O 2 şi
azot. Necesitatea unei aeraţii active a solului derivă din cerinţele accentuate ale rădăcinilor
plantelor şi microorganismelor. În lipsa O 2 , direcţia activităţii microbiologice în sol se
îndreaptă spre anaerobioză, cu accentuarea proceselor de denitrificare şi a celor de reducere.

43
 Schimbul de gaze dintre sol şi atmosferă are loc prin două categorii de procese: de
difuziune a gazelor şi de mişcare în masă a aerului.

a. Difuziunea este răspândirea moleculelor de gaze în atmosferă în tendinţa de

egalare a presiunii parţiale a fiecărui gaz . Difuziunea aerului solului se produce de la
presiunea mai mare spre aceea mai mică a gazului respectiv. Cum presiunea parţială a CO 2
este mai mare în sol decât în atmosferă, iar cea a O 2 mai mare în atmosferă decât în sol,
„curentul” de difuziune va fi eliminarea CO 2 din sol şi atragerea O 2 în sol.
Difuziunea gazelor creşte cu temperatura şi se produce prin toţi porii solului. Variaţiile
de gaze din sol datorate activităţii rădăcinilor şi microorganismelor, modifică continuu
concentraţiile acestor gaze şi înlesnesc difuziunea lor.
b. Schimbul de gaze prin mişcarea în masă a aerului: se produce prin numeroşi factori
externi şi interni ai solului:
- oscilaţiile de temperatură, într-un sol încălzit aerul interior dilatat bogat în CO 2 este
silit să treacă în atmosferă; iar în sol rece aerul din atmosferă bogat în O 2 va pătrunde
în sol.
- variaţiile de umiditate, când pătrunde apa în sol, se elimină o parte din aerul solului,
iar scăderea cantităţii de apă va determina un aflux de aer în sol.
- vânturile şi oscilaţiile presiunii atmosferice, se produc prin diferenţe de presiune între
aerul solului şi atmosferă, fiind favorizate pătrundere/eliminare de aer.

Aeraţia solului este necesar de cunoscut pentru a afla starea de umezire. Aceasta se
determină prin scăderea volumului de apă din volumul porozităţii totale.

CA= Pt / CC cm3/100 cm3sol

Pt - porozitate totală; CC- capacitatea de câmp/ CA-capacitate pentru aer

Există o serie de determinări pentru a afla aeraţia solului:

-determinarea porozităţii de aeraţie (ca mai sus)
-determinarea permeabilităţii pentru apă
-determinarea intensităţii difuziunii gazelor în sol
-determinarea rezistenţei la mişcarea aerului prin sol sub presiune (cu manometrul)
-determinarea CO 2 degajat în atmosferă prin suprafaţa solului
-determinarea potenţialului de oxido-reducere

44
 -exprimarea aeraţiei solului prin indici de porozitate şi umiditate:solurile care conţin
mai mult de 10% din volum aer, se consideră ca bine aerate. În solurile grele, cu pajişti aeraţia
este sensibil mai coborâtă.

Funcţiile ecologice ale aerului în sol

Aerul îndeplineşte în sol funcţii ecologice importante care îl fac indispensabil pentru
formarea însăşi a solului, pentru fertilitatea şi activitatea lui interioară, pentru viaţa plantelor,
a faunei şi microorganismelor aerobe. Fără factorul ecologic aer, nu se poate concepe
fertilitatea solului, viaţa în sol, productivitatea comunităţilor naturale sau cultivate.
Însăşi compoziţia şi natura genetică a solului sunt condiţionate de natura prezenţei
aerului în sol. În condiţii de aeraţie, constituenţii minerali ai solului rămân aproape în
întregime oxidaţi. În solurile bine aerate, microorganismele fixatoare de azot găsesc acest
element în atmosfera solului contribuind la acumularea de azot în materia organică. În soluri
cu exces temporar de apă stagnantă are loc formarea de glei sau pseudoglei vineţii-albăstrui.
Când excesul de apă este urmat de zvântarea solului, au loc alternativ procese de reducere şi
oxidare a compuşilor cu fier şi mangan.

Vieţuitoarele ca agent la alterării

În procesul de alterare vieţuitoarele exercită 2 tipuri de alterare: alterare biologică şi
biochimică.
Pe lângă acţiunea mecanică pe care o exercită, plantele şi animalele joacă un rol
important în procesul de alterare, atât direct prin activitatea lor vitală, cât şi indirect prin
produsele rezultate din activitatea organismelor şi a microorganismelor şi din descompunerea
lor.
Acţiunea directă
Plantele inferioare (ciuperci, alge, licheni, bacterii) se fixează direct pe rocă contribuind
la alterarea acesteia prin elementele pe care le extrag pentru necesităţile lor vitale şi prin
substanţele acide pe care acestea le secretă.
Bacteria anaerobă îşi asigură O 2 necesar metabolismului ei în cadrul procesului de
reducere a unor elemente chimice de la valenţe mari la valenţe mici.

45
 Ciupercile prin hifele lor pătrund în porii rocilor şi contribuie la dezagregarea acestora,
iar prin acizii secretaţi alterează silicaţii primari.
Algele albastre-verzi (cianobacteriile) atacă substanţa minerală de la suprafaţa rocilor
dizolvându-le treptat. Algele roşii extrag cantităţi de Ca2+ şi contribuie la formarea depozitelor
calcaroase. Algele brune îşi extrag silicea necesară din silicaţi şi pun în libertate cationi ce
vor intra în alte combinaţii.
Organismele prin procesele de alterare biologică, dezagregare şi alterare chimică
contribuie la realizarea unui strat cu o grosime între 5-10 mm, condiţie necesară instalării
plantelor cu clorofilă (producătorii primari).
Plantele cu clorofilă odată instalate contribuie în continuare la alterarea biologică.
Compoziţia rocilor şi mineralelor poate fi schimbată în cadrul procesului de alterare prin
extragerea de către plante a unor substanţe necesare consumului lor. Secreţiile slab-acide ale
rădăcinilor plantelor superioare alterează silicaţii primari din roci. Acizii organici ai
humusului (huminici şi fulvici) rezultaţi în urma descompunerii microorganismelor litierei şi a
altor elemente din sol, reacţionează cu compuşii minerali formând complexele organo-
minerale de tipul humaţilor de Ca, de Fe , de Al.
Organismele animale extrag silicea din roci (spongieri şi radiolari) şi carbonaţii (corali
şi foraminiferi).

Rolul indirect
H 2 , CO 2 , H 2 S şi NH 3 rezultate în urma descompunerii resturilor organice acţionează
asupra rocilor prin procese de oxidare şi carbonatare. Plantele îmbogăţesc atmosfera cu O 2 şi
„atmosfera solului” cu CO 2 contribuind la intensificarea proceselor de oxidare şi carbonatare.
Organismele vii favorizează acumularea sau levigarea unor produse secundare.
Exigenţele plantelor şi microorganismelor faţă de aerul din sol
Plantele, microorganismele şi fauna din sol au nevoie de aer cu conţinut normal de O
pentru procesul lor vital de respiraţie.
În sol respiraţia plantelor şi microorganismelor este funcţie de condiţiile de aeraţie:
-aerobă, când numărul molilor de CO 2 format este egal cu acela al molilor de O 2
absorbit prin respiraţie;
-parţial anaerobă, când cantitatea de CO 2 format depăşeşte pe acea de O 2 absorbit;
Anaerobă, fără consum de O 2 liber din sol, în sol se acumulează compuşi organici
parţial oxidaţi şi se degajă compuşi gazoşi ai carbonului alţii decât CO 2 .

46
 În urma unor experimente s-a ajuns la concluzia că slăbirea respiraţiei nu se datorează
unor conţinuturi scăzute de O 2 , ci prezenţei peste o anumită limită a CO 2 (deci a toxicităţii
CO 2 ).

Temperatura ca factor pedogenetic şi determinant ecologic în sol

Temperatura exprimă nivelul energiei calorice al căldurii unui corp. Plantele şi

microorganismele au nevoie de temperaturi convenabile în sol, aşa cum au nevoie de apă, aer
şi substanţe nutritive.

Gradul de încălzire şi răcire a solului rezultă din raportul dintre căldura primită şi
căldura pierdută de acesta. Factorii de mediu din afara solului (radiaţia solară, mişcările
aerului) şi cei din interiorul solului (însuşirile termice ale solului, textura, structura, umiditatea
solului), determină acest raport. Solul mai primeşte căldură din procesele exoterme de
descompunere chimică a materiei organice, din respiraţia microorganismelor şi a rădăcinilor.
Pierderile de căldură sunt datorate evapotranspiraţiei, schimbului de căldură cu stratul de aer
apropiat.

Dezagregarea rocilor, alterarea mineralelor, descompunerea şi humificarea materiei

organice, mineralizarea humusului, transformările biochimice ale elementelor nutritive,
evaporarea, sunt diferite ca intensitate în funcţie de regimul termic din atmosfera apropiată.
Noua clasificare americană distinge 8 clase de To a solurilor, cu To medii anuale de: < 8oC, 8-
15 oC; 15-22 oC; >22 oC, în fiecare din acestea distingându-se soluri cu diferențe ≥5 oC şi <5
C între temperaturile medii ale verii şi ale iernii.
o

Temperatura exercită influenţe importante asupra umidităţii solului, a mobilităţii apei,

creșterea evaporărilor și a transpirației plantelor deci a absorbției de apă a rădăcinilor.
Înghețarea apei în sol blochează porii. Infiltrația apei din precipitații este posibilă numai în
măsura în care în porii largi au rămas spații neocupate de gheață.

Înghețul și dezghețul repetat la solul umed creează structura grăunțoasă. Influențând

activitatea microorganismelor, temperatura solului apare ca important determinant al cantităţii
de substanţe nutritive în sol.

47
 Însuşirile termice ale solului
Reprezintă factorii interni ai solului.
1. Capacitatea de absorbţie a energiei radiaţiilor solare: este însuşirea solului de
a reţine căldura acestor radiaţii. Această însuşire variază în sens invers cu capacitatea de
reflectare a căldurii radiaţiilor solare ajunse la sol. Aceste însuşiri se exprimă prin raportul
dintre cantitatea A a energiei reflectate de sol şi cantitatea E a energiei radiaţiilor solare
căzute pe sol, raport cunoscut sub numele de albedo.
Valorile acestui raport A/E variază între 10% pentru suprafaţa liberă a apei şi 40%
pentru nisipul alb.
Capacitatea solului de a absorbi radiaţiile solare şi de a se încălzi , depinde de :
-culoarea solului
-gradul de umiditate
-forma terenului
-structură
-pătura vegetală vie şi moartă, etc
Solurile de culoare închisă absorb mai mult radiaţiile calorice.
2. Capacitate termică a solului: reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru
ridicarea cu o anumită cantitate a To unei mase de sol. La unitatea de greutate corespunde
căldura specifică a solului, fiind exprimată prin numărul de calorii necesare pentru
încălzirea cu 1oC a unui gram de sol. Se exprimă deci în cal/g.
Căldura specifică raportată la unitatea de volum este numită şi capacitatea pentru
căldură C a solului; se exprimă în cal/cm3.
Apa are căldura specifică egală cu 1, iar aceea a aerului este apropiată de zero
(0,000306), de aceea solurile umede se încălzesc mai greu decât cele uscate; solurile îndesate
mai greu decât cele afânate; solurile argiloase şi turboase (mai ales când sunt umede) se
încălzesc greu, faţă de cele nisipoase.
3. Conductivitatea termică a solului: este capacitatea solului de a conduce
căldura, adică de a o transfera de la o moleculă la alta, fapt pentru care se numeşte şi
conductivitate moleculară. Această însuşire termică este maximă în nisipuri şi scade pe
măsura creşterii conţinutului de argilă şi de humus sau turbă.
4. Difuzivitatea termică: exprimă efectul de încălzire al curentului de căldură ce
pătrunde în sol ca rezultat al existenţei unui gradient termic. Se exprimă în cm3/sec.
Inversul difuzităţii termice a solului exprimă însuşirea lui e a reţine căldura, deci de a se
păstra cald (capacitate de retenţie termică).

48
 5. Activitatea microorganismelor: mai ales în solurile bogate în material organic,
umiditate, aeraţie, substanţe nutritive, sursă continuă de căldură în sol. Solurile biologic
active sunt soluri calde, sensibil mai calde decât cele biologic puţin active.

Bilanţul caloric şi regimul termic al solului

Bilanţul caloric: temperatura solului la un moment dat, la o adâncime dată, depinde de

bilanţului între căldura primită şi cedată. La suprafaţa solului acest bilanţ, numit şi bilanţ
caloric (Bc) este exprimat prin relaţia:

Bc = Br – (S + A + LE)

Unde, Br - este bilanţul radiaţiei; S- fluxul de căldură în sol; A- căldura cedată aerului; LE-
căldura cheltuită pentru evaporarea apei.

Fluxul de căldură (S) este dependent de gradientul de temperatură (dT/dz) şi de

conductivitatea termică a solului (λ) şi se poate exprima prin relaţia:

S = - λ dT/dz cal x cm-2 x sec-1

Regimul termic al solului: este funcţie de caracterul climatului (cald, temperat, rece,
continental, oceanic, etc), de condiţiile de relief (expoziţie), de însuşirile termice ale solului,
de umiditatea din sol, de formaţia vegetală naturală sau de felul culturii.

Se poate distinge un regim termic diurn, lunar, sezonier, anual.

a. Variaţia diurnă a T într-un sol nisipos în luna mai; b. Variaţia anuală a T în sol

În diferite zone geografice, gradul de încălzire şi răcire a solurilor la diferite nivele în

timpul zilei şi nopţii, lunar şi sezonier, variază în limite largi, de la condiţii excesiv
continentale ale pustiurilor până la climatele alpine. Regimul termic al solului influenţează
procesele pedogenetice. Astfel, ecopedologia are nevoie de dezvoltare sistematică pe tipuri de
climate şi de ecosisteme terestre, a unei climatologii edafice.

