FERTILITATEA SOLURILOR

Specializarea: CONSULTANTA SI MANAGEMENT IN AGRICULTURA

Disciplina: AGRICULTURA ECOLOGICA

CUPRINS

1. INTRODUCERE

2. DEFINIREA AGRICULTURAII ECOLOGICE

3. SOLUL

4. FERTILITATEA SOLULUI

5. MENTINEREA FERTILITATII SOLULUI

6. FERTILIZANTI ORGANICI

7. BIBLIOGRAFIE
1.INTRODUCERE

Agricultura ecologică câștigă o importanță din ce în ce mai mare și este într-o

continuă extindere. Această dezvoltare este susținută de cererile crescânde ale
consumatorilor pentru produse agricole ecologice, aceștia devenind din ce în ce mai
conștienți și interesați de asigurarea sănătății prin consumul produselor, la care se adaugă și
cerințele societății pentru o dezvoltare agricolă durabilă, precum și multitudinea de efecte
favorabile la nivel de fermă agricolă și mediu înconjurător.

Agricultura ecologică a cunoscut o creștere continuă a suprafețelor în ultimul

deceniu, atât pe plan mondial cât și la noi în țară, asociat cu diversificarea producției
ecologice și o organizare din ce în ce mai bună a sistemului ecologic.

la nivelul anului 2012, agricultura ecologică se practica în mod organizat în 164 de

țări, de către 1,9 milioane de agricultori, care lucrau o suprafață totală de 37,5 milioane ha.
Comparativ cu anul 1999, care este anul în care au fost pentru prima dată accesibile datele
statistice la nivel mondial referitoare la agricultura ecologică, în anul 2012 suprafața agricolă
ecologică s-a triplat (FiBl-IFoAM, 2014).

în România, la nivelul anului 2012, suprafaţa agricolă ecologică era de 288.261 ha, iar
numărul de operatori (producători, procesatori, comerciați) înregistrați în agricultura
ecologică era de 15.544 (MADR, Comunicări organisme de inspecţie şi certificare).
Comparativ cu anul 1999, în anul 2012 suprafaţa agricolă ecologică aproape s-a dublat, în
timp ce numărul de operatori a crescut de 4,8 ori.

Agricultura ecologică reprezintă un sector de mare perspectivă pentru România, țara

noastră beneficiind de condiții corespunzătoare pentru dezvoltarea acestui sistem de
agricultură, precum solul fertil și nivelul redus de poluare a spațiului natural, prin
comparație cu țările dezvoltate economic, în care se folosesc pe scară largă tehnologii
agricole superintensive, bazate în mare măsură pe îngrășăminte chimice și pesticide de
sinteză.

Sistemele de producție ecologică se bazează pe reguli şi principii de producţie stricte

și vizează obținerea de produse ecologice într-un mod durabil din punct de vedere ecologic,
social și economic. Acest sistem trebuie considerat ca parte integrantă a strategiilor de
dezvoltare rurală durabilă și ca o alternativă viabilă la agricultura convențională.

2.Definirea agriculturii ecologice

„Agricultura ecologică” este termenul protejat şi atribuit României de către UE.
Acesta este similar cu termenii „Agricultură organică” sau „Agricultură biologică” utilizați în
alte state membre ale Ue.

Agricultura ecologică constituie un mod de producție care se caracterizează prin

utilizarea de tehnici de cultivare a plantelor și de creștere a animalelor ce respectă echilibrul
natural prin excluderea utilizării produselor chimice de sinteză, promovarea și sporirea
biodiversității, promovarea și stimularea ciclurilor biologice și limitarea utilizării de inputuri.

