Eugen TEODORESCU-SOARE; Daniel Costel GALEȘ

Îndrumător practic de analize fizice, chimice și morfologice ale probelor de sol

Carbonaţii alcalino-pământoşi din

soluri

Considerații generale
Carbonaţii se găsesc sub formă de calcite, CaCO3 şi dolomite, CaMg(CO3)2 la nivelul
diferitelor orizonturi de pe profilul solurilor formate şi evoluate pe materiale parentale sau pe roci
generatoare care evidenţiază prezenţa carbonaţilor (substrat calcaros, substrat dolomitic, depozite
loessoide, loessuri).
După principiul de dozare, metodele de determinare a carbonaţilor sunt:
a) Metode gravimetrice. Aceste metode se bazează pe descompunerea carbonaţilor cu un
acid tare şi reţinerea volumului de CO2 degajat în soluţii absorbante speciale (soluţia de alcooli),
urmate de dozarea gravimetrică a CO2 reţinut. Sunt metode precise, care implică utilizarea de
aparatură specială şi un timp îndelungat de analiză.
b) Metode titrimetrice. Aceste metode se bazează pe descompunerea carbonaţilor cu un
acid de normalitate cunoscută, urmată de titrarea excesului de acid.
c) Metode gazometrice (gazovolumetrice). Aceste metode se bazează pe descompunerea
carbonaţilor cu un acid mineral tare, urmată de măsurarea volumului de CO2 degajat, la
temperatura şi presiunea camerei, urmată de aducerea prin calcul, la condiţii de temperatură şi
presiune normală. Metodele gazometrice sunt frecvent utilizate în laboratoare, deoarece sunt puţin
costisitoare, necesitând o aparatură simplă şi un timp relativ scurt de analiză.

Reacţia chimică care stă la baza acestor metode este:

CaCO3  2HCl  CaCl2  H 2O  CO2
În cazul celor trei tipuri de metode de determinare, reacţia de descompunere a carbonaţilor
este însoţită de efervescenţă, iniţial cu formare de H2CO3 care ulterior, la presiune normală, se
transformă în H2O şi CO2, care se degajă.
Diferenţa dintre cele trei metode, constă în modul de identificare a CO2 degajat.
Volumul de CO2 degajat în urma descompunerii carbonaţilor alcalino-pământoşi, este
utilizat în determinarea conţinutului de carbonaţi din soluri.

Determinarea gazometrică a carbonaţilor alcalino-pămîntoşi prin

Metoda Scheibler
Principiul metodei
În urma tratării probei de sol cu un acid tare (HCl), are loc o degajare de CO2, care variază
în funcţie de conţinutul probei în carbonaţi (degajare redusă la un conținut scăzut în carbonați și
puternică la un conținut mai ridicat). Volumul de CO2 degajat (la temperatura şi presiunea camerei)
este cuantificat prin calcul (pentru condiţii de temperatură și presiune normală, respectiv 0 oC şi

1
 Eugen TEODORESCU-SOARE; Daniel Costel GALEȘ
Îndrumător practic de analize fizice, chimice și morfologice ale probelor de sol

760 mm coloană de mercur), iar apoi este utilizat în calculul conţinutului în carbonaţi a probei
analizate.

Descrierea aparatului Scheibler

Volumul de CO2 degajat în urma descompunerii carbonaţilor, este măsurat cu ajutorul unor
vase gradate, numite calcimetre Scheibler.
Calcimetrul Scheibler este constituit dintr-o tubulatură de sticlă în forma literii “U”,
prevăzută cu două ramuri. Una din ramurile tubulaturii este gradată în cm3 şi comunică, prin
intermediul unui tub de cauciuc, cu vasul de reacţie (în care are loc descompunerea efectivă a
carbonaţilor). Ramura negradată a tubulaturii comunică cu vasul de nivel tot printr-un tub de
cauciuc care este prevăzut cu o clemă de închidere metalică. În partea superioară, ramura negradată
comunică cu atmosfera (figura 16.1).

Figura 16.1 Calcimetrul Scheibler

Vasul de nivel conţine soluţie saturată de clorură de sodiu (NaCl) colorată, pentru a
evidenţia clar, nivelul lichidului în cele două ramuri ale aparatului. În soluţia saturată de NaCl,
nu se dizolvă CO2 degajat.