49
 Lungimea perioadei bioactive a solului: face referire la acea temperatură din sol, cel
puţin din orizontul superior, unde există activitatea microorganismelor şi a rădăcinilor
plantelor.

Observaţiile fenologice (ramură a biologiei care studiază influența factorilor climatici

asupra dezvoltării organismelor vii) arată că flora vernală (de primăvară) a solului începe să
se dezvolte activ la T de 5oC în stratul de aer apropiat de sol, care la suprafaţă şi în primii 5-
10 cm realizează o temperatură apropiată.

De exemplu, în spaţiul geografic al ţării noastre, între stepa din lungul litoralului şi
etajul alpin superior, succesiunea climatelor aduce o scădere succesivă a lungimii perioadei
bioactive a solului de la 240 de zile la numai 60 zile (cu variaţii în + sau – de la un an la
altul).

Lungimea perioadei bioactive a solului este de importanţă principală pentru

productivitatea biocenozelor naturale şi cultivate.

Particularităţi ale regimului termic al solului în funcţie de condiţiile de acoperire prin

vegetaţie şi de lucrările culturale: un strat de vegetaţie care acoperă solul constituie un filtru
pentru radiaţia solară, umbrind solul în măsură variată cu densitatea şi grosimea. Asta
înseamnă că diferite biocenoze naturale şi cultivate exercită influenţe diferite asupra
regimului termic al solului.

În figură a, b este arătat mersul anual al To medii în solul unei păduri mezofile (care se
dezvoltă în condiţii de umiditate şi temperatură moderate) –A şi al pajiştilor xerofile-B, la
adâncime de 100 cm şi în aer de 200 cm deasupra solului.

Se observă deosebiri caracteristice între cele 2 fitocenoze: în pădure, în perioada de

primăvară-vară solul se menţine chiar în primii 20 cm mai răcoros decât atmosfera apropiată;
pe când în pajiştea xerofilă din aprilie-octombrie solul este mai cald decât atmosfera
apropiată.

50
 Scoarța de alterare

Scoarța de alterare apare ca un strat afânat, permeabil, cu grosimi ce variază de la

câțiva metri la câțiva zeci de metri și cu o constituție chimică complexă.

Totalitatea proceselor de dezagregare și alterare pe care le suportă rocile și mineralele

de la partea superioară a litosferei, procese ce se desfășoară concomitent, asociat și
interdependent au ca rezultat formarea scoarței de alterare.

Compoziția scoarței de alterare depinde pe de o parte de cea a rocilor și mineralelor

supuse dezagregării și alterării, iar pe de altă parte de condițiile de mediu în care au loc aceste
procese.

În complexul scoarței de alterare se întâlnesc 2 tipuri de constituenți:

-principali sau reziduali

-secundari sau de alterare

Constituenții principali sunt reprezentați prin fragmente grosiere ale căror dimensiuni
variază de la ale bolovanilor până la praf , fragmente ce provin din dezagregarea rocilor.

Unele fragmente reprezintă bucăți din rocile inițiale încă nealterate, iar altele
reprezintă minerale nealterabile sau greu alterabile (cuarț, mica albă, rutilul).

Toți acești constituenți alcătuiesc materialul original al scoarței de alterare. Ponderea

în care se regăsesc în alcătuirea scoarței este variabilă, deoarece cu excepția fragmentelor
nealterabile, orice component poate trece oricând în unul secundar.

Compușii secundari se clasifică în:

-coloidali insolubili în apă

-solubili în apă (săruri).

Compușii insolubili în apă dispersează, iar în categoria lor avem SiO 2 (silicea),
oxizii, hidroxizii și mineralele argiloase. Aceste elemente pot să migreze odată cu apa, iar prin
deshidratare pot precipita separându-se din soluție ca geluri coloidale cu conținut mic de apă
sau pot cristaliza.

Silicea se poate dispersa în apă, se separă din soluții ca agent coloidal, care prin
eliminarea apei trece succesiv în opal, în calcedonie, cuarț secundar (cristalin și stabil).

51
 Cristalizarea prin deshidratare este specifică și mai intensă în regiunile subtropicale și
tropicale aride.

Hidroxizii de Fe, Al și Mn dispersează coloidal în apă sau precipită sub formă de geluri
coloidale. Prin deshidratarea parțială ei trec în faza de oxizi hidratați, iar prin deshidratare
avansată trec în oxizi ce dau solurilor culori specifice. Mai pot apărea și alte situații. Gelul
coloidal poate precipita cu silicea rezultând complexe silico-ferice, iar apoi mineralele
argiloase sau gelul coloidal precipită formând complexe humico-ferice. Formarea hidroxizilor
este accentuată în regiunile umede din zonele temperate și calde.

Hidroxizii de Al rezultă din alterarea alumino-silicaților unde în zonele subtropicale și

tropicale se mențin în dispersie coloidală sau precipită sub forma gelurilor amorfe. Prin
cristalizare lentă se formează hidrargilit care trece ulterior în oxid de Al hidratat (diaspor) sau
în situații rare trece în Al 2 O 3 (corindon).

În zona temperată hidroxizii cu gelurile de silice formează complexe silico-aluminice

hidratate și amorfe care cristalizează treptat în minerale argiloase care cu oxizii humici
formează complexele humico-aluminice.

Hidroxizii de Mn îi regăsim în zonele cu apă periodic stagnantă, unde precipită

dendritic sau formează concrețiuni ferimanganice cu sescvioxizii de Fe ce vor genera
neoformații numite boborine (alice de pământ).

Argila din roci sau din soluri provine în mică măsură din dezagregarea înaintată și în
cea mai mare parte din silicați rezultați din cristalizarea gelurilor coloidale.

După proprietăți, structură cristalină și mediu de formare se împart în 3 categorii:

- Grupul micelor hidratate secundare (illit, sericit): sunt elemente mai frecvente în
regiunile reci și temperate. Illitul provine din alterarea micelor în medii mai acide,
iar sericitul provine din alterarea feldspaților în medii slab alcaline.
- Grupul montmorillonit-beidelit: caracterizează scoarța de alterare din climatele
semiaride și aride ale zonelor temperate și tropicale condiționate de mediul alcalin
de aici.
- Grupul caolinit-halloisit se formează prin alterarea feldspaților în medii neutre sau
slab acide din zona caldă și temperată.

52
 În condițiile climei tropicale caolinizarea poate fi înlocuită cu bauxitizarea
(lateritizare). În acest caz silicea este îndepărtată din caolinit și rezultă un reziduu de Al
hidratat: Al 2 O 3 cu nH 2 O →bauxita.

În scoarța terestră și în soluri se întâlnesc toate aceste minerale dar ponderea lor diferă
în funcție de condițiile de mediu.

În rocile sedimentare materialul argilos poate fi furnizat chiar de sedimentele

respective alterate ulterior .

Compușii solubili în apă sunt reprezentați de acizi: acidul carbonic, fosforic, sulfuric
și clorhidric și de sărurile aferente, acestea punând la dispoziția plantelor necesarul de hrană.
Există 4 categorii de săruri grupate după criteriul solubilității:

-săruri ușor solubile: cloruri, azotați, sulfați (de Na, K, Mg), bicarbonați (de Na, K, Ca
, Mg) și carbonați alcalini (Na și K).

-săruri moderat solubile: sulfat de Ca hidratat (gips).

-săruri greu solubile: carbonați (de Ca, Mg și Fe), fosfați (de Ca, Fe și Al).

-sărurile insolubile:silicații.

Produsele de dezagregare și alterare pot fi redistribuite pe verticală și pe orizontală în

spațiul scoarței de alterare în funcție de natura lor și de agenții care acționează asupra lor.

Produsele care rămân la locul de formare alcătuiesc eluviul (Masă minerală constând
din rămăşiţe provenite din dezagregarea rocilor, caracterizată prin lipsa stratificaţiei si prin
nesortarea componenţilor) sau regolitul, acestea conțin mai mult schelet reprezentat prin
bolovani, pietre și nisip și mai puțin material fin. Sunt specifice zonelor de interfluvii care
sunt plane sau foarte ușor înclinate ; activitatea de transport este foarte redusă sau chiar
lipsește.

Produsele de dezagregare și alterare care se deplasează sub influența gravitației, apei,

vânturilor, valurilor, sunt dispuse la distanțe diferite sub forma depozitelor de acumulare.
Acumularea se poate face haotic (specific pentru ghețari și ape turbulente) sau ordonat în
funcție de volumul și greutatea fragmentelor.

53
 Acumulările pot fi:

-continentale-depuneri deluviale, coluviale, proluviale, aluviale și morenaice .

-depuse în bazinele apelor stătătoare sub formă de lacustre sau depozite marine.

Constituenții coloidali pot precipita pe loc în cazul regiunilor aride sau pot fi antrenați
de apa de infiltrație migrând la adâncimi nu foarte mari.

Sărurile sunt legate de apa de precipitații și sunt transportate la adâncimi mari unde se
reorganizează în orizonturi proprii. Sunt găsite în partea inferioară a solului sau în apa freatică
de la baza profilului de sol.

În regiunile aride sărurile sunt slab sau deloc levigate putându-se acumula în stratul
superficial și dau naștere sărăturilor.

În regiunile semiumede sărurile sunt spălate până la nivelul freatic și doar carbonații
de Ca și Mg se mai mențin în profilul de sol spre baza acestuia în orizonturi specifice.

În zonele umede chiar și carbonații ajung să fie spălați până la nivelul freatic.
Produsele de alterare se clasifică în funcție de solubilitate și mobilitate:

-silicea- insolubilă și puțin mobilă, ea rămâne la partea superioară a scoarței.

-sescvioxizii și argila- migrează coloidal și se acumulează într-un orizont intermediar

Bt.

-carbonații- migrează și se depun în orizontul propriu C Ca

-săruri- ușor solubile și sunt levigate spre baza profilului de sol sau chiar în pânza
freatică de unde sunt transportate în mări și oceane participând la formarea rocilor
sedimentare.

Tipuri de scoarță de alterare

Natura rocilor supuse alterării și condițiile bioclimatice existente, determină apariția

anumitor tipuri de scoarță de alterare.

1. LITOGEN (detritic grosier\clastic): îl întâlnim în regiunile de tundră și de munți înalți

unde dezagregarea este foarte activă, iar alterarea este foarte slabă. Se caracterizează printr-un
material grosier provenit din dezagregarea rocilor compacte, material în care se întâlnesc toate

54
mineralele primare. Mineralele secundare se găsesc în proporție neînsemnată, mai frecvenți
fiind oxizii de Fe.

În masivele muntoase dolomitice și calcaroase apare varianta carbonato-litogenă.

2. SIALLITIC: se caracterizează printr-o alterare moderată a silicaților cu formare parțială de

oxizi, hidroxizi de Fe și Al, silice și într-o oarecare măsură complexe minerale argiloase
silico-ferice și silico-aluminice alături de care mai apar fragmente nealterate sau minerale
primare.

a) subtipul argilo-sialitic

b) subtipul carbonato-sialitic

c)subtipul halo-sialitic

Subtipul argilo-sialitic este specific zonei temperate, umede, cu o alterare mai avansată
și cu neoformare de argilă, care se acumulează într-un orizont propriu.

Regimul hidric al acestei zone este unul percolativ (apa pătrunde de sus în jos).

Subtipul carbonato-sialitic apare pe rocile sedimentare cu carbonați (marne și loess).

În zonele temperate semi-umede alterarea mineralelor primare și formarea mineralelor
argiloase este mai redusă.

Carbonații se acumulează într-un orizont propriu la baza profilului de sol. Regimul

hidric al acestor zone este unul periodic percolativ sau nepercolativ.

Subtipul halo-sialitic este specific regiunilor aride unde regimul este exudativ.

3. ALLITIC este cunoscut și sub denumirea feralitic. Este specific regiunilor tropicale
umede unde există o alterare avansată a mineralelor primare cu îndepărtarea accentuată a
bazelor și a silicei și acumularea oxizilor și hidroxizilor de Al și Mn în cantități mari.

4. LITOGEN SIALLITIC este specific regiunilor de tranziție de la tundră la zona

temperată.

5. SIALLITO-ALLITIC caracterizează regiunile subecuatoriale.

55
Zonalitatea geografică a scoarței de alterare

Desfășurarea dezagregării și a alterării precum și produsele rezultate în urma acestor

procese sunt condiționate de compoziția chimică a rocilor supuse alterării și de condițiile
bioclimatice care determină intensitatea și direcția de desfășurare a acestor procese. În general
dezagregarea și alterarea se desfășoară simultan și interdependent; însă în diverse zone poate
predomina unul dintre aceste procese determinând formarea unor tipuri diferite de scoarță de
alterare.

În zonele reci, polare și subpolare neacoperite de ghețari cu predominare a peisajului

de tundră și în părțile înalte ale munților, scoarța de alterare este formată aproape exclusiv din
fragmente de rocă dezagregată și are o grosime redusă.

În această zonă, dezagregarea are loc în special prin gelivație (îngheț-dezgheț).

Oscilațiile de temperatură se realizează de o parte și de alta a punctului de îngheț al apei.

Alterarea este slabă din cauza temperaturilor scăzute, chiar și în timpul verii; când
reacțiile de hidratare și de oxido-reducere sunt diminuate. Din cauza perioadei prelungite de
îngheț o bună parte din an reacțiile biochimice și procesele chimice încetează. Rocile rămân,
în acest caz, aproape intacte și rezultă o scoarță de alterare de tip litogen cu grosimi mici în
care predomină net mineralele primare (cuarț, feldspat, mică, magnetit).