Federația Internațională a Mișcărilor pentru Agricultură ecologică (IFoAM) definește

agricultura ecologică ca fiind „un sistem de producţie care susţine starea de sănătate a
solurilor, a ecosistemelor şi a oamenilor. Aceasta se bazează pe sistemele ecologice,
biodiversitate şi cicluri de viaţă adaptate condiţiilor locale, în locul utilizării inputurilor cu
efecte adverse. Agricultura ecologică combină tradiţia, inovaţia şi ştiinţa în beneficiul
mediului înconjurător şi promovează relaţiile echitabile, precum şi o calitate bună a vieţii
tuturor celor implicaţi”.

Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAo) şi organizaţia Mondială a

Sănătăţii (oMS) definesc agricultura ecologică în „Codex Alimentarius“ ca fiind un „sistem
integrat de gestionare a procesului de producţie agricolă, care contribuie la sprijinirea şi
consolidarea rezistenţei agroecosistemului, incluzând biodiversitatea, ciclurile biologice şi
activitatea biologică a solului”.

Regulamentul (Ce) nr. 834/2007 al Consiliului definește producția ecologică ca fiind

„un sistem global de gestiune agricolă şi de producţie alimentară care combină cele mai
bune practici de mediu, un nivel înalt de biodiversitate, conservarea resurselor naturale,
aplicarea unor standarde înalte privind bunăstarea animalelor şi o metodă de producţie care
respectă preferinţele anumitor consumatori pentru produse obţinute cu ajutorul unor
substanţe şi procese naturale”.
3.SOLUL
Solul este partea superioară, afânată, a litosferei, care se află într-o continuă evoluție
sub influența factorilor pedogenetici, reprezentând stratul superficial al Pământului în care
se dezvoltă viața vegetală. Stratul fertil al solului conține nutrienți și este alcătuit din humus
și din loess. El poate proveni și din mulci. Un sol lipsit de o cantitate suficientă de nutrienți
se numește oligotrofic.

Știința care studiază geneza, evoluția, structura și distribuția solurilor se numește

pedologie.

Solul înghețat permanent sau temporar se numește gelisol. Partea de dedesubt, ce

rămâne înghețată permanent, se numește pergelisol sau permafrost. Partea de la suprafață,
care se dezgheață vara, se numește molisol. Zonele de pe glob care sunt afectate profund
de îngheț formează criolitozona.

În zonele cu pergelisol gros, procesul repetat îngheț-dezgheț dă naștere la un

microrelief dispus anarhic (similar carstului) numit criocarst sau termocarst.

De studiul gelisolului se ocupă geocriologia.

Alte tipuri de soluri sunt:

sol aluvionar - Tip de sol cu o structură foarte variată ce apare pe luncile inundabile.
Sunt soluri foarte productive, bogate în nutrienți.
sol azonal - Soluri de evoluție incipientă, fără orizonturi distincte, formate pe
depozite recente, răspândite pe mici areale.
sol calcimorfic - Tip de sol aflat deasupra unui strat bogat în calciu.
sol hidromorfic - Tip de sol ale cărui procese pedologice sunt dominate de prezența
unei cantități abundente de apă.
de tundră (se găsesc în zona de tundră, și sunt sărace în humus)
cenușii (se găsesc în puținele locuri din deșert în care vegetația este prezentă,
grosime foarte mică)
roșii (se găsesc în zonele subecuatoriale unde se dezvoltă savanele, ele au o
fertilitate bună dar se degradează repede)
 laterice (se găsesc în zonele ecuatoriale, sărace în humus, culoare roșie)

Solul, formaţiunea naturala de la suprafaţa litosferei evoluează permanent prin

transformarea rocilor şi materiei organice sub acţiunea conjugata a factorilor fizici, chimici şi
biologici. Fiind locul de transformare continuă a materiei organice, având o compoziţie
biochimică complexă, într-un corp poros ce reţine apa şi aerul, solul capătă o proprietate
nouă faţă de roca din care s-a format şi anume “fertilitatea”.

