TAURINE

SISTEMATICA ZOOLOGICĂ. CLASIFICAREA ŞI CARACTERISTICILE

BOVINELOR

Bovinele, din punct de vedere sistematic, fac parte din:

- încrengătura Chordata care cuprinde animale celomate, cu simetrie bilaterală,

schelet elastic medio-dorsal, situat deasupra tubului digestiv, iar sistemul nervos central situat
sub tubul digestiv şi constituit dintr-un tub longitudinal, cu cavitate care se dilată anterior,
reproducţia sexuată, cu excepţia urocordatelor;

- subîncrengătura Vertebrata, adică animalele au coloană vertebrală, tegumentul

alcătuit din epidermă şi derm, pluristratificat şi ţesut conjunctiv, prezintă sistem nervos dorsal,
prevăzut cu măduvă şi encefal, nervi cranieni şi spinali, ficat mare, dimorfism sexual
pronunţat, sânge colorat în roşu datorită hemoglobinei şi glande endocrine foarte diferite;

- clasa Mammalia, femelele nasc pui vii care se hrănesc cu laptele matern, animalele
se deplasează prin locomoţie terestră, pielea are un strat cornos, fiind prevăzută cu multe
glande şi acoperită cu păr, cutia craniană este voluminoasă, cu doi condili occipitali, inima
este compartimentată, aparatul respirator şi cordul sunt separate de aparatul digestiv printr-o
diafragmă musculară;

- subclasa Eutheria, animalele prezintă fătul legat de mamă prin intermediul placentei;

- supraordinul Ungulata, degetele sunt acoperite de unghii;

- ordinul Artiodactyla sau Paricopitate, animalele prezintă 2 degete acoperite de

ongloane, axul membrelor trece între degetele 3 şi 4;

- subordinul Ruminanţia, animalele au digestia precedată de rumegare şi cu regim de

hrană vegetarian, erbivor;
- suprafamilia Tauroidae, animale rumegătoare la care coarnele se inseră în partea
superioară a craniului, fiind goale pe dinăuntru, caninii şi incisivii superiori nu există;

- familia Bovidae sau Cavicorne, animale cu coarne spongioase formate din cepi osoşi,
îmbrăcate în teci cornoase, necaduce, cu excepţia vitelor Kouri, la care acestea sunt flotante.

Bovinele fac legătura cu subfamilia Caprovine prin Ovibos, iar cu Antilopinele prin
Bubalus depressiocornis. În cadrul familiei Bovine se disting două genuri: Bubalus şi Bos.
 1.1. Genul Bubalus

Bivolii sunt consideraţi, din punct de vedre filogenetic, cele mai vechi bovine. Astăzi
ei se întâlnesc atât sub formă sălbatică, cât şi domestică.
Bivolii sălbatici provin din strămoşul sălbatic Bubalus sivalensis, care a trăit, cu multe
mii de ani în urmă, pe continentul asiatic, de unde s-a răspândit apoi pe cel african. Bivolii
sălbatici din Asia şi Africa, deşi provin din aceeaşi formă veche, se deosebesc ca dezvoltare şi
conformaţie, deosebirile fiind determinate de condiţiile de mediu diferite în care au trăit, fapt
care a făcut să apară două grupe distincte de bivoli sălbatici: asiatici şi africani.

Bivolii asiatici (fig. 1) reprezintă grupa cea mai numeroasă şi cea mai importantă. Una
din speciile de bivoli asiatici, Bubalus arni, este unanim acceptată de biologi, ca fiind
strămoşul bivolilor domestici. Animalele din această specie au talia mare (140-150 cm),
dezvoltare corporală masivă (650-750 kg), trenul anterior puternic, cap mare cu coarne
semilunare, triunghiulare în secţiune, robă neagră, cu părul de pe linia spinării orientat spre
cap.

a
b

Fig. 1 Bivolii
sălbatici asiatici:

a-bivolul de
Mindora ;

b-bivolul indian
 Bivolii africani sunt mai puţin numeroşi şi trăiesc numai în stare sălbatică (fig.2). Au
conformaţie şi dezvoltare corporală asemănătoare cu a bivolilor asiatici. Se deosebesc de
aceştia, mai ales prin părul mai aspru, cu orientare normală, coama mai mică şi coarnele
rotunde în secţiune.

a
 Fig . 2 Bivolii sălbatici africani

a - bivolul roşu de Congo; b -bivolul de Abisinia

Bivolii domestici derivă din bivolul sălbatic indian (Bubalus arni), care a fost
domesticit în urmă cu 2-3 mii de ani. Pe întreg globul sunt peste 130 de milioane de bivoli,
numărul cel mai mare, peste 60 de milioane, se creşte în India, în China (peste 20 de
milioane). În Europa, cel mai mare număr se creşte în fosta URSS (peste 400.000) şi în ţara
noastră (peste 200.000). Cei mai mulţi bivoli se cresc în Transilvania (văile Oltului,
Mureşului şi Someşului), dar şi în sud-estul Munteniei.

Caractere morfologice. Bivolii domestici au talie mijlocie (128-135 cm) şi greutate

corporală variabilă (450-750 kg la femele şi 600-1200 kg la masculi).

Conformaţia lor corporală este puţin armonioasă. Capul este mare, fruntea bombată,
cu coarne groase în formă de seceră şi îndreptate înapoi şi lateral. Gâtul este subţire şi lipsit de
salbă, iar trunchiul este unghiulos, cu grebăn ridicat şi crupă teşită, ugerul este slab dezvoltat,
membrele sunt scurte şi groase. Părul este lung, gros şi rar, mai ales pe regiunile superioare
ale trunchiului.

Roba este neagră, apar rar bălţături şi cazuri de albinism. Pielea este foarte groasă.

Caractere fiziologice. Bivolii sunt animale tardive (ating maturitatea la 6-7 ani),
longevive (trăiesc până la 30 de ani), cu dimorfism sexual puţin pronunţat, constituţie robustă,
temperament liniştit şi caracter docil. Se întâlnesc, însă, şi exemplare iritabile şi îndărătnice.

La femele pubertatea se instalează la 12 luni, dar ele se dau la montă la 2 ½ - 3 ani.

Căldurile se repetă la 21 de zile, iar gestaţia durează 305-315 zile. De regulă, bivoliţa fată un
singur produs, numit malac, cu greutatea medie de 30 de kg.

Bivolii sunt foarte puţin pretenţioşi la hrană şi îngrijire, rezistă mai bine la boli decât
taurinele, dar sunt sensibili la frig şi îndeosebi la căldură. În perioadele de arşiţă, ei stau timp
îndelungat în ape stătătoare (bălţi, mlaştini), deoarece la soare, glandele sebacee produc o
secreţie cu efect iritant asupra pielii.

Caractere productive. Producţia principală a bivolilor este munca. Ei depăşesc forţa de

tracţiune a boilor cu circa 30-50 %.
 Producţia de lapte, în cele 7-8 luni cât durează obişnuit lactaţia, este de 1000-1200 kg
cu 7-8 % grăsime, sunt şi plus-variante care dau 1500-2000 l lapte. Dacă bivoliţele se folosesc
la muncă, producţia lor scade la jumătate.

Producţia de carne este caracterizată prin randament scăzut (45-50 %) şi calitate

inferioară, deoarece fibrele musculare sunt groase, aţoase, de culoare roşie şi cu gust fad.

1.2. Genul Bos

Cuprinde 4 subgenuri: Bos bison (bizonii), Bos bibos (bibovinele), Bos Poephagus
(yacii) şi Bos taurus (taurinele).
Subgenul Bison. Din acest subgen fac parte bizonii (fig. 3) (sau zimbrii). Se cunosc
două forme: bizonul european şi bizonul american. Acum 2-3 mii de ani, bizonii trăiau în
număr foarte mare atât în Europa, cât şi în America, în special în păduri. Datorită defrişării
pădurilor şi vânătorii intense, numărul lor a scăzut astăzi foarte mult, încât se găsesc numai în
rezervaţii şi grădini zoologice.
Bizonii sunt animale de talie mare (150-180 cm), au trenul anterior mai dezvoltat decât
cel posterior, grebănul mult mai înalt decât crupa, trunchiul lung, adânc, membrele scurte şi
puternice, conformaţie caracteristică animalelor primitive, părul este foarte abundent pe
părţile declive ale gâtului şi trunchiului, culoarea brună-castanie, brună-cenuşie. Din
încrucişarea bizonului american cu tauri din rasele Charolaise şi Hereford s-a format o rasă de
taurine de carne foarte valoroasă Beefalo. Această rasă hibridă are 3/8 sânge Bison, 3/8 sânge
Charolaise şi 2/8 sânge Hereford, prezintă o foarte mare intensitate de creştere, viţeii
ajungând, la 10 luni, la 420-430 kg şi dau un randament la tăiere de 60-61 %, proporţia de
oase în carcasă este de 13,3 %, iar grăsimea din carne între 5-10 %.
a

Fig .3 Bizontine:

a- zimbru1 european;

b - bizonu1 american
Subgenul Bibos cuprinde 3 specii şi anume: bantengul (Bos sondaicus), gaurul (Bos
frontalis gaurus) şi gayalul (Bos frontalis frontalis) care trăiesc în insulele din sudul Asiei:
Kalimantan, Sumatera, Djawa. Bantengul trăieşte în stare sălbatică, dar şi domestică;
gayalul domestic, iar gaurul nu s-a domesticit până în prezent. Prin hibridarea bibovinelor
cu taurine rezultă femele fecunde şi masculi infecunzi (fig. 4).
Subgenmul Poephagus. Din acest subgen face parte yakul sau "boul grohăitor" (Bos
gruniens) care trăieşte sub formă sălbatică şi domestică în ţările din centrul Asiei (fig. 5).
Yakul sălbatic este un animal de talie mare (140-150 cm), cu trenul anterior foarte dezvoltat
faţă de cel posterior. Părţile declive ale corpului, gâtului, trunchiului sunt acoperite cu păr
abundent, asemănător ca fineţe cu lâna oilor din rasele primitive. Yakul aleargă foarte repede
şi scoate în mers un grohăit asemănător cu cel al porcului. Este folosit la tracţiune. Producţia
de lapte este mică (500-600 l), cu procent ridicat de grăsime. Hibrizii între yak şi taurine dau
producţii de peste 1000 kg lapte, femelele sunt fecunde, iar masculii sterili.

Subgenul Bos. Majoritatea biologilor încadrează în acest subgen o singură specie Bos
taurus (boul-vaca). Unii cercetători consideră, însă, că de acest subgen aparţine şi specia Bos
indicus (zebul). Ei se bazează pe faptul că, zebul împerecheat cu vaca dă produşi fecunzi atât
pe linie femelă, cât şi pe linie masculă.
 Fig. 4 Bibovine:

a - bantegul; b -gaurul; c -gayalul

 Fig. 5 -Yakul

Zebul sau boul cu cocoaşă trăieşte, în stare domestică, în Asia (forma Brahma) şi în
nord-estul Africii (forma Sanga). În privinţa conformaţiei zebul este asemănător taurinelor, se
deosebeşte de acestea, însă, prin prezenţa cocoaşei în regiunea grebănului. Cocoaşa este
formată îndeosebi din ţesut adipos, fiind mai dezvoltată la animalele grase. Animalele au talia
de 120-145 cm, greutatea cuprinsă între 350-750 kg şi culoarea obişnuită sură-cenuşie.

Zebul se exploatează pentru muncă (tracţiune, port-samar, călărie), pentru lapte

(produce 500-700 kg lapte cu 4,0-4,5 % grăsime) şi pentru carne (randamentul la tăiere ajunge
până la 55 %).

Întrucât valorifică foarte bine nutreţurile grosiere şi se îngrijeşte uşor în condiţii

optime de hrănire, zebul a fost folosit la împerecheri cu taurinele. în urma cărora au rezultat
rase renumite de carne, cum este de exemplu Santa Gertrudis, formată în S.U.A.

Taurinele propriu-zise (boul-vaca) reprezintă specia cea mai numeroasă din cadrul
subgenului Bos taurus şi cea mai importantă pentru scopurile zootehnice.

În legătură cu originea taurinelor au fost emise 3 teorii (mono-, di- şi polifiletică),

conform cărora specia Bos taurus provine din una, două sau mai multe forme sălbatice.

Dovezile cele mai concludente de până acum, pledează în favoarea teoriei difiletice,
care susţine că taurinele domestice derivă din doi strămoşi sălbatici: Bos taurus primigenius şi
Bos taurus brachyceros (după Adametz şi Antonius)

Bos taurus primigenius (bourul) se presupune că a trăit în sud-estul şi centrul Europei,

inclusiv pe meleagurile ţării noastre, împreună cu zimbrul. Ultimul exemplar a fost vânat în
Polonia, prin anul 1627 (fig. 6).
 Fig. 6 – Bour - dimorfism sexual

Bourul era un animal masiv., cu talia de până la 180 cm, capul şi coarnele mari, trenul
anterior puternic dezvoltat, corpul era acoperit cu păr scurt, uniform, de culoare vânătă-
închisă. Se apreciază că din bour s-a format, prin domesticire rasa Sură de Stepă, precum şi o
serie de alte rase din câmpiile Franţei, Belgiei, Germaniei, etc.

Bos taurus brachyceros (boul cu coarne scurte sau boul iliric), se pare că ar fi trăit prin
părţile sudice ale Europei. După Rűtimeyer, boul iliric a fost domesticit în aceeaşi epocă cu
bourul, dar a dispărut înaintea acestuia.

Boul iliric era un animal de talie mică (110-120 cm), cu capul şi coarnele mici, gâtul
subţire, corpul adânc, acoperit cu păr de culoare vânătă. Se consideră că din acest strămoş
sălbatic ar deriva rasele locale albaneze, vitele de munte din ţara noastră, precum şi rasele
Schwyz, Jersey, etc.

RASA BĂLŢATĂ ROMÂNEASCĂ

Rasa Bălţata românească s-a format în nord-estul ţarii in Transilvania şi Banat în urma unui
îndelung proces de încrucişare tip „absorţie", început în anul 1860, practicat între vaci din rasa
Sura de stepa şi tauri din suprarasa Simmental de diferite provenienţe.
Caractere morfologice:
Are o dezvoltare corporala mare (femelele au talia: cea. 133-135 cm şi greutatea de cea. 600
kg), conformaţia mai puţin armonioasă, capul mare, gâtul de lungime medie, bine îmbrăcat în
musculatură, trunchiul relativ lung, larg şi adânc, abdomen amplu, uger globulos cu structura
buna şi mameloane corecte, membre puternice. Pielea este groasă, densă şi uniformă, iar părul
este des şi lung.
Culoarea este baltată alb cu galben, de diferite nuanţe ( de la gălbui pâna la roşu deschis ),
având întotdeauna capul şi extremităţile membrelor de la genunchi si jaret in jos de culoare
albă.
Rasa BR are o constituţie robustă, temperament liniştit, precocitate mediocră realizând prima
fătare la vârsta de cea. 33 luni şi un interval între fătări de cea. 440 de zile.
Producţia de lapte variază în funcţie de condiţiile de exploatare fiind în medie între 3500-
4000 kg/lactaţie, cu 3,8 % grăsime. Manifestă precocitate, aptitudini pentru mulsul mecanic şi
economicitate mai puţin bune, viteza de muls de 1,1 kg/min. si un consum de cea. 1,2 UN/kg
lapte).
Producţia de carne este foarte bună datorită aptitudinilor deosebite ale rasei materializate
prin: pretabilitate foarte bună la sistemul intensiv de îngrăşare, greutate corporală mare,
precocitate bună, spor foarte bun de creştere, conversie bună a furajelor, economicitate bună
şi indici cantitativi şi calitativi deosebiţi ai cărnii.
Astfel, tăuraşii, ingrasati intensiv, au un spor de creştere de peste 1200 g/cap/zi (realizând
peste 550 kg la sacrificare - 16 luni), cu un consum specific de cea. 7 UN/kg spor si un
randament la sacrificare de 53-58 %.
Carnea în carcasa are o pondere de peste 65 %, raportul carne-oase este de 4,2/1, iar carnea
are însuşiri tehnologice şi organoleptice bune.

RASA BĂLŢATĂ CU NEGRU ROMÂNEASCĂ

Rasa Bălţata cu negru românească s-a format în zona de câmpie din sud-estul ţării în urma
unui proces de încrucişare tip „absorţie", practicat între tauri din suprarasa Friza de diferite
provenienţe (Danemarca, Olanda, Germania, Israel, Suedia, U.S.A, etc) şi un material femei
foarte heterogen format din rasele: Roşie dobrogeană, Brună, Bălţată românească şi Pinzgau.
Caractere morfologice:
Are o dezvoltare corporala eumetrică (femelele au talia: cea. 128-130 cm şi greutatea de cea.
550 kg), conformaţia relativ corectă, capul fin expresiv, gâtul mijlociu dezvoltat, trunchiul
suficient de lung, larg şi adânc, abdomen mare, uger bine dezvoltat, mameloane de lungime
medie, membre subţiri dar puternice cu aplomburi corecte. Pielea este subţire, densă şi
elastica, iar părul este des şi fin.
Culoarea este baltată negru cu alb fără a avea o repartizare anume a desenului. Rasa Bălţată cu
negru românească are o constituţie fin-robustă, temperament vioi, precocitate relativ bună
realizând prima fătare la vârsta de sub 30 de luni şi un interval între fatări de sub 400 de zile.
Producţia de lapte: este bună potenţialul rasei fiind, în condiţii bune de creştere şi exploatare,
de peste 4500 de kg/lactaţie, cu 3,8 % grăsime. Manifestă aptitudini bune de lapte:
precocitate, aptitudini pentru mulsul mecanic şi economicitate, viteza de muls de peste 1,5
kg/min şi conversia furajelor 1,0-1,1 UN/kg lapte.
Producţia de carne: este deasemeni bună: rasa BNR are precocitate şi economicitate bune,
ingrăşaţi intensiv, tăuraşii pot realiza greutăţi de peste 350 kg la vârsta de un an, consecutiv
unui spor de creştere de peste 1000 g/cap/zi şi unui consum specific de cea. 7,6 UN/kg spor.
Randamentul la sacrificare, la tineret este de 51-55 %, iar carnea are însuşiri tehnologice şi
organoleptice bune.

RASA BRUNA

Caractere morfologice:
Are o dezvoltare corporala eumetrică (femelele au talia: cea. 127 cm şi greutatea de cea. 500-
520 kg), conformaţia relativ armonioasă, capul este scurt, expresiv, gâtul mijlociu dezvoltat,
trunchiul adânc cu linia superioară dreaptă, toracele descins, abdomenul voluminos, ugerul
glóbulos, mameloane corecte, membre relativ scurte cu aplomburi corecte.
Pielea este pigmentată brun-cenuşiu, subţire, densă, elastica şi uşor detaşabilă, iar părul este
fin, scurt şi moale.
Culoarea este brun cenuşie de diferite nuanţe cu o serie de particularităţi: inel alb în jurul
botului, peri albi în urechi, pigmentaţie mai deschisă pe linia superioară, pe abdomen, uger şi
feţele interne ale membrelor.
Rasa Brună are o constituţie robust-compactă, temperament vioi, precocitate relativ bună
realizând prima fătare la vârsta de sub 33 de luni şi un interval între fâtări de sub 420 de zile.
Producţia de lapte: este bună potenţialul rasei fiind, în condiţii bune de creştere şi exploatare,
de peste 3500 de kg/lactaţie, cu 3,75 %.
Manifestă aptitudini bune de lapte: viteza de muls de peste 1,2 kg/min. şi conversia furajelor
1,15 UN/kg lapte).
Producţia de carne: este deasemeni bună: rasa BNR are precocitate şi economicitate bune
(îngrăşaţi intensiv, tăuraşii pot realiza greutăţi de peste 360 kg la vârsta de un an, consecutiv
unui spor de creştere de peste 900 g/cap/zi şi unui consum specific de cea. 7,6 UN/kg spor.
Randamentul la sacrificare, la tineret este de 54-55 %, iar carnea are însuşiri tehnologice şi
organoleptice bune.

RASA PINZGAU DE TRANSILVANIA

S-a format incepand cu anul 1860 in Transilvania si Bucovina, prin încrucişarea de absorbţie a
raselor locale Sura de stepa si Mocanita ) cu tauri de rasa Pinzgau importaţi din Austria.
Caractere morfologice: Are o dezvoltare corporala variabilă, o conformaţie mai puţin
armonioasă, capul este mare, gâtul puternic cu salba dezvoltată, trunchiul adânc cu linia
superioară lăsată, abdomenul voluminos, ugerul globulos şi membrele puternice.
Culoarea este roşie - castanie inchisa, cu o dunga alba ce porneşte de la greaban pe linia
superioara a corpului si merge laţindu-se spre spinare, sale, crupa, apoi coboară cuprinzând
coada, regiunea perinala, ugerul si abdomenul continandu-se pana la capătul pieptului,
formând inele in regiunea superioara a braţului si jaretului.
Rasa Pinzgau are o constituţie robustă, temperamentul vioi, precocitate mai puţin bună,
rezistenţă la boli şi capacitate bună de adaptare.
Producţia de lapte: este variabilă, funcţie de condiţiile de exploatare putând oscila între 1500
şi 3000 kg/lactaţie, cu 3,85 % grăsime. Manifestă aptitudini slabe pentru lapte: viteză redusă
de muls şi economicitate slabă conversia furajelor fiind de 1,6 UN/kg lapte.
Producţia de carne: se pretează la exploatarea în sistem semiintensiv tăuraşii realizând
sporuri de creştere de 700-900 g/cap/zi şi un randament la sacrificare de cea. 52 %.

RASA FRIZĂ

Rasa Friză face parte din tipul morfoproductiv de lapte, are dezvoltarea corporală eumetrică
(talia la vaci cea. 133 cm şi greutatea corporală 650 kg) şi conformaţia corporală armonioasă.
Animalele au capul fin, expresiv, trunchiul trapezoidal, crupa largă, toracele adânc,
abdomenul voluminos, ugerul foarte bine dezvoltat, simetric cu mameloanele normal
dezvoltate. Membrele sunt uscăţive, puternice, cu aplomburi corecte, pielea subţire, elastica,
iar părul neted şi lucios.
Culoarea este bălţată alb cu negru, cu brâuri albe în dreptul grebănului şi înaintea crupei. In
cadrul rasei Frize se mai întâlneşte şi varietatea Friză bălţată roşu cu alb, care are o talie mai
redusă cu 1-2 cm, dar are musculatura mai bine dezvoltata şi rezultate mai bune în direcţia
producţiei de carne.
Rasa Friză are aptitudini deosebite pentru producţia de lapte: vârsta primei fâtări sub 28 luni,
cantitatea de lapte/lactaţie normală este de peste 6000 kg, cu cea. 4,05 % grăsime, aptitudini
foarte bune pentru mulsul mecanic-viteza de muls de peste 2 kg lapte/min., consumul specific
de cea. 0.9 U.N/kg lapte. Potenţialul deosebit pentru producţia de lapte al rasei este scos în
evidenţă de aptitudinile productive a două rase la formarea cărora a participat în mod direct:
Friza israeliană cu producţii de peste 9000 kg lapte cu 3,3 % grăsime (în cadrul populaţiei
active) şi Holstein Friză (Friza americană), care deţine toate recordurile mondiale în producţia
de lapte (89,150 kg lapte/zi, respectiv 25 214 kg lapte/lactaţie - vaca „Beecher Arlinda Ellen,
153 266 kg lapte/ viaţă productiva - vaca „Bar Pontiac" , iar cea mai bună cireada de rasă
Holstein a realizat o producţie medie de 11 109 kg lapte/lactaţie).
Rezultatele sunt bune şi în producţia de carne, tineretul se pretează la sistemul intensiv de
îngrăşare, realizează sporuri de creştere de peste 1000 g/cap/zi, consecutiv unui consum
specific de cea. 6,2 UN/kg spor. La 14-15 luni ating o greutate de peste 450 kg, realizează un
un randament la sacrificare de 53-55% şi o pondere a cărnii în carcasa de peste 70 %.

RASA SIMMENTAL

Este originara din Elveţia (Cantonul Berna) unde s-a format pe valea râului Simmen. fiind
considerata ca una din cele mai vechi rase din Europa. Datorită caracteristicilor productive
deosebite, rezistenţei şi capacităţii de acomodare, rasa Simmental s-a răspândit în numeroase
ţări, unde constituie principala rasa de taurine producătoare de lapte si carne.
Rasa Simmental face parte din tipul morfoproductiv mixt (carne-lapte), are o dezvoltare
corporală hipermetrică (talia la vaci este de 140-145 cm, iar greutatea corporala 700-750 kg)
şi o conformaţie relativ corectă.
Animalele au capul relativ mare, gâtul musculos, trunchiul lung, larg şi adânc, cu linia
superioară dreaptă, crupa musculoasă, abdomenul bine conturat, ugerul mare şi membrele
puternice. Pielea este groasă, părul des, iar culoarea este bălţată alb cu galben de diferite
nuanţe având în totdeauna capul şi extremităţile membrelor de culoare albă.
Rasa Simmental are performante deosebite in producţia de carne materializate prin: aptitudini
foarte bune pentru sistemul intensiv de îngrăşare, sporuri de creştere, la tineret, de peste 1300
g/cap/zi, greutăţi mari la sacrificare - peste 500 kg, randament la abatorizare de peste 55 %,
pondere mare a cărnii în carcasă, carne cu însuşiri organoleptice superioare.
Aptitudinile pentru producţia de lapte sunt bune: în condiţii bune de creştere şi exploatare
producţia de lapte ajunge la 4500-5000 kg lapte/lactaţie cu aproape 4,0 % grăsime, vârsta
primei fătări este de peste 31 luni, iar consumul specific este de 1 UN/kg lapte.

RASA CHAROLAISE
Este o rasa originara din Franţa, unde s-a format prin încrucişări ale vitelor locale cu rasele
Shorthorn si Limousine. Ca urmare a dezvoltării sale corporale si a precocităţii ridicate rasa
Charolaise (fig. 17 ) s-a răspândit in foarte nulte tari. Este o rasa care se bucura in prezent de o
tot mai mare apreciere pe piaţa mondiala, ca urmare a faptului ca spre deosebire de rasele
englezeşti specializate, produce o carne de calitate superioara.
Face parte din tipul morfologic de carne, are o dezvoltare corporală hipermetrică (talia la vaci
- 135 cm şi greutatea de 750-800 kg), profil corporal lateral dreptunghiular şi conformaţie
corectă.
Animalele au capul mare şi larg, gâtul scurt şi foarte gros, trunchiul cilindric, lung larg şi
adânc, cu musculatura foarte bine dezvoltată, linia superioară dreaptă, abdomenul cilindric şi
membrele scurte şi groase cu aplomburi relativ corecte. Pielea este groasă, părul abundent şi
ondulat, constituţia robustă, temperamentul vioi, iar culoarea este galbenă uniformă până la
alb murdar.
Rasa Charolaise are aptitudini deosebite pentru producţia de carne realizând sporuri de
creştere de peste 1300 g/cap şi zi. Se pretează foarte bine la tehnologia de îngrăsare la păşune
cu finisarea la adăpost, tineretul, în condiţiile valorificării producţiei de lapte şi a masei verzi
de pe păşune poate realiza la vârsta de 1 an o greutate de aproape 500 kg.
Masculii îngrăşaţi ating frecvent greutăţi peste 1300-1500 kg. Randamentul la sacrificare este
de peste 60 %, iar ponderea cărnii în carcasă de peste 80 %, carne având însuşiri
organoleptice superioare.