În ținuturile boreale cu păduri de conifere și foioase dezagregarea este mai puțin

intensă din cauza reducerii perioadei de îngheț și a slabei insolații în sezonul cald. Alterarea
se accentuează sub influența apei din precipitații care determină un regim hidric percolativ.

Acidificarea va fi tot mai accentuată prin îndepărtarea bazelor către adâncime și

transformarea silicaților în silice coloidală, oxizi și hidroxizi de Al, Mn și Fe (desilicare).
Silicea coloidală, în condițiile unei acidități moderate, de la suprafața scoarței se combină cu
sescvioxizii de Fe, Al și Mn, rezultând aluminosilicați secundari hidratați (minerale argiloase
propriu-zise proces numit alitizare).

Scoarța de alterare este de tip argilo-sialitic, iar mineralele argiloase rezultate sunt din
grupa micelor hidratate și a caolinitului.

În cazuri extreme, când aciditatea devine foarte ridicată, formarea mineralelor

argiloase este împiedicată. Scoarța de tip argilo-sialitic are grosimi de câțiva metri, iar în

56
alcătuirea ei pe lângă produsele de alterare amintite se mai întâlnesc fragmente de roci și
minerale nealterate sau rezistente la alterare.

În regiunile temperate cu stepe și silvostepe semiumede dezagregarea este mai

evidentă și este cauzată fie de variații termice, fie de fenomenul de îngheț-dezgheț.

Alterarea se desfășoară tot după tipul sialitic, dar se deosebește de cea din zonele cu
păduri de conifere și foioase, fiind mai puțin avansată din cauza prezenței carbonaților care
imprimă o reacție neutră, slab alcalină.

Carbonații se levighează mai greu. Alterarea silicaților are loc numai în orizontul
superior, decarbonatat într-un ritm lent cu formare de minerale argiloase din categoria
montmorilonit- beidelit. Acestea precipită chiar la locul de formare. Scoarța de alterare este de
tip carbonato-sialitic, iar saturația în Ca și Mg înlesnește coagularea și acumularea unui
conținut mare de humus într-un orizont superior specific cernoziomurilor din zonă.

În climatele aride de pustiuri și semipustiuri predomină net dezagregarea termică,

favorizată fiind de contrastele mari de temperatură de la zi la noapte, de uscăciunea ridicată și
de lipsa de vegetație. Alterarea este mai slabă. Scoarța de alterare nu este deloc groasă
deoarece apa și vegetația aproape lipsesc, alterarea se realizează numai sub acțiunea aerului
prin oxidare. Ploile care se mai abat accidental asupra acestor zone pătrund în partea
superioară a stratului dezagregat, iar apa se mineralizează cu cloruri, sulfați, carbonați și
silicați. Când ploaia încetează substanțele sunt readuse la suprafață deoarece apa urcă prin
capilaritate (exudativ) pentru a compensa deficitul de umiditate de la suprafață.

Deficitul este datorat evaporării puternice, evaporare care acționează și asupra apei,
lăsând să precipite săruri sulfat-clorurice, cruste de silicați și de carbonați.

Scoarța de alterare este tip halosialitic, mai frecvent întâlnindu-se cuarțul, sericitul și
beidelitul.

În ținuturile calde și umede dezagregarea este foarte slabă, redusă aproape exclusiv la
dezagregarea biotică, dar procesul de alterare este foarte intens manifestându-se pe zeci de
metri adâncime. Umiditatea și căldura favorizează reacția de alterare prin dizolvare, hidratare
și hidroliză.

Alterarea biotică directă prin acțiunea rădăcinilor plantelor și cea indirectă prin gazele
rezultate prin resturile vegetațiilor luxuriante.

57
 Sărurile solubile de tip cloruri, sulfați, carbonați sunt îndepărtate din scoarță prin
dizolvare energică, iar silicații sunt descompuși până la destrucție totală în silice, oxizi,
hidroxizi de Fe, Al, și Mn prin hidratare, hidroliză și oxidare.

Bazele și silicea solubilă sunt îndepărtate activ prin levigare , iar oxizii și hidroxizii se
acumulează pe grosimi mari, fenomen cunoscut sub numele de feralitizare/lateritizare.

Însușirile scoarței de alterare

Rocile dezagregate și alterate au însușiri diferite față de rocile de proveniență,

proprietăți ce stau la baza fertilității solurilor ce urmează să se dezvolte pe ele. Aceste
proprietăți se referă la capacitatea de reținere a apei și a substanțelor nutritive, elemente
indispensabile creșterii plantelor.

Reținerea apei

Proprietatea de reținere a apei prin capilaritate este precedată de permeabilitate.

Rocile dezagregate devin permeabile pentru aer și apă. Apa pătrunde în straturile
dezagregate dar nu poate fi reținută din cauza spațiilor mari dintre fragmente, spații prin care
se scurge rapid sub influența gravitației. Pe măsură ce mărunțirea se accelerează, se intensifică
și alterarea, rezultând coloizii: argilă, oxizi, hidroxizi și silice. Aceștia precipită în masa rocii
dezagregate, rezultând o rețea de pori capilari care se ramifică în toate sensurile dinspre
zonele umede spre zonele uscate.

Această circulație este independentă de forța de gravitație și are loc mai lent permițând
păstrarea apei un timp mai îndelungat. În scoarța de alterare există spații lacunare care asigură
permeabilitatea și spații capilare în care apa este menținută ca rezervă pentru perioadele de
secetă.

Din această cauză un material cu prea multe spații lacunare devine prea permeabil și
este supus uscăciunii, iar un material argilos exagerat de bogat în spații capilare devine
impermeabil.

Acumularea substanțelor nutritive constituie o condiție esențială pentru instalarea și

formarea solurilor. În urma procesului de alterare elementele nutritive principale Ca, Mg, K,
Fe, Mn, Na și P sunt puse în libertate și trec în compuși solubili. O parte din aceștia sunt
utilizați imediat de către plante pentru satisfacerea necesarului de hrană, iar o altă parte sunt
reținuți de coloizii de argilă sub forma unei rezerve.

58
 În concluzie, scoarța de alterare cu toate însușirile ei, nu reprezintă solul propriu-zis.
Ea are rol de rocă mamă pentru sol și îi asigură acestuia componentul de bază (partea
minerală) ce reprezintă 90% din greutatea solului și 50% din volum și care contribuie la
acumularea elementelor fertile în sol.

Scoarța de dezagregare și alterare are permeabilitate. Dacă prin scoarța de alterare s-ar
înțelege scoarța pedosferică, atunci ar implica reducerea grosimii scoarței la nivelul grosimii
solului.

Considerând că apa din precipitații, aerul și microorganismele nu pătrund în sol mai

adânc decât pânza freatică , decât în mod accidental sau izolat, putem să considerăm grosimea
scoarței până la nivelul acesteia.

Mărimea scoarței de alterare variază între 1 m (scoarță de tip litogen) până la 20-30 m
(scoarță feralitică). Scoarța pedosferică este confundată cu scoarța de alterare, ceea ce nu este
valabil în majoritatea situațiilor. Dintre particularitățile scoarței amintim:

-îmbinarea intimă a componentului mineral cu cel organic

-diferențierea clară din punct de vedere morfologic a orizonturilor și suborizonturilor

profilului de sol

-asigurarea la maxim a condițiilor de fertilitate pe seama proprietăților chimice, fizice

și biologice.

Componentul organic al solului

Componenta organică a solului este reprezentată de o fracţiune vie (flora şi fauna din
sol) şi una nevie. Fracţiunea nevie este formată din materialul organic încorporat solului,
transformat sub acţiunea microorganismelor.
Materia organică a solului provine de la plante, microorganisme şi animale. Cea mai
importantă sursă de materie organică o constituie plantele. Cantităţile de biomasă, de resturi
animale şi de humus din sol, variază în funcţie de formaţiunile vegetale ale principalelor zone
bioclimatice de pe Terra. În condiţiile din ţara noastră, vegetaţia este reprezentată de vegetaţia
ierboasă şi de cea de pădure. Resturile organice ale vegetaţiei ierboase provin din partea
aeriană, dar mai ales din cea subterană, reprezentată de rădăcini.

La suprafața rocilor în curs de dezagregare și alterare se acumulează treptat

componenții fertili și apar primele forme de viață reprezentate prin bacterii, actinomicete,

59
ciuperci și alge. Aceste microorganisme se înmulțesc utilizând cantități reduse de apă și
substanțe nutritive. De asemenea ele constituie sursa principalelor resturi organice prin
descompunerea cărora se eliberează elemente nutritive ce se acumulează în partea superioară
a scoarței creând condiții pentru dezvoltarea unei specii superioare.

Concomitent cu organismele vegetale se dezvoltă și organismele animale astfel că

scoarța de alterare care la început este sterilă, devine treptat mediu de viață (biotop) pentru
organismele vii ce activează și mor în număr mare , biotop mereu reînnoit.

Această lume de micro-macro organisme alcătuiesc biocenoza sau edafonul solului.

Ierburile au rădăcinile foarte bine dezvoltate şi repartizate pe o grosime mare (peste 100
cm, cu concentrare maximă în primii 40-50 cm). Acestea mor în fiecare an, de aceea vegetaţia
ierboasă lasă în sol cantităţi mari de resturi organice repartizate pe adâncime. La pajiştile de
stepă, masă aeriană şi rădăcinile rămase în sol reprezintă în medie 10.000 – 20.000 kg/ha
materie organică. În cazul vegetaţiei de pădure, cea mai mare parte din materialul vegetal
provine din frunzele care cad în fiecare an (litiera pădurii) şi din vegetaţia ierboasă din
luminişurile pădurii.
Aportul masei radiculare este neînsemnat datorită perenităţii vegetaţiei arborescente.
Masa de frunze ce cade anual pe suprafaţa solului de pădure depinde de felul vegetaţiei
arborescente, de desimea arborilor şi de vârsta lor. Cantitatea de resturi organice este mai
mică decât la vegetaţia ierboasă, fiind în medie, în tara noastră între 3.500 – 4.000 kg/ha
anual. În cazul solurilor cultivate, materialul vegetal provine din rădăcini şi din resturile
diferitelor recolte (paie, vreji, tulpini), precum şi din masa vegetală a buruienilor care acoperă
temporar solul. Plantele anuale cultivate intervin cu o masă radiculară mai redusă faţă de cea a
ierburilor perene.
În cadrul acesteia se stabilesc relații de coexistență pașnică, de întrajutorare dar și de
concurență mergând până la exterminare. Direct sau indirect aceste organisme extrag cantități
de substanțe nutritive pe care le transformă prin fotosinteză în substanțe specifice corpului lor.
Aceste elemente nu rămân blocate în corpul organismului și nu constituie un deficit în bilanțul
elementelor solului deoarece la distrugerea organismelor ele se reîntorc în sol.
Sinteza și descompunerea materialului organic, sunt două procese contradictorii, dar
indisolubil legate între ele dând solului viață și însușirea de a întreține viața. Existența acestor
contrarii asigură un schimb permanent între regnul mineral și lumea organică, solul
reprezentând singurul corp natural în care cele două elemente sunt îmbinate intim.

60
 Componentele biologice

Se poate face o diferență între componentele biologice ale solului și componentele

organice ale solului. Componentul biologic este reprezentat de totalitatea organismelor vii
care populează solul, care are rol decisiv în sinteza și descompunerea materiei organice
precum și fertilitatea solului. Componentul organic este reprezentat de totalitatea
organismelor moarte și a resturilor organice, vegetale și animale aflate în diverse stadii de
transformare; în permanență la suprafața solului cad sau rămân resturi ce intră în procesul de
descompunere datorat special în microorganismelor.

Compoziția resturilor organice

În compoziția resturilor organice se regăsesc în număr mare minerale. Siliciul,

fosforul, potasiu, sulf, Ca, Mg, Fe, Na, Cl și într-o măsură mai mică unele microelemente cum
ar fi: I, Zn, Br, și F. Aceste elemente variază din punct de vedere constructiv de la un tip de
organism la altul în funcție de necesarul lor și de compoziția solului. Aceste elemente
minerale care se găsesc în sol, formează împreună cu elementele apei și aerului (C, O, N, H)
diverse produse organice care intră în componența organismelor vegetale (celuloza, lignina,
proteine, substanțe ceroase, grăsimi) prin a căror descompunere sunt eliminate în sol și
refolosite de către plante.

Microorganismele și rolul lor la transformările din sol: microorganismele participă

la toate procesele biochimice, biofizice, contribuind în mod esențial la formarea solului și a
însușirii de bază a acestuia-fertilitatea.

Numărul microorganismelor din sol este enorm. Cele mai răspândite sunt bacteriile
urmate apoi de actinomicete, protozoare și alge. Numărul lor în cadrul unei grupe de sol,
respectiv raportul numeric dintre diferite grupe, variază în limite largi în funcție de
următoarele elemente: tipul de sol, orizonturi de sol, anotimp, formațiunea vegetală cu care
sunt asociate (sub o vegetație ierboasă se găsesc bacterii, sub o vegetație lemnoasă se găsesc
ciuperci).

Cantitatea și calitatea microorganismelor

-regimul solului: bacteriile preferă un sol cu pH neutru; ciupercile preferă un sol acid

-regim aerobic și alte proprietăți fizică-chimice ale solului

-relații inter și intra specifice

61
 Putem spune că între acțiunile realizate de microorganisme , cea mai mare importantă
este descompunerea, deoarece materia organică s-ar acumula în cantități mari, și viața ar fi
imposibilă. Circuitul intens al materiei în natură, realizat prin sinteză și descompunerea
continuă a materiei organice s-ar întrerupe din lipsa microorganismelor. Prezența lor permite
stabilirea unui echilibru dinamic între formarea și descompunerea materiei organice. Din
descompunerea materiei organice moarte cu ajutorul microorganismelor rezultă substanțe
intermediare. Astfel, substanța proteică se descompune în peptide și aminoacizi.