4.FERTILITATEA SOLULUI

Fertilitatea solului s-a format de-a lungul timpului prin acumularea progresivă în roca
dezagregată şi alterată, a elementelor necesare vieţii plantelor. Fertilitatea este însuşirea
solului de a asigura condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor prin acumularea
factorilor de vegetaţie (lumină, apă, aer, căldură, elemente nutritive şi activitate biologică) şi
asigurarea condiţiilor pentru ca aceşti factori să fie folosiţi în cantităţi îndestulătoare.
Fertilitatea sau rodnicia pământului este o însuşire esenţială a solului care-l deosebeşte
radical de rocă, aceasta având o evoluţie dinamică în timp, sub impactul activităţii umane.
Fertilitatea are un conţinut deosebit de complex şi este o funcţie (rezultantă) a tuturor
însuşirilor sale.

Fertilitatea fiind rezultanta tuturor proprietăţilor solului (fizice, mecanice, fizico-

mecanice, hidrofizice, chimice, biologice şi ecologice), în interacţiune cu toţi factorii de
vegetaţie şi plantele cultivate este studiată şi de alte discipline (pedologie, agrochimie etc.).
Din punct de vedere al economiei mediului este importantă abordarea unitară, sistemică a
fertilităţii solului în vederea modelării conservative a acesteia, cu accent pus pe cerinţele
plantelor de cultură si protectia mediului. Abordarea unitară a corelaţiei dintre fertilitatea
solului, cerinţele plantelor şi măsurile agrotehnice presupune cunoaşterea următoarelor: -
categoriile şi indicatorii fertilităţii solului, - aprecierea în teren, determinarea în laborator şi
parametrizarea indicatorilor fertilităţii solului în raport cu cerinţele plantelor de cultură, -
monitorizarea şi modelarea fertilităţii solului.
 Categorii de fertilitate. În literatura de specialitate se întâlnesc formulate mai multe
categorii de fertilitate a solului printre care: naturală, artificială, relativă şi potenţială.

Fertilitatea naturală este aceea care se formează ca rezultat al procesului natural de

formare a solului şi depinde de toţi factori naturali care au condus la formarea solului
respectiv: roca mamă, clima, vegetaţia, timpul etc. Prin fertilitatea naturală sau iniţială se
înţelege deci fertilitatea solului respectiv înainte ca acesta să fie luat în cultură.

Fertilitatea artificială (culturală, efectivă, potenţial agroproductiv) apare în urma

intervenţiei omului prin diferite măsuri pedo-hidro-ameliorative sau agrofitotehnice:
fertilizare, amendare, irigare, desecare, terasare, îndiguire, desfundare etc., efectuate în
scopul potenţării fertilităţii naturale. Însă dacă aplicarea acestor măsuri este defectuoasă,
neraţională, se produce diminuarea fertilităţii naturale a solului prin diferite procese
nedorite (salinizare secundară, acidifiere, înmlăştinire, eroziune etc.). Fertilitatea
relativă apare în urma raportării fertilităţii la cerinţele speciilor de plante cultivate, la
condiţiile de climă, la verigile tehnologice de cultură aplicate etc. De exemplu, psamosolurile
sunt mai puţin recomandate pentru soia, sfeclă de zahăr, porumb etc. şi mai favorabile
pentru arahide, sorg, pepeni, năut, viţă de vie etc. Solurile halomorfe se pretează numai
pentru anumite culturi (orez, iarbă de Sudan, muşeţel, sorg etc.). Deci fertilitatea este
relativă, adică un sol este mai puţin fertil pentru unele specii de plante de cultură şi mai
fertil pentru altele.

Fertilitatea potenţială reprezintă capacitatea maximă a unui sol de a asigura plantele

de cultură cu apă, substanţe nutritive, căldură şi aer, dar numai după anumite intervenţii ale
omului. De exemplu, solurile mlăştinoase, cu o bogată rezervă de materie organică, după
desecare (sau drenare), după lucrarea lor energică etc. asigură recolte mari, comparabile cu
cele realizate pe solurile fertile. În acest caz a existat un factor limitativ şi anume apa în
exces, care după eliminare permite solului să-şi manifeste întregul potenţial.