REPRODUCŢIA TAURINELOR

Tehnologia de reproducţie reprezintă un ansamblu de măsuri tehnico-organizatorice ce au ca

rezultat final, pe de o parte, obţinerea unui număr cât mai mare de produşi de la un animal şi
implicit o sporire mai rapida a efectivelor prin realizarea unor procente de fecunditate si
natalitate ridicate, iar pe de altă parte obţinerea unor producţii cât mai mari de lapte şi carne.
Introducerea prea timpurie a viţelelor la reproducţie, cand nu au realizat o dezvoltare
corporala corespunzătoare poate atrage dupa sine o serie de aspecte negative:
> junincile rămân în general mici, nu se mai dezvoltă armonios, putând contracta o serie
de defecte foarte grave ce pot conduce chiar la eliminarea lor ulterioară de la reproducţie
(uger mic, mameloane mici, bazinul insuficient dezvoltat, ceea ce atrage după sine greutăţi la
fătare si chiar sterilitate);
> produsii de concepţie vor ramane mici, sensibili şi permanent predispuşi la imbolnaviri;
> din punct de vedere productiv animalele se plasează sub nivelul mediu al rasei, iar
eficienţa economică a exploatării lor viitoare este scăzută datorită producţiilor
necorespunzătoare ce se menţin pe tot parcursul vieţii, în cazul unei îngrijiri
necorespunzătoare;
Introducerea tardivă a viţelelor la reproducţie prezintă următoarele dezavantaje:
> predispune jununcile la ingrasare şi poate conduce la apariţia unei degenerescente grase
a ovarelor, fenomen ce afectează performanţele reproductive ale animalelor, putând conduce
chiar la instalarea sterilităţii;
> ugerul junincilor se modifică din punct de vedere calitativ, (creşte ponderea ţesutului
adipos), scade capacitatea secretorie, creşte perioada uscată din viaţa animalelor, producţia de
lapte si numărul de vitei scad considerabil (pe întreaga viata productiva), diminuând eficienţa
economică a exploatării animalului prin ridicarea preţului de cost al laptelui.
Introducerea femelelor adulte la reproducţie după fătare este un moment hotărâtor în
activitatea de reproducţie şi trebuie sa aibă în vedere mai mulţi factori: modul în care s-a
realizat fătarea, stadiul involuţiei uterine, starea de întreţinere a animalului, nivelul productiv,
etc.
Astfel, animalele sănătoase la care involuţia uterină a decurs normal se introduc la reproducţie
la primul ciclu de călduri după cea. 45 de zile (în cazul celor cu producţii mici), la primul
ciclu de călduri după cea. 60 de zile (în cazul celor cu producţii medii) şi la primul ciclu de
călduri după cea. 80 de zile ( în cazul celor cu producţii mari, cu o stare de întreţinere slabă
sau în cazul celor cu fâtări distocice).
Caldurile şi inseminarea taurinelor.
Monta - prezintă o serie de dezavantaje de ordin sanitar-veterinar, ştiinţific, organizatoric şi
economic, care au condus la diminuarea drastică a ponderii acesteia în practica reproducţiei
taurinelor şi se poate practica în două variante - liberă şi dirijată. Monta liberă presupune
menţinerea taurilor împreună cu vacile, montându-le pe cele aflate în călduri (încărcătura fiind
de 30-40 de vaci/taur/an).
Montă dirijată este supravegheată de către crescători şi constă în dirijarea împerecherilor,
(femelele în caiduri fiind împerechiate cu un anumit taur repartizat în baza selecţionării lui
după anumite criteria - încărcătura fiind de 80-120 vaci/taur/an). Prezintă avantajul
cunoaşterii identităţii ambilor parteneri ce urmează a se împerechea, originea produsilor, data
montei, etc. şi crează posibilitatea aplicării în cadrul exploataţiei a unor programme de
selecţie şi ameliorare a efectivelor.
Insămânţa rea artificială - constituie un sistem modern si eficient de inseminare a
animalelor care sporeşte eficienţa utilizării taurilor la reproducţie (încărcătura fiind de 1000-
1500 vaci/taur/an) şi prezintă următoarele avantaje:
> permite maximizarea progresului genetic în populaţiile de taurine, prin utilizarea la
reproducţie a celor mai valoroşi masculi aflaţi în vârful piramidei ameliorării;
> previne transmiterea unor boli contagioase şi preîntâmpină îmbolnăvirea efectivelor de
animale;
> sporeşte eficienţa economică a creşterii animalelor prin suprimarea cheltuielilor
ocazionate de întreţinerea masculilor.
Indiferent de metoda folosită, momentul realizării înseminării este foarte important deoarece
condiţionează reuşita acestei acţiuni. S-a constatat că la vaci, ovula este pusa în libertate dupa
12-16 ore de la apariţia caidurilor, iar monta sau inseminarea trebuie făcute numai in acest
interval.
Având in vedere unele dificultăţi în depistarea momentului optim de înseminare si pentru a
putea obţine un procent cat mai mare de fecunditate se recomanda efectuarea a două
inseminări, prima în momentul depistării căldurilor, iar a doua să fie repetata la 10 - 12 ore
dupa prima.
Gestatia Ia taurine
Lâ vaca, gestatia durează in medie 283 zile cu variaţii cuprinse între 278-290 zile determinate
de o serie de factori: rasa (rasele precoce au o durată mai redusă a gestaţiei cu cea. 2-3 zile),
vârsta (animalele tinere au o durată a gestaţiei mai mică cu 3-4- zile), numărul de produşi, (în
cazul fătărilor gemelare gestatia este mai scurtă cu 4-6 zile), sexul produsului (în cazul
femelelor durata gestaţiei este mai mică cu 2-6 zile).
Pe perioada gestaţiei femelele suferă o multitudine de modificări fiziologice şi parcurg o serie
întreagă de transformări ceea ce impune o atenţie şi o îngrijire specială din partea
crescătorului. Astfel, în ultima parte a gestaţiei trebuie realizată o pregătire a ugerului şi o
fortificare a organismului femelei pentru viitoarea lactaţie prin sistarea mulgerii animalelor şi
instalarea repausului mamar.
Repausul mamar nu este identic ca durata pentru toate vacile, el diferă în funcţie de vârstă,
nivel productiv, stare de întreţinere, stare de sănătate, durata lactatiei anterioare, condiţiile de
hranire si exploatare etc, se stabileşte individual şi nu este recomandabil să fie mai scurt de 40
zile, indiferent de vârsta vacii sau starea sa de întreţinere.
Inţărcarea vacilor are o mare importanta practica, întrucât poate avea repercursiuni ulterioare,
atât asupra organismului vacii cât şi asupra nivelului productiv al lactatiei următoare. In
situaţia în care nu se produce natural se impune înţărcarea forţată a animalelor, process ce
presupune aplicarea unei conduite specifice: scoaterea din raţie a furajelor concentrate şi
suculente, reducerea numărului de mulsori pâna se ajunge la o singura mulsoare pe zi,
substituirea furajelor fibroase cu furaje grosiere, reducerea numărului de adăpări zilnice etc.
In cazul în care ugerul se va întări şi va creşte temperatura se va proceda de urgenţă la
mulgerea lui, pentru a evecua cât mai repede laptele, în scopul prevenirii altor complicaţii. în
general după o perioadă de cea. 6 - 7 zile de astfel de regim, vacile înţărca.
Hranirea si întreţinerea vacilor gestante în perioada premergătoare fătării este foarte
importantă deoarece condiţionează obţinerea unor produşi sănătoşi, asigurarea unei producţii
mari de lapte la lactatia următoare, refacerea organismului vacii si în mod deosebit a ugerului,
asigurarea unei succesiuni normale a ciclurilor sexuale dupa fatare etc.
Practica hrănirii vacilor gestante a demonstrat că în primele 4-5 luni de gestaţie, fătul nu se
dezvoltă într-un ritm foarte rapid şi că vaca nu necesită suplimentarea raţiei normale. In a
doua perioadă a gestaţiei ( in special ultimele 2-3 luni ), are loc o dezvoltare accelerată a
produsului, greutatea acestuia multiplicându-se de 2,5 - 3,5 ori. Acest fenomen implică o
majorare a raţiei cu un supliment de hrana de cea. 2-3 UN pentru creşterea fetusului.
în funcţie de tehnologia de hrănire aplicată în fermă furajarea poate fi realizată ,.din stoc"
(uniform pe toată durata anului), sau diferenţiată sezonier, urmărindu-se administrarea unor
furaje de bună calitate cu un aport proteic şi energetic ridicat, volumul raţiei neputând depăşi
în această perioadă 1,5-1,7 kg SU/100 kg GV.
In hrana animalelor pot fi administrate fibroase de bună calitate în cantităţi de 1-1,5 kg/100 kg
greutate vie, nutreţuri suculente în cantităţi de 2-3 kg/100 kg G.V şi nutreţuri concentrate
pentru echilibrarea raţiei, raţie ce va fi administrata în minimum 3 tainuri.
Se recomandă ca adăparea animalelor să se realizeze la discreţie, apa utilizată să fie de calitate
bună şi să aibă o temperatura cuprinsă între 8 - 12° C.
O atenţie deosebită trebuie acordată scoaterii din hrana animalelor a nutreţurilor mucegăite,
infestate cu diferite ciuperci, a celor îngheţate sau umede, a celor alterate, fermentate, a
fănurilor ce conţin plante toxice, a şroturilor ce conţin seminţe de plante toxice etc. Se
recomandă scoaterea din raţie a porumbului siloz cu cea. 2 săptămâni înainte de fătare şi
hrănirea animalelor cu fân de cea mai buna calitate ce va putea fi administrat la discreţie.
Intreţinerea vacilor gestante implică adapostirea în cele mai bune condiţii, mai ales in ultimele
2 - 3 luni de gestaţie, în adăposturi ferite de curenţi reci si de umezeala, cu aşternut curat si
uscat, care trebuie schimbat cât mai des.
Igiena corporala va fi realizată periodic, vacile gestante vor trebui sa aiba zilnic un program
de mişcare in aer liber ( 2 - 3 ore pe zi ). Plimbările vor fi făcute în padocuri sau locuri
special amenajate plane, neaccidentate, care sa nu suscite eforturi prea mari din partea vacii şi
sa nu favorizeze accidentele. Se recomanda de asemenea ca vacile gestante sa fie ferite de
înghesuieli în special la ieşirile din adăpost sau din padocuri şi să fie tratate cu blândeţe de
către îngrijitori.
Fatarea la taurine
In vederea obţinerii unor rezultate bune, fatarea trebuie sa aiba loc într-un adăpost special
construit denumit „Maternitate", care poate oferi condiţii optime desfăşurării acestui act
fiziologic.
In cazul unei exploataţii de mai mici dimensiuni, unde construirea unei maternităţi devine
costisitoare, este indicat ca la un capăt al adăpostului, izolat, în locul cel mai ferit de curenţi,
să se amenajeze câteva boxe individuale de fătare (numărul lor fiind în funcţie de mărimea
efectivului matcă). Pentru desfăşurarea în condiţii bune a acestui moment trebuie parcurse
următoarele etape:
> pregătirea spaţiului destinat fătării - constă în, realizarea curăţeniei mecanice, a
dezinfecţiei, dezinsecţiei şi deratizării boxelor de fătare, introducerea unui aşternut din paie
gros, uscat si curat, verificarea stării de funcţionare a adăpătorilor şi amplasarea unui
dezinfector la intrare;
> introducerea vacilor în maternitate sau în boxele de fatare - are loc cu cea. 2-3 zile sau
o săptămână înainte de fătare (în funcţie de sistemul de reproducţie ales) şi se realizează după
o pregătire prealabilă a acestora (realizarea unui riguros examen sanitar-veterinar si a unei
igiene corporale adecvate prin spălarea cu predilecţie a trenului posterior al animalelor şi a
organelor genitale si dezinfecţia cu hipermanganat de potasiu l%o);
> pregătirea personalului ce asistă la fătare - are în vedere procurarea unor materiale
absolut necesare: foarfeci, o găleata cu apa calda, o carpa de sac curata, bujiuri spumante,
frânghiuţe, prelată, alcool, tinctura de iod, hipermanganat de potasiu ( soluţie 0,1 % ), felinar,
lampa sau lanterna, rezervă de furaj (în cazul în care fătările au loc iarna)etc.
Apropierea fătării este semnalată printr-un comportament caracteristic al animalului şi prin
apariţia unor semne exterioare: abdomenul vacii se lasa mult, in special în partea dreapta,
concomitent cu adâncirea flancului stâng, de o parte si de alta a cozii apare cate o adâncitura,
iar aceasta devine mai mobila, ugerul se măreşte în volum, cu câteva zile înaintea fătării
sfârcurile se întăresc şi devin divergente, vulva se tumefiaza şi din ea se scurge un lichid filant
transparent.
In cazul unei fatari normale (eutocice ), fătul are o prezentare anterioară cu capul aşezat pe
membrele anterioare, durata fatării este de 1-3 ore , iar eliminarea învelitorilor fetale are loc la
cea. 4 - 6 ore dupa expulzarea farului.
Ingrijirea nou născutului constă în primirea lui pe o prelata, o cârpă de sac curata sau pe un
strat gros de paie. Imediat dupa expulzare se va proceda la curăţarea de mucozitati a căilor
respiratorii şi la ştergerea corpului cu o pânza aspră de sac sau cu paie în vederea uscării sale
şi a activării circulaţiei sangvine periferice. In cazul în care viţelul nu respira i se va face o
respiraţie artificiala prin presarea ritmică a membrelor anterioare pe cavitatea toracică.
Se va proceda apoi la tăierea ombilicului (daca nu s-a rupt singur ), la o distanta de 10 - 15 cm
de la abdomen, porţiunea respectiva fiind presată în vederea eliminării sângelui si dezinfectată
cu tinctura de iod. Dupa aceste operaţiuni viţelul va fi cântărit, individualizat (prin acordarea
unui matricol) şi se va urmării ca în maximum 1,5 ore de la naştere să ingere primul tain de
colostru.
Ingrijirea vacii dupa fatare are în vedere protejarea acesteia în perioada imediat următoare
când este foarte sensibilă. Astfel, din cauza eforturilor pe care le face, vaca transpira foarte
mult, ceea ce impune protejarea ei împotriva frigului şi a curenţilor prin buşumarea până la
uscare şi, pe timpul iernii, acoperirea cu o pătură sau o prelata.
Se va proceda apoi la spălarea cu apa călduţa si săpun şi la dezinfecţia trenului posterior dupa
care urmează ştergerea cu o pânză de sac aspră si uscată. în vederea refacerii echilibrului
hidric din organism i se va administra un barbotaj (cea. 10 1 de apa călduţa (temperatura 38 -
39° C ) în care s-au amestecat, în prealabil, cea 50 g sare şi 250 g tăraţe de grau. Este foarte
important ca persoana care a supravegheat ratarea să urmărească cu toata atenţia eliminarea
învelitorilor fetale şi schimbarea aşternutului iniţial. Dacă în cea. 6-8 ore de la fătare
învelitorile fetale nu vor fi eliminate, în vederea prevenirii unei infecţii, se apelează la
medicul veterinar în vederea extracţiei manuale a placentei.
Dupa fatare vaca va ramane în maternitate sau în boxa de fătare o perioadă variabilă (în
funcţie de modul în care a decurs fătarea), perioada în care hranirea ei se va face cu fân de cea
mai buna calitate, urmând ca, treptat, să revină la raţia obişnuită.

CREŞTEREA TINERETULUI TAURIN

Intreţinerea viţeilor
întreţinerea reprezintă un ansamblu de măsuri tehnico-organizatorice şi sanitar-veterinare ce
au drept obiectiv asigurarea unor condiţii optime de adăpoştire, îngrijire corporală şi mişcare a
viţeilor în vederea limitării la maximum a pierderilor şi crearea unor premize favorabile
privind dezvoltarea lor ulterioară.
Adăpostirea viţeilor se poate realiza în mai multe variante, funcţie de mărimea fermei şi
gradul de modernizare al acesteia. Astfel, putem întâlni:
> întreţinerea viţeilor în profilactoriu şi creşă;
> întreţinerea viţeilor în maternitate şi creşă;
> întreţinerea viţeilor în cuşti individuale amplasate în afara adăpostului; întreţinerea
viţeilor în profilactoriu şi creşă - este o variantă întâlnită în mod
deosebit în unităţile cu efective mari de animale, cu un grad sporit de modernizare, cu un flux
tehnologic bine definit, ce implica adăposturi şi spaţii specifice fiecărei categorii fiziologice
de animale.
Profilactoriu reprezintă o zonă special amenajată, amplasat în imediata vecinătate a
maternităţii şi organizată în boxe individuale (0,60 m lăţime, 1,0 m înălţime şi 1,2 m lungime)
cu pereţii lavabili, prevăzute cu pardoseală tip „grătar" plasată la cea. 30 cm înălţime faţă de
pardoseala adăpostului sau în boxe colective în care sunt cazaţi cea. 3-6 viţei prevăzute cu
pardoseală plină peste care se pune un aşternut gros de paie ce se împrospătează zilnic.
Varianta întreţinerii viţeilor în boxe individuale este mai costisitoare, dar răspunde mai bine
cerinţelor igienico-sanitare de prevenire a îmbolnăvirilor prin transmiterea cu o frecvenţă
redusă a agenţilor patogeni de la un animal la altul şi a contractării unor vicii de
comportament (suptul nenutritiv).
Este foarte important, din considerente sanitar-veterinare, ca atât boxele individuale, cât şi
cele colective să fie construite din materiale ce pot fi spălate şi dezinfectate cu uşurinţă, iar
funcţionarea profilactorului să se desfăşoare pe principiul „Totul plin totul gol". Pe unul din
pereţii boxelor colective şi pe peretele frontal al boxei individuale se amplasează dispozitivele
de fixare a găleţilor de apa şi alăptare.
In profilactoriu trebuie să se asigure un microclimat corespunzător acestei categorii de vârstă:
temperatura - 14-16°C, umiditatea - 70-75 %, viteza curenţilor de aer - 0,1-0,2 m/sec, iar
concentraţia emisiilor nocive din aer trebuie menţinută în limitele normale - 0,03 mg/l C02 şi
NH3, respectiv 0,15 mg/l hidrogenul sulfurat.
Animalele sunt întreţinute în profilactoriu o perioadă de 2 săptămâni, apoi sunt mutate în
creşă, spaţiul eliberat urmând să fie curăţat, spălat şi dezinfectat pentru o altă serie de animale.
Intreţinerea viţeilor în creşă - începe de la vârsta de 2 săptămâni până la vârsta de 3 luni.
Creşa este organizată în boxe colective în care sunt cazaţi, în funcţie de efectivul fermei între
10-15 viţei, repartizarea lor pe boxe făcându-se după o prealabilă lotizare în funcţie de vârstă,
greutate şi dezvoltare corporală.
De regulă creşa este organizată pe două rânduri de boxe (fiecare boxă fiind împărţit în două
zone distincte: zona de odihnă construită din cărămidă, mai înaltă cu 15-20 de cm decăt
pardoseala adăpostului şi acoperită cu un strat gros de paie şi zona de mişcare amplasată la
nivelul pardoselei adăpostului ce constituie şi zona murdară de unde se evacuează dejecţiile)
despărţite printr-o alee de furajare.
Boxele asigură o suprafaţă de cea. 2 mp/viţel (1,2 mp pentru odihnă) şi sunt despărţite între
ele printr-un grilaj metalic. Pe unul din pereţii laterali ai boxei (deasupra zonei de mişcare)
este amplasată adăpătoarea comună „tip jgheab" cu nivel constant, iar peretele dinspre aleea
de furajare este prevăzut cu o iesle compartimentată cu zonă pentru furaje concentrate, şi
suculente, grătar pentru fibroase şi grătar cu dispozitiv autoblocant pentru amplasarea
găleţilor de alăptare.
De regulă la unul din capetele adăpostului există un spaţiu rezervat pentru: pregătirea laptelui
şi a substituientului de lapte înaintea administrării, stocarea nutreţului combinat, depozitarea
uneltelor specific, etc.
Este foarte important ca şi creşa să aibă un microclimat asemănător cu cel din profilactoriu
(temperatura putănd fi mai redusă cea. 10-12°C), să beneficieze de o stare de igienă
desăvârşită, în vederea preîntâmpinării pierderilor la viţei, să fie deservit de un personal
calificat, să funcţioneze după principiul „ Totul plin totul gol" în vederea efectuării curăţeniei,
dezinfecţiei, dezinsecţiei şi deratizării pentru întreruperea lanţului microbien şi să beneficieze
de padoc exterior pentru mişcarea liberă a viţeilor.
Intreţinerea viţeilor în maternitate şi creşă se practică acolo unde nu se poate amenaja un
spaţiu distinct pentru profilactoriu. Acest neajuns este suplinit prin menţinerea viţelului cu
mama în boxa de fătare în prima săptămână de viaţă. Sistemul permite o mai bună alimentaţie
a viţeilor prin hrănirea directă, ceea ce reduce morbiditatea şi mortalitatea acestora datorită
unei mai bune asimilări a gamaglobulinelor din colostru.
Dezavantajele majore ale sistemului sunt reprezentate de obişnuirea viţelului cu vaca şi
separarea lor mai dficilă la sfârşitul acestei perioade, de posibilitatea reducerii producţiei de
lapte a vacii în momentul separării, de reducerea productivităţii muncii şi de depunerea unui
efort mai mare din partea îngrijitorilor, etc.
Pentru prîntâmpinarea apariţiei unor afecţiuni digestive la viţei ca urmare a unui consum
exagerat de lapte, în boxa de fătare se amenajază un spaţiu de cea. 2 mp pentru separarea
acestora şi realizarea unei hrăniri dirijate.
După vârsta de o săptămână viţeii sunt trecuţi în creşă şi întreţinuţi conform tehnologiei
prezentate anterior la varianta de întreţinere,, în profilactoriu şi creşă".
Intreţinerea viţeilor în cuşti individuale amplasate în afara adăpostului este o tehnologie
relativ nouă şi presupune întrţinerea viţeilor cu mama în boxa de fătare în perioada colostrală
(cea. o săptămână) şi trecerea lor în cuşti în afara adăpostului unde sunt menţinuţi până la
înţărcare (pană la cea. 3 luni).
Cuştile sunt menţinute în afara adăpostului indiferent de anotimp, dar este necesar să fie
amplasate într-un loc adăpostit, cu o bună permeabilitate a terenului, cu o uşoară pantă de
scurgere a dejecţiilor, ferit de curenţi, de regulă sub un umbrar pentru protejarea lor de
intemperii.
în această variantă de întreţinere viţelul beneficiază de două zone distincte - cuşca propriu-
zisă (1,2 m lăţime, 1,5 m lungime şi 1,1 m înălţime), construită din materiale uşor de spălat şi
dezinfectat (lemn, fibră de sticlă sau material plastic) în care se introduce un strat gros de paie
ce se complecteaza şi se împrospătează periodic şi un padoc exterior cu pereţii din plasa
metalică în suprafaţă de cea. 2 mp. Pe unul din pereţii padocului se amplasează grătarul pentru
fibroase şi jgheabul pentru concentrate, iar pe peretele frontal dispozitivul pentru fixarea
găleţilor cu apă şi lapte sau substituient.
Această variantă, aplicată corect, măreşte rezistenţa viţeilor la condiţiile de mediu, reduce
incidenţa îmbolnăvirilor şi permite diminuarea investiţiilor ocazionate de construirea unor
adăposturi specializate pentru această categorie fiziologică.
Ingrijirea viţeilor constă în îndepărtarea periodică a impurităţilor de pe pielea şi din părul
animalelor prin periere, depistarea şi tratarea diferitelor afecţiuni ale pielii, izolarea şi
îngrijirea animalelor bolnave, etc. Până la înţărcare trebuie să se mai realizeze ecornarea
viţeilor şi amputarea mameloanelor suplimentare sau supranumerare.
Mişcarea contribuie la mărirea rezistenţei şi la dezvoltarea armonioasă a viţeilor. Pe timp de
vară, scoaterea lor la aer şi soare poate fi făcută începând chiar după prima săptămână de
viaţă, cate 10-15 min pe zi.
După vârsta de 2 - 3 săptămâni durata zilnica a plimbărilor poate fi de 2 - 3 ore, iar la vârsta
de o luna pot fi ţinuţi afara chiar toata ziua, (excepţie făcând zilele ploioase) în condiţiile
amenajării în padocuri a unor umbrare speciale.
Pe timp de iarnă, scoaterea viţeilor afara poate fi făcuta numai începând cu vârsta de două
săptămâni în zilele însorite. Durata unei plimbări zilnice, la vârsta de o lună, poate fi de cate
40 - 45 min, iar la vârsta de 3 - 4 luni de cate 2 - 3 ore. In zilele cu viscol sau ger prea puternic
se va evita scoaterea viţeilor în padocuri.
Ca şi conduit general, scoaterea viţeilor la plimbare se va realiza la minimum o ora după
alăptare, iar la întoarcerea de la plimbare viţeii nu vor fi alăptaţi decât dupa circa o jumătate
de ora şi după administrarea prealabila a unei cantităţi mici de fan de cea mai buna calitate.

Hrănirea viţeilor în perioada de alăptare

Hrănirea tineretului cu lapte - se diferenţiază în două subperioade distincte:

A) Hrănirea viţelului in subperioada colostrală - are loc în primele 5-7 zile de la naştere,
atunci când viţelul este hrănit în exclusivitate cu colostru. Colostrul reprezintă laptele matern
secretat în primele 4 - 5 zile de la fatare şi se caracterizează printr-o valoare nutritivă şi
biologica ridicată, fiind in acelaşi timp bogat în proteine, săruri minerale, vitamine şi
substanţe imunogene.
In comparaţie cu laptele (tab. nr. 1), colostrul este de 2 - 4 ori mai bogat în proteine, grăsimi,
săruri minerale si vitamine, dar această compoziţie se schimbă de la o zi la alta, în sensul
diminuării ponderii acestor componente, astfel că trebuie administrat căt mai rapid în hrana
viţeilor.
Colostrul este deosebit de bogat în anticorpi şi prin administrarea lui se transmite imunitatea
pasivă de la mamă la nou născut. Această administrare trebuie făcută imediat după fatare
deoarece mucoasa intestinala a noului născut permite trecerea gamaglobulinelor numai în
primele 24 ore de viata fiind vital ca în această perioadă viţeii să fie hrăniţi cu colostru (în
prima săptămâna de viata, administrarea colostruiui poate fi făcuta în 5 - 6 tainuri, a cate 500 -
750 g fiecare tain).
De asemenea colostrul are un pronunţat efect laxativ şi contribuie la eliminarea meconiului de
pe traiectul tubului digestiv.
Administrarea colostruiui se realizează după o prealabilă igienizare a ugerului şi după
mulgerea separată a primelor jeturi. In cazul în care un vitei nu poate beneficia de colostru de
la mamă imediat după naştere, este obligatoriu să fie hrănit cu colostru de la altă vacă fătata în
acelaşi interval de timp, sau în lipsa acesteia, să i se administreze un înlocuitor de colostru.
B) Hrănirea viţelului în subperioada de alăptare propriu-zisă - începe din momentul
încheierii subperioadei colostrale şi constă în administrarea cu preponderenţă în hrana viţeilor
a laptelui, concomitent cu obişnuirea treptată cu furajele vegetale.
în funcţie de scopul pentru care sunt crescuţi, de gradul de modernizare al unităţii, de
caracterul fermei, de existenta bazei furajere sau a furajelor combinate folosite ca hrana se
disting 2 grupe de sisteme de hrănire a viţeilor: sisteme clasice ( tradiţionale ) şi sisteme
moderne (industriale sau intensive ).
> Sistemele clasice (tradiţionale ) de hranire a viţeilor - sunt folosite din ce în ce mai rar
fiind întâlnite în mod deosebit în unităţile cu un efectiv redus de animale şi cu un grad scăzut
de modernizare şi mai frecvent în gospodăriile individuale.
Ele asigură o creştere mai rapida a viţeilor, dar sunt de cele mai multe ori neeconomice
deoarece utilizează cantităţi mari de lapte integral, asigură o productivitate redusă a muncii şi
implică un efort mare din partea utilizatorilor. La noi in tara se practica în variantele
următoare:
• Hranirea pe baza de lapte integral: în tara noastră se practica mai mult in
cadrul gospodăriilor individuale, iar in alte tari se foloseşte în exclusivitate în creşterea
viţeilor aparţinând raselor de carne. Prin acest sistem, viţeii consumă lapte integral, prin supt,
direct de la mamele lor pâna la înţărcare. începând cu a treia luna de viata, cantităţile zilnice
de lapte se reduc obişnuind viţelul să consume nutreţuri ce vor alcătui hrana lui dupa
intarcare.
Utilizând această tehnologie viţeii consumă până la înţărcare cea. 450-550 kg lapte, iar în
cazul raselor de carne viţelul consumă, la discreţie, prin supt, (o perioadă de 6-7 luni) întreaga
producţie de lapte a vacii.
• Hranirea pe bază de lapte normalizat: în această variantă se foloseşte în hana viţeilor
laptele cu un conţinut mai scăzut în grăsime ( cea. 2 - 2,5 % ). Hranirea viţelului cu lapte
normalizat începe după subperioada colostrală în mod treptat, astfel ca în cea. o săptămână
viţelul să se obişnuiască cu acest tip de lapte. Prezintă avantajul realizării unei economii de
materie grasă de cea. 5,0-7,0 kg pe întreaga perioadă de alăptare.
• Hranirea pe bază de lapte integral şi smântânit: are la bază utilizarea etapizată în hrana
viţeilor a celor două sortimente de lapte. în prima lună de viata viţeii vor consuma numai lapte
integral, iar în perioada următoare, până la înţărcare lapte smântânit. Laptele smântânit va fi
introdus treptat, într-o perioadă de cea. 10 zile prin substituirea zilnică a unei cantităţi de 0,6-
0,8 kg lapte integral cu o cantitate dublă de lapte smântânit. Cantităţile de lapte integral si
smântânit variază de regula in funcţie de rasa, de sporul mediu zilnic planificat si de scopul
urmărit.
în această variantă viţeii consumă cea. 160-180 kg lapte integral în perioada naştere -intarcare
si cea. 450 - 600 1 lapte smântânit. Acest sistem este mai economic deoarece folosind si
laptele smântânit, preţul de cost al kilogramului de spor în greutate se reduce considerabil.
> Sistemele moderne ( intensive ) de hranire a viţeilor - au început să fie din ce în ce mai
utilizate, deoarece conduc la reducerea considerabila a consumului de lapte integral din
alimentaţia viţeilor, fara nici o repercursiune negativă asupra creşterii si stării de sănătate a
acestora, în condiţiile utilizării tot mai frecvente a substituienţilor de lapte şi a nutreţurilor
combinate de foarte bună calitate. în practică sunt întâlnite următoarele variante:
•Hranirea viţeilor cu substituienti de lapte: are la bază înlocuirea laptelui integral din hrana
viţeilor cu un substituient de lapte. Substituirea laptelui integral are loc cel mai devreme după
prima săptămână de viaţă şi cel mai târziu la vârsta de 14 zile. Cel mai folosit substituient este
laptele praf de uz animal (poate avea diferite denumiri comerciale, funcţie de producător),
care conţine cea. 26 - 27 % proteine, 16 - 18 % grăsime, 44 - 57 % extractive neazotate si
supernucleul proteino-vitamino-mineral. înainte de utilizare substituientul de lapte se dizolvă
în apă fierbinte (la cea. 45° C ), în proporţie de 1/9 şi se administrează viţeilor, la temperaturi
de 37°C - 38°C, conform unei scheme de alăptare stabilită anterior.
In vederea obţinerii unor rezultate bune este necesar ca substituientul de lapte să fie de cât mai
bună calitate, cu un grad de digestibilitate cât mai ridicat şi hrănirea să fie complectată cu
administrarea unui nutreţ concentrat şi a unui fan de cea mai buna calitate..
Prin acest sistem de hranire, de la vârsta de 2 săptămâni şi pâna la înţărcare (vârsta de 3 luni)
se vor consuma în medie cea. 30 kg substituient de lapte sub formă de praf.
• Hranirea viţeilor cu lapte integral si nutreţuri combinate tip ,,Starter": se întâlneşte în
unităţile cu efective mai mari de animale şi cu un grad ridicat de modernizare a fluxului
tehnologic. Prin acest sistem viţeii vor fi hrăniţi cu lapte integral pâna la vârsta de 4
săptămâni, (perioadă în care vor consuma intre 100 1 - 160 1), concomitent administrându-li-
se, în vederea complectării necesarului de hrană, şi cantităţi crescânde de nutreţ combinat tip „
starter".
Starterul ( nutreţul combinat de pornire ) are în linii generale următoarea compoziţie chimică:
proteine 22 - 25 %, grăsime 5 - 7 %, glucide 44 - 48 %, celuloza 5 - 8 %, calciu 1 -1,5 %,
acid fosforic 1,5 - 1,8 %. Ca sortimente de furaje ce intra in componenta sa menţionam: faina
de lucerna, turte de floarea soarelui, fulgi de ovaz si de porumb, glucoza, faina de peste sau
carne, lapte praf degresat, premix vitamino-minerale şi antibiotice.
Având in vedere ca nutreţul combinat ( starterul ) este sărac în celuloză se va avea grijă ca
încă de la vârsta de 15 - 20 zile, viţeii să fie obişnuiţi să consume fân de lucerna, trifoi sau
otava. Starterul se va administra în hrana, la discreţie, pana la înţărcare, după care hrănirea se
va continua cu un alt nutreţ combinat de creştere, care are o compoziţie asemănătoare
amestecurilor obişnuite de concentrate.
Sisteme de alăptare a viţeilor
Administrarea laptelui în hrana viţeilor ridică o serie de probleme practice deosebit de
importante legate de: timpul de administrare, efortul fizic depus de îngrijitori, productivitatea
muncii, precum şi o serie de probleme atât de ordin sanitar - veterinar cât şi de ordin
economic. In practică se întâlnesc următoarele sisteme de alăptare: alăptarea naturala şi
alăptarea artificiala.
>Alăptarea naturala; este cel mai vechi sistem şi se întâlneşte din ce în ce mai rar, cu
precădere, în exploataţiile foarte mici, în gospodăriile individuale şi în creşterea raselor de
taurine de carne. Prin acest sistem, viţelul consumă singur întreaga cantitate de lapte direct de
la mama prin supt. Prezintă avantajul unei dezvoltări mai rapide a tineretului, influenţează
favorabil starea de sănătate a viţeilor, dar prezintă o serie de dezavantaje de ordin
organizatoric, tehnic şi economic ceea ce conduce la restrângerea ariei sale de utilizare. Se
practica în două variante : alăptarea la vaci mame si alăptarea la vaci doici.
• Alăptarea la vaci mame: prezintă următoarele neajunsuri: nu se cunoaşte întreaga
cantitate de lapte produsă de vacă, nu poate fi cunoscută cu precizie cantitatea de lapte
consumată de viţel, viţeii sunt înţărcaţi mai greu, vacile da mai puţin lapte dupa fatare, iar
unele vaci obişnuite sa fie mulse în prezenta viţelului reţin o cantitate mai mare de lapte
rezidual, viţeii consumă până la înţărcare numai lapte integral, implică un efort fizic deosebit
din partea îngrijitorilor, etc.
• Alăptarea la vaci doici: constituie tot o varianta de alăptare naturală, viţeii primindu-şi
laptele necesar tot prin supt, de data aceasta însa de la alte vaci numite „vaci doici". Se
practica numai în situaţii rare (îmbolnăvirea sau moartea mamei), de regulă fiind utilizate
drept „doici" animalele primipare, care nu au ugerul foarte bine format, gimnastica
funcţională realizată prin supt, definitivând formarea acestuia.
>Alăptarea artificiala a viţeilor: se deosebeşte de sistemul precedent prin faptul ca laptele
este întâi muls şi apoi administrat în hrana viţeilor prin diferite metode, în funcţie de vârstă,
greutate şi destinaţia viitoare. Reprezintă un sistem modern, uşor de aplicat, care. datorită
multiplelor avantaje de ordin tehnologic şi sanitar-veterinar, se întâlneşte în majoritatea
unităţilor de creştere a vacilor de lapte.
Utilizarea alăptării artificiale impune respectarea unor reguli de bază:
 menţinerea vaselor în care se administrează laptele, într-o perfectă stare de igiena şi
spălarea lor cu detergenţi speciali dupa fiecare utilizare;
 pe timp de vara, laptele se va administra imediat după muls, iar în celelate anotimpuri
după o prealabilă încălzire la temperatura de 37° C - 38° C;
 respectarea cu stricteţe a orelor de alăptare si a numărului acestora în vederea evitării
tulburărilor de natura gastro-intestinala;
 pentru a evita " viciul suptului " este indicat ca peretele boxei dinspre iesle să fie
prevăzut cu grilaje autoblocante şi dupa fiecare alăptare botul viţelului să fie şters cu un
prosop uscat si curat;
Acest sistem de alăptare poate fi practicat în trei variante:
• Alăptarea la găleată: este destul de frecvent folosită, dar prezintă o serie de neajunsuri
de ordin sanitar-veterinar (viţelul flămând consumă de circa 3 - 4 ori mai repede laptele decât
prin supt, ceea ce îl expune la aerofagie şi frecvente tulburări gastro-intestinale) şi tehnologic.
Spre a evita toate neajunsurile acestei variante se recomandă ca fiecare tain să fie împărţit in 2
sau 3 parti şi administrat în reprize.
• Alăptarea la biberon: reprezintă o varianta superioara celei precedente, deoarece imită
suptul natural, laptele fiind consumat încet de către viţel şi digerat în condiţii normale. Se
impune ca biberoanele şi tetinele să fie menţinute într-o perfectă stare de igiena.
• Alăptarea la instalaţii mecanice: reprezintă cea mai modernă variantă de alăptare,
asigură o productivitate foarte mare a muncii, elimină efortul depus de îngrijitori şi este
utilizată, cu precădere, în special în fermele cu un grad sporit de mecanizare şi automatizare,
care cresc efective mari de viţei.
Prin această variantă viţeii sunt alăptaţi în grup, la mai multe biberoane fixate la o instalaţie
mecanica. Instalaţiile de alăptare pot fi mai simple sau mai complexe (funcţie de firma
constructivă), dar prezintă câteva părţi comune: recipientul în care se depozitează lapte sau
substituient dotat cu un agitator pentru omogenizare, un termostat pentru încălzire şi
menţinerea temperaturii dorite şi compartimentat în vederea administrării simultane a mai
multor reţete de substituient, medicamente, etc; sistemul de dozare a laptelui (care la
instalaţiile automatizate poate fi reprezentat de un calculator), conductele de distribuire şi
recipienţii individuali cu biberon.
Hranirea viţeilor cu nutreţuri vegetale.
Pe măsura creşterii, are loc dezvoltarea şi activarea funcţională a compartimentelor gastrice şi
creşterea nevoilor nutriţionale ale viţeilor, nevoi ce reclamă suplimentarea hrănirii cu furaje
vegetale ce vor fi consumate de către animale la vârsta adultă.
Practica arată că obişnuirea viţeilor să consume astfel de nutreţuri la o vârstă cât mai timpurie,
contribuie la o mai buna şi rapida dezvoltare a prestomacelor acestora, la o utilizare
superioară a nutreţurilor concentrate si grosiere, precum şi la o mai bună creştere şi dezvoltare
ulterioară a tineretului. Tipul furajelor şi ordinea introducerii acestora în furajarea tineretului
este următoarea:
Concentratele sunt introduse în hrana viţeilor începând de la vârsta de cea. 14 zile, primul
nutreţ concentrat fiind faina cernuta de ovăz, apoi după vârsta de 18 zile se pot introduce
taratele de grau, sroturile de soia si in, de floarea-soarelui, etc. Se recomandă ca după vârsta
de 20 zile uruielile sa fie mai mari, deoarece viţeii le digera mult mai bine dacat pe cele sub
forma de faina. De regulă concentratele sunt administrate în hrana viţeilor la discreţie până la
înţărcare.
Fibroasele se pot introduce în hrana viţeilor după vârsta de trei săptămâni, fiind reprezentate
în special de fânurile de leguminoase ( fan de lucerna şi trifoi) sau otava de calitatea cea mai
buna. Pentru o obişnuire mai rapidă a viţeilor fibroasele pot fi administrate şi sub forma
măcinata ( faina de fân) în amestec cu concentratele (la sfârşitul primei luni fibroasele
reprezentând cea. 25 % din amestec, în luna a doua cea. 40 % , iar în luna a treia peste 50 %).
Rezultate foarte bune au fost obţinute prin administrarea lucernei sub formă granulata.
Suculentele se introduc in hrana viţeilor diferenţiat în funcţie de sezon. Astfel, vara primul
suculent introdus în hrana viţeilor este reprezentat de masa verde ce poate fi consumată după
vârsta de cea. 14 zile, iniţial sub formă cosită, iar după vârsta de o lună prin păşunat direct.
In perioada de stabulaţie primul nutreţ suculent este reprezentat de morcovi ce sunt introduşi
în furajare de la vârsta de cea. 4 săptămâni, la sfârşitul celei de-a doua luni poate fi introdusă
sfecla furajeră sub formă tocată, iar după patru luni porumbul siloz (numai dacă este de foarte
bună calitate).
Sărurile minerale sunt administrate simultan cu nutreţul combinat. Atunci cănd se
administrează amestec de fermă mineralele pot fi introduse în acest amestec de la vârsta de
cea. 6 săptămâni sub forma unui complex proteino-vitamino-mineral. Cantitatea de săruri
minerale administrată creste, de regula cu vârsta, ajungând la 30 g amestec mineral pe la
vârsta de 6 luni.
Vitaminele se vor da viţeilor in special iarna, cand de obicei hrana mamelor este carentata in
vitamine. Se vor administra cate 150 - 500 U.I. vitamina A si 25 - 50 U.I. vitamina D / kg /
greutate vie.
Apa de baut se va administra viţeilor dupa prima săptămâna de viata. La început este bine ca
apa să se dea fiarta şi apoi răcită, iar dupa circa o luna de viaţă, va fi administrată la
temperatura de 14 - 16° C .
Inţărcarea viţeilor
Reprezintă un proces foarte important în creşterea viţeilor, care are drept finalitate eliminarea
totală a laptelui din hrana acestora şi înlocuirea lui cu nutreţuri vegetale. Pentru obţinerea unor
rezultate foarte bune şi pentru diminuarea stresului animalelor este necesară o pregătire
corespunzătoare, în sensul obişnuirii acestora de timpuriu cu consumul de nutreţuri vegetale.
Astfel, se consideră că un viţel este bine pregătit pentru înţărcare atunci când poate consuma
zilnic cea. 1,5 -2,0 kg fibroase de bună calitate, cea. 3-5 kg suculente şi cea. 1-2 kg nutreţuri
concentrate.
Din punct de vedere al vârstei viţeilor, momentul înţărcării este diferit şi se află într-o
corelaţie directă cu o serie de factori: direcţia de exploatare a vacilor, destinaţia viţeilor,
gradul de modernizare al fermei, tehnologia de creştere utilizată, etc. In practică întâlnim
următoarele variante de înţărcare:
> înţărcarea timpurie - este o variantă de înţărcare folosită în fermele modernizate ce
dispun de condiţii foarte bune de hrănire şi întreţinere, practică o tehnologie optimă de
exploatare şi au ca rezultantă directă a procesului de producţie laptele. Se poate realiza la
vârste cuprinse intre 30-60 de zile, rezultatele fiind condiţionate de tehnologia de creştere şi
hrănire utilizată.
> înţărcarea normală - este metoda cea mai utilizată în fermele de vaci de lapte şi se
realizează la vârsta de 80-100 de zile, cel mai frecvent la 90 de zile. Are avantajul unei bune
pregătiri a viţeilor pentru înţărcare şi a unei dezvoltări ulterioare optime a acestora.
> înţărcarea tardivă - se foloseşte cu predilecţie în cazul unităţilor gospodăreşti, în
creşterea raselor exploatate exclusiv pentru producţia de carne, la viţeii de mare valoare
folosiţi la reproducţie,etc. şi are loc Ia vârsta de 5-7 luni.
După înţărcare viţeii sunt separaţi pe sexe şi sunt afluiţi corespunzător fluxului tehnologic
adoptat, fiind crescuţi în adăposturi separate.
Particularităţile creşterii tineretului femei de reproducţie
>Intreţinerea tineretului - se realizează diferenţiat sezonier:
A) întreţinerea tineretului în sezonul de iarnă - are drept obiectiv protejarea acestuia
împotriva climatului nefavorabil şi crearea unor condiţii optime pentru creştere şi dezvoltare.
Se poate practica în două variante:
• întreţinerea în sfabulaţie legată - este o variantă întâlnită în exploataţiile de foarte mici
dimensiuni, din ce în ce mai puţin deoarece limitează mişcarea animalelor şi poate conduce la
apariţia unor defecte de conformaţie. Animalele sunt legate la iesle şi se odihnesc pe paturi cu
dimensiuni variabile (tabelul nr 2), funcţie de vârstă.
In funcţie de gradul de modernizare a adăpostului, adăparea se realizează la discreţie utilizând
adăpătorile semiautomate cu clapetă, iar evacuarea dejecţiilor se realizează mecanizat folosind
instalaţia cu racleţi batanţi. în vederea limitării la maximum a efectelor negative generate de
stabulaţia legată se recomandă ca adăposturile să fíe prevăzute cu padocuri exterioare în care
animalele să fíe scoase pe timp favorabil.
• întreţinerea în stabulaţie liberă - prezintă avantajul unei dezvoltări armonioase a animalelor
şi se poate realiza în boxe comune pe pardoseală plină sau pe pardoseală tip „ grătar" sau cu
spaţii individualizate de odihnă de dimensiuni variabile (tabelul nr. 3 ) corelate cu vârsta şi
greutatea animalelor.
Alimentarea cu apă se realizează la discreţie prin utilizarea adăpătorilor cu nivel constant, iar
evacuarea dejecţiilor se realizează mecanizat. Şi în această variantă de întreţinere este
recomandat ca adăposturile să fie prevăzute cu padocuri exterioare pentru asigurarea unei
mişcări suplimentare a animalelor pe vreme buna, padocuri ce trebuie să asigure minimum 5-
6 mp/cap.
Indiferent de varianta de întreţinere utilizată este foarte important pentru sănătatea animalelor
ca în adăposturi să se menţină un microclimat corespunzător: temperatura 14-16° C pentru
tineretul sub 1 an (12-14° C pentru animalele peste 1 an); umiditatea aerului cea. 65-75 %;
concentraţia CO2 şi NH3 sub 0,03 mg/l, hidrogenul sulfurat sub 0,015 mg/l, iar viteza
curenţilor de aer trebuie să fie de 0,3 m/s iarna, respectiv 1-1,5 m/s vara.
B) întreţinerea tineretului în sezonul de vară - este indicat să se realizeze la păşune „ Tabere
de vară", astfel încât tineretul să beneficieze din plin de efectul favorabil al factorilor
climatici şi mişcării.
Taberele de vară sunt amenajări speciale situate, de regulă, la distanţe mai mari de fermă, în
care tineretul rămâne pe toată perioada de vară, prevăzute cu: puncte de alimentare cu apă,
adăposturi tip „şopron" cu un perete spre vântul dominant, iesle pentru administrarea furajelor
concentrate şi a furajelor suplimentare dotate cu umbrare, punct sanitar veterinar, camere
pentru îngrijitori, baza furajeră proprie, etc.
Dacă exploataţia nu dispune de păşuni este recomandat ca animalele să aibă acces liber în
padoc unde să rămână majoritatea timpului şi unde să li se administreze şi furajele.
Păşunile repartizate tineretului de reproducţie trebuie să fie de foarte bună calitate, parcelate şi
să poată asigura întreaga cantitate de masă verde necesară în hrana animalelor.
Ingrijirea corporală a tineretului constă în perierea periodică a animalelor în perioada de
stabulaţie şi în controlul şi toaletarea ongloanelor ori de câte ori este nevoie.
> Hrănirea tineretului - reprezintă o verigă tehnologică foarte importantă şi alături de
întreţinere condiţionează calitatea generaţiilor viitoare de animale, producţia obţinută şi
implicit eficienţa economică a acestei activităţi. O hrănire optimizată trebuie să aibă în vedere
administrarea unor nutreţuride bună calitate, în cantităţi suficiente astfel încât să se asigure
creşterea şi dezvoltarea normală a tineretului.
In momentul stabilirii normelor de hrănire se are în vedere asigurarea parametrilor de creştere
necesari (tabelul nr. 4) şi a nevoilor energo-proteice în vederea realizării unor mase corporale
corespunzătoare pe fiecare categorie de vârstă.
•In perioada de stabulatie raţiile furajere sunt formate din fibroase ( fanuri de lucerna, trifoi,
borceag sau otava ), suculente si suplimente de concentrate. Cantităţile de nutreţuri ce se pot
administra pe zi si pe cap de animal variază în funcţie de vârstă şi orientativ pot fi: 3 - 6 kg
fânuri de bună calitate, 10-20 kg nutreţ siloz de foarte bună calitate sau 5-10 kg sfeclă
furajeră.
Nutreţurile concentrate seadministrează sub formă de uruieli având în componenţă porumb,
mazăre, orz, tărâte, sroturi, la care se adaugă mineralele sub formă de CPVM (Concentrat
Proteino-Vitamino-Mineral) în cantităţi de cea. 1,5 - 2 kg/cap/zi. Raţia zilnica va fi
administrata in 3 tainuri, iar adăpatul se va realiza la discreţie.
•In perioada de pasunat tineretul întreţinut la păşune, se dezvolta bine. beneficiind de multă
mişcare, aer si soare, ceea ce contribuie la mărirea rezistenţei la intemperii si boli. Scoaterea
tineretului pe păşune va fi făcută de preferinţa dimineaţa si dupa amiaza, cate 3 - 4 ore,
restul timpului fiind ţinut sub umbrare în orele de arşiţa sau în adăposturi simple pe timp de
ploaie, furtuni sau vânturi mai puternice.
Legat de calitatea păşunii, este de reţinut faptul ca cele mai bune rezultate au fost obţinute
prin folosirea păşunilor, în a căror compoziţie floristica, leguminoasele au avut o pondere de
30 - 40 %.
Cantitatea zilnica de masă verde administrata tineretului în perioada de paşunat variază între
15 - 20 kg până la vârsta de un an şi cea. 20-30 kg peste această vârstă. In situaţiile în care
păşunea nu este suficientă sau de bună calitate, se va administra tineretului un supliment de
nutreţuri concentrate în cantităţi de cea. 1,5-2 kg, funcţie de vârstă.

TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA DE LAPTE

Producţia de lapte obţinută de la taurine are o importanţă deosebită, pe de o parte datorită

rolului său major în alimentaţia omului, iar pe de altă parte datorită ponderii acestei producţii
în eficienţa economică a activităţii de exploatare a taurinelor. Rentabilitatea acestei activităţi
apare ca evident şi prin valorificarea superioarăde către animale a furajelor vegetale, a
produselor secundare obţinute din agricultură şi a diferitelor categorii de reziduuri industriale.
Laptele se caracterizează prin palatabilitate ridicată, grad mare de digestivitate, iar sub
raportul valorii nutritive este considerat un aliment complet ( conţine circa 20 aminoacizi, 25
vitamine, 45 elemente minerale, 10 acizi graşi, permiţând obţinerea a circa 1000 produse ).
Este secretat de glanda mamara (ugerul), care, la taurine este formată din 4 sferturi (unităţi
glandulare ), independente între ele si terminate fiecare prin câte un mamelon ( sfârc ).
Laptele de vaca se compune din: apa cea. 87,50 %, substanţa uscata cea. 12,50 % ( grăsime
3,80 %, substanţe proteice 3,30 %, lactoza 4,70 % si substanţe minerale 0,70 % ) şi are
următoarele proprietăţi:
• densitatea laptelui variază între 1.028 - 1.032, cu media de 1.030;
• temperatura de fierbere 100,2°C;
• punctul de îngheţare ( crioscopic ) 0,55° C;
• conţinutul de grăsime 2,8 - 4,8 %;
• conţinutul de proteine 2,7 - 3,7 %;
• aciditatea ( in grade Thorner) este de 16 - 18 °T, la laptele proaspăt;
• reacţia dupa muls este amfotera sau neutra;
• pH-ul variază între 6,6 - 6,8;
• vâscozitatea laptelui este de 2,2 la 0°C si de 1,7 la 30°C.
Factorii care influenţează producţia de lapte
A) Producţia individuală de lapte a vacilor este influenţată de o serie de factori genetici,
fiziologici, de exploatare şi climatici, cei mai importanţi fiind următorii:
> Rasa - sub acest aspect trebuie reţinut ca există rase specializate pentru producţia de lapte
(Holstein, Friză, Jersey, etc. ), cu producţii foarte mari, rase cu producţie medii de lapte (
BNR, Bruna, Schwyz, Simmental etc.), rase cu producţii mici de lapte (rasele neameliorate şi
cele specializate pentru producţia de carne), rase cu procent ridicat de grăsime în lapte (
Jersey, Guernsey), etc.
>Tipul fiziologic - influenţează producţia de lapte a animalelor datorită relaţiilor de
interdependenţă cu tipul morfologic, constituţional, temperamental şi productiv.
La taurine sunt întâlnite trei tipuri fiziologice: respirator, digestive şi mixt ( cu predominarea
uneia din laturi). Cele mai productive animale se încadrează în tipul respirator şi se
caracterizează prin: animale cu forme corporale uscăţive, schelet fin, musculatură slab
dezvoltată, constituţie fină, temperament vioi, o capacitate foarte mare de valorificare a
furajelor în direcţia producţiei de lapteşi la care predomină latura catabolică a metabolismului,
în speţă proceselor de oxidare.
>Individualitatea - în condiţii identice de hranire si intretinere, sunt animale ce realizează
producţii mici de lapte şi animale recordiste. Aceste diferenţe sunt date de potenţialul genetic
individual pentru producţia de lapte rezultat în urma combinării diferite a genelor.
> Vârsta - sub raportul vârstei s-a constatat ca producţia de lapte creste de la lactatia I-a pana
la atingerea lactaţiei maxime, (moment diferit funcţie de gradul de ameliorare şi precocitate al
animalelor), după care urmează o perioadă de platou şi apoi se înregistrează o diminuare a
producţiei pe măsura înaintării în vârstă a animalelor.
Astfel, la rasele precoce (Holstein, Jersey) producţia maximă se realizează la lactaţia a IlI-a, a
IV-a, iar la rasele mai tardive la o vârstă mai mare 91actaţia a V-a, a Vl-a. De asemenea
gradul de precocitate al unui animal este scos în evidenţă de cantitatea de lapte produsă la
lactaţia I faţă de lactaţia maximă (rasele precoce realizează peste 75-80 %).
>Luna de lactatie - referitor la acest factor s-a constatat ca cea mai mare producţie de lapte
se înregistrează în cursul primelor 3 luni de lactatie, dupa care producţia înregistrează un
platou şi apoi o fază descendentă diminuându-se treptat către luna a X-a de lactatie,
amplitudinea scăderii fiind dictată de gradul de ameliorare al animalelor. Cantitatea de lapte
pe luni de lactatie înregistrează, în cifre relative valorile de mai jos :
- Lunal-a- 11,50 - 12,50 % ; - Luna a Vl-a - 10,50 - 11,00 %;
- Luna Il-a - 13,00 - 13,50 % ; - Luna a VH-a - 8,50 - 9,00 %;
- Luna IlI-a - 12,70 - 13,00 % ; - Luna a VIII-a-7,50 - 7,70 %;
- Luna IV-a - 12,30 - 12,50 % ; - Luna a IX-a - 6,00 - 6,50 %;
- Luna V-a - 11,50 - 12,30 % ; - Luna a X-a - 4,00 - 4,50 %;
>Dezvoltarea corporala - sau mai precis raportul dintre greutatea corporala si producţia de
lapte
Din acest punct de vedere s-a constatat ca în interiorul fiecărei rase ar exista o greutate
corporala optima care se corelează cu cea mai mare producţie de lapte si că aceasta ar trebui
să constituie greutatea medie urmărita prin selecţie la stabilirea tipului dorit, pentru fiecare
rasa de taurine in parte.
La rasele mixte din ţara noastră s-a constatat că indicele somato-productiv (indicele lapte) -
raportul dintre greutatea corporală şi cantitatea de lapte pe lactaţie variază, în medie, între 1/7
- 1/8, iar la rasele specializate pentru producţia de lapte sau la exemplarele recordiste acest
raport poate fi de 1/9 - 1/10 si chiar mai mult.
> Starea de sănătate - este în strânsă corelaţie cu productivitatea, în sensul că numai o
vacă sănătoasă va putea da o producţie ridicata de lapte;
> Durata repausului mainar - poate să varieze între 40 - 100 zile, în funcţie de o serie de
factori: producţie realizată, grad de ameliorare, stare de întreţinere, etc.
Lipsa repausului mamar sau acordarea unuia necorespunzator ca durata, influenţează negativ
producţia lactatiei următoare, determinând în acelaşi timp si o scădere a vitalităţii produsului
ce se va obţine. Pentru aceasta se recomanda ca vacile sa fie cat mai bine hrănite si îngrijite în
perioada repausului mamar, dandu-li-se astfel posibilitatea sa se refacă si sa-si formeze
rezerve pentru lactatia următoare.
> Hranirea - reprezintă cel mai important factor de exploatare ce condiţionează producţia
de lapte. Pentru aceasta este necesar sa se asigure permanent o hranire în baza unor raţii
optimizate în raport cu dezvoltarea corporală, nivelul productiv, starea de întreţinere şi vârstă.
O alimentaţie uniformă, realizată în mod raţional, fara întreruperi si cu nutreţuri de buna
calitate, asigura exteriorizarea potenţialului genetic al animalelor şi împiedică apariţia celor
două fenomene complementare subnutriţia şi suprafurajarea, ambele dăunătoare şi cu efecte
negative immediate asupra producţiei de lapte, respectiv asupra eficienţei economice a
creşterii taurinelor.
> Adăparea - cantitatea de apa consumata zilnic influenţează producţia de lapte a vacilor,
deoarece s-a constatat ca între cantitatea de apa si producţia de lapte exista o strânsă corelaţie.
Astfel, cu cat producţia de lapte a vacii este mai mare, cu atat ea are nevoie si de o cantitate
mai mare de apa. In acest scop se recomanda ca vacile să aibă la discreţie apa necesara (
adapatorile automate fiind cele mai indicate pentru acest scop ), la temperaturi cuprinse între
10 - 15°C sau să fie adăpate de minimum trei ori pe zi.
> Mulgerea - poate influenta producţia de lapte atât cantitativ cât si calitativ. Mulsul
trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe: să fie complet, realizat într-un timp cât mai scurt,
la ore fixe, la intervale egale de timp şi în linişte pentru a asigura obţinerea unei cantităţi
sporite de lapte, a unui procent sporit de grăsime şi pentru a diminua incidenţa îmbolnăvirii
ugerului.
>Condiţiile climatic - temperatura, umiditatea, precipitaţiile atmosferice, curenţii de aer etc.,
pot să influenţeze producţia individuala de lapte. în general, temperaturile scăzute ( în
perioade scurte de timp) produc o creştere a consumului specific şi o sporire a conţinutului de
grăsime din lapte, dar atunci când sunt asociate cu ploi reci mai ales în perioada de pasunat
pot reduce producţia de lapte cu 10 - 15 %.
B)Producţia totală de lapte a vacilor este în corelaţie cu următorii factori:
> Efectivul de vaci mulse - se găseşte într-un raport direct proporţional cu producţia
totală de lapte, fiind un factor extensiv asupra căruia se poate acţiona cel mai rapid în această
direcţie. Creşterea efectivului de animale, însă, este dependentă de o serie de factori (gradul
de intensivizare al producţiei de furaje, fertilitatea solului, densitatea animalelor/100 ha, etc.)
ce pot limita această creştere.
> Nivelul producţiei individuale - reprezintă cel mai economic factor de sporire a
producţiei totale de lapte. Are însă dezavantajul realizării într-o perioadă mai lungă de timp,
deoarece implică o serie de măsuri de selecţie şi ameliorare a efectivului, precum şi de
aplicarea unei tehnologii optimizate de exploatare a animalelor.
> Activitatea de reproducţie - trebuie să aibă ca obiectiv prioritar obţinerea în fiecare an,
de la fiecare vacă a unei fătări, deoarece producţia de lapte apare după fătare. Prin aceasta se
realizează un interval corespunzător între fatari si se previn o serie de perturbaţii ale funcţiei
de reproducere a vacilor.
C)Producţia de lapte - marfă - reprezintă cantitatea de lapte valorificată de către producător,
cu respectarea normelor sanitar-veterinare şi de calitate prevăzute în standardele în vigoare,
condiţionează în mod direct rezultatele financiare obţinute de către fiecare fermă şi este
influenţată de următorii factori:
> Volumul total de lapte fizic - se găseşte într-o relaţie direct proporţională cu producţia
de lapte-marfâ. Este important ca fiecare fermier să producă o cantitate căt mai mare de lapte
pentru obţinerea unei producţii mari de lapte-marfă.
> Consumul intern de lapte - reprezintă atât cantitatea de lapte administrată în hrana
tineretului, cât şi pierderile ocazionale datorate transportului şi manipulărilor, pe plan intern a
laptelui. Se recomandă utilizarea unei tehnologii moderne de creştere a tineretului, care să
permită introducerea cât mai de timpuriu a înlocuitorilor de lapte în hrana acestora şi
reducerea pierderilor interne, în vederea limitării la maximum a acestui consum.
> Calitatea laptelui - influenţează producţia marfă la momentul valorificării acestuia,
deoarece prin contractul de vânzare sunt luaţi în calcul o serie de indici calitativi ai laptelui: %
de grăsime, % de proteină, aciditatea, densitatea, încărcătura microbienă, numărul de celule
somatice, etc, care pot determina obţinerea unor câştiguri suplimentare prin recalcurare
(laptele STAS fiind laptele recalculat la 3,5 % grăsime), sau pot diminua veniturile prin
acordarea unor penalităţi.
LAPTE STAS (3,5 % gr) = ((Cantitate lapte fizic (kg) * % grăsime)/3,5)