Pregătirea probei de sol

Proba de sol se usucă în prealabil la aer, se mojarează, după care se trece printr-o sită cu
ochiuri de 0,5 mm. Masa probei de sol luată în analiză, depinde de conţinutul aproximativ al probei
în carbonaţi, între cele două existând o relaţie invers proporţională (tabel 16.1). Determinarea
aproximativă se realizează prin verificarea pe o sticlă de ceas a intensităţii şi duratei efervescenţei
la contactul dintre câteva fragmente de sol puse pe sticla de ceas şi HCl 1/3 adăugat (HCl 1/3
reprezintă o parte HCl concentrat şi 3 părţi apă distilată).

2
 Eugen TEODORESCU-SOARE; Daniel Costel GALEȘ
Îndrumător practic de analize fizice, chimice și morfologice ale probelor de sol

Tabel 16.1
Conţinutul aproximativ de carbonaţi, în funcţie de durata şi intensitatea efervescenţei
Conţinut aproximativ de
Intensitatea şi durata efervescenței
carbonaţi
Foarte slabă, degajare slab vizibilă de CO2 <1
Slabă de scurtă durata (nu se formează spumă) 1–2
Puternică, cu formare de spumă, nu durează 2–4
Foarte puternică, spumă abundentă, durează >4

Modul de lucru
La balanţa tehnică se cântăresc 1–10 g sol (în funcţie de conţinutul aproximativ al probei
în carbonaţi), care se transvazează în recipientul de reacţie, cu grijă fără a pune în contact acidul
cu solul. Se introduc în recipientul de reacţie 10–20 ml HCl 1/3 (respectiv 1–2 eprubete), pentru a
fi siguri că descompunerea carbonaţilor se va face în întregime. Se aduce nivelul lichidului la
gradaţia 0, în cele două ramuri ale aparatului, prin ridicarea vasului de nivel pe verticală, şi
deschiderea clemei de la tubulatura vasului de nivel, care comunică cu atmosfera.
Înaintea determinării propriu-zise, se verifică etanșeitatea aparatului, prin închiderea
clemei care comunică cu atmosfera, de la recipientul de reacţie şi prin ridicarea şi coborârea
succesivă a vasului de nivel, pe verticală. Dacă nivelul lichidului, nu se modifică, înseamnă că
aparatul este etanş şi se poate începe determinarea.
Se înclină vasul de reacţie punându-se în contact acidul cu solul. Volumul de CO2 degajat
va crea o presiune asupra coloanei de apă determinând o scădere a nivelului în ramura gradată şi
o creştere simultană de nivel în ramura corespunzătoare vasului de nivel. Prin deschiderea clemei
de la vasul de nivel, se aduce nivelul lichidului, la aceeaşi valoare în cele două ramuri ale
aparatului. Operaţiunea se repetă de mai multe ori, până când timp de două minute nu se mai
realizează o nouă “denivelare” a lichidului, între cele două ramuri ale aparatului. Pe ramura gradată
se citeşte (Vt) volumul de CO2 (cm3) degajat la temperatura de (t oC) şi presiunea încăperii (Pt).

3
 Eugen TEODORESCU-SOARE; Daniel Costel GALEȘ
Îndrumător practic de analize fizice, chimice și morfologice ale probelor de sol