Indicatorii fertilităţii solului. Fertilitatea solului poate fi caracterizată printr-o serie de

indicatori care, pentru sistematizare, se pot încadra în patru grupe:
 agrofizici: textura, structura, porozitatea, compactarea (densitatea aparentă,
rezistenţa la penetrare, gradul de tasare, rezistenţa specifică la arat), volum edafic
util, indicele agrofizic al fertilităţii solului;
hidrofizici: indicii hidrofizici şi relaţiile cu apa, mişcarea apei în sol, permeabilitatea
pentru apă (infiltraţia, filtraţia), capacitatea de a reţine apa (rezerva de apă utilă),
ascensiunea capilară a apei (aport freatic);
agrochimici: reacţia solului, capacitatea de schimb ionic, gradul de saturaţie în baze,
conţinutul de elemente nutritive;
agrobiologici: humusul, activitatea biologică (numărul organismelor din sol,
activitatea enzimatică, respiraţia solului, indicatorul biologic al fertilităţii solului),
starea fitosanitară (potenţialul de îmburuienare – rezerva de seminţe de buruieni şi
cartarea buruienilor, prezenţa dăunătorilor şi a agenţilor fitopatogeni).

Structura solului. Fertilitatea unui sol este strâns legată de starea lui structurală. Prin
lucrările agrotehnice trebuie să îmbunătăţim starea structurală sau cel puţin să prevenim
degradarea structurii solului. Cercetarea structurii solului sub aspect agrotehnic se face în
mod direct, în teren unde se apreciază: forma (tipul) structurii, gradul de dezvoltare
(degradare) etc., sau în laborator unde se determină stabilitatea hidrică (hidrostabilitatea) şi
mecanică a elementelor structurale. Aprecierea indirectă a structurii solului este posibilă
prin intermediul unor însuşiri cum ar fi: permeabilitatea pentru apă, porozitatea,
compactarea, rezistenţa la penetrare etc. (vezi lucrările practice). În câmp cercetarea
structurală a solului se face, în primul rând, prin observare a modului de revărsare a brazdei
în urma plugului precum şi după felul de mărunţire a solului în urma uneltelor şi maşinilor cu
care se lucrează. Cele mai corecte observaţii în câmp asupra structurii se fac la starea de
umiditate reavănă a solului prin palparea, presarea şi desfacerea (individualizarea)
agregatelor din masa solului.

Formarea structurii este favorizată de fertilizarea cu îngrăşăminte organice, de coloizii

organici şi minerali, de activitatea vieţuitoarelor din sol, de alternanţa dintre îngheţ şi
dezgheţ, de rădăcinile plantelor. Degradarea, pulverizarea structurii, are loc prin lucrarea
excesivă a solului, îndeosebi când este prea uscat sau prea umed, prin tasare, salinizare,
fertilizare minerală cu îngrăşăminte cu cationi monovalenţi etc.
 În procesul de cultivare a plantelor structura solului este supusă la aceste două
fenomene contrare: de distrugere şi de refacere. În funcţie de caracteristicile tehnologiei
aplicate poate domina unul dintre fenomene. Prevenirea proceselor de degradare
presupune o serie de măsuri tehnologice, care pot fi rezumate astfel: rotaţia culturilor şi un
mod adecvat de lucrare a solului, menţinerea unei “proporţii de humus” suficiente şi
evitarea epuizării solului, prevenirea acidifierii solului prin cultivare, favorizarea activităţii
mezofaunei, evitarea rămânerii “dezgolite” a solului în perioada ploilor torenţiale. Structura
solului se poate reface prin: aplicarea sistematică a îngrăşămintelor organice (gunoiului de
grajd, gunoiului de păsări), a îngrăşămintelor verzi, a resturilor vegetale tocate, a
amendamentelor calcaroase; practicarea asolamentelor cu solă săritoare (cu lucernă, trifoi,
sparcetă sau graminee perene); cultivarea leguminoaselor anuale pentru boabe şi în general
a plantelor semănate în rânduri apropiate (la 12,5 cm); executarea corectă a lucrărilor
solului, la umiditatea potrivită, printr-un număr de treceri cât mai redus etc.; folosirea unor
substanţe chimice (tip crilium) etc.