Tehnologia întreţinerii vacilor de lapte

întreţinerea vacilor de lapte implică asigurarea unor condiţii optime de adăpostire a acestora în
vederea creării condiţiilor necesare exteriorizării potenţialului lor productiv şi se realizează
diferenţiat în funcţie de sezon.
> întreţinerea vacilor de lapte pe timp de vara
Practica creşterii vacilor de lapte arată că pe timpul verii întreţinerea acestora se poate realiza
folosindu-se trei variante: întreţinerea la adăpost, întreţinerea pe păşune în tabere de vară şi
întreţinerea mixtă ( stabulatie + pasune ), în funcţie de sistemul de exploatare utilizat, de
gradul de ameliorare al animalelor, de gradul de modernizare şi caracterul fermei, de suprafaţa
şi calitatea păşunilor deţinute, etc.
A) întreţinerea vacilor de lapte la adăpost - este o metodă utilizată atunci când ferma nu
dispune de păşune sau când practică un sistem intensiv de exploatare.
Avantajele acestei variante sunt în principal legate de următoarele aspecte: reducerea
consumului de furaje, datorită lipsei mişcării, evitarea consumului selectiv al plantelor ceea ce
conduce la o utilizare mai eficientă a păşunilor, evitarea degradării păşunilor prin călcare şi
prin poluarea cu dejecţii, evitarea cheltuielilor cu organizarea taberei de vară, etc.
Dezavantajele majore ale acestei tehnologii sunt legate de creşterea preţului de cost/produs,
datorită cheltuielilor suplimentare pentru recoltarea, transportul şi administrarea furajelor şi de
efectul negativ al limitării mişcării asupra stării de sănătate şi activităţii de reproducţie a
animalelor.
în vederea atenuării efectelor negative generate de lipsa de mişcare adăposturile trebuie
prevăzute obligatoriu cu padocuri exterioare, calculate astfel încât să asigure o suprafaţă
minimă de cea. 12-13 mp/animal. în aceste padocuri animalele sunt hrănite atât ziua cât şi
noaptea, fiind transferate în adăpost numai pentru realizarea mulsului şi administrarea
nutreţului concentrat.
Esenţa sistemului este reprezentată de producerea continuă a masei verzi necesară animalelor
pe toată durata hrănirii, în baza unei scheme de cultură „ conveer verde", care se alcătuieşte în
funcţie de o serie de aspecte: efectivul de animale de furajat, cantitatea de masă verde
necesară/cap/zi, perioada în care se va realiza furajarea, durata optimă de utilizare a fiecărei
plante din cadrul schemei de cultură, producţia realizată de fiecare specie de plante, etc.
B)întreţinerea vacilor de lapte la păşune (în tabere de vară) - reprezintă o variantă de
întreţinere utilizată cu precădere în unităţile ce dispun de păşuni amplasate la o distanţă de
peste 2 km de fermă şi presupune menţinerea animalelor, pe toată perioada de păşunat, în
amenajări speciale denumite „ tabere de vară".
Folosirea acestei tehnologii implică parcurgerea a două etape distincte:
• pregătirea taberei de vară - presupune construirea unor şoproane în vederea adăpostirii
animalelor pe vreme nefavorabilă prevăzute cu iesle pentru furajarea suplimentară;
amenajarea unor umbrare pe păşune pentru odihna animalelor în orele călduroase ale zilei;
amenajarea unor construcţii pentru instalarea utilajelor de muls, a tancurilor pentru păstrarea
laptelui, a unor puncte pentru executarea tratamentelor sanitar-veterinare şi a însămânţării
artificiale, a unor zone unde se depozitează rezervele de furaje pentru timpul nefavorabil,
alimentarea cu energie electric şi cu apă potabilă; organizarea şi întreţinerea păşunilor în
vederea practicării unui păşunat raţional, etc.
• pregătirea animalelor - are în vedere realizarea operaţiilor specifice scoaterii animalelor
la păşunat: refacerea individualizării animalelor şi marcarea celor care urmează să intre în
efectiv; tratarea animalelor bolnave; întocmirea unui program de păşunat şi obişnuirea
animalelor cu consumul furajelor verzi.
C)întreţinerea mixtă a vacilor de lapte - se utilizează de regulă în unităţile ce dispun de
suprafeţe reduse de păşunui ce nu pot asigura o cantitate suficientă de masă verde, hrana
animalelor fiind completată cu nutreţ verde administrat suplimentar la adăpost. în această
variant animalele sunt duse în fiecare dimineaţă, după muls, la păşune, unde beneficiază de
mişcare şi de efectele favorabile ale factorilor de mediu şi, în funcţie de programul de păşunat
adoptat, sunt aduse şi hrănite suplimentar la adăpost.
Prezintă avantajul utilizării adăpostului pe tot parcursul anului, nemaifiind necesare
cheltuielile ocazionate de amenajarea taberei de vară.
> întreţinerea vacilor de lapte pe timp de iarnă
în perioada de iarnă, pentru crearea unor condiţii optime de microclimat, se impune protejarea
animalelor de vremea nefavorabilă prin întreţinerea lor într-un adăpost, întreţinere ce se poate
reliza în două variante: stabulaţie legată şi stabulaţie liberă.
STABULAŢIA LEGATĂ, a reprezentat, în trecut, cel mai răspândit sistem de întreţinere
datorită unor avantaje de ordin tehnologic (tratament individual al vacilor la muls, condiţii
superioare de odihnă, supravegherea mai uşoară a stării de sănătate, etc), dar utilizarea lui s-a
restrâns în ultimul timp datorita unor neajunsuri majore ( productivitatea redusă a muncii,
efortul fizic mare depus de către lucrători, influenţa negativă a lipsei de mişcare asupra
animalelor şi nu în ultimul rând obţinerea unui lapte mai puţin igienic).
în funcţie de mărimea efectivului animalele pot fi întreţinute legat cu aşezarea pe două rânduri
şi dispunerea „crupă la crupă" sau pe două ori patru rânduri cu dispunerea „cap la cap".
Standul de odihnă are dimensiuni variabile funcţie de rasa animalelor, frecvent preferându-se
cel cu dimensiuni mijlocii 115/190 cm. Pentru facilitarea odihnei standurile sunt delimitate
din două în două, prin separatoare metalice de stand mai scurte cu cea. 10 cm decât lungimea
standului şi sunt acoperite cu un strat gros de paie sau cu un covor de cauciuc.
Legarea vacilor la iesle se realizează cu ajutorul sistemului vertical de legare tip„Grabner"ce
limitează drastic mişcarea înainte şi înapoi a animalelor.
In adăpost exsistă o alee de furajare, situată central, construită astfel încât să permită circulaţia
mijloacelor mecanice, mărginită de iesle de diferite tipuri şi două alei de serviciu plasate de-a
lungul celor doi pereţi longitudinali ai adăpostului.
Furajarea animalelor se poate realiza manual (în cazul exploataţiilor cu efective reduse) sau
mecanizat cu ajutorul unei remorci tehnologice, iar adăparea la adăpători mecanice cu clapetă
una pentru două vaci.
Mulgerea se realizează mecanizat fie cu instalaţia de muls cu colectarea laptelui la bidon, fie
cu instalaţia de muls cu colectarea şi transportul centralizat al laptelui pe conductă.
Evacuarea dejecţiilor este mecanizată, utilizându-se instalaţia cu racleţi cu mişcare continuă
sau racleţi batanţi montaţi într-o fosă colectoare amplasată în spatele standului de odihnă.
Pentru atenuarea efectelor negative ale întreţinerii legate asupra animalelor, adosturile trebuie
prevăzute cu padocuri exterioare care să asigure minimum 10-12 mp/cap unde acestea să fie
furajate pe timp favorabil
STABULAŢIA LIBERA: a început să fie utilizată din ce în ce mai mult datorită multiplelor
avantaje pe care le prezintă (posibilitatea mecanizării şi automatizării proceselor de producţie,
creşterea productivităţii muncii, eficienţă economică, obţinerea unui lapte de calitate
superioară, avantajele benefice ale mişcării asupra stării de sănătate a animalelor, etc).
Dintre dezavantajele majore ale acestui sistem menţionăm: tratamentul de grup aplicat
animalelor, incidenţa mai mare a accidentelor, consumul de furaje mai mare cu cea. 10-15 %
şi cuantumul mai mare al investiţiilor ce trebuie efectuate pentru implementarea sistemului.
Esenţa sistemului constă în faptul că animalele sunt libere să circule în adăpost şi în
padocurile amplasate în afara acestuia. Din punct de vedere al organizării interioare adăpostul
prezintă următoarele zone:
• zona de odihnă poate fi cu spaţiu comun de odihnă, pe aşternut permanent asigurând
cea. 6-8 mp/cap sau cu spaţiu individualizat de odihnă compartimentat în cuşete individuale
cu dimensiuni variabile (1,2/2,25 m) ce asigură un confort superior al cazării. Pentru sporirea
unor condiţii optime de odihnă zona respectivă se acoperă cu un aşternut de paie sau un covor
de cauciuc;
• zona de mişcare se găseşte, de regulă, între zona de odihnă şi zona de furajare şi este
mai jos cu cea. 15-20 cm decât acestea şi are o lăţime minimă de cea. 2,5 m pentru a permite
circulaţia liberă a animalelor. Reprezintă zona murdară a adostului, zona unde se instalează
plugul raclor tip „Delta" pentru evacuarea dejecţiilor;
• zona de furajare poate fi amplasată central sau excentric (de-a lungul unui perete
longitudinal al adăpostului) funcţie de mărimea efectivului. Este reprezentată de aleea de
furajare betonată şi de ieslea de furajare. Accesul animalelor, din zona de mişcare, la zona de
furajare se realizează printr-un grilaj autoblocant.
Mulgerea animalelor se realizează în săli speciale de muls dimensionate în funcţie de mărimea
efectivului, prevăzute cu o serie de compartimentări (sală de aşteptare, compartiment pentru
amplasarea tancurilor de recepţia laptelui, compartiment pentru amplasarea pompelor de
vacuum, compartimente pentru plasarea khiturilor de spălare a instalaţiei, etc), ceea ce
contribuie la obţinerea unui lapte igienic.
>îngrijirea animalelor - are in vedere realizarea unor activităţi menite sa atenueze efectele
nefavorabile ale intretinerii in stabulatie. Cele mai importante masuri ce trebuie avute în
vedere sunt:
- asigurarea posibilităţii de ieşire liberă a animalelor în padocuri şi asigurarea unei densităţi
corespunzătoare a acestora in adăpost;
- supravegherea atenta a stării de sănătate si a condiţiilor de întreţinere a animalelor;
- verificarea stării aşternutului, astfel încăt sa fie in permanenta curat si uscat pentru a asigura
un confort sporit animalelor;
- verificare permanenta a individualizării animalelor, complectarea crotaliilor lipsa si
înlocuirea celor deteriorate;
- curăţirea si ajustarea permanenta a ongloanelor, izolarea şi tratarea animalelor
bolnave;
-urmărirea si realizarea programului de vaccinări si tratamente contra bolilor parazitare si
infecto-contagioase;
Tehnologia hrănirii vacilor de lapte
Alimentaţia vacilor de lapte reclamă folosirea unor nutreţuri care să optimizeze producţia de
lapte şi preţul de cost al acestuia. Tehnologia de hrănire se poate practica în două variante:
hrănirea diferenţiată sezonier şi tehnologia de hrănire din stoc.
A) Tehnologia de hrănire diferenţiată sezonier - presupune utilizarea unor nutreţuri diferite
în fiecare din cele două perioade ale unui an: păşunat şi stabulatie.
> în perioada de păşunat raţia furajeră utilizată în hrana animalelor este
constituită în principal din masă verde (cea. 80-85 %), la care, în funcţie de producţia de lapte
obţinută, se pot adăuga cantităţi variabile de nutreţuri fibroase şi concentrate.
Masa verde se utilizată în hrana animalelor în corelaţie directă cu varianta de întreţinere
utilizată. Astfel:
• în cazul întreţinerii animalelor pe păşune utilizarea masei verzi se realizează prin păşunat
liber pe păşuni naturale sau cultivate. Pentru obţinerea unor rezultate bune este foarte
important ca păşunea să fie organizată în tarlale împrejmuite cu gard electric, al căror număr
variază funcţie de numărul de animale, cantitatea de masă verde consumată pe cap de animal,
durata unei reprize de păşunat, producţia medie a păşunii, timpul de refacere, etc.
In principiu introducerea animalelor pe păşune se poate realiza în ultima decadă a lunii aprilie
- prima decadă a lunii mai (funcţie de zonă), atunci când plantele au ajuns la o înălţime de
minimum 15-20 cm. Trecerea animalelor pe păşune trebuie să se realizeze treptat într-o
perioadă de cea. 15 zile, timp în care animalele vor primi în furajare nutreţuri fibroase, în
special dimineaţa, iar intervalul de păşunat va fi mărit zilnic.
In situaţiile în care vacile au producţii mari de lapte si păşunea nu satsface necesarul cantitativ
sau calitativ de hrana se recomanda ca raţia să fie completata cu un supliment de concentrate
de 150 - 200 g pentru fiecare kg de lapte produs.
Suprafaţa de pasune necesară unei vaci cu o producţie buna de lapte variază în raport de
calitatea acesteia fiind cuprinsă între 0,5 şi 1,5 ha cand păşunea este de calitate foarte slabă;
•în varianta administrării masei verzi la iesle trebuie organizată producerea acesteia într-un
sistem de culturi succesive denumit „ conveer verde". In organizarea acestuia se va avea în
vedere cantitatea de nutreţ consumată de animale (se are în vedere un consum mediu cuprins
între 50-65 kg masă verde/cap/zi), timpul de utilizare, perioada optimă în care poate fi
utilizată fiecare plantă, etc. Este foarte importantă alegerea corectă a modului de recoltare şi
administrare a furajelor, mai indicată fiind administrarea sub formă tocată, deoarece permite
mecanizarea fluxului tehnologic şi măreşte gradul de consumabilitate al furajelor.
> în perioada de stabulaţie raţia furajeră administrată în hrana animalelor este compusă din
nutreţuri conservate, cele mai frecvent utilizate fiind:
• fibroasele - sunt reprezentate de fânuri de bună calitate de leguminoase sau graminee în
cantităţi de 1,0-1,5 kg/100 kg greutate vie. Ele au rolul de a asigura o mare parte din necesarul
de săruri minerale şi vitamine, precum şi dezvoltarea microflorei şi microfaunei ruminale;
• suculentele - sunt reprezentate în această perioadă de porumbul siloz datorită efectului
său lactogen deosebit, producţiilor mari realizate şi posibilităţilor ridicate de conservare şi
depozitare. Se administrează în hrana vacilor de lapte în cantităţi cuprinse între 3,0-5,0 kg/100
kg greutate vie. Tot în această categorie intră şi subprodusele industriale borhotul de bere şi
tăieţeii de sfeclă ce se administrează în cantităţi de cea. 2,0 kg/100 kg greutate vie;
• concentratele - sunt utilizate sub forma amestecului de fermă şi sunt administrate în
complectarea raţiei de bază, în cantităţi variabile funcţie de producţia de lapte.
In funcţie de calitatea nutreţurilor de volum ce alcătuiesc raţia de bază cantităţile administrate
pot varia între 250-450 g/ kg/lapte.
Raţia de hrana a vacilor va fi administrata in 2 - 3 tainuri zilnice. Administrarea nutreţurilor
va trebui sa fie făcută intotdeauna intr-o anumita ordine pentru a facilita digestia, dimineaţa la
primul tain se administrează fânul, urmează primul tain de concentrate şi apoi suculentele,
după care ordinea se repetă.
B) Tehnologia de hranire din stoc - se foloseşte în unităţile mari cu un grad ridicat de
modernizare ce utilizează sistemul intensiv de exploatare. Are caracteristic utilizarea
nutreţurilor conservate în hrana animalelor pe toată durata anului şi prezintă următoarele
avantaje majore: obţinerea unei constante a raţiei pe toată durata anului şi posibilitatea
mecanizării recoltării şi administrării furajelor.
în funcţie de numărul furajelor folosite se poate întâlni sub două forme polidieta şi monodieta.
Tehnologia mulgerii vacilor de lapte
Mulsul constituie o operaţie de foarte mare importanta practica deoarece de modul cum este
organizat si aplicat depinde in mare măsura nivelul cantitativ şi calitativ al producţiei de lapte,
dezvoltarea si buna funcţionare a glandei mamare, obţinerea unui lapte igienic etc.
în realizarea cu succes a acestei operaţiuni trebuie respectate o serie de principii: realizarea
unui muls complet, obţinerea unui lapte cu calităţi igienice superioare, prevenirea rănirii
ugerului, folosirea eficientă a forţei de muncă, etc.
Atât in tara noastră cât şi în alte ţări, în practica creşterii şi exploatării vacilor de lapte sunt
utilizate două sisteme de muls si anume: mulsul manual şi mulsul mecanic.
> Sistemul de muls manual - constituie un sistem întâlnit din ce în ce mai rar şi folosit mai
mult în exploataţiile cu efective foarte reduse şi în mod deosebit în gospodăriile particulare
datorită dezavantajelor pe care le prezintă legate de calitatea laptelui, productivitatea muncii,
efortul depus de îngrijitori, etc.
Mulsul propriu-zis impune parcurgerea mai multor etape: pregătirea locului de muls (curăţirea
zonei de odihnă şi aerisirea adăpostului); pregătirea mulgătorului (spălarea mâinilor şi
îmbrăcarea unui echpament adecvat); pregătirea vaselor în care se va realiza şi depozita
laptele (spălarea şi clătirea acestora); pregătirea animalului ( perierea trenului posterior al
acestuia, legarea cozii, spălarea şi ştergerea ugerului, efectuarea masajului iniţial). Se poate
practica în trei variante:
• Mulgerea cu mâna plină - constă din prinderea mamelonului cu mana de jur împrejur,
încât vârful mamelonului să rămână liber sub degetul cel mic. Reprezintă cea mai buna
metoda, deoarece nu răneşte şi nici nu jenează mameloanele. Se foloseşte la animalele adulte,
care au o viteză bună de cedare a laptelui.
• Mulgerea cu nod - are caracteristic prinderea mamelonului de maniera încât degetul cel
mare îndoit sa alunece pe lungimea sa. Sistemul se foloseşte cu bune rezultate, în special în
cazul vacilor care au fie mameloanele prea groase (cărnoase), fie au o viteză mică de cedare a
lptelui. Metoda conţine o doza de brutalitate asupra mamelonului producând adesea
traumatizarea, iritarea si chiar lezarea acestuia.
• Mulgerea cu două degete - consta din prinderea mamelonului cu degetul mare si cel
arătător. Se foloseşte cu bune rezultate în cazul vacilor primipare care au mameloanele prea
scurte.
> Sistemul de muls mecanic - reprezintă un sistem modern de muls ce cunoaşte o răspândire
din ce în ce mai mare datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă: eficienţă economică
sporită, productivitatea muncii ridicată, reducerea efortului fizic, obţinerea unei producţii
cantitative şi calitative sporite de lapte şi, în mod deosebit, obţinerea unui lapte cu o calitate
igienică deosebită.
în vederea implementării cu rezultate bune a acestui sistem de muls, fermele trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii: exsistenţa unor efective mari de vaci. exploatarea unor
animale cu un grad mare de ameliorare ce se pretează la mulsul mecanic, practicarea unui
sistem intensiv şi a unei tehnologii optimizate de exploatare, prezenţa unor muncitori cu un
grad înalt de calificare, etc.
Sistemul de muls mecanic adoptat într-o unitate de exploatare se găseşte într-o corelaţie
directă cu sistemul de exploatare folosit, mai precis cu modalitatea de întreţinere.
A) In varianta întreţinerii animalelor în stabulaţie legată mulsul mecanic poate fi realizat în
trei variante:
•Mulsul cu IMMB (instalaţia de muls mecanic la bidon) presupune colectarea laptelui la bidon
în interiorul grajdului şi transportul lui într-un bazin mare de colectare la unul din capetele
adăpostului. Instalaţia de muls poate fi dotată cu mai multe posturi de muls pentru fiecare
mulgător, necesită investiţii relativ reduse pentru implementare, nu necesită construcţii
suplimentare, dar are o productivitate redusă a muncii şi datorită obţinerii unui lapte cu calităţi
igienice mai reduse aria lui de răspândire se reduce din ce în ce mai mult;
•Mulsul cu IMMC - 2 (instalaţia de muls ce asigură colectarea şi transportul centralizat al
laptelui). Prezintă avantajul obţinerii unui lapte igienic deoarece acesta nu mai ia contact cu
aerul din adăpost sau cu mâna mulgătorului. Din momentul extragerii lui, prin intermediul
furtunului de lapte şi al conductei de lapte, laptele este condus direct în tancurile izoterme de
colectare.
Asigură o productivitate a muncii mai mare decât varianta precedentă, reduce efortul depus de
mulgători, dar necesită investiţii mai mari la achiziţie şi implementare.
•Mulsul cu G.I.M- 2 (grupul individual de muls) reprezintă o variantă folosită în mod deosebit
în fermele cu efective reduse, în gospodăriile populaţiei sau în maternităţile fermelor mari.
Este o instalaţie de muls în care toate componentele (motor electric, pompa de vacuum,
aparatul de muls şi toate celelalte componente) sunt montate pe un cărucior ce este deplasat de
la un animal la altul.
B)Iîn varianta întreţinerii animalelor în stabulaţie liberă mulsul se realizează în săli de muls
amplasate în construcţii speciale prevăzute în mod obligatoriu cu următoarele compartimente:
sala de muls propriu-zisă, sala de aşteptare, camera de colectare şi răcire a laptelui, camera în
care se găseşte generatorul de vacuum, instalaţiile de spălare, etc.
Avantajele acestei variante de muls sunt multiple: productivitate foarte mare a muncii,
mulgerea animalelor în condiţii deosebite de igienă, posibilitatea dotării sălii de muls cu o
serie de echipamente ce permit înregistrarea automată a cantităţii de lapte produsă de fiecare
animal, realizarea unei hrăniri diferenţiate a animalelor în funcţie de producţia de lapte, etc.
Dezavantajul major al acestei metode de muls îl constituie investiţiile mari de achiziţionare şi
punere în funcţiune a instalaţiei. Dintre cele mai utilizate tipuri de săli de muls amintim:
• sala de muls tip ,,Tandem"cu capacităţi diferite - are locurile de muls dispuse pe două
rânduri simetrice, animalele având o poziţie simetrică cu aleea mulgătorilor. Prezintă
avantajul tratării individuale a animalelor la muls, dar induce o productivitate mai redusă a
muncii datorită distanţei parcursă de mulgător pe aleea de serviciu de la un animal la altul.
• sala de muls tip ,,Brăduleţ" - se deosebeşte de precedenta prin modul de dispunere al
animalelor. Vacile sunt dispuse pe două rânduri simetric şi oblic faţă de aleea mulgătorului.
Prezintă avantajul unei productivităţi mai mari cu cea. 25-30 % decât sala tip „Tandem"
(mulgându-se cea. 35 -38 vaci/oră şi pe mulgător), dar prezintă dezavantajul unui tratament de
grup aplicat animalelor ceea ce impune practicarea unei lotizări a animalelor după nivelul
productiv;
• sala de muls tip „Rotolactor " - are capacităţi mari şi se utilizează cu precădere în unităţile
cu efective mari de animale. Prezintă o platformă de muls circulară compartimentată în
standuri individuale, care are un angrenaj propriu de rotire, durata unei rotaţii complete fiind
corelată cu producţia de lapte a animalelor.
Mulgătorii au o platformă de muls plasată la mijlocul sălii de muls, iar vacile au acces pe
platformă printr-o uşă automată după ce în prealabil ugerul a fost spălat şi uscat la trcerea
printr-un culoar de acces. Asigură cea mai mare productivitate a muncii (60-80
vaci/oră/mulgător, dar implică costuri mari la implementare.
Mulsul vacilor în săli speciale impune parcurgerea următoarelor etape: aducerea vacilor din
adăpost în sala de aşteptare, punerea în funcţiune a instalaţiei de muls, introducerea vacilor în
sala de muls, pregătirea ugerului animalelor, ataşarea paharelor de muls, supravegherea
mulsului, detaşarea paharelor de muls la încheierea mulsului, dezinfecţia mameloanelor şi
dirijarea animalelor către adăpost.

TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA DE CARNE

Carnea constituie un alt produs important ce se obţine de la bovine, fiind deosebit de apreciată
atât pentru pentru conţinutul sau in principii nutritivi si pentru calităţile sale diete::, e unanim
recunoscute, cât şi pentru ponderea din ce în ce mai mare pe care o are în rentabilitatea
creşterii taurinelor şi participă la fondul mondial de carne cu peste 30 %.
Sub raportul compoziţiei chimice, carnea de taurine, se prezintă ca un aliment complet ce
conţine 36,2 % SU (18,7 % proteină şi 15,3 % grăsimi), are o caloricitate de 1800 kcal/kg şi
are în componenţă toţi aminoacizii esenţiali şi aproape toate vitaminele.
Deasemenea, taurinele furnizează o carne convenabilă sub raportul costului de producţie,
deoarece valorifică o gamă largă de furaje de volum ce se găsesc mai frecvent şi sunt ieftine.
Masculii castraţi realizează sporuri mai mici de creştere, consecutive unui consum specific
superior, dar produc o carne mai bună decât a tăuraşilor, însă inferioară femelelor.
Femelele realizează greutăţi la sacrificare, randamente şi carcase mai mici, dar carnea este
mai perselată şi marmorată, mai fină, mai fragedă, mai suculentă, mai deschisă la culoare, cu
gust şi aromă mai plăcute.
> Precocitatea - Animalele aparţinând raselor precoce se ingrasa mai repede si depun
cantităţi mari de came si grăsime, comparativ cu cele din rasele semiprecoce si mai ales
tardive. Randamentul la taiere, frăgezimea si suculenta camii sunt mai ridicate la animalele
precoce ;
> Influenta hranei - O hranire raţionala si bine echilibrata in principii nutritivi, conduce
la obţinerea unei cami superioare calitativ si cu o mare valoare calorica. Tinand seama de
sortimentele de nutreţuri folosite, se disting mai multe tipuri de hranire : " tipul voluminos " în
care predomina nutreţurile fibroase si suculente si care se foloseşte mai ales in cazul bovinelor
adulte, a celor reformate si a tineretului în vârsta de peste 1 an si jumătate, asigură obţinerea
unei cami la un pret de cost mai scăzut, dar de calitate mai slabă; " tipul concentrat " este un
tip de hranire specific ingrasarii intensive a tineretului taurin, nutreţurile concentrate din hrana
reprezintă peste 50 % din valoarea nutritiva a raţiei, asigură sporuri zilnice mari de creştere (
900 - 1200 g/cap/zi) si o carne de calitate superioară, dar la un pret de cost mai ridicat; " tipul
lactat " foloseşte la îngrasarea viţeilor, utilizând aproape exclusiv in hrana laptele si
substituienţii de lapte. Asigură sporuri mari de creştere (peste 1200 g/cap/zi), randament
ridicat la sacrificare (60-62 %), proporţie mare a cărnii în carcasă, însuşiri organoleptice
excepţionale, dar este un tip de hranire costisitor, intrucat in foarte multe cazuri carnea
obţinută nu acoperă cheltuielile de producţie.
Legat de tipul furajelor folosite: masa verde şi fânul favorizează obţinerea unei cărni
superioare cu însuşiri organoleptice deosebite; concentratele influenţează pozitiv culoarea,
marmorarea, perselarea şi celelalte însuşiri organoleptice; nutreţurile însilozate determină
obţinerea unei cărni cu mai multă apă, de consistenţă moale şi culoare mai închisă.
>Sistemul de ingrasare - la taurine se pot utiliza trei sisteme de ingrasare si anume: intensiv,
semiintensiv si extensiv.
Ingrăşarea intensivă generează cele mai bune rezultate, concretizate în valorificarea mai
timpurie şi la greutăţi mai mari a animalelor, realizarea unui randament ridicat la sacrificare,
raport favorabil între macrocomponente şi came cu însuşiri organoleptice superioare.
îngrăşarea semiintensivă asigură obţinerea unor rezultate mai mici comparative cu sistemul
precedent, sporuri de creştere mai reduse cu cea. 25 %, consum sporit de hrană, randament la
sacrificare mai redus cu 5 %, ponderea cărnii în carcasă mai redusă, dar indicele de seu este
mai mare.
îngrăşarea extensivă realizează cei mai reduşi indicatori ai producţiei de carne materializaţi
atât în cantitatea de came produsă, cât şi în calitatea şi economicitatea acesteia.
B) Producţia totală de carne - este influenţată de următorii factori:
> Efectivul de taurine sacrificate - se află în corelaţie direct proporţională cu producţia
de carne şi reprezintă un factor extensiv de sporire a acesteia. Numărul de animale fiind
limitat de posibilităţile de asigurare a furajelor, creşterea producţiei de came se poate realiza
prin sporirea numărului de produşi/femelă matcă, creşterea intensităţii de selecţie, optimizarea
raportului de sexe, reducerea ponderii reformei de necessitate, folosirea vacilor reformate la
încrucişări industrial,etc.
> Greutatea medie la sacrificare - reprezintă un factor intensiv de sporire a producţiei de
carne. Greutatea medie a animalelor la sacrificare pe plan mondial este de 350-400 kg. în
vederea obţinerii unei cantităţi mai mari de carne se recomandă sacrificarea tineretului la
greutăţi corporale de peste 450 kg şi a animalelor adulte la greutăţi mai mari de 600 kg.
> Randamentul la sacrificare - la taurine, randamentul la taiere variază in funcţie de rasă,
vârstă, sexul animalului, sistemul şi starea de ingrasare etc.
Taurinele din rasele de came ( Hereford, Shorthorn, Aberdee - Angus, Santa Gertruda )
realizează un randament la taiere ce variază între 60 - 70 %, rasele mixte 52 - 60 % ), iar
taurinele din rasele de lapte au un randament la sacrificare de 38 -46 %. Cat priveşte
randamentul la taiere al bubalinelor, el variază intre 39 -48 %.
Tehnologii de îngrăşare utilizate la taurine
Producţia de carne la taurine se poate obţine în urma îngrăşării animalelor în trei sisteme:
extensive, semiintensiv şi extensive, fiecare având caracteristici proprii.
>Tehnologia de îngrăşare în sistem extensiv - se întâlneşte din ce în ce mai rar în
exploataţiile cu efective foarte reduse de animale, în gospodăriile populaţiei, datorită unor
neajunsuri de ordin tehnic şi economic. Are la bază întreţinerea animalelor pe păşuni naturale
şi hrănirea acestora numai cu nutreţuri de volum fără adaosuri de concentrate.
Ritmul acumulărilor medii zilnice este de 400-600 g/cap/zi, consecutiv unui consum specific
de 8-20 UN/kg spor. Sunt utilizate la îngrăşare animale tinere în vârstă de peste 12-13 luni şi
animale adulte, durata îngrăşării fiind de 5-6 luni.
> Tehnologia de îngrăşare în sistem semiintensiv - are la bază utilizarea în hrana animalelor
a nutreţurilor de volum şi a unor subproduse din industria alimentară, care se suplimentează
cu cantităţi moderate de nutreţuri concentrate.
Prezintă avantajul utilizării unor sortimente de produse şi subproduse vegetale şi din industria
alimentară, ieftine ce nu pot fi folosite direct în alimentaţia omului. Structural, perioada de
îngrăşare este împărţită în trei subperioade:
• subperioada de pregătire - vizează următoarele activităţi: preluarea şi recepţia
animalelor, transportul şi lotizarea acestora, carantinarea animalelor şi obişnuirea acestora cu
consumul progresiv al nutreţului ce va constitui baza raţiilor de îngrăşare şi are o durată de
15-25 zile. în această subperioada
• subperioada de îngrăşare propriu-zisă - are caracteristic participarea nutreţului de bază
în proporţie de 65-70 % din valoarea raţiei zilnice. Durata acestei subperioade este diferită şi
variază în funcţie de sporul de creştere realizat şi greutatea propusă a fi realizată la sacrificare.
• subperioada de finisare - reprezintă ultima parte a procesului de îngrăşare, în care
nutreţurile de volum se reduc în favoarea celor concentrate. Are loc îmbunătăţirea calităţii
comerciale a animalelor, a calităţii comerciale a cărnii (marmorarea şi persilarea ţesutului
muscular), îmbunătăţirea indicilor de abator, etc.
Sub raportul nutreţului de bază utilizat, în practică, se cunosc mai multe variante de îngrăşare
semiintensivă:
Ingrasarea pe baza de masa verde
Se practică în unităţile ce dispun de păşuni bogate si cantităţi suficiente de masa verde
asigurate prin cultură. în funcţie de condiţiile concrete acest sistem de ingrasare poate avea loc
în mai multe variante: numai pe pasune, pe pasune cu adaos de masa verde din conveer, pe
baza de pasune cu adaos de suplimente de concentrate, pe baza de masa verde cosita cu adaos
de concentrate etc. Indiferent de varianta aleasa se vor respecta zilnic câteva indicaţii
metodice :
 asigurarea zilnica in hrana a suplimentului mineral necesar, format din calciu si sare de
bucătărie;
 asigurarea pe păşuni a surselor de apa, umbrarelor necesare si jgheaburilor pentru
asigurarea suplimentului de nutreţuri concentrate;
 gruparea animalelor la pasune pe sexe si loturi, parcelarea păşunilor ( pasunarea unei
parcele nefiind indicata mai mult de 7 zile, iar in cursul unei zile a cate 12-14 ore);
 castrarea tăuraşilor cu cea. 20 - 25 zile înainte de a fi scoşi la păşune.
 întreţinerea pe păşune are o durată de cea. 100-150 de zile şi se utilizează, de
preferinţă, tineretul în vârstă de peste 12 luni ce poate realiza un spor de creştere de cea. 700-
800 g/cap/zi, consecutiv unui consum specific de 7,5- 10 UN/kg spor
Rezultatele obţinute in tara noastră dupa acest sistem de îngrăşare arata ca cele ma mari
sporuri zilnice pe cap de animal au fost obţinute la tineretul in vârsta de 12 - 14 luni ( 400 -
700 g ), comparativ cu cel in vârsta de 6 - 12 luni ( 300 - 600 g ), ingrasat numai pe pasune de
buna calitate. In cazul păşunilor slab productive, se recomanda introducerea unui supliment de
nutreţuri concentrate. Perioada de îngrăşare pe păşune este urmată de o perioadă variabilă de
îngrăşare în stabulaţie ce se realizează în adăposturi închise, cu întreţinerea liberă pe aşternut
permanent, animalele fiind hrănite cu masă verde la discreţie şi un adaos de 2-2,5 kg
concentrate.
Ingrăşarea pe baza de nutreţuri suculente
Se practica in general in perioada de iama folosindu-se, cel mai frecvent, porumbul siloz, ca
nutreţ de bază, dar mai pot fi utilizate şi alte suculente (semisiloz de ierburi, sfeclă,
bostănoase, tăieţei de sfeclă, borhoturi, etc.) . Vârsta animalelor preluate pentru acest tip de
îngrăşare trebuie să fie de minimum 6-7 luni, dar cele mai bune rezultate se obţin utilizând
animale de peste 12 luni. Ponderea nutreţului însilozat nu trebuie să depăşească 50-55 % din
valoarea nutritivă a raţiei, diferenţa completându-se cu nutreţuri fibroase şi concentrate, cu
asigurarea zilnică a necesarului de minerale. Se pot obţine sporuri de creştere zilnice de 700-
900 g/cap/zi cu un consum specific de 8-9 UN/kg spor.
Ingrăşarea cu nutreţuri fibroase si grosiere
Acest sistem este folosit in special in zonele de munte ( mari producătoare de fanuri) si cele
de câmpie (producătoare de mari cantităţi de coceni, paie si alte deşeuri vegetale ).
Nutreţurile fibroase şi grosiere pot intra în raţie in proporţie de 50 - 55 %, din totalul U.N. si
pot fi administrate sub formă tocată. Pentru completarea necesarului de proteina se poate
folosi ureea, cate 30-35 g pentru fiecare 100 kg greutarte vie - ureea se va prepara în raport de
1/9 cu melasa, amestec ce se va dilua cu apă în aceeaşi proporţie de 1: 9.
Paiele si cocenii, tocaţi in prealabil, se vor stropi cu un asemenea amestec, iar folosirea lor in
hrana va fi făcuta numai dupa 10 ore de la stropire. Este foarte important să se asigure
necesarul de minerale, un rol foarte important avându-1 sulful ce trebuie asigurat în raport de
1/10-1/12 faţă de uree şi o cantitate minimă de 0,5 kg fân/100 kg greutate vie.
> Tehnologia de îngrasare în sistem intensive-industrial
Ingrasarea intensiva de tip industrial a tineretului taurin se realizează in unităţi specializate
care permit organizarea si mecanizarea proceselor de producţie cu maxima eficienta. Acest
sistem de îngrăşare prezintă următoarele caracteristici: utilizează material biologic provenit de
la rasele specializate de came sau de la rasele mixte, ori metişi ai acestora; foloseşte un regim
de nutriţie intens, cu raţii echilibrate şi structurate corespunzător cerinţelor specific fiecărei
etape de vârstă; adăposturi specific fiecărei categorii de vârstă, personal specializat, tehnologii
modem de creştere.
Recepţia animalelor destinate îngrăşării se poate realizează la vârste mici cea. 3-4 săptămâni
de la naştere din ferme îndemne, în baza unui contract ferm de afluire, condiţiile minime de
preluare fiind: stare bună de cănătate, conformaţie corporală corectă, obişnuirea cu consumul
de substituient de lapte administrat la găleată. După recepţie animalele sunt lotizate în funcţie
de vârstă şi greutate şi sunt cazate ân adăposturi organizate în boxe colective, adăposturi ce au
fost pregătite în prealabil prin curăţire mecanică şi igienizare.
In general, sistemul intensiv de îngrăşare este structurat în trei faze fiecare având caracteristici
proprii:
• Faza I (alăptare-înţărcare) - durează de la vârsta de preluare până la vârsta animalelor de
70 de zile. Animalele sunt întreţinute în boxe colective pe aşternut permanent sau pe
pardoseală tip „grătar", beneficiind de o suprafaţă de întreţinere de 1,3-1,4 mp/cap. Pe
peretele dinspre aleea de furajare, boxele sunt prevăzute cu iesle betonate, pentru fibroase şi
concentrate, dotate cu sistem de blocare a capului animalelor şi cu dispositive de fixare a
găleţilor cu substituient de lapte.
Adăparea se realizează prin adăpători comune cu nivel constant una/boxă, iar evacuarea
dejecţiilor se face mecanic cu lamă racloare.
Baza hrănirii animalelor o constituie substituienţii de lapte, fânul de lucerna şi concentratele
de calitate foarte bună administrate la discreţie. Consecutiv acestui tip de hrănire animalele
pot realiza un spor mediu de creştere de 700-800 g/cap. Animalele sunt înţărcate cu cea. 10
zile înaintea transferului în adăposturile de faza a-II-a, transfer realizat pe principiul „ totul
plin - totul gol" după efectuarea vaccinărilor specific.
•Faza a II-a (creştere-îngrăşare) - are o durată de cea. 190 de zile, animalele fiind
întreţinute în adăposturi tip hală, în stabulaţie liberă, în boxe colective cu pardoseala tip
„grătar". Animalele trebuie să beneficieze de o suprafaţă de întreţinere de 2,0-2,5 mp/cap până
la greutatea de 350 kg şi de 3,0-3,5 mp/cap peste această greutate.
Alimentarea cu apă se face la discreţie utilizîndu-se adăpători comune cu nivel constant
una/boxă, iar evacuarea dejecţiilor se poate realiza hidraulic sau mecanic.
Pe peretele dinspre aleea de furajare boxele sunt prevăzute cu iesle betonate dotate cu grătare
metalice de furajare (front de furajare 20 cm/cap). Furajarea se va realiza la discreţie, cu
nutreţuri de volum (fibroase şi suculente ) de foarte bună calitate şi nutreţ concentrat sub
forma unui amestec unic administrat cu ajutorul unei remorci tehnologice, animalele putând
realiza un spor de creştere de cea. 1100 g/cap/zi.
•Faza a IlI-a (îngrăşare-fmisare) - are o durată de cea. 140 de zile, când animalele
realizează o greutate de peste 450 kg, consecutive unui spor de creştere de peste 1250
g/cap/zi. întreţinerea animalelor se realizează în adăposturi tip „hală", în boxe colective cu
pardoseala din grătar de beton armat. Boxele, în partea dinspre aleea de furajare, sunt dotate
cu iesle din beton prevăzute cu grătare metalice de furajare (front de furajare 25 cm/cap).
Hrănirea animalelor se realizează la discreţie asigurându-se 2-3 sortimente de nutreţuri sau un
furaj unic, raţiile furajere fiind concepute astfel încât să asigure realizarea sporului de creştere
planificat şi îmbunătăţirea însuşirilor organoleptice ale cărnii.
Adăparea se realizează la discreţie prin adăpători commune cu nivel constant una/boxă, iar
evacuarea dejecţiilor se realizează mechanic cu lamă racloare sau hydraulic.
La finalizarea îngrăşării, livrarea se face în totalitate pe întregul adăpost după principiul „totul
plin-totul gol" evitându-se constituirea de noi loturi de animale, care, eventual, nu au ajuns la
masa corporal de valorificare.
După depopulare, adăposturile sunt supuse igienizării mecanice şi dezinfecţiei în vederea unei
noi populari.