Tabel 16.2
Presiunea vaporilor de apă la diferite temperaturi
Temperatura, zecimi de oC
o
C 0,0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9
0 4,60 4,63 4,67 4,70 4,73 4,77 4,80 4,84 4,87 4,91
1 4,94 4,98 5,01 5,05 5,08 5,12 5,16 5,19 5,23 5,27
2 5,30 5,34 5,38 5,42 5,45 5,49 5,53 5,57 5,61 5,63
3 5,69 5,73 5,77 5,81 5,85 5,89 5,93 5,97 6,01 6,06
4 6,10 6,14 6,18 6,23 6,27 6,31 6,36 6,40 6,45 6,49
5 6,53 6,58 6,63 6,67 6,72 6,76 6,81 6,86 6,90 6,95
6 7,00 7,05 7,10 7,14 7,19 7,24 7,29 7,34 7,39 7,44
7 7,49 7,54 7,60 7,65 7,70 7,75 7,80 7,86 7,91 7,96
8 8,02 8,07 8,13 8,18 8,24 8,29 8,35 8,40 8,46 8,52
9 8,57 8,63 8,69 8,75 8,81 8,87 8,93 8,99 9,05 9,11
10 9,17 9,23 9,29 9,35 9,41 9,47 9,54 9,60 9,67 9,73
11 9,79 9,86 9,92 9,99 10,05 10,12 10,19 10,26 10,32 10,39
12 10,46 10,53 10,60 10,67 10,73 10,80 10,88 10,96 11,02 11,09
13 11,16 11,24 11,31 11,38 11,46 11,53 11,61 11,68 11,76 11,83
14 11,91 11,99 12,06 12,14 12,22 12,30 12,38 12,46 12,54 12,62
15 12,70 12,78 12,86 12,95 13,03 13,11 13,20 13,28 13,37 13,45
16 13,54 13,62 13,71 13,80 13,89 13,97 14,06 14,15 14,24 14,33
17 14,42 14,51 14,61 14,70 14,79 14,88 14,98 14,07 15,17 15,26
18 15,36 15,45 15,55 15,65 15,75 15,85 15,95 16,05 16,15 16,25
19 16,35 16,45 16,55 16,66 16,76 16,86 16,97 17,07 17,18 17,29
20 17,39 17,50 17,61 17,72 17,83 17,94 18,05 18,16 18,27 18,38
21 18,50 18,61 18,72 18,84 18,95 19,07 19,19 19,31 19,42 19,54
22 19,66 19,78 19,90 20,02 20,14 20,27 20,39 20,51 20,64 20,76
23 20,80 21,02 21,14 21,27 21,40 21,53 21,66 21,79 21,92 22,05
24 22,18 22,32 22,45 22,59 22,72 22,86 23,00 23,14 23,27 23,41
25 23,55 23,69 23,83 23,98 24,12 24,26 24,41 24,55 24,70 24,84
26 24,99 25,14 25,29 25,44 25,59 25,74 25,89 26,05 26,20 26,35
27 24,51 26,66 26,82 26,98 27,14 27,25 27,46 27,62 27,78 27,94
28 26,10 28,27 28,43 28,60 28,77 28,93 29,10 29,27 29,44 29,61
29 29,78 29,96 30,13 30,31 30,48 30,65 30,83 31,01 31,19 31,37
30 31,35 31,73 31,91 32,09 32,28 32,46 32,65 32,84 33,03 33,22
31 33,41 33,60 33,79 33,98 34,17 34,37 34,56 34,76 34,96 35,16
32 35,36 35,56 35,76 35,96 36,17 36,37 36,58 36,78 36,99 37,90
33 37,41 37,62 37,83 38,05 38,26 38,47 38,62 38,91 39,12 39,34
34 39,57 39,79 40,01 40,21 40,46 40,68 40,91 41,14 41,36 41,60

Calculul şi exprimarea rezultatelor

Pentru corectarea volumului de CO2 degajat la temperatura şi presiunea camerei, este
utilizată următoarea relaţie cu ajutorul căreia vom aduce volumului de CO2 degajat la condiţii de
0 oC şi presiune normală de 760 mm Hg.
273 P  Pv
V0  Vt   t , în care:
273  t 760
Vo → volumul de CO2, redus la to de 0 oC şi P de 760 mm Hg (cm3);
t → temperatura aerului la determinarea propriu-zisă (oC);
Pt → presiunea atmosferică la determinarea propriu-zisă (mm Hg)
Pv → presiunea vaporilor de apă la temperatura efectuării determinării, mm Hg (tabel 16.2)

Conţinutul de CaCO3 se exprimă procentual, cu ajutorul relaţiei:

V0 1,97  2,274 100 0,448  V0
CaCO3 %  
1000  m m
4
 Eugen TEODORESCU-SOARE; Daniel Costel GALEȘ
Îndrumător practic de analize fizice, chimice și morfologice ale probelor de sol

V0 → volumul de bioxid de carbon redus la 760 mm Hg şi 0 ˚C (cm3);

1,97 → densitatea bioxidului de carbon (cm3); factor dedus din Legea lui Avogadro,
reprezentând masa în grame de CO2, corespunzătoare unui cm3 de gaz la to de 0 oC şi P de 760
mm Hg;
2,274 → coeficient de transformare a CO2 în CaCO3, respectiv cantitatea de CaCO3, în g,
corespunzătoare la 1 g CO2;
100 → coeficient pentru raportarea procentuală;
1000 → coeficient pentru transformarea din mg în g;
m → masa probei de sol luată în analiză (g).