5..MENTINEREA FERTILITATII SOLULUI

Utilizarea sistemului intensiv de lucrări, în care solul se tasează, i se strică structura,

se prăfuieşte, a înlocuit treptat agricultura tradiţională contribuind la creşterea treptată a
produţiei, dar în acelaşi timp determinând apariţia unor fenomene negative îngrijorătoare
privind degradarea fizică, chimică şi biologică a acestuia. Sistemul de lucrare a solului diferă
în funcţie de planta premergătoare, de condiţiile de climă şi sol, de gradul de îmburuienare,
de restricţiile impuse de tehnologia de cultivare (Pintilie şi colab., 1979). Conservarea şi
menţinerea fertilităţii naturale a solurilor a fost şi este susţinută şi promovată de către
cercetători şi specialişti, având în vedere actualele cerinţe privind dezvoltarea unei
agriculturi durabile.

Sistemele agricole sunt strâns legate de condiţiile economice, sociale şi de mediu.

Soluţionarea acestora este cea mai importantă condiţie pentru introducerea şi promovarea
agriculturii durabile (Codul bunelor practici agricole-2002). Alegerea sistemului de
agricultură este condiţionată de nivelul dotării tehnice, nivelul de cunostinţe profesionale,
dar şi de mentalitatea, educaţia în general, ca şi de respectul pentru natură, pentru mediul
înconjurator al tuturor celor care lucrează în acest domeniu.

În lumea internaţională, dar şi în România se manifestă un interes crescut faţă de aplicarea

sistemelor conservative de lucrare a solului, deoarece conduc la păstrarea apei în sol, mai
ales unde apa este un factor limitativ al producţiei agricole, la îmbunătăţirea proprietăţilor
fizice şi chimice, în mod special a structurii prin protecţia împotriva eroziunii datorită
faptului că solul rămâne acoperit parţial cu resturi vegetale, a conţinutului de azot, fosfor şi
potasiu, care în cele mai multe cazuri pot fi spălate în apele subterane.

Astfel, pe măsură ce tehnologia umană se dezvoltă, devine tot mai important studiul
influenţei ei asupra mediului; solului, apei, aerului, florei şi faunei. Problema calităţii
componentelor mediului a devenit o problemă de interes public care vizează în principal
asigurarea unui mod de existenţă sănătos şi armonios lipsit de modificări bruşte şi puternice
ale habitatelor umane şi nu numai, sub influenţa măsurilor tehnologice. Pe de altă parte,
tehnologia însăşi trebuie să facă faţă unor elemente ale mediului, luând în considerare
influenţa acestora asupra diferitelor componente ale lanţului tehnologic. Aceasta explică de
ce la ora actuală studiile asupra interacţiunilor dintre mediu şi tehnologie, constituie o parte
substanţială a eforturilor care se fac pe plan ştiinţific. Interesul opiniei publice în legătură cu
pericolul poluării mediului şi degradării resurselor naturale sub influenţa unor tehnologii a
crescut în asemenea măsură, încât a devenit subiect al fundamentării strategiilor politice.