Rase de ovine crescute în România

RASA MERINOSUL DE PALAS

Rasa Merinos de Palas se caracterizează printr-o buna dezvoltare corporala, un format
corporal uşor dreptunghiular, cu profil mezomorf si o conformaţie corporală armonioasa.
Are o foarte buna extindere a lânii, şi indici de reproducţie ridicaţi: fecunditatea medie 92-96
%, iar prolificitatea medie 128 % cu maxima de 142 %.
Lâna - producţii medii de 7-12 kg la femele si de 13-16 kg la masculi, cu lungimea şuviţelor
cea. 8-9 cm, fineţe de 19-21 microni si un randament la spălare de cea. 38%.
Carne - greutăţii corporale mari de cea. 65 kg (62-68 kg) la femele si 100 kg (80-130 kg) la
masculi, ritm mare de creştere realizat de tineret de peste 230 de g/cap/zi şi un randament la
sacrificare de cea. 46-48 % la tineretul ingrasat si de cea. 46 % la ovinele adulte.
Lapte - producţii de lapte, în cea. 132 zile de lactatie realizează o producţie medie de lapte de
130 kg din care aproximativ 90 % este folosita pentru alăptarea mieilor, iar dupa înţărcare
animalele pot fi mulse o perioada de 40-60 de zile, putând realiza in condiţii bune de hranire
si întreţinere o producţie de 20-30 kg lapte marfa cu un procent mediu de 5,5 %grasime si 5,3
% proteina.
MERINOSUL DE TRANSIL VANIA
Merinosul de Transilvania se caracterizează printr-un format corporal mezomorf, talie
mijlocie, trunchi potrivit de lung, larg si adânc, membre relativ scurte cu osatura puternica.
Rasa Merinos de Transilvania are un grad mare de variabilitate al extinderii lânii pe corp,
standardul rasei prevede ca lâna sa fie extinsa la nivelul capului până la unghiurile interne ale
ochilor, sa imbrace obrajii, sa acopere bine abdomenul, iar pe membre să depăşească
genunchiul si jaretul.
Lâna - lâna deasa, bine incheiata, cea. 6,5 kg la oi si 7,5-8,5 kg la berbeci, uniforma cu un
usuc de buna calitate, şuviţele au lungimea de cea. 9 cm, fineţea medie de 22-24 microni si un
randament la spălare cuprins intre 37-43 %.
Carne - in condiţiile sistemului intensiv de îngrăşare, mieii realizează sporuri bune de
creştere - cea. 180 g/cap/zi si un randament la sacrificare de 46-49 %, iar adultele au o
dezvoltare mijlocie, greutatea corporala fiind de cea. 46-48 kg la femele si 75-80 kg la
masculi.
Lapte - cea. 70-90 kg într-o perioada medie de 5,5 luni de lactatie, din care 85-88 % este
consumata de miel. Dupa înţărcare animalele mai pot fi mulse o perioada de cea. 50 de zile,
putând realiza o producţie de 6-10 kg lapte marfa.

RASA TIGAIE
Rasa Tigaie are o constituţie robusta, rusticitate si rezistenta mare la boli si un grad mare de
adaptabilitate la condiţiile diferite de exploatare.
Extinderea lânii mai puţin buna, formează un mot la nivelul frunţii, acoperă relativ
bine abdomenul (in mod deosebit la exemplarele din turmele selecţionate), iar la nivelul
membrelor coboară până aproape de genunchi si jaret.
Lâna - producţia este intre 3,0-4,5 kg, cu lungimea şuviţelor de 8-12 cm, randamentul la
spălare de 50-55 % şi fineţeai are o medie cuprinsa intre 31-33 microni.
Carne - tineretul are o buna capacitate de îngrăşare, realizând sporuri medii de 140-170
g/cap/zi şi un randament la sacrificare de 48-49 %. Animalele adulte au o dezvoltare mijlocie,
greutatea corporala medie fiind de cea. 43-50 kg la femele si cea. 70 kg la masculi.
Lapte - in medie 80-90 kg de lapte cu un procent mediu de grăsime de 6,4 % in cea. 180 zile
de lactatie, consumul intern reprezentând cea. 65 %, iar producţia marfa cea. 30-35 kg.
Varietăţile rasei Tigaie
In cadrul rasei Tigaie s-au diferenţiat patru varietăţi distincte deosebite intre ele prin culoarea
lânii si a jarului de pe extremităţile corpului: alba (bela), bucalaie, ruginie si neagra.

-Varietatea alba - are atat culoarea cojocului cat si a extremităţilor alb uniform.
- Varietatea bucalaie - are lâna de pe corp de culoare alba si jarul de pe extremităţi de culoare
castanie de diferite nuanţe (de la brun cenuşiu până aproape de negru).
- Varietatea ruginie - are lâna de culoare alba, iar jarul de pe extremităţi de culoare ruginie cu
nuanţe mai inchise sau mai deschise.
- Varietatea neagra - are atat lâna de pe corp cat si jarul de pe extremităţi de culoare neagra
RASA ŢURCANĂ
Rasa Ţurcană este adaptata la condiţii vitrege de exploatare si se caracterizează prin
rusticitate, rezistenta mare la boli si la condiţiile de mediu mobilitate pronunţata si
pretabilitate la exploatarea prin transhumanta pe distante mari.
In general, lâna are o cusătura descheiata, o extindere mediocra pe corp, fiind mai rara in mod
deosebit in regiunea abdominala, iar la nivelul membrelor coboară până la jumătatea
antebraţului si până aproape de jaret.
Lâna - cusătura descheiata, suvite de forma conica cu doua categorii de fibre: lungi si groase
cea. 25-30 % ( lungimea medie de 20-25 cm şi fineţea de 58-65 microni) si fibre scurte si
subţiri cea. 70-75 %, fara strat medular ( lungimea de 9-12 cm, fineţea intre 28-30 microni).
Producţia medie de lâna este de 1,9-3,0 kg la femele si de 2,5-4,5 kg la masculi, cu un
randament la spălare de peste 65 %.
Carne - aptitudini mai puţin bune pentru producţia de came, ritm relativ redus de creştere la
tineret 140-150 g/cap/zi, insusiriilor calitative mai scăzute ale cărnii şi randament la
sacrificare de 46-49 %. Animalele adulte au o dezvoltare mijlocie, greutatea corporala medie
fiind de cea. 38-42 kg la femele si cea. 60-80 kg la masculi.
Lapte - potenţial de peste 100 kg cu un procent mediu de 7 % grăsime într-o perioada de
lactatie de 180-200 de zile. Dupa înţărcare ovinele mai pot fi mulse cea 4-5 luni obtinandu-se
o cantitate de 50-65 kg lapte marfa.
Pielicele - se obţin in mod deosebit de la varietăţile brumarie si neagra, care au si o buna
capacitate combinativa cu rasa Karakul.
Varietăţile rasei Ţurcană
Rasa Ţurcană prezintă patru varietăţi deosebite intre ele prin culoarea lânii si a jarului de pe
extremităţile corpului: alba,neagra, brumarie si ratca.
- Varietatea alba - are atat culoarea cojocului cat si a extremităţilor alb uniform. Este cea mai
numeroasa varietate si este exploatata in mod deosebit pentru producţiile de lâna si lapte.
- Varietatea neagra - are lâna de pe corp si jarul de pe extremităţi de culoare neagra. Este
exploatata in mod deosebit pentru producţia de pielicele obţinute in mod deosebit in urma
încrucişări i cu rasa Karakul.
- Varietatea brumarie - animalele adulte au lâna de culoare alb-murdar, iar jarul de pe
extremităţi de culoare brumarie. La fel ca si varietatea neagra este exploatata in mod deosebit
pentru valoarea comerciala ridicata a pielicelelor pe care le produce.
RASA KARAKUL
Rasa Karakul face parte din tipul morfologic dolicomorf, aspect corporal „piriform",
musculatură slab dezvoltata înveliş pilos cu aspectul caracteristic lânurilor groase, extindere
mediocra pe corp, capul si membrele până deasupra genunchilor si jaretelor fiind acoperite cu
par scurt si lucios.
Pielicele - reprezintă direcţia de exploatare definitorie a acestei rase. Cele mai valoroase
pielicele se obţin prin sacrificarea mieilor in primele 3 zile de la naştere, atunci când insusirile
buclajului asigura o mare valoare comerciala.
Lapte - in condiţii bune de hranire si întreţinere poate ajunge la cea. 65 kg cu un procent
mediu de 7,6 % grăsime într-o perioada medie de lactatie de 180 de zile. Dupa înţărcare
ovinele mai pot fi mulse 4-5 luni obtinandu-se o cantitate de cea. 40 kg lapte marfa.
Lâna - doua categorii de fibre: lungi si groase si scurte si subţiri, lungimea şuviţelor variază
in funcţie de grosime fiind cuprinsa intre 7-12 cm, iar cantitatea de lâna groasa si mixta
obţinută de la aceasta rasa variază intre 1,8 -3,0 kg si are un randament la spălare de peste 55
%.
Carne - are o importanta mai redusa la aceasta rasa, datorita specificului exploatării. Astfel,
se obţin doua categorii de came (carnea mieilor sacrificaţi in primele zile de la naştere pentru
producţia de pielicele si carnea obţinută in urma sacrificării animalelor adulte reformate),
ambele cu o valoare comerciala redusa. Animalele adulte au o dezvoltare mijlocie, greutatea
corporala medie fiind de cea. 42-50 kg la femele si cea. 55-70 kg la masculi.
Varietăţile rasei Karakul
- Varietatea neagra - este cea mai numeroasa si se caracterizează prîntr-o culoare negru-
uniform pe toata suprafaţa corpului.
- Varietatea brumarie — animalele adulte au lâna de culoare alb-murdar, iar jarul de pe
extremităţi de culoare brumarie.
- Varietatea alba - are atat culoarea cojocului cat si a extremităţilor alb uniform. Este mai
puţin numeroasa si a inceput sa aiba o importanta mai mare in ultimul timp datorita
posibilităţii de vopsire in diferite culori.
-
Rase de ovine specializate pentru producţia de lapte

RASA FRIZĂ
Are o conformaţie corporala tipica, format corporal piriform, capul relativ mare, cu profilul
convex, urechile lungi si late, gatul lung si subţire, linia superioara dreapta, crupa larga si
dreapta, abdomenul voluminos, ugerul foarte bine dezvoltat, membrele relativ lungi si
puternice, acoperite cu jar până deasupra genunchiului si jaretului. Animalele au o dezvoltare
corporala medie de 40-45 kg la femele si 80-90 kg la masculi. Producţia principala este cea de
lapte unde realizează performante de excepţie: 400 -700 kg lapte într-o perioada de lactatie de
cea. 200 zile, recordul fiind de cea. 1500 kg, cu un procent mediu de grăsime de 6.4 %.
Producţia cantitativa de lâna este redusa datorita extinderii mediocre a lânii pe corp (capul,
până dupa ceafa membrele până peste genunchi si jaret si coada sunt acoperite cu jar de
culoare alba), fiind in medie de 4-4,5 kg, cu lungimea şuviţelor de 10-15 cm si fineţea de 33-
38 microni.
Rasa Friza se caracterzeaza printr-o precocitate deosebita (in condiţii bune de creştere si
hranire, oile pot produce primul miel la vârsta de 1 an ) si o prolificitate foarte mare de 200-
225 %, realizând adesea cate trei, uneori chiar patru si cinci miei la o fatare.

Rase de ovine specializate pentru producţia de carne

RASA SUFFOLK
Are o capacitate mare de transmitere in descendenta a aptitudinilor pentru producţia de came,
motiv pentru care se foloseşte foarte mult la încrucişare cu alte rase pentru producţia de came.
obtinandu-se produşi cu o buna precocitate, viteza mare de creştere, capacitate ridicata de
conversie a furajelor si carcase de foarte buna calitate.
Rasa Suffolk are o dezvoltare corporala mijlocie, conformaţie tipica pentru came, format
corporal pronunţat dreptunghiular, dimensiunile de lărgime si adâncime ale trunchiului foarte
bine dezvoltate, membre scurte si puternice si produce o came de foarte buna calitate,
suculenta si savuroasa, cu o buna marmorare si persilare. Greutatea oilor este in medie de 80-
113 kg, iar a berbecilor de 113-150 kg.
Lâna de pe corp, are o culoare alba, iar jarul de la nivelul membrelor si al capului are o
culoare brun-inchis, este semilucioasa, cu o lungime a şuviţelor de 6,0-8,7 cm si fineţea de 25-
33 microni. Producţia obţinută de la aceste animale este relativ mica (datorita extinderii
mediocre pe corp ) 3,0-4,0 kg la femele si 5,0-6,0 kg la masculi cu un randament la spălare de
cea. 52 %.
Rasa Suffolk are o buna prolificitate de 125-130 %, iar oile au o buna capacitate lactogena
ceea ce asigura produsilor un ritm de creştere accentuat. In tara noastră au fost aduşi din
Anglia berbeci Suffolk si s-au folosit la producerea de metişi industriali pentru came prin
încrucişare cu oile din rasele locale, obtinandu-se o imbunatatire a precocităţii si calităţii
carcasei îndeosebi la metişii rezultaţi din încrucişări cu rasa Tigaie si cu oaia Spanca.

Exploatarea ovinelor pentru producţia de lapte

în exploatarea ovinelor pentru producţia de lapte, în funcţie de suprafeţele de păşune,

posibilităţile de hrănire şi condiţiile de adăpostire existente în unităţile crescătoare, pot fi
întâlnite trei sisteme de întreţinere: pe păşune, în semistabulaţie şi în stabulaţie permanentă.
-întreţinerea oilor pe păşune - este cel mai vechi sistem de întreţinere folosit la ovine fiind
încă în actualitate în zonele de munte cu pajişti permanente, care nu pot fi valorificate în mod
eficient decât prin păşunat. Esenţa sistemului constă în împărţirea ovinelor în turme în funcţie
de condiţia fiziologică, astfel:
- oi mulgătoare (400-500 cap.);
- tineretul an curent (300 cap.);
- tineretul an precedent (200-300cap.);
- berbeci de reproducţie (60-80 cap.);
în vederea utilizării cât mai eficient, păşunea se împarte în tarlale care vor fi păşunate
succesiv stabilindu-se un program de păşunat ce va ţine cont de condiţiile atmosferice şi de
orarul de exploatare al animalelor.
Adăpostirea animalelor pe timpul nopţii se realizează în construcţii improvizate denumite
„târle", care sunt mutate succesiv, (la câteva zile), utilizându-se astfel dejecţiile obţinute pe
perioada de odihnă ca îngrăşământ pentru ridicarea producţiei de masă verde obţinută de pe
păşunea respectivă (operaţiune cunoscută sub denumirea de „târlire").
Adăparea animalelor, în această variantă, se realizează, de obicei, utilizând sursele naturale
de apă.
-întreţinerea în semistabulaţie - este un sistem de întreţinere practicat în unităţile care
dispun de suprafeţe reduse de păşuni şi constă în scoaterea animalelor pe păşune un timp
relativ redus (câteva ore zilnic) mai mult în scopul efectuării mişcării, restul timpului ovinele
sunt întreţinute la adăpost şi furajate cu masă verde obţinută prin cultivare.
In situaţia în care masa verde nu este suficientă animalele primesc în complectarea raţiei
furaje fibroase, grosiere sau concentrate. Animalele sunt întreţinute în adăpost pe aşternut
permanent (storişte), care este evacuat mecanic sau manual ori de câte ori este nevoie. în
vederea adăpării adăpostul este racordat la o sursăde alimentare cu apă, ovinele fiind adăpate
din adăpători tip „jgheab " cu nivel constant.
- întreţinerea în stabulaţie permanentă - este un sistem de întreţinere folosit în unităţile
care nu dispun de suprafeţe de păşuni şi constă în întreţinerea animalelor la adăpost atât iarna
cât şi vara. Această variantă de întreţinere presupune hrănirea animalelor pe timpul verii cu
masă verde obţinută prin cultivare, după o anumită schemă (conveier verde) luînduse în calcul
la stabilirea necesarului o serie de elemente: numărul de animale, mărimea perioadei de
hrănire cu masă verde, cantitatea de masă verde necesară fiecărui animal, timpul necesar unei
plante din momentul semănatului până la utilizare, durata de utilizare, etc.
Acest sistem prezintă o serie de dezavantaje legate de ridicarea costului laptelui(datorită
cheltuielilor ocazionate de aplicarea tehnologiilor de cultivare recoltare şi transportul masei
verzi la adăpost), limitarea mişcării animalelor, ceea ce poate conduce la apariţia anumitor
afecţiuni ale membrelor, organizarea activităţii de reproducţie şi a activităţii de evacuare a
dejecţiilor.
Având în vedere că esenţa sistemului de exploatare presupune menţinerea animalelor numai
în adăpost, trebuie ca acesta să asigure condiţii corespunzătoare de confort, respectiv o
suprafaţă de cea. 1,8 mp/cap în cazul berbecilor, cea. 1,0 mp/cap pentru oi fătătoare şi cea.
0,35 mp/cap pentru tineret. în adăpost pentru îmbunătăţirea condiţiilor de odihnă a animalelor
se utilizează aşternutul permanent, care se evacuiază mecanic sau manual (funcţie de gradul
de modernizare al unităţii) de regulă de două ori pe an (primăvara şi toamna) sau ori de câte
ori este nevoie, iar adăparea se face utilizând adăpători tip „jgheab" cu nivel constant.
Indiferent de sistemul de întreţinere utilizat furajarea ovinelor pe timpul iernii se face
utilizând nutreţuri conservate, astfel: fibroasele în cantităţi de cea. 0,5-1,0 kg/cap/zi se
folosesc în hrana tuturor categoriilor de ovine, grosierele (paiele, vrejii şi cocenii)sunt
utilizate mai ales în furajarea oilor sterpe, sau a celor gestante aflate în prima parte a gestaţiei
putând ajunge chiar la cea. 50 % din valoarea raţiei, suculentele (nutreţul siloz, sfecla, sunt
consumate cu plăcere de către animale şi se administrează în cantităţi de 3,0-4,0 kg, respectiv
2,0 kg/cap /zi şi nutreţurile concentrate (sub formă de uruieli), care se administrează numai în
perioada de stabulaţie în complectarea raţiei de bază.
Mulsul ovinelor începe, în general, primăvara devreme după înţărcarea mieilor şi se termină
la începutul toamnei (luna septembrie), atunci când ovinele îşi încheie perioada de lactaţie. Pe
perioada lactaţiei numărul mulsorilor este variabil în funcţie de producţia de lapte, realizându-
se trei mulsori /zi la începutul lactaţiei, două mulsori/zi la mijlocul lactaţiei şi numai o singură
mulsoare/zi în ultima lună de lactaţie.
Mulsul manual este cel mai frecvent sistem de muls întâlnit la ovine la noi în ţară, se
realizează într-un ţarc special numit „strungă"în două variante: mulsul „dinapoi" şi mulsul
„lateral". In această variantă de muls un mulgător poate mulge cea. 100-120 de oi/mulsoare.
Mulsul mecanic se întâlneşte în ţările cu tradiţie în creşterea ovinelor pentru producţia de lapte
(Franţa, Israel), care cresc rase specializate în producţia de lapte (Friză, Awassi), cu sfârcuri
mari, utilizându-se diferite tipuri de instalaţii de muls
(instalaţii de muls la bidon, instalaţii de muls cu transportul laptelui pe conductă, platforme de
muls rotative, etc).
Are avantajul că reduce foarte mult efortul mulgătorilor, măreşte productivitatea muncii (cea.
240 oi/oră/mulgător), dar necesită investiţii iniţiale mari.
Exploatarea ovinelor pentru producţia de carne
In exploatarea ovinelor pentru producţia de came se întâlnesc două tehnologii principale:
îngrăşarea mieilor şi îngrăşarea (recondiţionarea Janimalelor adulte, fiecare având o
anumită pondere în producţia totală de carne de ovine.
îngrăşarea mieilor se practică în două variante: îngrăşarea intensivă şi îngrăşarea
semiintensivă, fiecare avănd anumite particularităţi.
îngrăşarea intensivă se practică pe scară largă, în unităţi specializate, de capacităţi mari (peste
10 000 capete). In vederea îngrăşării mieii sunt afluiţi după înţărcare (la vărste de cea. 50-60
de zile şi la greutăţi de 12-15 kg/cap), după ce în prealabil au fost deparazitaţi şi lotizaţi în
funcţie de vârstă şi greutate corporală.
Intreţinerea mieilor se realizează în adăposturi speciale tip „şopron", compartimentate în
boxe comune cu o suprafaţă de cea. 24 mp, unde sunt cazaţi cea. 70 de capete. Aceste boxe au
pardoseala ridicată cu cea. 0,6-0,8 m de la sol şi construită din grătare de lemn sau metalice cu
spaţiul dintre şipci de cea. 2 cm. Adăparea se realizează la discreţie, fiecare compartiment
fiind dotat cu adăpători tip „jgheab" cu nivel constant.
Hrănirea mieilor se face, de obicei, cu un amestec unic constituit din fân tocat suculente şi
concentrate, care se administrează mecanizat.
Evacuarea dejecţiilor poate fi realizată manual sau mecanic în funcţie de gradul de
modernizare al îngrăşetoriei. In varianta mecanizată de evacuare sub compartimentele de
creştere a mieilor sunt construite două canale de de dejecţii deservite de două pluguri racloare,
care scot gunoiul la unul din capetele adăpostului de unde sunt preluate şi transportate la
platforma de depozitare. In varianta manuală, dejecţiile sunt evacuate după terminarea ciclului
de îngrăşare.
în acest sistem durata îngrăşării este de cea. 100 de zile, în condiţiile realizării unui spor
mediu zilnic de 200-230 g, consecutiv unui consum specific de 6-7 UN /kg spor şi a unei
greutăţi la livrare de 35-40 kg/cap.
Ingrăşarea semiintensivă a mieilor are la bază întreţinerea acestora în adăposturi
nespecializate, utilizarea în hrană a nutreţurilor de volum şi numai într-o perioadă scurtă
(finisarea )folosirea concentratelor în cantităţi moderate. Prin acest sistem performanţele
realizate sunt mai reduse, animalele sunt preluate la vărste şi greutăţi mai mari (20 kg),
realizează sporuri mai reduse (150-180 g/cap/zi), consumul specific este mai mare (7,0-8,0
UN/kg spor), iar durata îngrăşării se prelungeşte peste 150 de zile.
Recondiţionarea oilor adulte vizează animalele care şi-au terminat perioada de exploatare
pentru producţia de lapte, aflate de regulă într-o stare slabă de întreţinere, în scopul
îmbunătăţirii performanţelor calitative şi cantitative pentru producţia de came.
Această operaţiune se desfăşoară de regulă toamna şi parcurge două etape:
- etapa de pregătire sau de acomodare cu furajul administrat cu o durată de 10-20 de zile în
care furajele de volum ajung pană la 60-70 % din nivelul raţiei;
- etapa a 2-a de îngrăşare propriu-zisă, cu durată variabilă(funcţie de starea de întreţinere a
animalelor, caracterizată prin creşterea ponderii furajelor concentrate în structura raţiei până
la 30-40 %. In această tehnologie sporul de creştere realizat diferă în funcţie de rasă variind la
rasele noastre în medie de la 100-150 g'cap /zi, cu un consum specific deasemenea variabil,
între 8,5-16,0 UN-/kg spor.
Exploatarea ovinelor pentru producţia de lână utilizează o tehnologie de exploatare
identică cu cea folosită la exploatarea pentru producţia de lapte. Prioada de tundere a
ovinelor este diferită în funcţie de fineţea lânii, de rasă. de vârsta, de tehnologia de
întreţinere utilizată şi de zona în care se cresc animalele.
Tunsul oilor se realizează în două sisteme: tunsul manual şi tunsul mecanic.
Tunsul manual se foloseşte mai ales în gospodăriile populaţiei şi in unităţile cu efective
reduse şi prezintă dezavantajul unei productivităţi reduse a muncii şi obţinerii unui cojoc de
calitate inferioară.
Tunsul mecanic se practică pe o scară din ce în ce mai mare datorită multiplelor avantaje:
productivitate a muncii crescută, efort redus din partea muncitorilor şi obţinerea unui cojoc de
calitate.