Grăsimile se descompun în acizi grași și glicerină. Pot rezulta direct produse finale
cum ar fi: CO 2 , H 2 O, NH 3 , H 2 S, săruri de Mg și Ca, K, P care sunt utilizate de către plante în
scopul menținerii fertilității. Solul se îmbogățește și în N, element indispensabil celulelor vii.
Astfel nu se găsește în roci, ci în atmosferă de unde fixat prin intermediul unor organisme
specializate. Unele organisme au rol inhibitor (ele conțin substanțe care inhibă dizolvarea sau
distrug alte microorganisme).
Ele au fost folosite prin separarea și cultivarea acelor tipuri de tulpini de bacterii,
actinomicete și ciuperci care produc substanțe inhibitoare puternice care distrug agenții
patogeni, ce pot provoca boli foarte grave atât plantelor cât și animalelor și oamenilor. De
exemplu, penicilină , streptomicină, cloromicetina (cloramfenicol) sunt substanțe biologice
care au fost extrase tot din microorganisme. Microorganismele produc enzime, secretă
hormoni și vitamine.

Humificarea

Este un proces complex de resinteză a produselor rezultate din descompunerea

substanței organice în produse noi specifice solului, numite substanțe humice. Dintre
produsele de descompunere cu rol important în procesul humificării cunoscute și ca produse
intermediare, putem aminti polifenolii, chinonele, aminoacizii și peptidele.

Polifenolii și chinonele rezultă în urma degradării ligninei și celulozei, iar aminoacizii

și peptidele sunt rezultate ale hidrolizei substanței proteice din resturile organice și proteinei
microbiene.

Polifenolii și chinonele condensează cu aminoacizii rezultând produse de

policondensare macromoleculare cu un număr mare de nuclei aromatici și îmbogățite cu N și
C.

62
 Aceste substanțe macromoleculare reprezintă o parte dintre substanțele humice
propriu-zise. Ele se includ în humus alături de alte substanțe nespecifice.

Acizii humici pot să reacționeze cu partea minerală a solului, rezultând complexe

organo-minerale, iar în final humusul.

Humusul poate fi definit ca:

-substanță organică înaintat transformată sau aflată în diferite stadii de transformare și

care are drept componenți esențiali acizii humici.

-un produs organic stabil alcătuit din substanțe specifice de neoformare ca rezultat al
resintezei produselor de descompunere sub acțiunea microorganismelor, dar având în alcătuire
și componente de origine reziduală, nespecifice cum ar fi: hidrații de C, ligninele, aminoacizii,
proteinele.

Humusul are următoarele proprietăți:

-nu se mai recunosc substanțele/țesuturile substanțelor din care provine

-are un aspect fin și o structură coloidală

-are capacitate de adsorbție și schimb cationic

-are un conținut ridicat de N (3-5%)

-are o culoare negricioasă ce o imprimă și orizontului A din profilul de sol.

Humusul din sol produs din descompunerea și resinteza substanțelor organice

acumulate în masa solului este compus din:

-substanțe specifice- rezultat al resintezei produselor intermediare de descompunere

(acizi humici și huminele)

-Substanțe nespecifice, care conțin: resturi organice divers descompuse (rășini, lignine,
celuloză, substanțe proteice) 10-15% din masa solului; - produse intermediare de
descompunere (fenoli, chinone, peptide, acizi grași, aminoacizi) 15% din masa solului.

Substanțele humice propriu-zise ocupă un procent variabil (80-90%) și sunt

reprezentate de acizii humici. Acizii humici sunt compuși macromoleculari cu un număr mare
de molecule aromatice de care se leagă diverse grupări funcționale. În componența lor există

63
numeroase elemente nutritive: C 50-60%, O 2 30-40%, H 2 3-6%, N 2 2-6%. La acestea se mai
adaugă elemente minerale ce contribuie în proporții variabile între 1-10% intrând în
compoziția moleculelor de humus la periferia cărora se fixează prin adsorbție (Si, Al, Fe, Mn,
Ca, Mg, K, Na, P, S).

Pentru caracterizarea humusului, un rol deosebit revine ponderii conținutului de C și

N. Raportul dintre ele reprezintă un indice sintetic foarte important în caracterizarea
humusului. Acesta are valoarea de 60-90% la materia organică proaspătă și scade pe măsură
ce procesul de humificare se intensifică.

Valorile sub 15% semnifică o bogăție mare în C/N ceea ce determină fertilitate foarte
mare a solului. Acestea apar în condiții de climă caldă, puțin umedă și cu o reacție de la slab
alcalină până la slab acidă.

Cernoziomurile au un raport C/N de 10-12%. Cernoziomurile conțin predominant

acizi huminici. Valorile mai mari ale raportului C/N (15-20%) caracterizează un climat mai
rece și capătă o culoare închisă, o structură glomerulară, o bogăție în baze și o fertilitate
apreciabilă. Mullul forestier este de 2 feluri:

1. Mull forestier tipic format pe substrat necalcaros

2. Mull forestier calcic format pe rendzine și pseudorendzine

În funcție de compoziția chimică, de gradul de polimerizare și de greutatea lor

moleculară, acizii humici prezintă o serie de proprietăți specifice:

1. Capacitatea de adsorbție și schimb cationic- proprietatea acizilor humici de

a avea cationi adsorbiți și de a-i schimba cu alții din soluția solului. Această proprietate este
datorată grupărilor funcționale de tip oxidril-fenolic sau carboxilic, care sunt legate de nuclee
aromatice sub formă de catene. Ionii de H din aceste grupări pot să fie schimbați cu ionii de
Ca, Mg, Na, K, din soluția de sol și reținuți prin adsorbție. În felul acesta cationii respectivi
sunt protejați în bună măsură de spălarea în adâncime.
2. Acizii humici împreună cu argila formează componenta coloidală
principală a solului (complex adsorbtiv argilo-humic)- are rol deosebit de important în
dinamica substanțelor nutritive ușor asimilabile din sol și în nutriția plantelor. Acizii humici
au o capacitate mai mare de schimb cationic decât argila. Structura coloidală a acizilor humici
contribuie alături de capacitatea de adsorbție și de schimb cationic la o mai bună legare a

64
particulelor minerale sau organice între ele în cadrul unor agregate structurale mai mult sau
mai puțin stabile influențând gradul de structurare și stabilitatea structurii de sol.

Coloizii organici humici contribuie la realizarea unei structuri stabile la acțiunea de

dispersare a apei, în schimb acizii fulvici care sunt solubili în apă determină o structură slabă
a solului și o rezistență hidrică redusă.

3. Capacitatea acizilor humici de a se combina cu componenta minerală a solului

(complex de tipul humaților și fulvaților)

Tipurile de humus

În funcție de natura resturilor și de condițiile de mediu în care se desfășoară procesul de

humificare, la suprafața solului și în interiorul lui se formează cantități variabile de substanțe
humice aflate în diverse stadii de descompunere. Sub asociațiile vegetale de stepă, substanțele
organice sunt încorporate în sol. În timp ce sub pădure substanțele organice se acumulează pe
sol, formând orizontul organic O, practic litiera aflată în diverse stadii de descompunere.

Orizontul O poate fi divizat în:

Ol-litier; Of- de fermentație (parțial descompus); Oh- stratul de humificare (toată partea
de litieră este descompusă rezultând material fin brun-negricios provenit din humificarea
materialului descompus).

Principalele tipuri de humus din zonele din România:

1.Mull- tipul de humus în care resturile organice sunt complet distruse și humificate în
condițiile unei activități a microbiotei, aerobe intense. Raportul C/N la aceste tipuri de humus
este 10-15 , valoare bună pentru fertilitate.

După natura covorului vegetal și după condițiile de humificare avem:

a) Mull calcic stepic- este alcătuit din acizi humici și se formează sub vegetația de
stepă. Are un pH neutru sau slab alcalin, este saturat în ioni de Ca rezultând humați
calcici stabili, determină o culoare închisă , negricioasă, o structură glomerulară și o
fertilitate potențială ridicată (C/N=0), iar raportul dintre acizii humici/fulvici= 1,8-
3,2.
b) Mull forestier- se formează în soluri bogate în baze. Apare sub silvostepă cât și în
pădurile de câmpie și de deal. La nivelul solului există o vegetație important numită

65
 flora de mull, slab acidă bogată în baze cu cantități destul de mari de acizi humici.
Raportul acizii humici/fulvici= 100.
Litiera de descompunere și mull-ul de litieră lipsesc sau sunt foarte slab dezvoltate
deoarece resturile organice sunt humificate rapid, fără ca să se mai păstreze urme de materie
vegetală. Rezultă o materie de culoare brună sau brun-negricioasă cu o participare redusă de
humus nespecific (cea mai mare parte humus de sinteză). Humusul este amestecat intens cu
material mineral în orizontul A și solul mai umed sub vegetație lemnoasă într-un mediu
predominant acid.
În această situație humificarea este redusă și de asemenea și cantitatea de N este mică.
Raportul C/N este mai mare de 20% la podzolurile montane. Formarea acizilor humici este
influențată de condițiile de mediu. Astfel,:
-în condiții de stepă: policondensarea dată fiind umiditatea redusă, este însoțită de
eliminarea apei și dezvoltarea în lungime a lanțului molecular al acizilor humici rezultând
acizi cu greutate moleculară mare.
-în climat umed: același proces nu favorizează eliminarea apei și nici dezvoltarea
lanțului molecular al acizilor humici, rezultând acizi humici cu greutate moleculară mică.
În funcție de condițiile zonale în cadrul acizilor humici se pot diferenția două categorii
principale având proprietăți diferite:
-grupa acizilor humici propriu-ziși (acizi huminici) ce au culoare închisă
-grupa acizilor fulvici ce au culori deschise.
Acizii huminici au o culoare neagră, ce vor da solurilor culori închise de la maroniu-
cenușiu până la negricios.
Acidul huminic este un produs de sinteză al bacteriilor aerobe și apare în zona stepei și a
silvostepei imprimând culoare negricioasă solurilor. Acizii huminici pot să apară și în alte
zone, dar în cantități mai mici. Acidul huminic are o capacitate mare de schimb cationic și
prin înlocuirea ionilor de H cu ioni din soluția solului contribuie la creșterea rezervelor
nutritive necesare dezvoltării plantelor.
Acizii fulvici cuprind acidul crenic și apocrenic. Aceștia au o culoare deschisă și în
funcție de concentrația în care se găsesc imprimă solului culori de la galben-pal până la
portocaliu. Se formează în mod special în podzolurile montane cu litieră de conifere și în
solurile forestiere unde humificarea este realizată de ciuperci. La stepă și silvostepă este foarte
rar. Ca și săruri ale acestor acizi: crenații și apocrenații sunt solubili în apă și sunt ușor
levigați, astfel că solurile unde se formează sunt sărace în humus de sinteză.

66
 Datorită concentrației și excesului de H liber, aciditatea lor este foarte accentuată, pH
fiind între 2,6-2,8. Ei grăbesc podzolirea.
Acizii fulvici se întâlnesc în toate solurile, dar predomină în cele acide unde reprezintă
70%.
Participarea celor 2 grupe de acizi humici în alcătuirea solului este variabilă în cadrul
diverselor tipuri de sol. Există un alt indice: raportul acizi humici/acizi fulvici și se poate
constata că valoarea acestui raport scade odată cu trecerea spre zone mai umede sau mai reci.
La cernoziom raportul > 1 și poate ajunge la 3. Sub pădurea de foioase raportul este de
1, iar la pădurea de conifere și la podzoluri montane raportul este de 1:2.
Calitativ mai buni sunt acizii humici care sunt saturați în baze. Acizii humici coagulează
reversibil determinând formarea unor agregate structurale hidro-stabile cu însușiri fizico-
chimice favorabile.
2. Moder – este un tip de humus specific solurilor de sub pădurile montane de
fag, de amestec fag și conifere, sau de conifere. Se formează în condiții de umezeală mai
ridicată, temperatură mai scăzută, număr redus de microorganisme, bogăție mare de lignine și
rășini și reacție slab acidă, spre deosebire de mull.

Resturile organice sunt transformate, dar nu în totalitate, motiv pentru care în acest tip
de humus se regăsesc urme bine definite de structuri vegetale și animale. Humusul de tip
moder apare ca o formă mai grosieră de humus de culoare brună, brun-roșcată sau brun-
gălbuie. Este bogat în humo-lignine și produse secundare de descompunere și sărac în acizi
humici (predomină acizii fulvici).

3. Mor (humusul brut)- este cel mai grosier și inferior dintre tipurile de humus
zonale. El se formează în condiții de umiditate accentuată și temperaturi scăzute, condiții pe
care le găsim în păduri de conifere boreale, în partea superioară a coniferelor și în partea
inferioară a etajului alpin (vegetație de jneapăn) unde solurile sunt acide.

Humificarea și mineralizarea materiei organice este foarte lentă. Resturile organice se

acumulează treptat la suprafața solului într-un orizont organic O cu grosimi de 10-30 cm de
culoare brună, brun-roșcată sau brun-gălbuie. Este sărac în substanțe humice întru-cât
humificarea exercitată de către ciuperci are ca rezultat formarea acizilor fulvici care , solubili
fiind, sunt îndepărtați din profilul de sol contribuind la alterare și debazificare.

