Sunteți pe pagina 1din 4

L.P.

3 DETERMINAREA COEFICIENTULUI
DE SOLUBILITATE

Substanţele solide, lichide sau gazoase introduse într-un lichid se


repartizează, datorită difuziunii, în toată masa lichidului (solventului). Acest
fenomen se numeşte dizolvare (solubilizare) şi duce la formarea soluţiilor,
sisteme disperse omogene în care particulele de substanţă dizolvată la nivel
molecular sunt amestecate perfect cu particulele mediului de dispersie
(dizolvantului).
Procesul de dizolvare este însoţit de o serie de fenomene ca: degajare
de căldură, absorbţie de căldură, modificarea volumului, toate acestea
arătând că soluţiile nu sunt simple amestecuri mecanice.
Studiul soluţiilor a permis să se stabilească existenţa unor combinaţii
mai mult sau mai puţin stabile, formate din moleculele substanţelor dizolvate
şi din moleculele solventului.
Se poate afirma că soluţiile ocupă o poziţie intermediară între
combinaţii şi amestecuri, fiind sisteme disperse formate din particule de
solvent şi de substanţă dizolvată precum şi din amestecuri nestabile.
La dizolvarea unei substanţe solide într-un lichid, de pe suprafaţa sa se
desprind molecule sau ioni care se repartizează în toată masa lichidului.
Pe măsură ce substanţa se dizolvă, concentraţia soluţiei creşte,
ajungând la un moment dat la o valoare pentru care în unitatea de timp se
depun tot atâtea molecule câte se dizolvă. Soluţia corespunzătoare acestei
stări se numeşte soluţie saturată.
Concentraţia unei soluţii saturate, în condiţii de determinate, este o
mărime constantă caracteristică pentru fiecare substanţă şi se numeşte
solubilitate. Mărimea care exprimă solubilitatea se numeşte coeficient de
solubilitate şi este dată de cantitatea maximă de substanţă dizolvată în 100
grame solvent la o anumită temperatură.
Practic solubilitatea substanţelor lichide şi solide depinde numai de
temperatură, deoarece volumul lor nu variază apreciabil cu presiunea.
La cele mai multe substanţe, solubilitatea creşte cu temperatura, ca de
exemplu la cristalohidraţii sărurilor şi la alte substanţe care se dizolvă cu
absorbţie de căldură (endoterm) cum ar fi: CuSO4·5H2O, KAl(SO4)2·12H2O.
La unele substanţe solubilitatea creşte foarte puţin cu temperatura şi
anume la substanţele la care căldura de dizolvare este foarte mică, cum este
de ex. NaCl.
În cazul substanţelor anhidre, care se dizolvă cu degajare de căldură
(exoterm) solubilitatea scade o dată cu creşterea temperaturii cum este cazul:
ZnSO4, Na2SO4 etc. În cazul Na2SO4·10H2O solubilitatea creşte până la
32,4oC, când are loc transformarea Na2SO4·10H2O în Na2SO4 anhidru, a
cărui solubilitate începe să scadă.
În tabelul 3.1. sunt date valorile solubilităţilor unor substanţe, în
procente calculate pentru sarea anhidră, la diverse temperaturi:
Tabelul 3.1. Solubilitatea unor substanţe la diferite temperaturi.
Substanţa Temperatura, oC
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
NaNO3 42,2 44,6 46,8 49,0 51,2 53,3 55,5 57,6 59,7 61,7 63,5
KCl 22,2 23,8 25,5 27,2 28,7 30,1 31,3 32,5 33,8 34,9 36,0
KNO3 11,6 17,7 24,1 31,5 39,1 46,2 52,5 58,0 62,8 67,1 71,1
K2SO4 6,87 8,47 9,99 11,4 13,1 14,2 15,4 16,6 17,6 18,6 19,4
K2Cr2O7 4,76 7,50 11,1 15,4 20,6 25,9 31,2 36,2 41,1 45,2 50,6
NH4Cl 22,0 25,0 27,1 29,3 31,4 33,5 35,6 37,6 39,6 41,6 43,6
BaCl2 – 25,0 26,4 27,7 29,0 30,0 31,6 33,0 34,3 35,7 37,0

Variaţia solubilităţii cu temperatura se reprezintă sub forma curbelor


de solubilitate, pentru construirea cărora se consideră pe abscisă
temperatura, iar pe ordonată, solubilitatea: S = f(t).
Cu ajutorul curbelor de solubilitate se poate stabili grafic solubilitatea
substanţelor la diferite temperaturi şi de asemenea se pot face calcule
necesare purificării substanţelor solide prin recristalizare.
În lucrarea de laborator se va determina coeficientul de
solubilitate pentru KNO3 şi K2Cr2O7.
INSTALAŢIA folosită pentru lucrare este prezentată în figura 3.1:
1

2 1. vas de sticlă cu apă şi substanţa de


4
analizat;
2. vas de sticlă cu rol de baie de apă;
3. agitator magnetic;
4. termometru;
5
5. piesă de agitare;
3

Figura 3.1. Instalaţie pentru determinarea coeficientului de


solubilitate.

MODUL DE LUCRU

Se introduc 10 ml apă distilată într-un pahar Berzelius de 50 ml.


Se introduce acest pahar în cristalizorul ce reprezintă baia de apă,
umplut cu aprox. 100 ml de apă potabilă.
Se măsoară temperatura apei din baia de apă.
Se cântăresc la balanţa analitică 6,0000 grame KNO3 (g1).
Se porneşte agitarea şi se adaugă porţiuni mici de substanţă, până când
în pahar rămân câteva granule de substanţă nedizolvată.
Se cântăreşte cantitatea rămasă (g2) şi se calculează diferenţa ∆1, care
reprezintă, de fapt, cantitatea de substanţă introdusă: s1 = g1 - g2.
Se măreşte temperatura cu 10 oC şi se repetă operaţiunile de dizolvare
până la saturare, cântărind din nou substanţa rămasă (g3) şi calculând
cantitatea de substanţă introdusă suplimentar la această temperatură, ∆2 şi s2,
unde s2 = g1 - g3. Se ţine cont de toată cantitatea de substanţă dizolvată,
deci aceasta se calculează faţă de cantitatea de substanţă cântărită
iniţial.
Se repetă operaţiunile pentru încă 3 - 4 temperaturi, totdeauna
făcându-se diferenţa g1 - gi.
Se reiau operaţiunile pentru K2Cr2O7 (se cântăresc tot 6,0000 g)
PREZENTAREA REZULTATELOR

Rezultatele experimentale se vor nota într-un tabel conform modelului


de mai jos:

Nr. Temperatura, Cantitatea de substanţă Solubilitatea,


determinării °C dizolvată, g g subst. / 100 g solvent
1.
2.

Se reprezintă grafic S = f (t), ţinându-se cont de faptul că s-au folosit


10 ml apă iar solubilitatea se exprimă la 100 g de solvent. Reprezentarea
grafică se face considerându-se pe abscisă temperatura, iar pe ordonată,
cantitatea de sare anhidră dizolvată.

S-ar putea să vă placă și