6.FERTILIZAREA ORGANICA

Se apreciaza ca la nivel general aplicarea de ingrasaminte poate duce la o crestere cu

40-60 % a productiei. Tipul de ingrasamant (organic sau chimic) reglementeaza foarte mult
calitatea produsului obtinut. Fermierii din toata lumea folosesc ingrasaminte chimice dar in
ultima perioada se observa o revenire la folosirea ingrasamintelor organice datorita
beneficiilor de lunga durata obtinute prin aplicarea lor.
Dintre beneficiile aplicarii ingrasamintelor organice amintim:

mentinerea fertilitatii solului: Materia organica inmagazineaza macro si

microelemente care sunt eliberate treptat in sol sub influenta microorganismelor si a
factorilor de mediu. Pe langa aportul de nutrienti prin aplicarea de ingrasaminte
organice se imbunatateste structura solului, aerarea, capacitatea de retinere si infiltrare
a apei in sol.
productie locala: fie in ferma proprie sau la ferme locale. Prin urmare costul cu
acestea este mult redus fata de cele chimice;
reduce eroziunea solului: prin prezenta unei cantitati mai mari de materie organica in
sol, in special la solurile nisipoase se reduce eroziunea cauzata de vant;
permite reducerea dozelor de azot mineral: cu 20 – 50%, fara ca sporul de productie
sa scada daca se administreaza impreuna cu ingrasaminte minerale, in special cu cele
fosfatice
mediu sigur: ingrasamintele organice sunt usor bio-degradabile si nu provoaca o
poluare a mediului.
alimente non-toxice: Utilizarea acestor ingrasaminte creaza premisele ca produsele
alimentare obtinute vor avea un continut redus de substante chimice nocive;
Ingrasamintele organice prezinta mai multe avantaje fata de cele chimice dar de
asemenea in anumite situatii pot prezenta anumite dezavantaje. Dintre acestea
amintim:

disponibilitatea limitata a nutrientilor: plantele care au nevoie urgenta de nutrienti ar

putea fi afectate de timpul mai indelungat de eliberare a nutrientilor, acesta fiind
influentat de temperaturile ambientale si de prezenta microorganismelor in sol;
pot prezenta potential de infestare a culturilor: ingrasamintele organice, in special
gunoiul de grajd, pot contine seminte de buruieni care nu au fost distruse daca gunoiul
nu a fost pregatit anterior prin fermentare. Aceste seminte pot infesta ulterior terenul
pe care s-au aplicat ingrasamintele.
volumul de munca mai mare: pentru aceeasi cantitate de nutrienti volumul de munca
poate fi de cateva ori mai mare la folosirea ingrasamintelor organice fata de cele
chimice.
cererea in crestere fata de aprovizionare: odata cu cresterea cererii pentru
ingrasamintele organice satisfacerea cererii incepe sa fie o problema resursele fiind
limitate.
 Din categoria ingrasamintelor organice fac parte: gunoiul de grajd, gunoiul de pasari,
composturile, resturile vegetale, ingrasamintele verzi, gunoiul artificial, mranita, gülee, urina
si mustul de gunoi, etc.

Gunoiul de grajd
Un amestec de asternut si dejectiile solide si lichide ale animalelor. Se foloseste in stare
proaspata sau in diferite faze de descompunere si contine in cantitati apreciabile azot, fosfor,
potasiu, calciu si diferite microelemente. Pe langa aprovizionare cu substante nutritive,
contribuie si la imbunatatirea caracteristicilor solului imbunatatind continutul in humus si
structura solului, marind permeabilitatea si capacitatea de retinere a apei si chiar o corectare
in o anumita masura a reactiei solului.

Dozele care se aplica se stabilesc in functie de cultura premergatoare si cea la care urmeaza a
fi aplicat ingrasamantul, tipul de sol, etc. La  culturile de camp se aplica de obicei doze de 20-
30 t/ha dar se poate mari cantitatea pana la 40-50 t/ha.

  Gunoiul de pasari

Este un ingrasamant cu actiune rapida si cu continut aproape dublu de N, P si K,

comparativ cu gunoiul de grajd, Se poate folosi fie in stare uscata, fie sub forma lichida (in
amestec cu apa). Are anumite restrictii in ceea ce priveste aplicarea in stare proaspata, avand
un efect de crestere al aciditatii solului.