4. Humusul de luncă este în parte alohton și în parte autohton format pe baza vegetației
ierboase mezofile specifică luncilor cu regim de fâneață. Mâlurile depuse la inundații au
substanțe nutritive și humus alohton în proporție de 0,2-2%. Perioadele dintre inundații

67
corespund perioadelor de humificare a substanței organice. Humificarea se desfășoară aerob și
anaerob în perioadele scurte în care lunca este inundată sau nivelul hidrostatic este ridicat.
Dacă perioadele dintre inundații sunt mai lungi, se depune mai mult humus autohton decât
alohton.
5. Humusul turbos (turba) se formează în condiții de mlaștină permanentă pe
substraturi lipsite de drenaj sau slab drenate. Turba este o formă mai puțin avansată de
humificare a resturilor organice, formându-se prin acumulare în strate de la câțiva cm la câțiva
metri. Stratul de tubă este separat net de substratul mineral, putând fi ușor detașat.

Este utilizat ca îngrășământ drept combustibil, ca așternut pentru animale, ca ambalaj

izolator sau ca materie primă în industria chimică. Există două tipuri de turbe:

-eutrofică (calcică) specifică turbăriilor calcice unde excesul de apă provine din ape
freatice:

-oligotrofă (tinoave, turbării înalte), apar în zona tundrelor, a munților înalți și a pădurilor
de rășinoase, unde excesul de umezeală provine din excesul de precipitații.

Importanța humusului

Determină un ansamblu de însușiri favorabile chimice, fizice și biologice care au ca

rezultat creșterea fertilității solului.

Din punct de vedere chimic, este principalul rezervor de substanțe nutritive, un adevărat
îngrășământ natural. Această cantitate se datorează alcătuirii organice complexe și capacității
de adsorbție (fixare a elementelor minerale din soluția solului la periferia moleculelor de
humus, protejând elementele de levigare). Prin schimbul cationic între periferia moleculei de
humus și soluția solului și prin mineralizarea lentă a humusului, cantități importante de
substanțe nutritive sunt puse la dispoziția plantelor. Humusul nu este un produs final stas. Pe
măsură ce noi cantități se formează, humusul mai vechi se degradează până la mineralizarea
totală.

Prin descompunerea humusului, în afara elementelor constituiente (minerale) sunt

eliberate cantități importante de HN 3 care trece în acid azotic și azotați asimilați, humusul
devenind și o sursă de CO 2 care pe lângă folosirea de către organisme, mărește puterea de
dizolvare și alterare a apei asupra mineralelor.

Din punct de vedere fizic, proprietățile fizice ale solului sunt îmbogățite în prezența
humusului. Rolul cel mai important îl are în realizarea structurii solului. Humusul joacă rol de

68
element al particulelor în agregate structurale. Prin structurare se îmbogățește: coeziunea,
regimul aero-hidric, regimul termic. Un sol bogat în humus structurat este afânat, permite
accesul aerului și apei și dezvoltarea rădăcinilor este mai facilă.

În solurile nisipoase, humusul reduce permeabilitatea și mărește capacitatea de reținere a

apei.

La toate solurile, prin coloritul său închis, humusul influențează regimul termic prin
absorbția unei cantități mari din radiația solară, rezultând mărirea capacității calorice.

Din punct de vedere biologic, solurile bogate în humus sunt biologic-active propice
dezvoltării, cu repercusiuni favorabile asupra proceselor ce guvernează fertilitatea și
productivitatea.

Importanța humusului în sol depinde foarte mult de forma și compoziția în sol a

humusului. Proprietățile sunt valabile pentru humusul calcic (mull bogat în acizi huminici).
Humusul acid, nesaturat, specific moderului, morului și turbei oligotrofe, în care predomină
acizii fulvici și humusul este sărac în nutrienți, slab legat cu partea minerală a solului, cu
regim aero-hidric defavorabil și slab activ biologic. Acizii fulvici, solubili, eliberează în
soluția solului cantități de H care accentuează la maxim debazificarea și levigarea în adâncime
a produselor de alterare rezultând slaba fertilitate.

-componentă necesară a solului, contribuie la procesul de alterare

-componentă însemnată a complexului adsorbtiv al solului

-sursă de substanțe nutritive pentru plante

-contribuie la formarea și stabilitatea structurii solului

-componentă a fertilității solului, diferențele de fertilitate sunt determinate de cantitatea și

calitatea substanțelor humice.

Caracteristici ale principalelor clase de soluri

În materie de clasificare a solurilor, se pot distinge următoarele etape :

1. Etapa iniţială, sec XIX, în care în lipsa unei concepţii ştiinţifice despre natura şi
formarea solurilor, acestea se grupau după criterii fizice, chimice, geologico-litologice şi
agrogeologice.

2. Etapa principală a şcolii naturaliste ruse, la baza căreia clasificarea solurilor se face
ţinând seama de factorii pedogenetici - climatul sub care s-au format solurile.

69
 3. Etapa modernă, de la jumătatea sec XX, în care criteriul principal de clasificare a
solurilor îl reprezintă caracterele intrinseci ale solului (morfologice, chimice).

Vechiul sistem elaborat în 1938 de către Serviciul de conservarea solului, cuprinde la

nivelul cel mai înalt: soluri zonale (formate sub influenţa predominantă a climatului), soluri
intrazonale (formate sub influenţa predominantă a altor factori decât climatul) şi soluri
azonale (cu profil slab dezvoltat).

Noul sistem american a fost elaborat începând din anul 1960 şi s-a perfecţionat continuu
; acesta este alcătuit din următoarele unităţi taxonomice de nivel superior: ordine, subordine,
grupe mari de soluri, subgrupe. La nivel inferior se păstrează unităţile: familii, serii, tipuri
(după textură), faze de soluri.

Ordinele cuprind categorii largi de soluri având un anumit caracter genetic sau de
constituţie. Se disting 10 ordine:

1. Entisol- soluri foarte tinere, nedezvoltate, fără orizonturi distincte, care să

persiste după o arătură obişnuită;
2. Vertisol- soluri argiloase care se contractă şi gonflează în funcţie de schimbarea
umidităţii;
3. Inceptisol- soluri cu apă accesibilă pentru plante mai mult de ½ an sau mai
mult de 3 luni consecutiv în anotimpul cald; are unul sau mai multe orizonturi
de alterare, fără acumulare de materiale translocate;
4. Aridisol- soluri fără apă accesibilă pentru plante o mare parte a anului, având
unul sau mai multe orizonturi.
5. Mollisol- soluri cu epipedon mollic puternic, de culoare închisă, bogat în humus
de tip mull, bine structurat sau afânat.
6. Spodosol- soluri cu orizont B spodic, respectiv de acumulare a materialului
amorf, cu capacitate de schimb ridicată.
7. Alfisol- soluri cu epipedon de culoare deschisă şi orizont B argiloiluvial, cu apă
accesibilă pentru plante mai mult de ½ an.
8. Ultisol- soluri cu orizont B argiloiluvial , sărace în baze în special în
orizonturile inferioare.
9. Oxisol- soluri caracterizate printr-o alterare intensă a mineralelor constituente,
cu excepţia cuarţului; cu formare de caolinit şi oxizi liberi având o fracţiune
argiloasă foarte puţin activă.

70
 10. Histosol- soluri foarte bogate în materie organică în primii 80 cm.
Familiile se separă pe criterii care se aplică diferenţiat: după compoziţia granulometrică
şi mineralogică a solului, reacţie, temperatură, etc.

Seriile se separă pe baza caracterelor orizonturilor (grosime, textură, structură).

În sistemul de clasificare din Germania unităţile sunt definite astfel:

-secţia (cuprinde soluri cu aceeaşi direcţie de percolare, şi există soluri terestre,

semiterestre, subhidrice, de mlaştină).

-clasa, grupează soluri cu aceeaşi succesiune de orizonturi-există 14 clase.

-tipul-, subtipul-, varietatea-, subvarietatea, forma.

Primul sistem de clasificare a solurilor din România a fost propus în 1911 de Gh.
Munteanu –Murgoci, fiind în concordanta cu principiile şcolii naturaliste ruse. În 1955,
Chiriţă C. elaborează o nouă clasificare, punând accent pe factorul biologic ca element
esenţial în diferenţierea calitativa spaţiala a învelişului de sol, iar în 1962 Cernescu N.
propune o nouă schemă de clasificare a solurilor în familii de tipuri genetice
• Cernoziomuri;
• Soluri brun roşcate si brune de pădure (tipice sau podzolite inclusiv podzoluri secundare);
• Soluri brune acide tipice sau podzolite (inclusiv podzolurile primare si solurile pajiştilor
alpine);
• Rendzinele pe calcare si pseudo-rendzinele pe marne;
• Solurile alcaline si saline;
• Solurile de mlaştină.

Echivalarea denumirilor solurilor din Sistemul Român de Clasificare actual (

SRTS 2003 ) cu cel din 1980 la nivelul tipului de sol

71
72
73
74
 Făcând o sinteză, rezultă următoarele:
- au fost introduse 4 clase de sol noi: Andisoluri (prin desprindere din Umbrisoluri);
Pelisoluri; Protisoluri şi Antrisoluri, ultimele doua prin scindarea clasei solurilor neevoluate,
trunchiate sau desfundate;
- au fost introduse tipuri de sol noi: Pelosol, Limnosol şi Antrosol şi au fost ridicate la
rang de tip de sol unele subtipuri apărând noile tipuri de sol Alosol, Criptopodzol, Foliosol;
- au fost contopite sau trecute la rang inferior de subtip ori varietate urmatoarele tipuri
de sol din SRCS - 1980: protosol aluvial, sol desfundat, cernoziom cambic, cernoziom
argiloiluvial, sol cernoziomoid, sol cenuşiu, pseudorendzina, sol negru clinohidromorf,
rendzina (parţial), sol roşu, sol brun roşcat, sol brun roşcat luvic, luvisol albic, lăcovişte.

75
Aceste soluri se găsesc ca subtipuri sau în unele cazuri ca varietate ale tipurilor de sol din
SRTS actual.
- SRTS cuprinde in total 12 clase de soluri (faţă de 10 clase de soluri in SRCS - 1980),
dar numai 32 de tipuri de sol faţă de 39 in SRCS - 1980.

Vegetaţia naturală a nigrosolurilor este reprezentată de păduri de Fagus silvatica şi

Picea abies, sau în amestec cu alte specii, iar la nivelul covorului ierbos cu Oxalis acetosella,
Asperula odorata, Dentaria glandulosa, D. bulbifera, Euphorbia amygdaloides, Salvia
glutinosa, ferigi (Dryopteris filix-mas, Athyrium filix femina), muşchi (Hylocomium
splendens, Pleurozium schreberi, Polytrichum commune). În luminişurile pădurilor, unde este
frecvent răspândit acest sol, vegetaţia ierboasă acidofilă este alcătuită din Agrostis tenuis,
Festuca rubra, Deschampsia flexuosa, Luzula luzuloides, L. silvatica, arbuşti (Vaccinium
myrtilus, V. vitis idaea) etc.
Formarea humosiosolurilor a avut loc sub influenţa unei vegetaţii de pajişti alpine şi
subalpine constituite din specii ierboase: Carex curvula, Juncus trifidus, Festuca supina,
Soldanella pusilla, Ranunculus alpestris, Campanula alpina, Agrostis rupestris, Primula
minima, Eritrichum nanum, Silene acaulis, Minuartia sedoides, Silene acaulis şi altele. Dintre
subarbuştii târâtori, amintim arginţica (Dryas octopetala), sălciile pitice (Salix reticulata, S.
herbacea), Loiseleuria procumbens, dintre licheni amintim lichenul renului (Cladonia
rangiferina), lichenul de Islanda (Cetraria islandica), Thamnalia vermicularis, Alectoria
ochroleuca şi altele, muşchii Polytrichum juniperinum, Plagiochila asplenoides, Dicranum
albicans, Thuidium delicatula şi alţii.
Prepodzolurile s-au format datorită preponderenţei molidului (Picea abies) şi a
exemplarelor rare de arbuşti (Sambucus racemosa, Lonicera nigra, Ribes alpinum, Daphne
mezereum, Spiraea ulmifolia, Vaccinium myrtillus, V. vitis idaea şi alţii) şi de plante ierboase
(Oxalis acetosella, Soldanella montana, Pyrola uniflora, Luzula silvatica, ferigi – Athyrium
filix femina, Dryopteris filix mas şi altele) şi muşchi care în unele locuri formează un adevărat
covor: Polytrichum commune, P. juniperinum, Hylocomium splendens, Dicranum scoparium
şi alţii. La altitudini de 1400-1500 m, etajul molidului se sfârşeşte şi începe etajul subalpin,
lucru reliefat de apariţia rariştilor de jneapăn (Pinus montana). Până la altitudinea de 1700 m
(până unde se găsesc prepodzolurile) vegetaţia este formată din jneapăn (Pinus montana),
ienupăr pitic (Juniperus sibirica), smârdar (Rhododendron kotschyi), Vaccinium myrtillus, V.
vitis idaea; pajiştile subalpine sunt alcătuite din păruşcă (Festuca supina), iarba vântului
(Agrostis rupestris), Poa media, Potentilla ternata, Phyteuma orbicularis şi altele. De