REPRODUCŢIA OVINELOR

Maturitatea sexuala - este influenţată de o serie de factori (precocitatea rasei,

individualitatea, condiţiile de creştere, de dezvoltarea si integritatea anatomica si funcţionala a
organelor sexuale,etc.) si apare diferenţiat in funcţie de sex: la mieluţe pubertatea se instalează
la vârsta de 6-10 luni, iar la masculi la 5-7 luni, cand realizează cea. 50-60 % din greutatea de
adult. Utilizarea la reproducţie a animalelor la o vârsta foarte timpurie reprezintă o practica
greşita, deoarece afectează negativ ritmul ulterior de creştere al animalelor, aptitudinile de
reproducţie viitoare, uşurinţa fatarilor, rezistenta si vitalitatea produsilor, potenţialul
productiv, etc.
Vârsta primei monte variază in funcţie de maturitatea corporala si fiziologica, precocitatea
rasei, nivelul de hranire al animalelor din perioada de creştere, fiind condiţionată de
realizarea a 75 % din greutatea vârstei de adult. In practica reproducţiei la ovine, vârsta
introducerii la reproducţie a mielutelor si berbecutilor este de cea 10-12 luni la rasele precoce
si cea. 18 luni la rasele tardive.
Pentru obţinerea unui procent maxim de fecundare se recomandă realizarea montei intre 16-
20 ore de la inceputul caidurilor, dar cum nu se poate determina cu exactitate acest moment,
in practica se realizează monta sau insamantarea artificiala imediat dupa determinarea
caidurilor, si se repeta la cea. 8-10 ore Spermatozoizii supravieţuiesc in oviductele oii si au
capacitate fecundanta cea. 6-7 ore, iar ovulele sunt apte pentru fecundare, dupa dehiscenta,
cea. 6 ore.
După fătare, apariţia unui nou ciclu sexual are loc la intervale variate, în funcţie de gradul de
ameliorare al rasei, de condiţiile de hrănire şi factorii climatici, caidurile putând reapărea la
18-28 zile (la oile Karakul, cărora li s-au sacrificat foarte timpuriu mieii), la 6-8 săptămâni sau
chiar la 5-7 luni.
Perioada activităţii de reproducţie coincide cu viaţa economică a ovinelor, care durează 6-7
ani, fiind determinată de rasă, starea de sănătate, nivelul productiv, gradul de precocitate,
starea de întreţinere etc.
Sezonul de monta - depinde de o serie de factori: condiţii de mediu (temperatura, precipitaţii,
vânturi, etc), regiune, nivel de alimentaţie, tipul unităţii, scopul economic urmărit, etc. In
general la ovine caidurile apar cel mai frecvent in sezonul de toamna, datorita reducerii
duratei zilei-lumina, ca factor determinant in activitatea de reproducţie, care, alături de
alimentaţia corespunzătoare, determina o secreţie hormonala mai abundenta a hipofizei.
La rasele de ovine crescute in tara noastră pot sa apară trei situaţii privind perioadele de
monta si fatari, fiecare perioada având caracteristici si implicaţii economice aparte.
In condiţiile tarii noastre obţinerea fatarilor timpurii de primăvara reprezintă cea mai buna
varianta, datorita avantajelor multiple:
- produsii sunt foarte bine dezvoltaţi la apariţia masei verzi si pot valorifica foarte eficient
păşunile;
- creste durata lactatiei la oi si creste producţia de lapte datorita efectului lactogen pronunţat
al vegetaţiei suculente de primăvara;
- mieii sunt mai vigurosi si suporta mult mai bine, atat caidurile din perioada de vara, cat si
gerurile din perioada de iama;
- creste producţia de lapte marfa a oilor cu cea. 30 - 35 % si implicit eficienta economica a
exploatării acestora.
- realizarea unei greutăţi mai mari a mieilor la înţărcare , ceea ce creaza premiza utilizării, cu
rezultate deosebite, a tineretului femei la monta timpurie datorita bunei dezvoltări corporale,
sau a masculilor in cadrul sistemului industrial de îngrăşare.

INTENSIVIZAREA REPRODUCŢIEI
In condiţiile unei reproducţii normale si a unei singure fatari pe an ovinele valorifică pentru
reproducţie cea. 184 zile (150 zile gestaţie + 2 cicluri de călduri a 17 zile), sub nivelul altor
specii. In vederea remedierii acestei situaţii si a obţinerii unui număr mai mare de produşi si
mai ales obţinerea eşalonată a acestora se impune valorificarea mai intensa a tuturor
particularităţilor reproductive a ovinelor.
Aceasta se poate realiza prin modificarea unor componente ale tehnologiei de reproducţie, şi
anume: desezonizarea şi provocarea căldurilor ovulaîorii, sporirea frecvenţei fătărilor,
stimularea poliovulaţiei, etc.
-Desezonizarea şi provocarea căldurilor ovulatorii este determinată de mai mulţi factori:
-factorul genetic, reprezentat prin particularitatea rasei şi chiar a femelelor de a prezenta
călduri în mai multe sezoane, este cel mai bine fixat şi corelat cu nivelul de ameliorare şi
gradul de precocitate;
-durata zilei-lumină de 10-12 ore determină activtarea căldurilor; trecerea treptată spre zi
lumină-scurtată în mod artificial determină căldurii ovulatorii;
-lactaţia limitează apariţia căldurilor; oile cu producţii superioare de lapte au perioade de
repaus sexual mai mare;
- prezenţa mielului inhibă apariţia căldurilor prin suprimarea hormonilor gonadotropi,
datorită suptului:
- aplicarea unor substanţe hormonale reprezintă calea cea mai utilizata si cu cele mai sigure
rezultate. Cea mai sigura cale de inducere artificiala a estrului la ovine a fost administrarea
temporara a progesteronului, care in perioada administrării blochează ovulatie, iar dupa
incetarea administrării o induce treptat la toate femelele tratate.
Progesteronul este inglobat in pesarii care sunt introduse in vaginul oii cu ajutorul unui
aplicator si sunt menţinute un anumit număr de zile. Dupa indepartarea pesariilor are loc o
hiperfunctie a hipofizei, se declansaza activitatea ovarelor si caidurile apar intre 24 si 36 ore.
-Sporirea frecvenţei fătărilor - frecventa normala a fatarilor este de o fatare/an si se considera
fatari dese atunci cand se produc doua fatari/an sau trei fatari la doi ani.
Realizarea a doua fatari /an - este o metodologie, care solicita foarte intens organismul
animalelor si in general se aplica la rasele cu un sezon de reproducţie de peste 6 luni si pe
animale adulte reformate sau sterpe.
Realizarea a trei fatari in doi ani - presupune intervalul minim de 8 luni intre fatari: 5 luni de
lactatie, 2 luni de lactatie si 1 luna pregătire pentru monta
O condiţie deosebit de importanta, in reuşita acestei metode, este asigurarea unei hraniri
adecvate, care sa poată sa susţină acest efort al organismului
TEHNICA EFECTUĂRII MONTEI ŞI ÎNSĂMÂNŢĂRILOR ARTIFICIALE
In creşterea ovinelor se folosesc două sisteme de reproducţie : monta şi însămănţarea
artificială.
Monta - presupune utilizarea atat a atât a montei libere, cât şi a montei dirijată.
Monta liberă este caracteristică gospodăriilor populatiilo, unităţilor cu efective relativ mici,
ce practica un sistem de exploatare extensiv şi semiextensiv şi se aplică în turme de producţie.
Aceasta metoda consta in introducerea berbecilor in turmele de oi (raportul de sexe fiind de
1/25-1/30 )si menţinerea lor până cand toate femelele au fost fecundate (cea. 4-5 săptămâni).
Avantajul principal al acestei metode este reprezentat de obţinerea unei fecundităţi ridicate.
Metoda prezintă o serie de dezavantaje: necesită întreţinerea unui număr mare de berbeci care,
la sfîrşitul sezonului, sunt de obicei epuizaţi şi slăbiţi, necunoaşterea originii descendenţilor
dupa tata, posibilitatea transmiterii in efective a unor boli, utilizarea unor masculi cu o
capacitate ameliorativa mai slaba, etc.
Monta dirijată individuală sau la boxă, pe clase de calitate, este metoda cea mai recomandată,
întrucât permite respectarea nominalizării împerecherilor, cunoaşterea originii, putându-se
realiza şi programele de ameliorare specifice fiecărei rase sau biotip. Aplicarea acestui sistem
presupune întocmirea listei de montă, după care berbecii nominalizaţi (raport 1/40) se
introduc în boxe unde sunt aduse oile depistate şi repartizate berbecului respectiv.
Depistarea oilor în călduri se face dimineaţa cu ajutorul "berbecilor încercători" (raportul de
1/80, iar la rasele perfecţionate, la care căldurile sunt mai puţin evidente, raportul este de
1/60). Berbecii încercători, aleşi dintre cei mai viguroşi, dar necorespunzători din punct de
vedere zootehnic, se folosesc prin rotaţie : 4 zile de activitate şi 3-4 zile repaus.
Alegerea oilor în călduri se face de obicei o singură dată pe zi, dimineaţa, la oile de peste 2
ani; în cazul oilor tinere se recomandă depistarea dimineaţa şi după amiaza, la interval de
aproximativ 8-10 ore, pentru a nu pierde un ciclu de călduri.
Insămînţarea artificială - Constituie atat un sistem de reproducţie, cat şi unul din factorii cei
mai importanţi de realizare a procesului de ameliorare, prin folosirea intensă a celor mai
valoroşi berbeci şi fecundarea unui număr mare de oi într-o perioadă de montă. însămânţarea
artificială se poate face cu spermă brută, refrigerată sau congelată. Cel mai mare număr de oi
se însămânţează cu spermă congelată sau refrigerată. Numărul de recoltări zilnice este
variabil, în funcţie de vârstă: de la un berbec adult se recoltează 4 ejaculate, iar de la berbecii
tineri 1-2 ejaculate.
S-a răspândit in majoritatea fermelor din tara noastră, datorita multiplelor avantaje pe care le
presupune:
- numărul mare de oi care se pot însămânţa de la un berbec, într-un sezon (între 500-1000
cap), în funcţie de vigurozitate, vârstă si calitatea spermei;
- reducerea cheltuielilor datorate menţinerii in exploatare a unui număr redus de masculi;
- accelerarea procesului de ameliorare a efectivelor prin utilizarea la reproducţie a celor mai
valoroşi masculi aflaţi in vârful piramidei ameliorării;
- prevenirea răspândirii unor maladii cu transmitere sexuala.
Ca dezavantaje principale al acestei metode menţionam: scăderea fecundităţii, limitarea bazei
de selecţie si posibilitatea accelerării consangvinizarii la nivelul efectivelor de ovine.
GESTAŢIA
Instalarea gestaţiei se exteriorizează printr-un comportament liniştit al animalului, tendinţă de
îngrăşare, iar pe măsura avansării apare asimetria abdomenului, acesta proeminând în partea
dreaptă. Durata gestaţiei este, în medie de 150 zile, cu variaţii între 145-155 zile. Diagnosticul
gestaţiei la ovine se face prin metode clinice (inspecţia, palpaţia), metode de laborator
(biofizice, biochmice) si metode folosirea ultrasunetelor.
Hrănirea oilor gestante - trebuie să corespundă cerinţelor organismului si modificările in
dezvoltarea fătului care au loc pe parcursul celor 150 de zile.
Intensificarea metabolismului în a doua fază a gestaţiei, datorită datorită intensităţii mari de
creştere si dezvoltare a fătului, precum si apariţiei foliculilor secundari, impune
admninistrarea unor furaje cu valoare nutritivă completă si cu nivel energetic superior cu
aproximativ 20 % faţă de cea din perioada de montă.
Structura raţiilor trebuie să cuprindă sortimente variate de furaje fibroase, suculente,
concentrate-nealterate (mucegăite sau îngheţate). Se recomandă evitarea furajelor care pot
provoca avorturi în special în perioada a doua de gestaţie, ca de exemplu nutreţul însilozat, ca
si adminsitrarea de apă prea rece.
Adăpatul corect contribuie la bunul mers al gestaţiei si la fătarea în condiţii normale, atât prin
cantitatea corespunzătoare (în medie, 5 litri pe cap), cat si prin calitate (apa trebuie să fie
curată, la temperatura de 8-10°C, schimbată des şi administrată în jgheaburi curate).
FĂTAREA
Desfăşurarea campaniei de fătări în interval scurt, comasate, simplifică lucrările de
organizare, concentrând majoritatea forţelor din fermă în această activitate.
Organizarea campaniei de fătare începe cu 3-4 săptămâni înainte şi are ca principale obiective
următoarele: pregătirea animalelor, pregătirea saivanelor, instruirea personalului îngrijitor,
pregătirea materialelor necesare desfăşurării in bune condiţii a fatarii, îngrijirea mieilor şi a
mamelor în prima zi după fătare.
Pregătirea animalelor, in aceasta faza si consta in principal in tunderea lânii în jurul ochilor,
in mod deosebit la rasa Merinos, "codinirea" lânii cu aproximativ două săptămâni înainte de
fătare, pentru prevenirea infecţiilor la fătare şi uşurarea suptului.
Pregătirea adăposturilor în care se întreţin oile gestante şi în care vor avea loc ratările consta
in curăţirea si dezinfectarea acestora, amenajarea unui aşternut de paie uscat şi curat si
asigurarea unui micloclimat optim (7-8° C - iama si un coeficient de luminozitate de 1/12
mp)de cazare.
La extremitatea ferită de curenţi a adăpostului se delimitează un compartiment în care se
introduc oile inainte de fatare in scopul evitării aglomeraţiei şi a accidentării mieilor imediat
după fătare. De-a lungul peretelui cel mai adăpostit se fixează boxe individuale, în proporţie
de 5-10 % din totalul oilor care trebuie să fete.
Pregătirea materialelor necesare constă în asigurarea cu medicamente, substanţe
dezinfectante, caiete de evidenţă, cântare, crotalii, cleşte de crotaliat, biberoane, ovisem,
felânăre. De asemenea, în apropierea saivanului de fătare trebuie să se găsească în permanenţă
fânul de calitate şi nutreţurile concentrate, rezervate încă din toamnă pentru oile cu miei.
Fătarea este prevestită prin următoarele semne: abdomenul este coborât, flancurile sunt
scobite, vulva este tumefiată şi congestionată, oaia este neliniştită, începe să se agite, se
izolează de turmă, geme. în mod normal, fătarea la ovine durează aproximativ Vi oră şi
decurge fără complicaţii, distociile fiind foarte rare.
In varianta fatarilor gemelare cel de al doilea miel poate sa apară la un interval de cea 15 min.
Placenta este expulzata in primele 3 ore dupa fatare, iar involuţia uterina durează cea. 20 de
zile. Imediat după expulzare oaia este lăsată să se liniştească, să recunoască şi să lingă mielul,
după care este condusă în compoartimentul oilor cu miei recent fătaţi sau în boxe, după caz,
acordându-li-se îngrijirile specifice acestei categorii.

TEHNOLOGIA CREŞTERII TINERETULUI OVIN

TEHNICA HRÂNIRII ŞI ÎNGRIJIRII MIEILOR SUGARI

Astfel, imediat dupa naştere mielul trebuie sa-si reorganizeze toate funcţiile vitale (respiraţia,
digestia, termoreglarea, sistemul imunitar), pentru a face fata condiţiilor nefavorabile de
mediu in care se regăseşte dupa naştere .
După fâtare, în timp ce oaia se odihneşte, se acordă primele îngrijiri mielului:
-se destupă nările şi gura de mucozităţi, pentru a-i uşura respiraţia;
-se taie ombilicul la distanţa de un lat de palmă de abdomen, se dezinfectează capătul tăiat cu
tinctură de iod şi se masează uşor corpul mielului cu cârpe uscate şi curate, apoi este lăsat să
fie lins de mamă, in scopul activării circulaţiei periferice. Prin Ungere şi miros, la care mai
târziu se adaugă văzul şi semnele sonore, oaia îşi recunoaşte mielul, primindu-1 la supt.
Imediat după fătare mielul trebuie să sugă colostru, primul supt făcându-se pană la saturarea
completă. In primele ore administrarea colostrului este absolut necesară, datorită calităţilor
deosebite ale acestuia: imunizant, laxativ, Conţinutul acestuia în imunoglobuline, anticorpi,
grăsimi, vitamina A contribuie la sporirea vitalităţii şi a rezistenţei organice la primul contact
cu noul mediu. Dacă din diferite motive, imediat după naştere, mielul nu poate suge colostrul
de la mamă, el trebuie aplecat la o oaie care a fătat în aceeaşi zi, pentru ca secreţia lactată să
nu depăşească stadiul de colostru. Pentru a avea certitudinea că mielul are asigurată cantitatea
de lapte necesară în această perioadă, în unele cazuri este nevoie de intervenţia atentă a
omului pentru distribuirea mieilor la oi "doici".
Incepând cu prima zi după fătare, îngrijirea şi întreţinerea mieilor sugari se face diferenţioat,
în funcţie de vîrstă. Grupele de vîrstă la tineretul ovin sunt următoarele :
miei cruzi ............................... 0-10 zile (25-30 capete);
miei "mijlocaşi" ..................... 11-20 zile (50-60 capete);
miei "zburaţi" ........................ 21-30 zile (100-120 capete).
Intreţinerea pe grupe de vârstă are avantajul că se asigură o îngrijire diferenţiată, asistenţă
competentă înca din prima şi cea mai dificilă etapă de viaţă şi se evită pierderile de miei.
Timp de 3-4 zile după tătare oile se ţin în boxe individuale, după care se formează grupe de
cîre 15-20 oi cu miei "cruzi" care se trec într-un compartiment separat. La vârsta de 10-12 zile
se alcătuieşte grupa de miei "mijlocaşi" formată din 50-60 oi cu miei ţinute într-un
compartiment mai mare, în care oile beneficiază de o furajare adecvata stării fiziologice
respective: fanuri, suculente, concentrate, de foarte buna calitate, precum şi apă curată în
permanenţă. Mieii "zburaţi", constituiţi în grupe de 100-120 de capete, sunt trecuţi într-un
saivan obişnuit.
Alimentaţia atenta din aceasta perioada nu poate limita ponderea pierderilor, daca nu este
complectată cu asigurarea unor condiţii corespunzătoare de microclimat in adăposturile de
tineret. Astfel, aceste adăposturi trebuie sa fie curate, luminoase, ferite de curenţi de aer, fara
umezeala exagerata, sa asigure, pe perioada fatarilor, o temperatura de 10-12° C, in zona
rezervata oilor mame si cea. 16-18° C, in zona rezervata mieilor (in primele 3 săptămâni de
viata, până cand mielul este capabil sa-si regleze eficient temperatura corporala). Umiditatea
trebuie sa fie de 65-75 %, iar coeficientul de luminozitate sa ajungă la 1/10-1/12.

HRĂNIREA SUPLIMENTARĂ A MIEILOR SUGARI

După vârsta de 3-4 săptămâni, necesarul energetic crescut al mielului nu mai poate fi asigurat
numai prin laptele matern, deşi producţia de lapte este ascendentă, aceasta nu poate
corespunde cerinţelor impuse de ritmul rapid al dezvoltării mielului.
Hrănirea suplimentară se face în spaţiul din interiorul adăpostului numit "mielar" (sau
"şcoală"), prevăzut cu grătare despărţitoare pentru a permite trecerea mieilor.
Fânul de calitate superioară se administrează în grătare, concentratele în jgheaburi de lemn,
iar apa în jgheaburi metalice. Se recomandă ca ponderea fibroaselor in raţie sa nu scadă sub
15 % deoarece pot sa apară o serie de tulburări digestive. La vârsta de o lună miei consumă
cea. 70 g furaj combinat, 150-200 g la vârsta de 2 luni si aproximativ aceleaşi cantităţi de
fibroase.
Amestecul de concentrate se recomandă să aibă următoarele proporţii: 40 % porumb, 38 %
ovăz, 10 % orz, 10 % soia, 1 % sare, 1 % zoofort. In timpul iernii este foarte indicată
administrarea de morcov roşu pentru aportul de vitamine, precum şi nutreţul-siloz în cantităţi
mici, în amestec cu orz măcinat.
începând de la 3 săptămâni se poate aplica tehnica de creştere separată a mieilor sugari.
Aceştia au acces la mame numai de 3-4 ori pe zi, la ore fixe. începând de la ora şapte
dimineaţa, cand sunt separaţi de mame, după ce au stat noaptea împreună.

CREŞTEREA MIEILOR PE BAZA DE SUBSTITUIENTI DE LAPTE SI

NUTREŢURI CONCENTRATE
Aceasta tehnologie are la baza prepararea de substituienti de lapte in concordanta cu
particularităţile tubului digestiv al mieilor si administrarea lui de la o vârsta variabila, funcţie
de tipul fermei, tipul de înţărcare si destinaţia mieilor.
Reconstituirea substituientului se face prin diluarea lui in apa fierbinte la 40-45° C, in
proporţie de 1/5, iar administrarea in hrana mieilor se face la temperatura de 35-36° C. In
primele 4 săptămâni mieii pot consuma intre 1,9-2,5 kg substituient/zi, realizând sporuri de
aprox. 200 g/cap/zi. Se recomandă ca începând cu vârsta de 25 zile si greutatea de 15 kg,
substituientul sa fie restricţionat, urmând ca până la 28-30 de zile sa fie scos definitiv din
hrana mieilor.
In ceea ce priveşte utilizarea nutreţului starter in hrana mieilor, aceasta are la baza
dezvoltarea ponderii rumenului in activitatea de digestie, crearea si menţinerea unui mediu
acid, capabil sa digere amidonul si celuloza din furaje. Acesta se introduce in hrana
animalelor incepand de la vârsta de 13-14 zile. Nutreţul combinat trebuie sa conţină peste 15
% fibroase si sa asigure un raport Ca/P de 2/1 in vederea prevenirii apariţiei urolitiazei.

TEHNICA DE ÎNŢĂRCARE A MIEILOR

Inţărcarea, ca moment tehnologic, constă în suprimarea laptelui matern, prin separarea

definitivă a mielor de mame, intrarea acestora în categoria de tineret pentru prăsilă sau
îngrăşat, iar a mamelor în categoria de oi mulgătoare (mînzări), sau nemulgătoare, până la
intrarea într-un nou ciclu reproductiv.
Pot fi aplicate următoarele sisteme de înţărcare : foarte precoce, precoce, timpurie şi
tradiţională.
Inţărcarea foarte precoce şi precoce - se deosebesc între ele prin vârsta de separare a mielului
de mamă, şi anume, în primul caz se separă mielul în prima zi sau după perioada colostrală, în
timp ce în înţărcarea precoce separarea se face între 12-20 de zile; miei înţărcaţi foarte
precoce au mai puţin de suferit, pentru faptul că nu s-a consolidat pe deplin reflexul de supt si
se obismuiesc mai repede cu alăptarea artificiala.
Ambele sisteme de înţărcare se practică în exploatarea intensivă, dar necesită alăptarea
artificială a mieilor cu substituient de lapte, nutreţuri combinate si fan de buna calitate până
la vârsta de cea. 5-6 săptămâni si greutatea de 14-15 kg.
Adăpostirea mieilor se asigură în saivane curate, lipsite de curenţi, cu umiditate relativă 60-70
%, temperatura de 15 °C, cu compartimentări pentru 10-12 miei, asigurând spaţii de cazare de
0,25 m2/cap. Se construiesc şi amplasamente speciale pentru alăptarea artificială a mieilor.
Inţărcarea timpurie - este o metodă aplicată pe scară largă la noi în ţară, fiind cea mai
eficientă pentru perioada actuală. Se face la vârsta de 30-35 zile, când mieii trebuie să atingă
greutăţi între 12-15 kg după care berbecuţii sunt afluiti către îngrăşătorii, iar femelele se
menţin pentru prăsilă.
Prezintă avantajul că mielul a fost alăptat toată perioada colostrală şi perioada în care
realizează cea mai mare energie de creştere pe baza laptelui matern. Pentru obţinerea unor
rezultate bune se impune administrarea in hrana mieilor, incepand cu ziua a 7-a de viata a
nutreţurilor combinate (cu un aport proteic de minimum 20 % PD) si a fanurilor de buna
calitate.
După înţărcare tineretul se separă pe sexe, turmele fiind date în primire unor ciobani
experimentaţi.
Imediat după înţărcare începe mulgerea oilor, pentru a preveni mamitele şi a valorifica
capacitatea lor productivă.
Inţărcarea tardivă - este diferenţiată ca vârstă, în funcţie de rasă. Astfel, la rasele Tigaie şi
Ţurcană se face la 2 luni, când miei ajung la greutatea de 15-16 kg, iar la Merinos şi Karakul
la 3 luni, când ajung la greutatea de 20-22 kg. în unele împrejurări, este considerată ca o
metodă neeconomică.

CREŞTEREA TINERETULUI OVIN DUPA ÎNŢĂRCARE

Imediat după înţărcare se formează turmele de miei înţărcaţi sau "cârlani", separaţi pe sexe.
Mărimea turmelor de cârlani poate ajunge la 400-500 capete, acestea fiind îngrijite de ciobani
foarte pricepuţi.
Locul de cazare şi păşlunat trebuie să fie la distanţă mai mare de oile -mame. Acestor turme li
se repartizează păşuni pe terenuri "sănătoase" lipsite de umezeală şi locuri cu băltiri şi cat mai
apropiate de saivan sau de adăposturile din taberele de vară. în compoziţia floristică a
păşunilor pentru miei este bine să predomine leguminoasele. In cazul păşunilor cultivate
încărcătura /ha este de 50-60 cap. (funcţie de vârsta) si de 20-25 cap. in cazul păşunilor
naturale. Daca păşunea nu corespunde din punct de vedere calitativ si cantitativ, hranirea se
suplimentează cu o cantitate de 150-250 g concentrate/cap, administrata in tainul de dimineaţa
înainte de adăpare.

PRODUCŢIA DE LÂNA

IMPORTANTA PRODUCŢIEI DE LÂNA

Lână constituie "imbracamintea piloasa" a oilor, formata din fibre cu proprietăţi textile. Nu se
incadreaza in noţiunea de lână, fibrele de par situate pe cap si extremităţi, care formează
"jarul", precum si fibrele de par fara proprietăţi textile, care se afla uneori in masa linii.
Indiferent de direcţia de exploatare, lâna constituie un produs caracteristic al ovinelor, care
împreuna cu celelalte producţii contribuie din plin la eficientizarea exploatării acestei specii,
datorita importantei deosebite ca materie prima in industria textila.
Ţesăturile din lâna, prezintă caracteristici deosebite: sunt călduroase si uşoare, deoarece lâna
este slab conducătoare de căldura si are greutatea specifica redusa (1,30); au o elasticitate
mare si permit trecerea razelor ultraviolete necesare corpului uman, sunt rezistente si nu se
degradează la operaţiunile de vopsire si calcare la temperaturi de peste 100° C; fiind poroase
permit o buna aerisire a corpului, absorb umezeala din transpiraţie, si totodată, facilitează
evaporarea apei absorbite.
Structura histológica a fibrei de lâna:
In secţiune microscopica transversala fibra de lană groasă prezintă trei straturi concentrice.
De la exterior, spre interior, acestea sunt: stratul cuticular, stratul cortical şi stratul medular.
La lânurile subţiri nu se identifică stratul de măduvă, iar la lânurile semifine măduva apare
întreruptă, sub formă de insule şi puncte.
Stratul cuticular constituie învelişul fibrei de lînă, are celule plate, transparente, fara nucleu şi
diferite ca mărire şi formă.
Stratul cuticular are rolul de a proteja fibra de lânăde agenţii externi ce pot acţiona distructiv
asupra ei şi imprimă fibrei unele însuşiri specifice, cum sunt: luciul, mătăsozitatea şi
capacitatea de impaslire.
Stratul cortical este format tot din celule cheratinizate, însă alungite şi fusiforme, dispuse
longitudinal faţă de axul fibrei.
Stratul cortical conferă în cea mai mare măsură rezistenţa, extensibilitatea şi elasticitatea
fibrei şi în cadrul celulelor se află goluri de aer, care influenţează pozitiv conductibilitatea
termica si cu capacitatea fibrei de a înmagazina apa. La unele rase de oi în stratul cortical se
află granule de pigmenţi ce imprimă lânii diferite nuanţe si culori.
Stratul medular Este format din celule mari, neregulate, care apar la microscop ca o bandă
neagră, continuă sau discontinuă.
între celulele stratului medular se acumulează aer, care împreună cu aerul din stratul cortical
contribuie la realizarea unei foarte bune termoizolatii protejând animalele împotriva pierderii
căldurii în timpul iernii şi împotriva arşiţei în timpul verii.
USUCUL
Usucul constituie o componentă a lânii brute, nespălate, se prezintă sub formă de emulsie
rezultată din amestecul sebumului secretat de glandele sebacee cu sudoarea secretată de
glandele sudoripare si mai poate avea in compoziţie celule moarte descuamate, precum şi
diferite impurităţi. Acest amestec are rolul de a proteja pielea si învelişul pilos al animalelor
de influenta negativa a factorilor climatici (lumina, temperatura, umiditate, etc.).
ÎNSUŞIRILE DE ANSAMBLU ALE LÂNII
Totalitatea şuviţelor de pe corpul animalului formează îmbrăcămintea lanoasa sau cojocul.
Cele mai importante insusiri ale lânii , în totalitatea ei, sunt: desimea, uniformitatea,
omogenitatea, higroscopicitatea, randamentul şi calitatea.
- Desimea lânii - este determinată de desimea foliculilor piloşi şi variază in raport cu o serie
de factori, printre care mai importanţi sunt: rasa, individul, regiunea corporală, alimentaţia,
vârsta, etc..
Acest caracter prezintă o serie de variaţii chiar pe acelaşi animal in funcţie de regiunea
corporala astfel, este mai accentuată pe linia spinării, se micşorează treptat spre flancuri, iar
spre abdomen este cea mai rară.
Desimea lânii constituie un obiectiv prioritar în lucrările de selecţie şi ameliorare la rasele
specializate.
- Uniformitatea lânii - scoate in evidenta existenta unor variaţii mai mari sau mai mici a
principalelor însuşiri fizice şi tehnologice ale fibrelor şi ale şuviţelor care alcătuiesc cojocul,
pe diferite regiuni corporale. In general, sub aspectul uniformităţii, lânurile fine au cea mai
mare uniformitate, urmate de lânurile semifine, care au o uniformitatea mijlocie si lânurile
groase, care sunt cele mai neuniforme, atat sub raportul fineţii , cat si al lungimii fibrelor.
- Randamentul la spălare - reprezintă raportul intre cantitatea de lană obţinută in urma
procesului de spălare şi uscare (cu 17 % umiditate la lânurile fine şi semifine şi 15 %
umiditate la lânurile groase) si cantitatea de lană brută, nespălată.
La rasele de ovine din tara noastră randamentul lânii la spălare variază in limite destul de largi
fiind de cea. 28-40 % la ovinele din rasa Merinos, cea. 32-43 % la ovinele Spanca, cea. 36-58
% la ovinele din rasa Tigaie , cea. 38-51 % la ovinele Stogose si cea. 50-62 % la ovinele din
rasa Ţurcană