Compostul

Este un ingrasamant rezultat prin fermentarea resturilor vegetale cu sau fara resturi
organice pana la o consistenta asemanatoare particulelor de sol. In unele tari se utilizeaza
acceleratori ai procesului de fermentare (bacterii sau ciuperci). Compostul se foloseste mai
mult in legumicultura dar poate fi folosit si la cultura mare, cantitatile care se aplica fiind de
15-20 t/ha.

  Resturile vegetale

Dupa recoltarea culturii resturile ramase pot fi tocate si ingropate sub aratura,
reprezentand un ingrasamant ieftin si valoros.

  Ingrasamintele verzi

O tehnica tot mai des folosita o reprezinta reinsamantarea terenurilor dupa recoltarea
culturii principale cu specii de plante putin pretentioase, cu ritm rapid de dezvoltare si o masa
vegetativa mare. De regula plantele folosite sunt din familia leguminoaseleor (mazare, lupin,
trifoi) valorificandu-se astfel si capacitatea acestora de fixare a azotului, dar mai pot fi
folosite rapita, floarea-soarelui, mustarul, secara etc.  Cand plantele sunt in plina vegetatie, se
toaca si se introduc sub brazda, efectul lor benefic fiind pe mai multi ani. Pentru o
maximizare a efectului se poate aplica si o cantitate de 10 t/ha gunoi.

  Gunoiul artificial

Se obtine prin fermentarea resturilor vegetale, de regula paie in combinatie cu ape

reziduale, must de grajd sau urina de la animale. Se poate completa cu ingrasaminte chimice
in timpul procesului de fermentare iar gunoiul astfel obtinut are valoare calitativa apropiata
de a gunoiului de grajd.

  Mranita

Rezulta din gunoiul de grajd in urma fermentarii avansate. Se foloseste de obicei in

legumicultura si se poate aplica impreuna cu ingrasaminte chimice pentru un maxim de
eficienta.

  Gülee

Amestecul cunoscut sub aceasta denumire reprezinta dejectiile lichide si solide,

rezultate in urma colectarii acestora pe durata exploatarii animalelor, apa de la igienizarea
adaposturilor si apa de ploaie. Acestea se colecteaza in bazine unde fermenteaza, apoi sunt
aplicate pe teren.

  Urina si mustul de gunoi de grajd

Sunt ingrasaminte lichide bogate in  azot si potasiu. Colectarea acestora se face in
bazine acoperite. Se folosesc fie ca  ingrasaminte suplimentare fie ca ingrasaminte de baza.
Se pot aplica si in timpul vegetatiei, fiind foarte eficace la culturile de legume si in livezi.

La aceste ingrasaminte se recomanda incorporarea in sol imediat dupa aplicare pentru a evita
pierderile prin volatilizare.

  In concluzie, folosirea ingrasamintelor organice este o alternativa demna de luat in

considerare de catre toti fermierii. Pe langa avantajele deja enumerate, prin folosirea
ingrasamintelor verzi se pot accesa subventii care ajung pana la 130 euro/ha. De asemenea o
parcela de teren care a fost fertilizata doar cu ingrasaminte organice, in timp, poate fi
certificata eco. Aplicarea tuturor tehnologiilor eco pe suprafetele detinute asigura obtinerea
unor produse de o calitate superioara, a caror piata este din ce in ce mai mare.
BIBLIOGRAFIE

https://finantariagricole.ro/sfat/fertilizarea-organica/

https://www.researchgate.net/publication/263714461_Fertilizare_organica_in_agricultura_ec
ologica

http://www.horticultura-bucuresti.ro/images/pdf/Agrochimie.pdf

https://www.madr.ro/agricultura-ecologica.html

http://www.usamv.ro/images/Programe_de_studii/Doctorat/Teze_de_doctorat/Arhiva_2011/S
troe_Rez.pdf