76
menţionat că pe porţiunile de pădure de molid defrişate se instalează Nardus stricta,
Deschampsia caespitosa, Festuca rubra var, fallax. Prepodzolurile au aceleaşi regiuni de
răspândire ca şi districambosolurile cu deosebirea că drenajul extern este mai bun.
Podzolurile s-au format pe vegetaţia caracteristică de la limita superioară a etajului
subalpin (descrisă la prepodzol) şi pe vegetaţia caracteristică etajului alpin care este alcătuită
din plante lemnoase pitice şi din pajişti alpine. Plantele lemnoase sunt reprezentate prin
subarbuşti târâtori: sălcii pitice (Salix herbacea, S. reticulata, S. myrtilloides), tulichină
(Daphne mezereum), Loiseleuria procumbens. Plantele ierboase aparţin la multe familii
botanice cum sunt Carex curvula, C. sempervirens, Juncus trifidus, Festuca supina, Primula
minima, degetăruţul (Soldanella pusilla), Ranunculus alpestris, Campanula alpina şi altele.
Lichenii sunt prezenţi prin speciile Cladonia rangiferina, C. cucculata, Cetraria islandica, C.
nivalis, Thamnalia vermicularis, Alectoria ochroleuca şi alţii. Muşchii sunt prezenţi şi ei:
Polytricum juniperinum, P. pilliferum, P. strictum, Dicranum albicans, Thuidium delicatula şi
alţii. Smârdarul (Rhododendron kotschyi) şi ienupărul pitic se găsesc rar.
Criptopodzolurile sunt răspândite în pajiştile din limita superioară montană şi în etajul
subalpin. Pajiştile subalpine sunt formate în special din graminee printre care se găsesc
diferite dicotiledonate: Festuca supina (păruşcă), Agrostis rupestris (iarba vîntului), Poa
media (firuţă), Festuca violacea var. picta, Nardus stricta, Sesleria rigida (coada iepurelui),
S. coerulans, S. heuffeliana, Koeleria pyramidata, Potentilla ternata, Ligusticum mutellina,
Phyteuma orbiculare, Euphrasia minima şi altele (unele specii cu o largă amplitudine
ecologică cresc atât în etajul montan, cât şi în cel subalpin).
Vegetaţia sub care s-au format şi au evoluat pelosolurile este fie forestieră (subzona
pădurilor de stejar – Quercus petraea, Q. robur), fie ierboasă, caracteristică silvostepei, care
alternează cu plante cultivate (grâu, secară, porumb, fasole, lucernă) prin modificarea
categoriilor de folosinţă. Distribuţia rădăcinilor plantelor cultivate este relativ uniformă în
partea superioară a profilului şi preferenţială pe pereţii fisurilor în orizontul pelic.
În zona montană unde se găsesc răspândite andosolurile (1000 – 1800 m altitudine),
clima este foarte umedă şi rece, cu precipitaţii medii anuale cuprinse între 800 -–1200 mm, cu
temperaturi medii anuale care oscilează între 3-8°C. Regimul hidric este percolativ repetat, iar
indicele de ariditate este mai mare de 75. Vegetaţia naturală este alcătuită din păduri de molid
în care se găsesc exemplare rare de paltin, ulm de munte (Ulmus montana), plop tremurător
(Populus tremula), mesteacăn (Betula verrucosa), brad (Abies alba) şi altele, iar dintre
arbuşti, salba moale (Evonymus europaea), tulichina (Daphne mezereum), Sambucus
racemosa, S. nigra, şi altele; stratul ierbos este format din Actaea spicata, mierea ursului

77
(Pulmonaria rubra), sănişoară (Sanicula europaea), trepădătoare (Mercurialis perennis),
ciocul berzei (Geranium robertianum), laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides), ferigi
(Dryopteris filix mas) şi altele. Pe o fâşie destul de lată se găsesc păduri de amestec cu molid,
brad şi fag a căror compoziţie floristică conţine elemente floristice din pădurile de conifere şi
din cele de fag. În etajul subalpin (1600 – 1800 m altitudine), ele s-au format datorită unei
vegetaţii de tufărişuri: Pinus montana, Juniperus sibirica, Rhododendron kotskyi, Vaccinium
myrtillus, V. vitis idaea şi altele.
Stagnosolurile sunt cunoscute şi sub denumirea de soluri pseudogleice. Acestea sunt
soluri hidromorfe care s-au format în piemonturi la altitudinea de 500 – 600 m sub influenţa
excesului de umiditate provenită din precipitaţii, exces ce se manifestă încă din primii 50 cm,
în orizonturi cu permeabilitate scăzută şi/sau deasupra orizonturilor slab permeabile sau
impermeabile. Vegetaţia naturală sub care s-au format aceste soluri este alcătuită din specii
lemnoase cum sunt Quercus petraea, Q. cerris, Q. frainetto, Fagus silvatica, Ulmus procera,
Acer campestre, Tilia cordata, Malus silvestris, Pyrus pyraster, din arbuşti: Crataegus
monogyna, Evonymus europaea, Cornus mas, Ligustrum vulgare, Prunus spinosa, Rosa
canina şi alţii şi din specii ierboase cum sunt: Asperula odorata, Mercurialis perennis,
Euphorbia amygdaloides, Pulmonaria officinalis Carex vulpina, C. praecox, Agrostis alba, A.
tenuis şi altele, unele putând suporta perioade de uscăciune şi perioade de exces de umiditate.
Gleiosolurile sunt răspândite insular sau în fâşii în sectoarele joase cu drenaj deficitar al
câmpiei de vest, în zonele de subsidenţă din Câmpia Română, în sectoarele de versant cu
izvoare şi alunecări în porţiunile slab drenate ale luncilor şi teraselor inferioare ce străbat
câmpiile şi regiunile deluroase. Vegetaţia anuală de fâneaţă-mlaştină este alcătuită din specii
ierboase: Alopecurus pratensis (coada vulpii), Agrostis alba, Carex acutiformis (rogoz), C.
vulpina, Trifolium repens, Ranunculus repens, Potentilla reptans, Glecoma hederacea,
Plantago major, Lolium perenne, Juncus inflexus, Taraxacum officinale, Ranunculus
polyanthemos, Poa pratensis, Achillea millefolium şi altele.
În sistemul de Taxonometrie a Solurilor a fost lărgită noţiunea de sol care cuprinde şi
solurile subacvatice de pe fundul rezervoarelor naturale de apă (bălţi, lacuri şi lagune),
cunoscute sub denumirea de limnosoluri. Vegetaţia acvatică este reprezentată de nuferi
(Nuphar luteum, Nymphaea alba), lintiţă (Lemna minor, L. trisulca, Wolffia arrhiza),
broscariţă (Hydrocharis morsus-ranae), Stratiotes alloides, Ceratophyllum demersum, C,
submersum, Myriophyllum spicatum, M. verticillatum, Trapa natans, Polygonum amphibium,
Potamogeton natans, P. pectinatus, iar cea palustră prin stuf (Phragmites australis), papură
(Typha latifolia, T. angustifolia), buzduganul apei (Sparganium ramosum), săgeata apei

78
(Sagittaria sagittifolia), Schoenoplectus tabernaemontani, Sch. lacustris, Bolboschoenus
maritimus, Glyceria aquatica, Stachys palustris, Beckmannia erucaeformis, Veronica
anagallis-aquatica, Eleocharis palustris, Iris pseudacorus, Oenanthe aquatica, Cicuta virosa,
şi altele.
Vegetaţia naturală caracteristică solonceacurilor este reprezentată prin asociaţii de plante
obligat halofite cum sunt: Bassia hirsuta, Camphorosma ovata, Plantago maritima, Obione
verrucivera, Salicornia herbacea, Suaeda maritima, Salsola soda, Petrosimonia triandra, Obione
verucivera şi altele. Lipsa sau gradul redus de acoperire cu vegetaţie a solonceacurilor cu crustă au fost
numite de popor ”chelituri”.
Soloneţurile, denumite şi soluri alcalice, soluri alcaline, sărături negre au evoluat sub o
vegetaţie caracteristică alcătuită din specii ierboase care tolerează reacţia alcalină: Bassia
sedoides, Camphorosma monspeliaca, Plantago schwarzenbergiana, Puccinelia distans,
Agropyron elongatum, Spergularia marginata, Puccinelia limosa şi altele; pe soloneţurile
slab sărăturate cresc: Juncus gerardi, Agrostis alba, Aster pannonicus, Pholiurus pannonicus,
Limonium gmelini, Artemisia maritima, dar şi din specii nehalofile, primăvara, pe orizontul
superior desalinizat, beneficiind de umiditatea mare din această perioadă (Schlerochloa dura,
Alopecurus aequalis, Poa annua, Schleranthus annuus, Erophila verna şi altele). Frecvenţa
speciilor nehalofile este mai mare la soloneţurile cu orizont situat în partea inferioară a
secţiunii de control la adâncimea de 30-50 cm. şi altele. Sunt prezenţi şi o serie de muşchi
(peste 20 de specii), cu o prezenţă moderată: Bryum argenteum, B. caespiticum, Funaria
hungaryca, Barbula unguiculata, etc., puţine alge (Nostoc commune, Microcoleus paludosus
etc.), licheni (Parmelia vagans, Cladonia pyxidata etc.).
Histosolurile ocupă în România o suprafaţă de 5000 ha fiind răspândite pe areale
restrânse în depresiuni intracarpatice. Formarea histosolurilor este determinată din vegetaţia
constituită din specii cu pretenţii rezonabile faţă de aprovizionarea cu elemente nutritive şi
care se dezvoltă în condiţii de umiditate excesivă formând mlaştinile eutrofe la câmpie
(bahnă) şi mlaştinile oligotrofe în depresiunile intracarpatice formând tinovul sau mlaştina de
turbă. Mlaştinile oligotrofe (tinovul) iau naştere în condiţii de sol şi de apă foarte sărace în
substanţe minerale, în special calcar, şi se formează de obicei pe roci silicioase în regiuni cu
climă rece, cu precipitaţii de peste 750 mm cu o perioadă de vegetaţie destul de lungă, fără
geruri mari şi vânturi reci, şi nu sunt legate de anumite forme de relief. Mlaştina oligotrofă se
poate forma pe o mlaştină eutrofă cu ciclul de evoluţie încheiat, sau prin înmlăştinirea unei
păduri, sau direct pe sol/rocă, sau prin umplerea cu muşchi de turbă (Sphagnum) a unor locuri
cu apă oligotrofă, putându-se dezvolta foarte bine în depresiuni, platouri rotunjite sau chiar pe

79
coaste line. Vegetaţia tinoavelor este formată în special din muşchi de turbă (Sphagnum
fuscum, Sph. medium, Sch. moluscum, Sph. rubellum, Sch. papillosum), plante superioare ca
merişor (Vaccinium vitis idaea), răchiţele (Vaccinium oxycoccos), Scheeutzeria palustris,
bumbăcariţă (Eriophorum vaginatum), ruginare (Andromeda polifolia), Calluna vulgaris,
diferite specii de rogoz: (Carex limosa, C. rostrata, C. pauciflora, C. magellanica). Dintre
speciile lemnoase, vegetează Salix pentandra, S. silesiaca, S. aurita, molidul (Picea abies),
pinul de pădure (Pinus silvestris), mesteacănul alb (Betula pubescens), mesteacănul pitic
(Betula nana, B. humilis); de remarcat că aceste specii sunt tot mai mici cu cât se găsesc spre
centrul turbăriei.
Histosolurile eutrice (numite şi bahne) se formează în denivelările mai mari şi mai
adânci din unele câmpii unde se acumulează în special apele de infiltraţie. Aceste bahne se
colmatează prin depunerea treptată a resturilor vegetale în special, începând de la mal spre
centrul lacului. În apa liberă din mijlocul lacului se dezvoltă speciile acvatice natante şi
submerse: Lemna minor, L. trisulca, Wolffia arrhiza, Hydrocharis morsus-ranae, Nuphar
luteum, Nymphaea alba, Stratiotes alloides, Potamogeton, Ceratophyllum, Myriophyllum, şi
altele, multe dintre ele având rizomii fixaţi în nămolul de pe fundul lacului. Spre mal, unde
adâncimea apei este mai mică şi descreşte treptat, se găsesc speciile palustre din genurile
Phragmites, Typha, Bolboschoenus, Glyceria, Alisma, Scirpus, Shoenoplectus şi altele. Chiar
pe mal se găseşte o bandă de rogoz (Carex acutiformis, C. riparia, C. melanostachya, C
vulpina, C. vesicaria şi altele), de pipirig (Juncus conglomeratus, J. articulatus, J. effusus, J.
inflexus), Lythrum salicaria, Rorippa amphibia, Oenanthe aquatica, Sium latifolium, Mentha
aquatica şi altele. Între histosolurile din zona marginală a lacului şi zona solurilor
semihidromorfe şi automorfe uneori se instalează speciile lemnoase de Salix triandra, S.
viminalis, S. purpurea, S. alba, Alnus glutinosa şi altele, iar dintre cele ierboase menţionăm
Potentilla anserina, Rumex crispus, Agrostis alba, Poa palustris, Glyceria aquatica, Galium
palustre, Lysimachia vulgaris, Epilobium hirsutum, Polygonum amphibium terrestre; P.
lapathifolium, Bolboschoenus maritimus şi altele.
Histosol este şi plaurul plutitor şi colmatat (caracteristic Deltei Dunării) format dintr-o
ţesătură foarte deasă de rădăcini, plante vii, unele turbificate şi praf adus de vânt: Phragmites
australis, Sagittaria sagittifolia, Typha latifolia, T. angustifolia, Stachys palustris, Mentha
aquatica, Lysimachia vulgaris, Sium erectum, S. latifolia şi altele. Manifestarea permanentă a
excesului de umiditate freatică şi stagnantă provenită din scurgeri sau din inundaţii este
caracteristica importantă a histosolurilor şi factorul indispensabil în formarea acestora.