DEFECTELE LÂNURILOR
In funcţie de rasa, specializare si mai ales de gradul de ameliorare al animalelor, lânurile pot
prezenta o serie de defecte, care conduc la depunctarea lor si mai ales la devalorizarea lor din
punct de vedere economic. In general, defectele lânurilor sunt de doua feluri: genetice si
dobândite.
Defectele genetice: sunt cele mai importante si cele mai grave, inlaturarea lor realizandu-se
într-o perioada mai indelungata prin aplicarea unor masuri de selecţie si ameliorare a
efectivelor. Cele mai importante defecte genetice sunt:
- Lâna colorata: este solicitata din ce in ce mai puţin, sau chiar de loc in industria
prelucrătoare, deoarece nu poate fi vopsita. Reprezintă un caracter de rasa si se întâlneşte in
mod deosebit la rasele Ţurcană si Karakul, rase exploatate in general pentru alt tip de
producţii: lapte, respectiv pielicele.
- Lâna impaslita: apare ca o consecinţa a unei aşezări dezordonate a foliculilor pilosi si se
materializează prin apariţia unor suvite in care fibrele de lâna sunt indreptate in toate
direcţiile. Este un defect grav deoarece conduce la apariţia unor pierderi insemnate in procesul
de prelucrare.
- Lâna neuniforma: are un impact negativ deosebit de marc asupra calităţii si cantităţii
ţesăturilor obţinute, mai ales atunci cand se manifesta sub raportul lungimii si grosimii
fibrelor. Influenţează negativ rezistenta ţesăturilor la purtat si preţul de cost al acestora
datorita consumului specific ridicat.
- Lâna friabila: apare pe fondul unei cantităţi insuficiente de usuc si este un defect grav
deoarece procentul fibrelor rupte in procesul prelucrării este ridicat.
Defectele dobândite: sunt mai puţin grave, apar in general ca o consecinţa a condiţiilor
necorespunzatoare de exploatare si pot fi corectate intr-un timp mai scurt prin imbunatatirea
condiţiilor de creştere. Dintre acestea cele mai importante sunt:
- Lâna cănita: apare atunci cand. din diferite motive, animalele sunt marcate cu diferite
substanţe greu lavabile;
- Lâna îngălbenită: poate sa apară la nivelul animalelor si reprezintă o consecinţa a
întreţinerii lor in condiţii necorespunzatoare (suprafeţe reduse si cantităţi insuficiente de
aşternut), sau in magaziile de depozitare, urmare a condiţiilor necorespunzatoare de păstrare.
- Lâna cu impurităţi: se întâlneşte atunci cand animalele sunt intretinute pe pasuni naturale
deteriorate, sau in adăposturi necorespunzatoare fara aşternut.
Lâna alterata: reprezintă o consecinţa a tunderii animalelor in condiţii necorespunzatoare
(tunderea oilor cu lâna umeda ) si depozitarii lânii in magazii insuficient ventilate si aerisite.
In aceasta situaţie procesul de alterare afectează culoarea si însuşirile mecanice ale lânii.
-Lâna înfometata (gâtuita): apare in situaţia in care oile parcurg o perioada dificila in care
condiţiile de adapostire si hranire sunt necorespunzatoarefde regula pe perioada de iarna). In
acest caz se produce o micşorare si chiar o stagnare a ritmului de creştere a fibrelor in lungime
si grosime, ceea ce implica o scădere substanţiala a rezistentei fibrei la tracţiune.
FACTORII CE INFLUENŢEAZĂ CANTITATEA DE LANĂ
Cantitatea de lână realizata de către animale se apreciază prin cântărirea cojocului dupa tuns
si este condiţionata de o serie de factori: genetici (rasa, individualitate, regiune corporala, sex)
si negenetici: vârsta, condiţiile de clima, nivelul alimentaţiei şi starea de sănătate.
- Rasa - are un rol deosebit in obţinerea unei producţii mari de lâna, rasele specializate (rasele
din tipul Merinos) se caracterizează prîntr-o desime şi o extindere mai mare a lânii pe corp si
realizează producţii superioare atat sub aspect calitativ, cat si cantitativ .
- Individualitatea - in cadrul fiecărei rase apar indivizi cu producţii mai mari sau mai mici de
lâna. Aceste diferente au o amplitudine mai mare in cadrul raselor cu un grad mai redus de
ameliorare.
- Regiunea corporala - producţia realizata variază mult in funcţie de regiunea corporala, cea
mai mare productiede lâna (figura nr. 9) obtinandu-se de pe trenul mijlociu.
- Vârsta - are un rol deosebit in producţia cantitativa de lâna. In general, la ovine, in condiţii
corespunzătoare de creştere si exploatare, producţia cantitativa de lâna creste până pe la cea. 4
ani, ramane intr-un platou, până pa vârsta de cea. 6 ani, dupa care incepe sa descreasca intr-un
ritm diferit in funcţie de starea de întreţinere a animalului.
- Condiţiile de clima si nivelul alimentaţiei - factorul climatic are influenta atat asupra
cantităţii, cat si asupra calităţii lânii . Astfel, anotimpul călduros, cu o durata mare a zilei
lumina, cu posibilităţi de utilizare a masei verzi in hrana animalelor, intensifica ritmul de
creştere a lânii . Nivelul alimentaţiei influenţează producţia cantitativa de lâna incepand din
faza prenatala (apariţia si dezvoltarea învelişului pilos) si continuând cu faza postnatala
(creşterea lânii).
- Starea de sănătate - producţia cantitativa si calitativa de lâna este influenţată atat de starea
generala de sănătate a individului, cat si de starea de sănătate a pielii. O producţie buna de
lâna se obţine de la animalele sănătoase si cu o stare buna de întreţinere TEHNOLOGIA
TUNDERII OILOR
In condiţiile climatice din ţara noastră, recoltarea producţiei de lâna de la ovine se realizează,
de regulă, odată pe an, la sfârşitul primăverii sau la începutul verii, luandu-se in calcul o serie
de factori (rasa, sistem de creştere, zona de creştere, calitatea lânii, etc).
In aceste condiţii, în diferite zone de creştere din ţara noastră, tunderea se organizează între 10
mai şi 10 iunie, în zilele cu timp favorabil. Oile Merinos şi Spancă, precum şi oile Tigaie din
zona de deal şi oile Ţurcană din unele zone submontane se tund, obişnuit, între 1 şi 15 iunie,
fiind sensibile la variaţiile de temperatură şi la ploile reci.
In unităţile cu efective mai mari de ovine, tunderea necesita luarea unor masuri tehnico-
organizatorice ce vizează realizarea in bune conditiuni a acestei acţiuni. Astfel, se întocmeşte
un „ program de tuns", în care se menţionează: locul tunderii (centrul de tuns), sistemul de
tuns utilizat, inventarul si materialele necesare, organizarea propriu-zisa a tunsului (ordinea
de desfăşurare pe rase şi categorii, componenţa si instruirea echipelor de tunzători, etc).
1.Centrul de tuns - trebuie sa fie suficient de spaţios, curat si sa fie compus, in principal din
trei zone:
- zona de aşteptare a animalelor - trebuie sa asigure pe toata durata perioadei de tuns un
număr de saivane cu şoproane, corelat cu ritmul zilnic de tundere si cu mărimea efectivului de
tuns, pentru adăpostirea de ploi a oilor înainte şi după tuns;
- locul in care se realizează tunsul propri-zis - trebuie sa fie suficient de mare pentru a asigura
manipularea animalelor, dotat cu mese pentru tuns, sa fie bine iluminat, sa fie racordat la
curent electric si sa asigure condiţii optime de lucru pentru muncitori;
- locul in care se realizează cântărirea, sortarea, balotarea şi depozitarea temporară a
cojoacelor de lâna.
2.Alegerea sistemului de tuns utilizat - se realizează in funcţie de mai mulţi factori: mărimea
efectivului de animale, gradul de dotare si de modernizare al unităţii, gradul de şcolarizare al
muncitorilor, etc. Tunsul se poate realiza in trei variante:
-Tunsul manual - este o varianta utilizata, in general in unităţile cu efective mici, care nu
dispun de o baza materiala moderna si de un personal calificat. Este o metoda ieftina, nu
necesita investiţii mari, se realizează cu un foarfece special, dar prezintă o serie de
dezavantaje: presupune un efort fizic deosebit din partea muncitorilor, atrage dupa sine o
productivitate redusa a muncii (un muncitor calificat poate tunde într-o zi cea. 20-25 oi cu
lâna fina, 45-50 de oi cu lâna semifina si cea. 65-70 de oi cu lâna groasa), o incidenţa mai
mare a accidentelor la animale si o producţie mai redusa de lâna.
- Tunsul mecanic — reprezintă o metoda moderna, se foloseşte in cadrul unităţilor
modernizate, cu efective mari de animale. Se execută cu ajutorul unor agregate prevăzute cu
maşini de tuns acţionate electric si prezintă, faţă de tunsul manual, următoarele avantaje:
productivitatea muncii sporeşte de circa trei ori, un tunzător putând tunde zilnic 60-70 oi cu
lană fină sau chiar mai multe; lâna este mai lungă şi mai uniformă, ca urmare a secţionării
fibrelor numai la bază, iar cantitatea de lană este mai mare cu circa 200 g pe cap de oaie.
- Tunsul chimic - reprezintă o varianta mai moderna de tuns si consta in administrarea
animalelor a unor substanţe de tipul colchicinei si a ciclofosfamidei, care induc o sensibilitate
a lânii si aceasta poate fi recoltata prin smulgere dupa un anumit interval de timp. Neajunsul
acestei metode este ca poate atrage dupa sine o scădere a stării de sănătate a animalului si o
diminuare a nivelului productiv.
3.Inventarul si materialele necesare - variază in funcţie de metoda de tuns utilizata, fiind
compus, in general, din: foarfeci, polizoare, maşini de tuns, substanţe dezinfectante, cântare
pentru lâna, mese si site de sortare, presa de balotat, saci pentru
baloti, sfoara, etc.
4.Masuri organizatorice generale - in vederea desfăşurării in bune condiţii a campaniei de
tuns sunt necesare următoarele masuri:
- efectuarea, inaintea începerii campaniei de tuns, a unui instructaj tehnic si pentru protecţia
muncii cu intreg personalul ce va participa la aceasta acţiune;
- stabilirea ordinii de realizare a tunderii: in varianta existentei mai multor rase se tund la
inceput rasele cu lâna grosiera (Ţurcana, Stogoşa), apoi cele cu lâna semifina (Tigaia,
Spanca), iar la urmă rasele cu lâna fina (Merinos), luandu-se in calcul ca rasele de oi cu lâna
mai rară se tund mai uşor şi asigură deprinderea sau redeprinderea tunzătorilor, cu efectuarea
lucrării, iar in cadrul aceleiaşi rase, la început se vor tunde bătălii şi oile sterpe, după care
urmează mioarele, oile-mame, miorii şi berbecii de reproducţie;
- pregătirea animalelor pentru tuns, care consta in evitarea hranirii animalelor cu cea. 14-24
ore inainte de a fi programate la tuns in vederea evitării accidentele cauzate de încărcarea
tubuluin digestiv;
- evitarea tunderii animalelor a căror lâna este insuficient uscata pentru a evita deteriorarea in
timpul transportului si depozitarii;
- oile cu scabie sau cu variolă se tund separat, după tundere se dezinfectează cu atenţie atât
locul, cat şi echipamentul care s-a folosit la tuns, iar lâna recoltată de la aceste animale se
ambalează separat în saci prevăzuţi cu etichete pe care se menţionează "scabie" sau "variolă";
-lâna sa fie tunsă cât mai la bază, uniform, fără scări şi fără a se trece de mai multe ori cu
foarfecă pe acelaşi loc, urmărindu-se menţinerea integrităţii cojoculuii de lână după tuns.
Trecerea de mai multe ori cu foarfecă prin acelaşi loc are ca urmare obţinerea unor fire
secţionate scurt, care nu numai că nu pot fi valorificate, dar îngreuiază fazele de prelucrare a
lânii în industrie.
-tunderea trebuie efectuată cu deosebita atenţie în regiunile din vecinătatea ugerului, pentru a
se evita lezarea sau tăierea sfircurilor, precum şi a altor regiuni, in acest scop oile retive sau
cele neliniştite vor fi imobilizate prin legarea picioarelor. Dupa tundere se indeparteaza -
codina - lâna mai groasa si mai murdara de pe extremităţile membrelor, cap si coada si se
separa de cojoc.
Dupa sortare, cojoacele de lâna sunt împachetate, iar lânurile de aceeaşi categorie şi culoare
se ambalează, pe calităţi, în saci confecţionaţi în acest scop, cu lungimea de 2 m şi lăţimea de
1 m.

PRODUCŢIA DE LAPTE

IMPORTANTA PRODUCŢIEI DE DE LAPTE DE OVINE

Laptele de oaie are o dublă importanţă : biologică şi comercială. Din punct de vedere biologic,
laptele reprezintă alimentul indispensabil în primele săptămâni de viaţă ale mielului, iar din
punct de vedere comercial laptele de oaie poate reprezenta o importantă sursă de venituri
contribuind la rentabilizarea exploatării sectorului ovin.
FACTORII CARE DETERMINĂ PRODUCŢIA CANTITATIVA SI CALITATIVA DE
LAPTE
Producţia cantitativă şi calitativă de lapte este determinată de o multitudine de factori a căror
acţiune se îmbină de aşa manieră, încât este foarte dificil sau chiar imposibil a determina cu
certitudine aportul separat al fiecăruia din ei.
Factorii care determină producţia de lapte pot fi grupaţi în factori genetici, factori fiziologici
şi factori de mediu, la care concură şi diferitele sisteme tehnologice de creştere şi exploatare.
- Rasa: din punct de vedere al potenţialului lactogen, rasele pot fi grupate în patru categorii:
1) rase specializate pentru producţia de lapte, cu producţii de peste 200-250 litri/lactaţie; 2)
rase cu producţii bune, de 100-200 1/lactatie; 3) rase cu producţii mijlocii, de 60-100
1/lactatie şi 4) rase cu producţii reduse, sub 60 1/lactatie.
După cum reiese din tabel rasele de ovine crescute la noi în ţară se grupează între rasele cu
producţie bună, mijlocie şi redusă.
- rasa Ţurcană : - 70-100 kg lapte/lactatie;
- rasa Tigaie : - 90-110 kg lapte/lactatie;
- rasa Spanca: - 70-90 kg lapte/lactatie;
- rasa Merinos de Palas: - 90-110 kg lapte/lactatie;
- rasa Karakul: - 50-80 kg lapte/lactatie;
Rasa influenţează nu numai cantitatea ci şi calitatea laptelui, componenţii chimici ai laptelui
de oaie putând prezenta diferenţe în funcţie de rasă, de până la 20%.
In general, se poate afirma că rasele de oi cu producţii relativ mari de lapte prezintă un
procent mediu de grăsime mai mic.
La rasele din tara noastră cea mai mare cantitate de grăsime in lapte se inregistreaza la rasa
Karakul, la care este in medie cea. 8,5 %/ lactatie.
-Individualitatea: exista indivizi, chiar în cadrul aceleiaşi rase şi turme, care pot prezenta o
variabilitate mai mare decât mediile între rase. De exemplu, la o turmă din rasa Merinos de
Stavropol, compusă din 230 indivizi, neselecţionată pentru producţia de lapte, producţia
minimă a fost de 25 1, iar maximă de 255 1, deci un raport între producţia minimă şi maximă
de 1:10,2.
Aceasta variabilitate deosebit de mare poate fi explicata prin lipsa unei selecţii susţinute
pentru ameliorarea acestei însuşiri, ceea ce permite, la ovine, aplicarea unei selecţii
direcţionale progresive pentru cantitatea mare de lapte şi deplasarea în sens pozitiv, în timp
relativ scurt, a mediei turmei, coeficientul de heritabilitate a producţiei de lapte având
valoarea h2=0,30.
-Vârsta: oilor, respectiv numărul de lactaţii, influenţează, de asemenea producţia de lapte. S-a
constatat ca potenţialul lactogen al animalelor este in creştere până la lactatia a 4-a, ramane in
platou până la a 6-a, a 7-a lactatie, dupa care incepe sa scadă. In acest context se poate spune
ca din punct de vedere economic ovinele pot fi exploatate eficient până la a 7-a lactatie.
Vârsta oilor are influenţă şi asupra procentului de grăsime, valoarea lui cea mai ridicată fiind
între 2-4 ani, după care acesta scade pe măsura îmbătrânirii animalelor.
-Faza lactatiei: in prima parte a lactatiei, in condiţii normale de creştere si exploatare, are loc
o creştere continua a cantităţii zilnice de lapte pe o perioada de cea. 2-3 luni cand se atinge
maximul. La rasele din tara noastră, incepand cu luna a 4-a de lactatie se inregistreaza un uşor
declin cantitativ, care se accentuează spre sfârşitul lactatiei. Cantitatea obţinută în prima
jumătate a lactatiei este mai mare decât în a doua jumătate.
In condiţiile ţării noastre, luna a treia de lactaţie, la oi corespunde în general cu luna mai, cand
la potenţialul biologic ridicat de de producere a laptelui se adaugă influenţa favorabilă a
vegetaţiei bogate şi suculente de primăvară.
Spre deosebire de taurine, la ovine pot sa apară patru tipuri de curba de lactaţie:
- in cazul raselor cu producţii medii producţia de lapte are o creştere in primele 2-3 luni, dupa
care înregistrează o scădere lenta;
- rasele de ovine specializate pentru producţia de lapte au creştere accentuata in prima parte a
lactatiei, realizând un nivel productiv ridicat, dupa care in partea a doua a lactatiei producţia
scade uşor până la înţărcare ;
- al treilea tip de curba de lactaţie se caracterizează prîntr-o creştere accentuata a producţiei de
lapte in prima parte a lactatiei, urmata de o prăbuşire a producţiei in partea a doua a lactatiei.
Este caracteristica animalelor cu potenţial genetic ridicat, dar cu o sensibilitate deosebita la
condiţiile de întreţinere si exploatare;
- ultimul tip de curba de lactaţie se întâlneşte la animalele neameliorate, cu un nivel productiv
redus si se caracterizează prîntr-o uşoara creştere in prima parte a lactatiei urmata de o scădere
brusca a cantităţii de lapte in partea a doua a lactatiei.
Din punct de vedere calitativ, faza lactatiei are influenta cea mai mare asupra procentului de
grăsime din lapte. Astfel, de la un procent de grăsime de cea. 4,5 % in prima parte a lactatiei,
se înregistrează o creştere constanta, pe măsura avansării in lactaţie, ajungând la 9 % si chiar
peste 10 %, aproape de înţărcare .
- Durata lactatiei: se găseşte într-o corelaţie pozitiva, atat cu producţia de lapte/lactatie, cat si
pe viata productiva. In condiţiile obişnuite de creştere din ţara noastră, este de 6-7 luni,
începând din luna martie şi încheindu-se în septembrie. S-a constatat ca durata maxima a
lactatiei se înregistrează intre vârsta de 4-6 ani (perioada in acre se obţine si cea mai mare
producţie de lapte/lactatie) dupa care urmează o scădere accentuata. Durata lactatiei poate fi
prelungită în cazul unei alimentaţii mai bune, sau prin practicarea fătărilor timpurii, 8-9 luni
pe an.
- Prolificitatea: producţia de lapte a oilor care au fătat gemeni este mai mare cu 30 % faţă de
acelea care au fătat un singur miel (tabelul nr. 60), iar la cele care au fătat trei miei producţia
de lapte este cu 65 % mai mare decât la acelea care au fătat un singur miel.
- Frecvenţa şi intervalul dintre mulsori: frecvenţa mulsorilor influenţează atat producţia
zilnică, cat şi pe cea totală pe întreaga lactaţie. De regulă, la începutul perioadei de exploatare
pentru lapte, oile se mulg de trei ori pe zi, spre mijlocul lactatiei de două ori, la sfîrşitul
lactatiei numai o singură dată pe zi.
Secreţia laptelui are o evoluţie inconstanta fiind mai activa in primele 8 ore, dupa care se
diminuează. Astfel, in primele 6 ore se secreta cea. 28 % din cantitatea de lapte, dupa 8 ore
cea. 43,5 %, iar dupa 12 ore cea. 51 % din cantitatea zilnica de lapte.
Frecvenţa şi intervalul dintre mulsori influenţează şi calitatea laptelui. în general, dacă
mulsorile se execută la acelaşi interval de timp, nu sunt diferenţe semnificative în compoziţia
chimică a laptelui. Pe măsură ce între cele două mulsori intervalul de timp creşte, cantiatea de
grăsime, ca şi cantitatea de substanţă uscată, scad. I
- Sezonul fatarii: fatarile extratimpurii conduc la prelungirea duratei lactatiei si implicit la
obţinerea unei producţii mai mari de lapte pe întreaga lactatie, plus de producţie ce poate
ajunge la cea. 30 %. Practic, creşterea producţiei se explica prin influenta deosebita a furajului
verde asupra producţiei de lapte datorita scoatereii animalelor la pasunat tocmai la sfârşitul
celei de-a treia luni, atunci cand nivelul productiv este ridicat. Aceasta practica se utilizează
cu rezultate foarte bune la rasele specializate pentru producţia de lapte, obtinandu-se creşteri
insemnate de producţie.
- Regimul de hrănire: are cea mai mare influenţă asupra producţiei de lapte la oi prin natura
furajelor, structura raţiei si modul de administrare. Este foarte important introducerea in hrana
animalelor a unor furaje cu puternic efect lactogen: taratele, masa verde, radacinoasele, etc.
pentru ridicarea producţiei cantitative de lapte. In vederea pregătirii unei bune lactaţii trebuie
sa se realizeze o hranire optimizata a animalelor incepand cu partea a doua a perioadei de
gestaţie, până la fatare. Alimentaţia influenţează şi compoziţia chimică a laptelui. Astfel, oile
bine alimentate produc un lapte mai bogat în grăsime, albumină şi lactoză.
- Clima exercită, de asemenea, o puternică influenţă asupra producţiei de lapte. Temperaturile
prea ridicate sau prea scăzute, vânturile puternice, umiditatea în exces diminuează producţia
de lapte. Atunci cand temperaturile sunt prea ridicate animalele isi diminuează consumul de
hrana, procesul de lactogeneza inregistreaza valori scăzute si apare o modificare a calităţii
laptelui, in sensul diminuării lipidelor si creşterii azotului neproteic. Temperaturile scăzute
determina un consum mai mare de hrana necesar procesului de termoreglare si o producţie
mai mica de lapte, dar cu un conţinut mai mare de grăsime si substanţa uscata. Temperaturile
cele mai favorabile pentru procesul de secreţie normală a laptelui sunt cuprinse între 5 şi 21
°C.
MULSUL OILOR
Mulsul regulat al oilor se începe după înţărcare, sau după sacrificarea mieilor. Având în
vedere că înţărcarea poate avea lor între 2-90 zile de la fătare, durata perioadei de muls
variază în mod corespunzător. Mulsul poate fi practicat şi în perioada alăptării mielilor
Numărul de mulsori pe zi variază în funcţie de sezon şi nivelul cantitativ al producţiei de lapte
a oilor. Perioada de muls la noi în ţară coincide, în general, cu perioada de păşunat. Aşa cum
s-a mai arătat, la început, oile se mulg de trei ori pe zi (dimineaţa, la prânz şi seara), iar către
sfârşitul perioadei de lactaţie de două ori pe zi (dimineaţa şi seara) şi apoi o singură dată, până
când oile sunt înţărcate.
Mulsul oilor de două ori pe zi, faţă de unul singur, asigură un spor de lapte de 60 %; mulsul
de trei ori pe zi faţă de două determină un spor de 10 %. în general, oaia care dă la o mulsoare
400 g lapte se recomandă să fie mulsă de trei ori pe zi. La două mulsori pe zi, intervalul dintre
ele este aproximativ egal, pe când la trei mulsori pe zi, intervalul seară-dimineaţă este mai
mare (10-12 ore), între dimineaţă-amiază-seara intervalele fiind practic egale, de 6-7 ore.
Tehnica mulsului constă în compresarea sfârcului cu o frecvenţă uniformă ridicată, realizată
cu mîna sau cu maşina, în funcţie de sistemul de muls aplicat. La noi, se practică două sisteme
de muls : mulsul manual şi mulsul mecanic, aflate in corelaţie directa cu sistemul de
exploatare practicat.
Mulsul manual - se practică în general in ţările ce exploatează rase mixte de ovine, in două
variante : mulsul manual posterior şi mulsul manual lateral.
Mulsul manual posterior - metoda se aplică în ţara noastră si într-o serie de alte ţări balcanice.
în vederea efectuării mulsului manual posterior, este necesară amenajarea unui coltar prevăzut
un un perete cu uşiţe - strungă - prin care intră oile pe platforma de muls. Strunga şi platforma
sunt prevăzute cu un acoperiş numit comarnic.
Strunga de muls se amplasează, de regulă, pe un teren mai ridicat şi umbrit. După 3-5 zile, din
motive de igienă şi pentru fertilizarea păşunii, potrivit sistemului de "tarlire", se recomandă ca
întreaga strungă să fie mutată pe un amplasament nou. Există şi amplasamente de muls
stablite, organizate şi dotate corespunzător.
Mulsul manual posterior se efectuează în trei faze : în prima fază, mulgătorul prinde cu o
mana ugerul şi cu cealaltă stoarce primele jeturi de lapte care "desfundă" sfârcurile; în faza a
doua se prinde ugerul cu ambele mâini, supunându-1 unei presiuni laterale şi de sus în jos,
laptele ţâşnind simultan continuu din două sfîrcuri; în faza a treia se storc ultimele picături,
aplicînd mulgerea "cu nod" la fiecare sfârc.
Mulsul oilor trebuie făcut după un program bine stabilit, respectând cu stricteţe orele fixate.
Pentru a nu reduce din timpul de păşunat al oilor şi pentru a evita oboseala prea mare a
mulgătorilor, mulsul trebuie făcut repede, însă corect şi complet. Durata mulgerii unei oi este,
în funcţie de cantitatea de lapte pe care o produce, în medie, 50-60 sec. dimineaţa şi 30-40
sec. la amiază sau seara.
Durata mulgerii unei turme nu trebuie să depăşească 1 Vi ore dimineaţa şi cate o oră la amiază
şi seara. Pentru motivele arătate, se socoteşte un mulgător la 60-80 oi în prima jumătate a
perioadei de muls şi 80-100 de oi în a doua jumătate, când laptele se împuţinează. Dacă unui
mulgător i se repartizează mai multe oi,, apare oboseala si mulsul superficial, incomplet.
Obişnuit, o turmă de 500 de mânzari poate fi asigurată în bune condiţii de patru-cinci
mulgători şi 1-2 strungari (care dirijează oile la strungă).
Adoptarea strungii tip "colţar" uşurează mult efectuarea mulsului. Pentru mulsul manual al
oilor se folosesc găleţi de tablă cositorită sau de lemn şi cupe de tablă care se prind între două
sârme legate de-a curmezişul găleţii de muls. Mulsul se face în cupă, pentru a se evita
pierderile de lapte prin stropire. Există şi găleţi speciale cu filtre detaşabile, acestea asigurând
o recoltare mai igienică a laptelui muls. Din găleţile de muls laptele se colectează în bidoane,
după care este transportat la locul de colectare.
Mulsul manual lateral. Practicat parţial în C.S.I., Cehia, Slovacia şi Ungaria, este asemănător
sistemului folosit la mulgerea vacilor, cu deosebire că oaia, după o perioadă de obişnuire,
intră singură într-o cuşcă pentru a consuma suplimentul de concentrate, timp în care este
mulsă.
Prin aceasta se urmăreşte obţinerea laptelui pentru unele preparate de calitate superioară.
Mulgătorul nu-şi murdăreşte mâinile prin imobilizarea animalului, fecalele nu pot ajunge în
lapte, iar laptele se mulge într-o pâlnie zincată prevăzută cu strecurător şi conductă pentru
lapte, care este condus spre un bidon situat în apropiere, Acest sistem de muls, pe lângă
avantajele enumerate, mai ales de ordin igienic, pare a fi şi biologic mai natural, deoarece şi
mielul suge la oaie tot lateral.
Mulsul mecanic. Se practică pe scară largă în Franţa, Italia, Israel-ţări crescătoare de oi
"specializate" pentru producţia de lapte, iar parţial şi în alte cîteva ţări cu efective mari de
ovine. Metoda prezintă următoarele avantaje:
-ridică productivitatea muncii (într-o ora pot fi mulse cea. 240 de oi cu o instalaţie cu 24
locuri deservita de 2 muncitori) si reduce efortul fizic depus de către mulgători;
-creşte producţia de lapte obţinută la mulsoare, se măreşte producţia cu 15-20 % prin
dezvoltarea reflexelor condiţionate, datorită unui muls rapid şi uniform;
-se asigură o bună igienă a recoltării şi păstrării laptelui;
Instalaţiile de muls mecanic pentru oi pot fi de tip platformă dreptunghiulară sau de tip
rotolactor, cu capacitatea de 12-160 locuri. Acestea sunt asemănătoare celor pentru vaci, însă
de proporţii mai mici.
Intre tipurile de instalaţii de muls menţionăm : "Alfa-Laval", produsă în Suedia, "Gascogne",
produsă în Franţa etc.
După mulgere laptele trebuie să fie răcit şi aerat, apoi acoperit, refrigerat şi transportat la locul
de prelucrare; în unele cazuri este trecut imediat, după strecurare şi aerare, în fazele de
preparare a sortimentelor de caş, brînzeturi şi alte spreparate, în funcţie de specializarea şi
tipul de producţie al unităţii.