Interpretarea rezultatelor
Aprecierea conţinutului în CaCO3 a solurilor se face după tabel 16.3.
Tabel 16.3
Clasificarea solurilor după conţinutul în carbonaţi
Apreciere CaCO3 (%)
Soluri foarte sărace < 0,4
Soluri sărace 0,4 – 1,0
Soluri cu conţinut moderat 1,1, - 3,0
Soluri bogate 3,1 – 5,0
Soluri foarte bogate >5

În funcţie de conţinutul solului în carbonaţi, acestea pot fi slab, până la excesiv carbonatate
(tabel 16.4).

Tabel 16.4
Aprecierea solurilor după conţinutul în carbonaţi
Conținut în carbonaţi (%) Aprecierea solului
1–4 Slab carbonatate
5 – 12 Moderat carbonatate
13 – 25 Puternic carbonatate
26 – 40 Foarte puternic carbonatate
≥ 41 Excesiv carbonatate

Aprecierea solurilor se face şi funcţie de adâncimea la care apar carbonaţii pe profil (tabel
16.5).

Importanţa analizei
Intensitatea proceselor de levigare, cât şi prezenţa pe profilul solului a orizontului
carbonatoiluvial se face pe baza stabilirii conţinutului de carbonaţi.

Prezenţa în sol a carbonaţilor, la nivelul diferitelor orizonturi de pe profil, determină o

reacţie chimică neutră-bazică, respectiv valori pH 7,0 – 8,4. Valorile ridicate de pH, determină
micşorarea solubilităţii unor microelemente (fier, zinc, mangan), cât şi apariţia în sol a unor
compuşi greu solubili.

5
 Eugen TEODORESCU-SOARE; Daniel Costel GALEȘ
Îndrumător practic de analize fizice, chimice și morfologice ale probelor de sol

Tabel 16.5
Adâncimea de apariţie a carbonaţilor pe profil
Adâncimea la care apar
Aprecierea solului
carbonații (cm)
0 – 20 carbonatic proxicalcaric
20 – 50 semicarbonatic epicalcaric
50 – 100 slab decarbonatat mezocalcaric
100 – 150 moderat decarbonatat
baticalcaric
150 – 200 puternic decarbonatat
> 200 Necarbonatic

Prezenţa carbonaţilor alcalino-pământoşi influenţează negativ nutriţia plantelor şi

activitatea bacteriilor fixatoare de azot.
Fenomenul frecvent apărut în special la pomii fructiferi şi la viţa de vie, determinat de
reducerea accesibilității la principalele elemente şi microelemente de nutriţie, ca urmare a
prezenţei carbonaţilor este cunoscut sub denumirea de cloroză.
Fenomenul de cloroază poate fi atenuat şi chiar înlăturat prin administrarea unor compuşi
minerali sau organici de fier , (Peuget R. şi Juste C., 1972). Pentru aceasta se determină în sol
cantitatea de fier conveţional, denumit „fier uşor extractabil”, iar puterea clorozantă a solului se
poate aprecia pe baza indicelui puterii clorozante (I.P.C):

CaCO3activ 10 4
I .P.C.  , în care:
[ Fe]2 
I.P.C. → indicele puterii clorozante;
CaCO3 activ → conţinutul în calcar activ exprimat în g % sol;
[Fe]2+ → conţinutul de fier uşor extractibil exprimat în ppm, ridicat la pătrat.

Pe baza acestui indice, Juste și Pouget, 1972, au elaborat o scară de rezistentă pentru diferiți
portaltoi de vită de vie, utilizaţi în Franța, pentru care viţa de vie nu manifestă cloroza ferică.
În condițiile din ţara noastră, fenomenul de cloroză ferică apare mai frecvent în zonele mai
umede, pe fondul unui conţinut de CaCO3 activ, mai mare de 7 %, iar indicate CaCO3 activ/humus
este mai mare de 5,6.
Pentru solurile cu o textură lutoasă, luto-nisipoasă, luto-argiloasă, se consideră că un
conținut de 5 % CaCO3 este suficient pentru satisfacerea nevoilor plantelor, în timp ce la un
conținut de 0,1 % în zonele cu climă umedă şi rece, apare pericolul acidifierii solului