80
Compoziţia chimică şi factorul de mineralizare a apei freatice influenţează atât dezvoltarea
anumitor specii de plante cât şi unele proprietăţi chimice ale histosolurilor.
Foliosolurile sunt soluri organice constituite dintr-un orizont organic nehidromorf sau
orizont folic. Aceste soluri se găsesc pe areale restrânse, discontinui în regiuni montane cu
climă răcoroasă şi umedă, formarea şi evoluţia lor fiind determinată de pădurile de conifere,
iar în zona alpină este determinată de tufărişuri şi pajişti alpine. Aceste conifere determină
acidifierea solului şi intensificarea alterării părţii minerale a orizonturilor subiacente (bradul
are acţiune acidifiantă mai redusă datorită înrădăcinării mai profunde cât şi a conţinutului mai
mare de cationi bazici din materialul organic). Aceste soluri se deosebesc de celelalte tipuri de
sol pe care cresc molid, brad şi prin roca parentală şi condiţii climatice diferite.
Clasa antrosolurilor, clasă introdusă recent în clasificarea solurilor atât pe plan mondial
cât şi în ţara noastră, cuprinde soluri care au la suprafaţă un orizont antropedogenetic (intens
modificat antropic) de cel puţin 50 cm grosime sau soluri a căror orizont A şi E (după caz) au
fost îndepărtate prin eroziune accelerată sau decopertare, la suprafaţă aflându-se resturi de
orizont B sau C. Speciile pioniere ce se instalează pe aceste soluri sunt cele care au o largă
amplitudine ecologică şi o mare rezistenţă la factorii poluanţi. Pe haldele de steril speciile ce
se instalează sunt: obsiga (Bromus tectorum), bătrânişul (Erigeron canadensis), Torilis
arvensis, troscotul (Polygonum aviculare), volbura (Convolvulus arvensis), holera (Xanthium
spinosum), păpădia (Taraxacum officinale), Atriplex tatarica, Lepidium ruderale, Cynodon
dactylon,Amaranthus blitoides, Sonchus arvensis, Carduus nutans, Crepis foetida şi altele. Pe
haldele de cenuşă rezultată din arderea combustibililor la termocentrale se instalează pirul
gros (Cynodon dactylon), Apera spica venti, costreiul (Sorghum halepense), Poa pratensis,
Calamagrostis epigeios, pelinul (Artemisia absinthium), Erigeron canadensis, Kochia
scoparia var. trichophylla, Salsola kali ssp. ruthenica, Xanthium italicum, loboda
(Chenopodium album), volbura (Convolvulus arvensis), Poa compresa, Lappula squarosa,
Anchusa officinale, A. procera, Carduus acanthoides, Onopordon acanthium, iar dintre
speciile lemnoase: Populus alba, Tamarix ramosissima. Pe haldele de fosfogips se instalează
Chenopodium ambrosioides, C. botrys, Urtica dioica, Echinochloa crus-galli, Polygonum
lapathifolium, Xanthium italicum, Populus alba şi altele. După aplicarea măsurilor
ameliorative, aplicate pe etape, pretabilitatea acestor soluri este foarte diferită, în funcţie de
zonele unde se găsesc şi, deci, şi de condiţiile climatice şi de relief.

81
 Modificări intervenite la nivel de subtip de sol
La nivelul subtipului de sol au intervenit următoarele schimbări importante
a) Modificări de denumire>
cromic in brunic salinizat în salinic
criptospodic în prespodic alcalizat în hiposodic (hiponatric);
feriiluvial în feriluvic mlăştinos în proxigleic;
b) Contopiri de subtipuri:
gleizat şi gleic sub denumirea de gleic;
pseudogleizat şi pseudogleic sub denumirea de stagnic;
c) Subtipuri coborâte la nivel de varietate:
pseudorendzinic sub denumirea de marnic;
rendzinic (parţial) sub denumirea de subrendzinic;
vermic, cu aceeaşi denumire;
d) Au fost introduse noi calificative (subdiviziuni ale tipului) pentru o mai bună precizare a
caracteristicilor solului:
aluvic psamic
calcaric preluvic
calcic rezicalcaric
cambiargic roşcat
carbonatosodic (cu sodă) scheletic (prundic)
cloruro - sulfatic solodic
clinogleic teric
coluvic spodic
criostagnic antracvic
distric copertic
eutric garbic
entic hortic
greic mixic
kastanic reductic
litoplacic rudic
maronic spolic
nodulocalcaric urbic
pelic

82
 Ultimele 10 calificative (din răndul al 2-lea) au fost introduse special pentru antrosoluri.

Modificări intervenite la nivelul inferior al taxonomiei solurilor

Următoarele modificări importante sunt de menţionat pentru nivelul verietăţii de sol:

a) Varietăţi de sol provenite din tipul sau subtipul de sol:
aric pentru tipul de sol desfundat
marnic pentru pseudorendzină şi subtipul pseudorendzinic anterior (pp);
subrendzinic pentru unele subtipuri rendzinice anterioare;
vermic pentru subtipurile de sol vermice;
b) Varietăţi de sol noi introduse:
bauxitic
calcic
calcaro-dolomitic
fibric, hemic, sapric
hipohistic
natant
ruptic
scheletic, subscheletic
hipohortic

Orizonturile diagnostice

Reprezintă acele orizonturi de sol care sunt definite cantitativ prin constituenţi specifici
proceselor pedogenetice şi/sau printr-un ansamblu de proprietăţi, pe cât posibil măsurabile,
utilizate pentru identificarea şi diferenţierea unităţilor de sol (taxoni). Acestea diferă de
orizonturile pedogenetice care sunt definite, în plan calitativ.

Orizontul A molic (Am) este un orizont mineral, cu următoarele caractere:

• culoare închisă (crome şi valori < 3,5 în stare umedă şi valori < 5,5 în stare uscată);
• conţinut de materie organică de cel puţin 1% pe toată grosimea (0,8% în cazul
solurilor nisipoase);
• structură grăunţoasă, glomerulară, mai rar poliedrică (foarte mică şi mică, eventual
mijlocie);
• grad de saturaţie în baze > 53%;

83
 • grosime minimă de 25 cm (20 cm la tipurile de sol în care stratul R este situat în primii
75 de cm, cât şi la cele cu orizont Ame).

Orizontul A molic-eluvial (Ame) prezintă acumulări reziduale de cuarţ sau alte

minerale rezistente la alterare, „dezbrăcate” de pelicule coloidale, care îi conferă aspectul unei
„pudrări” cu particule de cuarţ. Culoarea orizontului în stare uscată are valori de 3 (şi mai
mari) şi crome sub valoarea 2.
Orizontul A umbric (Au) are caracteristici asemănătoare orizontul Am, dar gradul de
saturaţie în baze este < 53%.
Orizontul A ocric (Ao) este prea deschis la culoare, prea sărac în materie organică sau
prea subţire pentru a fi molic sau umbric şi care devine masiv şi dur sau foarte dur în perioada
uscată a anului.
Orizontul A limnic (Al) este situat la suprafaţa depozitelor de pe fundul lacurilor puţin
adânci şi al bălţilor, format prin acumularea subacvatică de suspensii, precipitate minerale şi
organice, resturi de plante şi animale subacvatice, variat humificate sau turbificate. Prezintă
următoarele caractere:
• conţinut de materie organică peste 1%;
• stratificare evidentă şi lipsă structurii;
• consistenţă foarte moale, frecvent cu aspect de nămol sau gel;
• culori cenuşii, cenuşii-oliv, cenuşiu verzui sau negre, care se schimbă în brun sau oliv,
prin expunere la aer.
Orizontul A hortic (Af) s-a format prin fertilizare intensă, arături profunde şi adaosuri
de deşeuri animale şi de materiale organice în amestec cu material pământos timp îndelungat.
Poate conţine şi alte corpuri străine.
Are următoarele caractere:
• grad de saturaţie în baze peste 53%;
• conţinut apreciabil de humus;
• activitate biologică intensă.
Orizontul E luvic (El) este dispus peste orizontul B argic şi se caracterizează prin:
• culori deschise în stare uscată (valori < 6,5);
• structură poliedrică, lamelară sau fără structură;
• textură mai grosieră decât a orizontului subiacent.
Orizontul E albic (Ea) este situat deasupra unui orizont B argic şi are însuşiri:

84
 • culori mai deschise decât El în stare uscată (valori >6,5 şi crome <3 şi diferenţă de cel
puţin 2 unităţi de valoare mai mari decât cele apreciate la materialul în stare umedă);
• structură lamelară, poliedrică (slab dezvoltată) sau poate fi nestructurat;
• textură mai grosieră decât a orizontului subiacent;
• grosime minimă de 10 cm.
Orizontul E spodic (Es) este situat deasupra unui orizont B spodic şi prezintă
următoarele caractere:
• culori deschise, având în stare umedă valori > 4 şi în stare uscată > 5;
• lipsa structurii;
• grosime continuă de minim 2 cm;
• fiind un orizont de eluviere a materiei organice şi a sescvioxizilor, se realizează o
îmbogăţire reziduală în cuarţ şi alte minerale rezistente la alterare.
Orizontul B cambic (Bv) se formează prin alterarea materialului parental „in situ” şi
are următoarele însuşiri:
• culori mai închise sau cu crome mai mari ori în nuanţe mai roşii decât materialul
parental;
de regulă, prezintă o structura poliedric-angulară sau columnoid-prismatică;
• textură nisipoasă, nisipo-lutoasă uneori chiar mai fină şi, în general, mai fină decât a
materialului parental;
• grosime de cel puţin 15 cm;
Orizontul B argic (Bt) este în mod normal situat sub orizonturile eluviale (El sau Ea),
dar poate să apară şi sub orizonturile Am sau Ao. Uneori se asociază cu orizonturile eluviale.
Orizontul Bt prezintă următoarele trăsături:
• argila iluviată formează pelicule pe feţele verticale şi orizontale ale elementelor
structural şi umple porii fini;
• culori diferite (brun, negru, roşu etc.) dar mai închise decât ale materialului parental;
• structură prismatică, columnoidă, poliedrică sau masivă; texturi variate de la grosiere
până la fine;
• conţinutul de argilă este mai mare decât cel din orizontul eluvial.
Orizontul B argic-natric (Btna) prezintă următoarele caractere:
+
• saturaţie în Na mai mare de 15%, cel puţin pe 10 cm într-unul din suborizonturile
+
situate în primii 20 cm ai orizontului; dacă orizontul C subiacent are o saturaţie în Na de
peste 15% (într-un suborizont până la 200 cm adâncime), atunci pentru ca orizontul Bt să fie

85
 + + ++ +
natric este suficient să aibă suma Mg şi Na schimbabil mai mare decât suma Ca şi H , în
primii 20 cm ai orizontului;
• structură columnară, prismatică sau structură poliedrică, cu limbi din orizontul eluvial,
în care sunt prezenţi grăunţi de praf sau de nisip, dezgoliţi de coloizi;
• grosime minimă 15 cm.
Orizontul B spodic (Bs, Bhs) este un orizont iluvial, ce prezintă culori în nuanţe
închise. Conţine materiale spodice, alcătuite din substanţe amorfe active, iluviate, compuse
din materie organică, oxizi de Al, cu sau fără oxizi de Fe.
Orizontul B spodic are următoarele caracteristici:
• culoare în nuanţe de 7,5YR sau mai roşii (la materialul în stare umedă), cu valori mai
mici sau egale cu 5 şi crome de 4 sau mai mici;
• textură nisipoasă până la luto-nisipoasă;
• grosime minima 2,5 cm.
Este dispus sub un orizont A, E sau AE. Se notează cu Bhs în cazul în care materialul
amorf conţine mai mult humus decât orizontul supraiacent sau cu Bs în situaţia în care conţine
mai puţin humus decât în orizontul de deasupra.
Orizontul C calcic (calxic) sau carbonato-acumulativ (Cca) este un orizont de
acumulare a carbonatului de calciu secundar, sub formă difuză sau sub formă de concreţiuni
discontinui (eflorescenţe, pseudomicelii, pelicule, vinişoare şi concreţiuni). Prezintă
următoarele caractere:
• conţinut de carbonaţi, peste 12%;
• grosime minimă: 20 cm.

Este situat sub un orizont A molic sau B, cu excepţia cazurilor în care orizonturile
respective au fost erodate.
Orizontul salic (sa) reprezintă un orizont îmbogăţit secundar în săruri mai uşor solubile
decât gipsul, în apă rece, având următoarele însuşiri:
• conţinut de săruri în extract apos (1:5), de cel puţin 1%, dacă tipul de salinizare este
cloruric şi de cel puţin 1,5%, dacă este sulfatic sau de minimum 0,7%, dacă solul conţine
Na CO (sodă). Cifrele de mai sus sunt valabile pentru solurile cu textură mijlocie. Aceste
2 3

valori se micşorează cu 20% pentru soluri cu textură grosieră şi se măresc cu 15% pentru
solurile cu textură finaă. Pentru solurile turboase, conţinutul în săruri este de cel puţin 2%,
(salinizare clorurică), respectiv 3% (salinizare sulfatică) pentru solurile turboase saprice şi de

86
minimum 10% (salinizare clorurică), respectiv 15% (salinizare sulfatică) la solurile turboase
fibrice.
Orizontul hiposalic (sc) constituie un orizont mineral care conţine săruri uşor solubile
între 0,1 şi 1% dacă predomină clorurile, între 0,15 şi 1,5% în situaţia predominării sulfaţilor,
respectiv între 0,07 şi 0,7% dacă materialul de sol conţine şi Na CO (sodă). Aceste valori
2 3

sunt specifice pentru solurile cu textură mijlocie. Pentru altă textură cât şi pentru solurile
organice, cifrele se modifică în proporţiile menţionate în cazul orizontul salic.
• grosimea minimă: 10 cm;
• se notează cu simbolul sc după cel al orizontului cu care se asociază.
+
Orizontul natric (na) este un orizont mineral care are o saturaţie în Na schimbabil de
peste 15% din T (sau SAR >13). Această concentraţie se realizează pe o adâncime de
minimum 10 cm.
Orizontul natric care prezintă şi caractere de orizont B argic, constituie orizontul Btna,
descris anterior, a cărui grosime minimă trebuie să fie de 15 cm.
Orizontul hiponatric sau hiposodic (ac), cunoscut şi sub denumirea de orizont
+
alcalizat, reprezintă un orizont mineral cu o saturaţie în Na schimbabil de 5-15% (din T) şi
are o grosime minimă de 10 cm. Se notează cu ac, ataşat simbolului orizontului cu care se
asociază.
Orizontul sulfuric (si) (denumit sulfuratic conform S.R.T.S.) constituie un strat de sol
(mineral sau organic) situat în mediu permanent saturat cu apă, care conţine peste 0,75% sulf,
predominant sub formă de sulfuri;
• pH-ul solului este mai mare decât 3,5;
• grosime minimă: 15 cm.
La tratare cu acid clorhidric degajă un miros neplăcut de H S.
2

Orizontul sulfatic (su) (denumit sulfuric conform S.R.T.S.) constituie un orizont de

subsuprafaţă extrem de acid, datorită acidului sulfuric cu pH sub 3,5 (în suspensie apoasă);
grosimea minimă este de cel puţin 15 cm.
Acest orizont rezultă şi în urma drenajului artificial prin oxidarea sulfurilor predominant
pirită), acumulate în solurile mlăştinoase, lipsite sau sărace înCaCO .
3

Orizontul vertic (y) este un orizont de asociere (Ay, By, Cy), cu un conţinut de peste
30% argilă (<0,002 mm), predominant gonflantă, care prezintă următoarele caractere:

87
 • orizontul este masiv în perioadele umede, iar în perioadele secetoase, prin uscare apar
crăpături într-o reţea poligonală mare. Suprafaţa solului se fragmentează în micropoliedri
(automulcire);
• feţe de alunecare oblice (10-60° faţă de orizontală) şi structură sfenoidală;
• crăpături largi de peste 1 cm, pe o adâncime de cel puţin 50 cm, în perioada uscată;
• grosime minima: 50 cm.
Orizontul pelic (z) este definit ca fiind un orizont mineral de asociere (Az, Bz, Cz),
argilos, în general cu peste 45% argilă, predominant nesmectitică, dezvoltat pe baza
materialelor parentale argiloase de diferite origini (inclusiv argile marnoase); prezintă
următoarele însuşiri:
• împachetare densă şi structură poliedrică mare în stare umedă, care formează agregate
structurale prismatice sau poliedrice foarte mari, vizibile foarte bine în stare uscată. La valori
reduse ale umidităţii apar crăpături largi şi adânci, feţe de presiune şi, local, feţe de alunecare,
fără a avea însă frecvenţa şi înclinarea celor de la orizontul vertic. Nu determină formarea
structurii sfenoidale;
• plastic în stare umedă şi udă, devine foarte dur în stare uscată;
• grosime minima: 50 cm.
Orizontul petrocalxic (pc) reprezintă un orizont întărit sau cimentat continuu prin
carbonat de calciu şi, uneori, carbonat de magneziu; silicea poate fi prezentă în unele cazuri.
Gradul de cimentare este puternic, astfel încât fragmentele uscate, lăsate în apă, nu se desfac.
De asemenea, nu poate fi străbătut de sonda pedologică sau cazma, când este uscat. Grosimea
orizontului este de peste 10 cm.
Orizontul fragic (fragipan) (x) constituie un orizont lutos, cu un conţinut foarte scăzut
de materie organică, cu densitate aparentă mare comparativ cu orizonturile supraiacente; are o
consistenţă tare sau foarte tare, când este umed devine slab sau moderat casant.
Poate să se asocieze, parţial sau complet, cu un orizont argic sau cambic.
Datorită proprietăţilor fizice este aproape lipsit de activitatea faunistică, iar sistemul
radicular se dezvoltă extrem de anevoios. Prezintă structură poliedric angulară sau prismatică.
Grosime minima: 25 cm.
Orizontul B criptospodic (Bcp) este specific solurilor puternic acide, care prezintă
acumulare iluvială de material amorf activ, predominat humic şi aluminic şi, mai puţin,
material amorf activ feric. Culoarea poate fi în nuanţa 10YR, cu valori de 3 şi mai mici,
crome de 2 sau mai mici.

88
 De regulă, orizontul Bcp este situat sub un orizont A foarte humifer, cu peste 20%
materie organică slab mineralizată.
Orizontul scheletic (Asq, Esq, Bsq) constituie un orizont de asociere grefat pe unul
pedogenetic (A, E sau B), dezvoltat pe baza unui material cu fragmente de rocă sau cu un
conţinut ridicat de pietriş, având peste 26% particule de peste 2 mm. Grosimea minimă: 20
cm.
Orizontul folic (O) este un orizont (strat) organic de suprafaţă, având peste 35%
materie organică şi care este nesaturat în apă cea mai mare parte a anului. Grosimea minima:
20 cm.
Orizontul turbos (T) defineşte un orizont (strat) organic, hidromorf, de suprafaţă sau
de subsuprafaţă, alcătuit din material organic care este saturat cu apă mai mult de o lună pe
an, în cei mai mulţi ani. După gradul de descompunere a materiei organice, orizontul turbos
poate fi fibric (materie organică slab descompusă), hemic (materie organică mediu
descompusă) şi sapric (materie organică intens descompusp). Grosime minimp: 20 cm.

Orizontul antropedogenetic (N) este un orizont mineral de suprafaţă, foarte puternic

transformat prin fertilizare îndelungată şi lucrare adâncă. Poate fi şi orizont mineral de
suprafaţă, rezultat prin înălţarea suprafeţei cu adaos de material, ca urmare a unei lungi
perioade de cultivare şi/sau irigare, fapt care a contribuit la formarea unui orizont de
suprafaţă, cu caractere mult modificate faţă de cele iniţiale.
Au fost deosebite 2 orizonturi antropedogenetice: orizontul hortic (Aho) şi orizontul antracvic
(aq) sau cu proprietăţi antracvice (Apaq, Anaq, Bvaq), ultimul fiind caracteristic solurilor din
orezării sau din perimetre intens irigate.

Monitoringul calităţii solului

Conform recomandărilor din Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător
(UNEP) şi ordinul Ministrului Agriculturii nr. 111/1977 a fost instituit şi în tara noastră
sistemul de monitoring a stării de calitate a solurilor din România. Începând din anul 1992 s-
au pus bazele unui nou sistem de monitoring al solurilor de pe întreg teritoriul ţării. Obiectivul
este realizarea unui sistem naţional integrat de monitoring al calităţii solurilor agricole şi
forestiere armonizat cu cele europene.
Obiectivele sistemului naţional de monitoring al calităţii solurilor au ca scop
următoarele:

89
 - supravegherea sistematică a caracteristicilor calitative ale solurilor atât în zonele
influenţate cât şi cele neinfluenţate de activităţi umane, în vederea cunoaşterii stării de
calitate, a evoluţiei şi tendinţei acesteia în zone specifice;
- elaborarea prognozei cu privire la calitatea solurilor în diferite perspective, pe baza
interpretării informaţiilor existente;
- avertizarea organelor şi în special a factorilor de decizie asupra situaţiei calităţii
solurilor;
- urmărirea în dinamică a eficienţei măsurilor de prevenire şi combatere a poluării
solurilor;
- asigurarea documentaţiei necesare fundamentării programului naţional de producţie a
mediului înconjurător;
- asigurarea datelor privind calitatea solurilor din România necesare participării părţii
române la realizarea Sistemului Internaţional de Referinţă din cadrul Programului Naţiunilor
Unite pentru mediul înconjurător (U.N.E.P.) sau la alte programe de colaborare internaţională
Etapele realizării monitoringului calităţii solurilor
Pentru implementarea şi funcţionarea sistemului de monitoring trebuie parcurse
următoarele etape:
• proiectarea sistemului,
• pregătirea instrucţiunilor de aplicare a sistemului,
• conservarea probelor de sol;
• executarea analizelor de sol;
• stocarea datelor şi a informaţiilor
• întocmirea rapoartelor

Elementele sistemului de monitorizare

Sistemul se caracterizează prin 4 elemente de bază şi anume:

• repartiţia spaţială;
• densitatea reţelei de observaţie;
• setul de indicatori;
• periodicitatea determinărilor
Primele două elemente ale sistemului de monitoring al calităţii solurilor sunt detaliate pe
3 nivele.

90
 Nivelul I - cuprinde efectuarea unui minim de investigaţii în toate punctele unei reţele
fixe, pentru identificarea arealelor cu soluri degradate, în stadii şi procese variate, urmărind
periodic evoluţia acestora printr-un set de indicatori obligatorii;
Nivelul al II-lea – constă în detalierea investigaţiilor în unele puncte ale reţelei de
nivelul I şi în puncte suplimentare reprezentative (studii intensive) pentru intensificarea
cauzelor proceselor de degradare;
Nivelul al III-lea – cuprinde investigaţii suficient de detaliate pentru verificarea
ipotezelor şi analize amănunţite ale proceselor dăunătoare calităţii solului, precum şi
efectuarea prognozelor şi recomandări privind măsurile de remediere.
Periodicitatea determinărilor se presupune a fi la 4 ani pentru punctele fără probleme
deosebite din reţeaua de ordinul I şi de 1 an pentru cele cu probleme deosebite (poluare).
În noul sistem de monitoring apar o serie de modificări esenţiale care se referă la
următoarele aspecte:
- repartiţia spaţială a punctelor de observaţii în cadrul unei grile fixe pentru a se
înlătura subiectivismul în privinţa amplasării siturilor şi urmărirea în manieră a
tuturor indicatorilor, indiferent de categoria de folosinţă şi de tipul proprietăţii;
- extinderea numărului de indicatori urmăriţi care să cuprindă şi caracteristicile
complexului adsorbtiv, conţinutul de metale grele, de sulf şi fluor.
Indicatorii de sol urmăriţi
1. Analize comune tuturor solurilor
a. Pe probe în structură deranjată
- compoziţia granulometrică
- hidrostabilitatea structurală
- reacţia solului
- conţinutul în humus
- azotul total, fosforul mobil, potasiul asimilabil.
b. Pe probe în structură nederanjată
- umiditatea momentană
- densitatea aparentă
- rezistenţa la penetrare
- conductibilitatea hidraulică
- umiditatea la pF=0
- porozitatea totală

91
 2. Analize specifice
a. La soluri nesaturate cu cationi bazici
- suma bazelor schimbabile
- aciditatea hidrolitică
- aluminiu schimbabil
- capacitatea totală de schimb
- gradul de saturaţie în baze.
b. La soluri cu cationi bazici (V = 100%, pH = 7,4 – 8,5) cu carbonaţi alcalino-
pământoşi, fără săruri solubile: conţinutul total de carbonaţi.
c. La soluri cu săruri solubile şi care conţin frecvent carbonaţi alcalino-pământoşi şi/sau
ghips (V=100%): reziduu conductometric; sodiu schimbabil; capacitate totală de schimb
cationic; gradul de saturaţie în baze; compoziţia sărurilor.
3. Analize speciale
- conţinutul de metale grele (Cu, Zn, Pb, Co, Ni, Mn, Cr, CD, forme totale);
- sulf solubil, fluor solubil;
- numărul de bacterii şi numărul de ciuperci; etc.
Reconstrucţia ecologică a solurilor
Îndeplinirea funcţiilor ecologice ale solului in cadrul ecosistemului este asigurată de
însuşirile morfologice fizice chimice şi mineralogice ale acestuia şi în special a celor din
orizontul de suprafaţă şi din cele subiacente. Orizonturile care asigură hrana plantelor
alcătuiesc aşa-numitul profil ecopedologic. Reconstrucţia ecopedologică a solului înseamnă
de fapt reconstrucţia profilului ecopedologic. Pentru că această reconstrucţie nu se poate
realiza pe întreg profilul au fost stabilite anumite priorităţi (refacerea volumului edafic,
capacitatea de schimb cationic, humusul ,reacţia solului, permeabilitatea).
Pentru realizarea programului naţional de reconstrucţie ecologică a solurilor din ţara
noastră s-au stabilit o serie de obiective cum ar fi:
- concepţii moderne de retehnologizare şi extindere a actualelor amenajări de
îmbunătăţiri funciare;
- ameliorarea stării fizice a solurilor compactate artificial şi natural, prin aplicarea
lucrărilor de afânare şi introducerea de noi sisteme tehnologice de conservare;
- ameliorarea stării fizice a solurilor afectate de unele procese fizice de degradare de
suprafaţă;
- corectarea reacţiei solului;
- refacerea rezervei de humus;

92
 - reducerea poluării cu substanţe chimice provenite de la diferiţi agenţi economici;
- elaborarea unor programe şi a unor tehnologii de cultură specifice pentru valorificarea
eficientă a terenurilor în condiţii de protecţie a mediului înconjurător şi a calităţii vieţii.
În funcţie de intensitatea degradării ecosistemului şi de natura intervenţiilor necesare
pentru reconstrucţia ecologică se disting următoarele tipuri: - reconstruirea ecologică
(redresare ecologică dirijată), prin care se realizează un biosistem supraindividual asemănător
celui anterior (refacerea nivelului trofic, al pH-ului, etc.) - ameliorarea ecologică – reprezintă
o acţiune mult mai intensă, prin care se realizează biosisteme care respectă în principal
funcţionalitatea şi mai puţin structura şi componenţa celui anterior (ex. ameliorarea
sărăturilor, a nisipurilor, modificarea regimului hidric prin desecări sau irigaţii, plantări cu alte
specii etc.); - reconstrucţia ecologică, în care se asigură o distribuire artificială a speciilor în
biosisteme supraindividuale, conform unor aranjamente considerate optime, în care, în
general, primează funcţia de protecţie a mediului ambiental (ex. terasări, instalarea unor
biocenoze, altele decât cele iniţiale).

93