PRODUCŢIA DE CARNE

ÎNGRĂŞAREA INTENSIV-INDUSTRIALA A TINERETULUI OVIN

Mijlocul cel mai eficient pentru obţinerea de producţii sporite de carne de calitate superioară
îl constituie îngrăşarea diferitelor categorii de ovine, iar obţinerea unor sortimente de carne de
calitate superioară este determinată atât de cerinţele consumatorilor, cât şi de rentabilitatea in
sine a produsului.
La alegerea sistemului de îngrăşare se va ţine seama, pe lângă elementele menţionate, şi de
alţi factori cum sunt : condiţiile naturale, resursele furajere şi criteriile economice, etc.
Realizarea unor parametrii superiori in cadrul acestei tehnologii de îngrăşare reflectaţi in: ritm
superior de creştere al tineretului, capacitate ridicata de valorificare a furajului, posibilitatea
mecanizării si automatizării fluxului de producţie, productivitate mare a muncii, investiţii
relativ reduse pentru construcţia ingrasetoriei, etc, au condus la răspândirea lui pe scara larga.
Scopul aplicăriui acestui sistem îngrăşare este producerea tineretului cu o greutate la livrare
de 45-46 kg, într-o perioadă relativ scurta de timp, cu un consum specific redus, valorificând
potenţialul biologic al ovinelor precoce, in direcţia producţiei de carne.
Berbecuţii destinaţi îngrăşării în sistem intensiv se obţin îndeosebi din fătări timpurii, în lunile
noiembrie-ianuarie. Mieii se introduc la îngrăşat la vârsta de 45-60 zile, la greutatea de 12-13
kg.
- Organizarea si tehnologia ingrasarii - ingrăşarea în acest sistem se face în unităţi
specializate, de mare capacitate, în care se asigură condiţii adecvate de, adapostire, întreţinere
, hranire, adăpare si microclimat, atât pentru perioada de vară, cât şi pentru anotimpul rece.
Adapostirea - ingrasatoria este organizata in adăposturi (tronsoane) dispuse in paralel doua
cate doua, de-a lungul unei alei betonate utilizata pentru furajarea animalelor. înălţimea
adăposturilor spre aleia de furajare este de 3,0-3,5 m (funcţie de modalitatea de administrare a
furajelor. Acoperişul este din materiale uşoare: tabla, carton, iar pereţii din plasa de sarma.
Lărgimea adăposturilor este, de obicei, de 6,0 m si sunt compartimentate prin panouri din
plasa de sarma in boxe comune a cate 24 mp/boxa, putând asigura cazarea unui număr de 70-
75 miei. Pardoseala adăposturilor este tip „grătar" cu distanta intre rigle de cea. 2 cm si este
montata la o inaltime de 60-80 cm mai sus de nivelul solului pentru a permite colectare
dejecţiilor pe perioada ingrasarii.
De-a lungul peretelui dinspre aleia de furajare sunt montate ieslele, confecţionate din tabla, in
vederea administrării facile a furajelor, care trebuie sa asigure un front de furajare de cea. 8-
10 cm (corelat cu tipul furajului ce constituie baza ingrasarii). Pe peretele dinspre doua boxe
se montează o adăpătoare comuna cu nivel constant.
Intreţinere a berbecutilor - se realizează in boxe comune pe pardoseala tip „grătar",
asigurandu-se o densitate de cea. 3-4 miei/mp.
Hranirea - se realizează la discreţie, amestecul furajer fiind administrat de 2 ori pe zi,
dimineaţa şi seara, conform tehnologiei de îngrăşare în sistem intensiv, care cuprinde trei faze
distincte, diferenţiat, pentru acoperirea cerinţelor nutritive ale animalelor in cadrul fiecărei
faze.
Adăparea - se realizează la discreţie, utilizandu-se adăpători cu nivel constant. Apa trebuie sa
fie curata, limpede, proaspăta, fara miros sau gust deosebit.
Evacuarea dejecţiilor - se poate realiza diferenţiat, funcţie de gradul de modernizare a
ingrasetoriei. Astfel, mecanic, cu ajutorul unui plug raclor „Delta*" montat sub pardoseala sau
la terminarea ciclului de îngrăşare, dupa demontarea pardoselii, cu ajutorul unui tractor dotat
cu lama de buldozer.
In vederea desfăşurării întregii activităţi in condiţii optime, ingrasatoria este structurata in trei
sectoare principale (recepţie, îngrăşare si depozitare si pregătire a furajelor):
Derularea procesului de îngrăşare a mieilor in cadrul complexelor industriale implica
parcurgerea a trei faze principale ale ingrasarii (faza de acomodare, faza de îngrăşare si faza
de finisare-livrare), fiecare având caracteristici proprii.
A) Faza de acomodare - are o durata de 12-14 zile si are rolul de a obişnui animalele cu
întreţinere a pe grătare si cu noul sistem de hranire. In vederea evitării stresului de aglomerare
si pentru o mai buna supraveghere a stării de sănătate in aceasta faza boxele se populează la
jumătate din capacitate.
Sporul realizat de mieii din rasele noastre in aceasta perioada poate varia intre 180 - 300
g/cap/zi, cu un consumul specific de 3,5-5,5 UN/kg spor. In aceasta faza este foarte
importanta supravegherea mieilor, pentru evitarea accidentelor de ori ce natura datorate
schimbării regimului de hranire si întreţinere .
B) Faza de îngrăşare - are o durata de cea. 85 de zile, până in momentul in care mieii ating
greutatea de 32-33 kg, in cazul raselor indigene si 33-35 kg in cazul metişilor obţinuţi cu
rasele de carne. In aceasta faza sporul zilnic de creştere in greutate este mai redus (cea. 180-
250 g), justificat de scăderea nivelului proteic al raţiei administrate (aprox. 14-15 % PD) si de
majorarea conţinutului de celuloza din raţie la 15-20 %. In vederea obţinerii unor rezultate
superioare in aceasta faza de îngrăşare este indicata administrarea alternativa a mai multor
sortimente de nutreţuri grupate in raţii cu niveluri nutritive similare.
C) Faza de finisare - are o durata de aproximativ 20 de zile si urmăreşte imbunatatirea
insusirilor organoleptice ale cărnii. In acest scop animalele sunt hrănite in baza unor raţii cu
un aport proteic de 12-13 % PD si bogate in hidrati de carbon. In aceasta faza o atenţie
deosebita se acorda scoaterii din furajarea animalelor a nutreţurilor ce pot imprima cărnii un
gust sau un miros neplăcut, culoare si consistenta necorespunzatoare.
Trebuie acordata o atenţie deosebita aprovizionării animalelor cu apa de buna calitate, la
discreţie, pe tot parcursul ingrasarii, luandu-se in calcul un necesar de 3-4 kg/cap/zi sau cea.
320 kg apa/perioada de îngrăşare, in varianta administrării la discreţie.

TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII OVINELOR ÎNTREŢINEREA OVINELOR

Aspectele specifice privind întreţinerea ovinelor sunt determinate atât de caracteristicile

biologice ale speciei, particularităţile raselor şi categoriilor de vârstă şi exploatare, cât şi de
condiţiile de creştere (climă, sol, adăpostire, bază furajera, stare de sănătate, etc).
în acest context, în creşterea ovinelor se disting următoarele modalităţi distincte de întreţinere:
la păşune, mixta şi în stabulaţie.
în accepţiunea obişnuită, diferenţierea acestor variante se referă în principal la specificul
unităţii de creştere şi la deosebirile zonale privind adăpostirea, alimentaţia şi îngrijirea
ovinelor.

ÎNTREŢINEREA OVINELOR IN PERIOADA DE VARA

1) întreţinere a ovinelor la pasune - aceasta varianta a fost favorizata atat de specificul
exploatării ovinelor in tara noastră, cat si de particularităţile biologice ale speciei, în ansamblu
si în mod deosebit de caracteristicile structurale şi fiziologice ale aparatului digestiv ce au
determinat de-a lungul timpului şi până astăzi, în majoritatea cazurilor, utilizarea acestei
tehnologii specifice de întreţinere în perioada de vegetaţie, prin păşunatul pe pajişti naturale.
în ţara noastră există o suprafaţa mare de păşuni şi fâneţe, din care cea. 74 % sunt situate în
zonele de deal şi de munte, reprezentând o mare bogăţie naturală încă insuficient valorificată.
A)întreţinere a ovinelor in cadrul sistemului extensiv, folosita mai mult de către crescătorii
particulari, cu efective relativ reduse, practicată pe scară largă în trecut şi care se mai practică
astăzi într-o pondere foarte redusa în ţara noastră şi în
alte ţări, o constituie transhumanta.
Transhumanta este practicată îndeosebi de crescătorii din zonele submontane de pe versanţii
nordici ai Carpaţilor, al căror domiciliu stabil este în localităţile Poiana Sibiului, Tilişca, Jina
(judeţul Sibiu), Şugag (judeţşul Alba) şi altele, precum şi cei de pe versanţii sudici, din
localităţile Vaideeni (judeţul Vâlcea şi Novaci (judeţul Gorj). Aceştia "pendulează" cu
turmele între păşunile subalpine şi alpine din munţii din vecinătatea Sibiului, sau de pe
versanţii sudici ai Carpaţilor Meridionali, unde oile păşunează de la 10-25 mai până la 10-12
septembrie şi judeţele din vestul ţării sau din Bărăgan, unde se asigură iernatul.
Aceasta forma de întreţinere a ovinelor este din ce in ce mai rara dupa anul 1989 datorita, pe
de o parte fragmentarii suprafeţelor de teren prin punerea in posesie a proprietarilor de drept a
terenurilor agricole, iar pe de alta parte datorita unor masuri coerciti\e adoptate abuziv de
către Regia Naţionala a Pădurilor, prin care interzice pasunatul oilor in liziere si păduri.
B)întreţinere a ovinelor in cadrul sistemul semiintensiv în perioada de vegetaţie, are la bază
folosirea păşunilor naturale de bună calitate, la care se adaugă, prin alternanţă, păşunile
cultivate cu specii valoroase de graminee şi leguminoase
anuale sau perene. Acest sistem este caracteristic pentru zonele de deal şi cele de câmpie, în
care un rol important revine conveierului verde şi asolamentului furajer prin care se asigură
atât continuitatea păşunatului în perioada de vegetaţie, cât şi producerea furajelor pentru
perioada de stabulaţie.
C) întreţinere a ovinelor in cadrul sistemul intensiv
Presupune întreţinerea ovinelor în perioada de păşunat pe păşuni cultivate şi este practicata în
majoritatea fermelor situate în zonele de câmpie. In vederea practicării lui cu rezultate foarte
bune se impune utilizarea cu maximum de eficienta a păşunilor <Ji' pajiştilor cultivate,
respectiv adoptarea unei tehnologii optimizate de pasunat.
în condiţiile din ţara noastră, durata perioadei de păşunat este, în general, de 7-8 luni.
Ridicarea eficienţei păşunatului impune trecerea de la păşunatul liber la păşunatul sistematic,
prin organizarea in parcele a suprafeţelor de păşunat.
Cele mai importante avantaje ale pasunatului raţional sunt:
- sporirea productivităţii păşunii cu peste 20-30 % si a gradului de utilizare a masei verzi de
către animale datorita reducerii la maximum a pasunatului selectiv;
- posibilitatea ingrijirii superioare a păşunii si limitarea degradării acesteia de către animale;
- sporirea cantitativa a producţiilor obţinute de la animale si limitarea utilizării hranirii
suplimentare;
- sporirea productivităţii muncii, reducerea efortului muncitorilor si creşterea eficientei
economicea creşterii ovinelor;
In acţiunea de organizare a păşunii, trebuie luate în calcul următoarele aspecte: suprafeţele
păşunilor, productivitatea şi însuşirile de bază ale speciilor din covorul vegetal, caracteristicile
de relief şi de sol, încărcarea pe ha în funcţie de productivitatea păşunilor, durata posibilă a
păşunatului fiecărei parcele, ţinându-se seama de destinaşţie, energia de creştere a plantelor,
necesarul zilnic de consum masă verde (considerându-se 8-10 kg pentru oaia adultă şi 4-8 kg
pentru tineret), mijloacele de adăpare existente în perimetrele de păşunat sau în vecinătatea
imediată a acestora, etc.
In cazul tuturor sistemelor de păşunat, trecerea de la regimul de stabulaţie la regimul de
păşune se va face treptat, în decurs de 1-2 săptămâni, prin majorarea progresivă a timpului de
păşunat pe măsura reducerii duratei de întreţinere la grajd.
In această perioadă oile vor fi scoase la păşunat numai după ce în prealabil li s-a administrat
un tain de fibroase. Păşunatul pe lucerniere şi pe trifoişti trebuie făcut cu precauţie, prin
obişnuirea treptată a oilor cu consumul acestor plante, pentru a se
evita mateorizaţiile. Pe aceste păşuni este contraindicat păşunatul pe rouă şi pe timp de ploaie.
Adăparea, in perioada de păşunat se va asigura de trei ori pe zi, fiind cunoscute cerinţele
pentru necesarul zilnic de apă (5 1 la animalele adulte şi 3-4 1 la tineret) şi pentru asigurarea
mijloacelor de adăpare sub aspectul igienei, potabilităţii şi a frontului de adăpare.
Ingrijirea ovinelor în perioada de păşunat - incepe prin examinarea stării de sănătate a
animalelor, a stării generale şi a condiţiei in strânsa corelaţie cu fiecare categorie fiziologica.
Cu 1-2 săptămâni înaintea deschiderii sezonului de păşunat, turmele sunt trecute succesiv prin
"răscol", în vederea examinării individuale, urmarindu-se următoarele aspecte:
- corectitudinea sistemului de individualizare a animalelor prin inlocuirea crotaliilor căzute
sau deteriorate;
- urmărirea si realizarea programului de vaccinări si tratamente contra bolilor parazitare si
infecto-contagioase;
O preocupare permanentă a îngrijitorilor în perioada de pasunat trebuie să fie reprezentata de:
prevenirea si tratarea scabiei, tratarea şchiopului, curăţirea periodică a copitelor si "fasonarea"
lor, având în vedere faptul că păşunatul pe păşuni cultivate sau pe păşini naturale cu teren
moale sau afânat, precum şi mişcarea limitată, nu determină tocirea copitelor pe măsura
creşterii lor.
2) întreţinere a ovinelor in stabulatie - este o varianta care se utilizează, fie atunci cand
ovinele sunt exploatate in sistem intensiv industrial, fie atunci cand unitatea nu dispune de
suprafeţe de pasuni, sau acestea nu pot fi utilizate in varianta de exploatare „tabere de vara"".
Ovinele pot fi menţinute in timpul verii in diferite tipuri de adăposturi organizate pe tronsoane
pe pardoseala tip,, gratar"sau in adăposturi (pe pardoseala plană si aşternut permanent) si
padocuri.
întreţinere a ovinelor in stabulatie permanenta implica si adaptarea si corelarea tuturor
verigilor fluxului tehnologic.
-Hranirea - se poate realiza in doua variante funcţie de gradul de dotare si modernizare a
unităţii.
a) Animalele pot fi hrănite pe toata durata anului cu un „amestec unic "format din cea. 50-
60 % fibroase (din care in funcţie de posibilităţile unităţii până la 50 % pot fi înlocuite cu
grosiere de buna calitate), 25-35 % suculente (cel mai frecvent se utilizează porumbul siloz) si
cea. 15-25 % nutreţuri concentrate, totul administrat sub forma măcinata.
Utilizarea acestui amestec furajer in hrana ovinelor, reduce pierderile de furaje cu cea. 15 -20
%, permite mecanizarea si automatizarea preparării si administrării furajelor, măreşte
productivitatea muncii si sporeşte cantitatea de furaje consumata de animale. In scor/ai
ridicării palatabilitatii si a imbunatatirii calităţilor gustative a furajului se pot utiliza diverse
soluţii de melasa sau saramura in concentraţii variate.
b) Hranirea poate fi diferenţiata sezonier - pe timpul iernii animalele sunt hrănite ci nutreţuri
conservate in baza unor raţii optimizate, iar in perioada de vara hrana este constituita din masa
verde cosita si administrata la iesle. In aceasta varianta creste coeficientul de utilizare a masei
verzi de către animale comparativ cu hranirea prin pasunat, se evita consumul selectiv si de
asemenea poate creste incarcatura de oi/ha.
-Adăparea - se realizează la discreţie animalele utilizând sursa de alimentare cu apa de la
nivelul adăpostului. De regula in aceasta varianta sunt utilizate adăpători colective cu nivel
constant, asigurandu-se un front de adăpare de 0,25-0,30 m pentru un animal adult.
- Evacuarea dejecţiilor - este in corelaţie directa cu tipul de adăpost si cu varianta de
întreţinere a animalelor. In varianta întreţinerii pe grătare dejecţiile sunt evacuate cu ajutorul
unui plug raclor de adâncime tip „Delta", iar in cazul intretinerii „la sol" pe aşternut
permanent dejecţiile sunt evacuate sezonier cu ajutorul unui tractor echipat cu lama de
buldozer.
- îngrijirea animalelor - are in vedere realizarea unor activităţi menite sa atenueze efectele
nefavorabile ale intretinerii in stabulatie. Cele mai importante masuri ce trebuie avute in
vedere sunt:
- asigurarea unui regim adecvat de scoatere a animalelor in padocuri, atunci cand exista
aceasta posibilitate, si asigurarea unei densităţi corespunzătoare a acestora in cazul intretinerii
pe grătare;
- supravegherea atenta a stării de sănătate si a condiţiilor de întreţinere a animalelor;
- verificarea stării aşternutului, astfel încât sa fie in permanenta curat si uscat pentru a asigura
un confort sporit animalelor si a evita deprecierea calităţii lânii ;
- verificare permanenta a individualizării animalelor, complectarea crotaliilor lipsa si
înlocuirea celor deteriorate;
- curăţirea si ajustarea permanenta a ongloanelor, izolarea animalelor bolnave si tratarea
afecţiunii denumita „şchiopul oilor";
- urmărirea si realizarea programului de vaccinări si tratamente contra bolilor parazitare si
infecto-contagioase si a scabiei;
3) întreţinere a mixta a ovinelor (semistabulatie) - reprezintă o varianta mixta, prezintă
caracteristici intermediare fata de cele doua sisteme principale de întreţinere si consta in
folosirea combinata a pasunatului si a stabulatiei. Se poate utiliza in zonele de câmpie cu
suprafeţe limitate de pasuni, care nu pot satisface in totalitate necesarul de hrana al
animalelor.
In acest caz pasunatul este limitat numai la o anumita parte din zi, iar in restul zilei animalele
sunt hrănite suplimentar cu masa verde administrata la adăpost. Hrana administrata trebuie sa
acopere necesarul de substanţe nutritive specific fiecărei categorii fiziologice. Avantajul
major al acestei variante este reprezentat de efectul benefic al mişcării animalelor in timpul
deplasării lor pe pasune. In acest fel se imbina efectele favorabile datorate pasunatului cu
posibilitatea valorificării mai eficiente a furajelor. Restul verigilor tehnologice (adăpare,
evacuare a dejecţiilor, îngrijire sunt similare cu cele menţionate la varianta anterioara de
întreţinere ).
 ÎNTREŢINEREA OVINELOR ÎN PERIOADA DE IARNA

Avînd în vedere caracteristicile biologice ale speciei, particularităţile de rasă şi condiţiile de

climă din ţara noastră, diferitele categorii de ovine trebuie să fie adăpostite temporar pe timp
de iarnă, pentru a le feri de vânturi şi ploile reci, de zăpadă, de viscol şi de umezeală.
Acest fapt influenţează în mod hotărâtor hrănirea şi îngrijirile care se acordă ovinelor în
perioada de stabulaţie. în perioada de stabulaţie, diferitele categorii de ovine vor fi întreţinute,
pe cât posibil, în aer liber, în padocurile aferente saivanelor, cu accesul liber la saivan. Pe
timp frumos şi nu prea rece, ovinele pot rămâne în padoc şi peste noapte. Pentru a se evita
reacţiile "afrigore" şi deprecierea lănii, rasele cu lană fină şi semifină trebuie neapărat
adăpostite pe vreme de viscol, ninsori abundente şi ploi.
în cazul raselor rustice şi rezistente, în primul rând Ţurcana, parţial şi Tigaia, oile sunt
adăpostite în adăposturi simple de tip şopron sau copertină.
în exploatarea in stabulaţie animalele se intretin pe aşternut permanent, care trebuie
împrospătat periodic pentru a fi mereu uscat si in acest fel grosimea lui sporeşte odată cu
stabulaţie, fiind necesară evacuarea periodica, cel puţin la sfârşitul stabulatiei.
Pentru menţinerea însuşirilor lânii , se va evita utilizarea ca aşternut a cojilor de floarea-
soarelui şi a' rumeguşului de lemn, care pot pătrunde în lână ducând la declasarea acesteia.
-Hranirea - se realizează folosind un sortiment bogat de furaje, care poate fi adminsitrat
ovinelor în perioada de iernat: fânuri, grosiere, nutreţ însilozat, rădăcinoase, concentrate,
diferite resturi vegetale, etc. furaje ce se diferenţiază foarte mult atât prin caracteristicile lor
generale, cât şi prin modul de depozitare şi conservare.
O atenţie deosebită trebuie acordată, în această perioadă, calităţii şi modului de administrare a
furajelor, deoarece abaterea de la starea normală a furajelor (degradări prin alterare,
mucegăire, îngheţare, etc.) pot determina îmbolnăviri grave, mortalităţi şi avorturi.
în întreaga perioadă de stabulaţie se va urmări cu atenţie respectarea raţiilor stabilite in baza
normelor, care exprimă cerinţele diferitelor categorii de ovine si de asemenea respectarea
structurii generale a acestora.
In zilele insorite furajarea se realizează în padoc, excepţie facand mieii, oile gestante la
apropierea fătării şi în prima fază de alăptare. Fibroasele se administrează în iesle-grătar
dispuse în padoc. Acestea sunt prevăzute la bază cu jgheaburi pentru colectarea florii de fân
(inflorescenţele), frunze şi alte părţi valoroase detaşate din masa furajului. în astfel de iesle se
pot administra şi furajele suculente şi concentrate, sau acestea pot fi administrate în jgheaburi
speciale.
Tot în iesle, sau pe stative speciale, se pun şi bulgării de sare, care trebuie să fie tot timpul la
dispoziţia animalelor.
- Adăparea - apa trebuie sa fie asigurata la discreţie sau daca acest lucru nu este posibil
ovinele trebuie adăpate de cel puţin doua ori pe zi. în scopul asigurării apei în mod continuu,
în stare proaspătă, curată şi controlată sub aspect chimic şi bacteriologic, adăpatul se face la
adăpători automate cu nivel constant sau cu supapă, racordate la reţeaua de apă curentă sau la
rezervoare speciale.
- Evacuarea gunoiului - din adăposturi şi padocuri, în exploatările intensive, se asigură prin
mijloace mecanice (încărcătoarele hidraulice frontale în adăposturile mari, iar în adăposturile
joase tractorul cu lamă tip „buldozer", montată in faţă sau în spatele tractorului.
In exploatările de tip industrial, dejecţiile sunt evacuate în prima fază printre grilele pardoselei
tip grătar, iar din fosa de colectare acestea sunt evacuate cu plugul raclor tip „Delta" acţionat
de cablu.
Ingrijirea animalelor - are in vedere realizarea următoarelor acţiuni:
- supravegherea atenta a stării de sănătate si a condiţiilor de întreţinere a animalelor;
- verificarea stării aşternutului, astfel încăt sa fie in permanenta curat si uscat pentru a asigura
un confort sporit animalelor si a evita deprecierea calităţii lânii;
- curăţirea si ajustarea permanenta a ongloanelor, izolarea animalelor bolnave si tratarea
afecţiunii denumita „şchiopul oilor";
- urmărirea si realizarea programului de vaccinări si tratamente contra bolilor parazitare si
infecto-contagioase si a scabiei;

ADĂPOSTIREA OVINELOR
Adăpostul ovinelor are atât rolul de a crea un microclimat corespunzător flecarei categorii
fiziologice, cât şi rolul de suport şi structură de rezistenţă pentru instalaţiile de administrare
mecanizată sau automată a furajelor, de asigurare a apei, precum şi pentru lucrările de tuns, de
muls, de evacuare a dejecţiilor, etc.
Pentru a se asigura condiţii optime de viaţă ovinelor şi procesului de producţie în general,
adăposturile trebuie sa îndeplinească cerinţele esenţiale privind spaţiul, temperatura, iumina,
aerisirea, odihna, alimentaţia, adăparea, precum şi mişcarea animalelor, toate acestea
determinând condiţiile de cazare a animalelor.
In adăposturile de tip industrial se preconizează densităţi mai mari: pentru oi şi mioare de
reproducţie 0,7 m2; pentru oi cu miei sugari, 0,8-1,0 m2; pentru miei la îngrăşat (12-25 kg),
0,33 m2.
Adăposturile pentru ovine sunt în general,construcţii mai puţin pretenţioase, la construirea lor
se folosesc materiale locale: lemn, chirpici, piatră, cărămidă pentru pereţi, eventual fier şi
ciment, iar pentru acoperiş se foloseşte şindrilă, eventual ţiglă şi azbociment şi necesită
cheltuieli mai reduse în comparaţie cu adăposturile pentru alte specii.
-Tipuri de saivane - diferă funcţie de o serie de criterii: formă - se întâlnesc trei tipuri de
saivane: în formă de semicerc, în formă de "U" (sau de "L" şi în formă liniară; categoria de
ovine pe care o deservesc: adăposturi pentru ovine adulte, pentru tineret, pentru berbeci,
mixte, etc; felul construcţiei: adăposturi inchise, deschise si semideschise.
In vederea amplasării unei ferme într-o anumita zona trebuie sa se respecte următoarele
cerinţe:
- sa se utilizeze pe cat posibil pentru constuctii suprafeţele de teren care au avut aceasta
destinaţie, iar acolo unde nu exista sa se utilizeze terenuri slab productive;
- sa se respecte normele privind protecţia mediului înconjurător, astfel încăt direcţia vântului
dominant sa fie dinspre localitate spre ferma, distanta de la perimetrul fermei la centrul
populat sa fie de 300 m pentru fermele de până la 500 capete si 500 m la cele cu peste 500
capete, iar distanta dintre adăposturi trebuie sa fie de minimum 50 m;
-distantele fata de sursele de furaje, alimentare cu apa, energie sa fie cat maireduse;
-incinta fermelor sa nu fie străbătută de conducte de gaze, reţele electrice, drumuri de
circulaţie.
Saivanele în formă de "U" (figura nr. 46) sunt tipice pentru tipul gospodăresc fiind construite
izolat si au avantajul ca asigură adăpost pentru perioada de iarna în padocul interior împotriva
vânturilo si a intemperiilor.
Dezavantajul major al acestui tip de adăpost este ca nu poate fi amplasat grupat, în formă de
baterie si îngreuiază procesele de mecanizare şi automatizare a lucrărilor de distribuire a
furajelor, de evacuarea gunoiului şi altele. .
In ultimul timp sunt tot mai preferate saivanele liniare, deoarece permit atât efectuarea
mecanizată şi automatizată a lucrărilor în interiorul lor şi a ocoalelor, cât şi dispunerea în grup
sub formă de baterii - condiţie de bază pentru ridicarea gradului de tehnicitate şi de
economicitate a unităţilor.
în privinţa caracteristicilor constructiove şi de exploatare, se disting, în principal, trei tipuri de
saivane : deschis, semideschise şi închise.
Saivanele deschise prezintă trei pereţi, faţada principală fiind deschisă. Se folosesc uneori în
zonele de deal pentru adăpostirea raselor rustice şi rezistente la intemperii, dar pot fi întâlnite
şi în Câmpia de Vest. Peretele din faţă poate fi improvizat pe timp de iarnă din baloţi de paie,
plăci de stufit, prelate sau alte materiale ieftine.
Saivanele semideschise sunt compartimentate în părţi distincte: o parte sau un compartiment
deschis, în care sunt adăpostite oile gestante până în preajma fătării, tineretul şi berbecii, iar
altă parte, închisă complet, constituie compartimentul de ratări. Acesta reprezintă în jur de 30
% din suprafaţa totală a adăpostului şi este prevăzut cu tavan cu înălţimea de 2,5-3 m, uşi şi
ferestre etanşe.
Compartimentul de fătări poate fi dispus fie la mijlocul saivanului, fie la una sau la amândouă
extremităţile, în funcţie de cerinţe.
Saivanele închise au toţi pereţii construiţi. în unităţile cu efective mici, un saivan închis poate
adăposti toate categoriile de ovine. în acest scop se delimitează compartimentele separa fie
prin pereţi interiori zidiţi - compartimente pentru fătare, fie prin lese sau panouri din plasă de
sârmă - cele pentru tineret şi berbeci.
Saivanele de acest tip au, de regulă dimensiuni mai mari şi uşile mai largi, pentru a permite
atât organizarea interioară corespunzătoare, cât şi accesul mijloacelor mecanizate şi circulaţia
comodă a îngrijitorilor pentru deservire şi a animalelor. în ultimul timp, în multe unităţi se
construiesc adăposturi liniare închise prevăzute cu şed sau cu deflector pentru iluminare şi
aerisire. O variantă a acestui tip de adăpost prevede şi padoc acoperit total sau parţial cu o
copertină, sub care sunt amplasate ieslele sau automatele de furaje. Padocurile au o suprafaţa
mai mare de aprox. 2-2,5 ori mai mare decât a adăposturilor.
Adăposturile pentru creşterea intensivă de tip industrial prezintă caracteristici constructive şi
de exploatare specifice.
Inălţimea lor este de cea. 3,0 m la streaşină, 5-5,5 m la coama, lărgimea de cea. 10 m,
lungimea de cea. 70 m si sunt prevăzute cu porţi largi pentru accesul animalelor de 3,0-3,5 m
(prevazandu-se o poarta pentru 200-250 de oi). Adăposturile construite în acest scop permit
efectuarea mcanizată şi automatizată a lucrărilor, asigurând, prin proiectul tehnic, o
productivitate foarte ridicată.
Intre neajunsurile acestor adăposturi se menţionează: limitarea severă a mişcării animalelor,
datorită densităţii mari şi lipsei padocurilor, condiţii improprii de microclimat pentru unele
categorii de ovine, investiţie specifică ridicată. Unele adăposturi de tip industrial sunt
considerate polivalente, putând fi destinate unor faze diferite ale fluxului tehnologic: gestaţie,
fătare, maternitate şi creşă, iar după scoaterea ovinelor de reproducţie la păşune, pot fi folosite
pentru îngrăşarea tineretului şi recondiţionarea ovinelor adulte.
-Amenajarea interioara a saivanelor - se realizează, de regula cu panouri confecţionate din
scânduri (1,2/4,0 astfel încăt sa se respecte necesităţile optime de spaţiu reclamate de fiecare
categorie fiziologica.
Pentru ca întreaga activitate să se desfăşoare normal, saivanele, atât cele izolate cât şi cele
grupate în cadrul unei ferme, trebuie să fie prevăzute cu utilaje şi mobilier specific pentru
cazarea oilor, pentru furajare, adăpat, muls, tuns şi alte lucrări. Pentru administrarea furajelor
fibroase şi suculente adăposturile şi ocoalelesunt dotate cu iesle-grătar de diferite dimensiuni
şi forme.
Numărul ieslelor, al jgheaburilor şi al alimentatoarelor se stabileşte astfel încât fiecărui animal
să-i revină un front de furaje corespunzător, în funcţie de categoria de animal şi de modul de
administrare al furajelor ( 30-40 cm oi adulte, 40-50 cm berbeci adulţi, 20-30 cm tineret ovin
si 15-20 cm miei).
Grătarele sunt de forma lineara, au o lungime de cea. 4 m, sunt confecţionate din lemn cu
grilele cu diametrul de cea. 3 cm dispuse la o distanta de 10-12 cm. înălţimea lor de la nivelul
solului este de 0,8-1,0 m, iar lărgimea superioara este de 70-80 cm. în unele ferme de tip
gospodăresc, cu tehnologii semiintensive şi intensive, se folosesc alimentatoare
semiautomate.
Aceste tipuri de alimentatoare se pot folosi, cu precădere şi fără restricţii, în îngrăşătorii, iar
pe scară largă în crescătoriile semiintensive şi intensive, cu condiţia ca la stabilirea structurii
furajelor astfel administrate să se ţină sema atât de cerinţele de substanţă uscată, unităţi
nutritive şi albumină digestibilă, cât şi de capacitatea de ingerare a diferitelor categorii de
animale.
Administrarea apei se realizează in adăpători tip, jgheaburi" confecţionate din lemn sau din
tablă, sau construite din ciment. în unităţile cu tehnologii intensive se instalează adăpători
automate cu nivel constat sau supapă.
Jgheaburile pentru administrarea concentratelor, sunt confecţionate din scândura, au lungimea
de 4 m, lărgimea inferioara de 10-15 cm, lărgimea superioara de 25-30 cm si adâncimea de 20
cm.
-Construcţii anexe - pentru buna funcţionare a fluxului tehnologic fermele de ovine sunt
prevăzute cu mai multe construcţii, care servesc în procesul de producţie: camere pentru
îngrijitori, farmacia şi infirmeria, punctul de însămânţări artificiale, magazia de furaje
concentrate, bucătăria furajeră, birou de lucru, remiza de maşini şi utilaje, etc

TEHNOLOGIA CRESTERII SUINELOR

 1. CREŞTEREA PORCILOR DE REPRODUCŢIE

Procurarea şi alegerea materialului de reproducţie se face din unităţile de elită

specializate, în conformitate cu programul de ameliorare stabilit.

Scrofiţele de prăsilă se asigură în principal din fermele de înmulţire. In cazul unităţilor

care nu au ferme de înmulţire sau acestea nu satisfac necesarul, până la realizarea fermei de
înmulţire, scrofiţele se pot asigura din matca comercială.

Anual trebuie să se reţină pentru prăsilă, în medie pe scroafă, din ferma de înmulţire,
6,5 scrofiţe . Scrofiţele se vor selecta din maternitate la vârsta de 21 zile sau înainte de
înţărcare, de la scroafele al căror lot de purcei este uniform şi de minimum 8 capete, sau de la
scroafe al căror lot de purcei depăşesc media compartimentului ca număr şi greutate.

Scrofiţele alese trebuie să aibă o conformaţie corespunzătoare, să fie clinic sănătoase şi

să aibă minimum 12 sfârcuri.

La sfârşitul acestei perioade, scrofiţele se vor alege şi caza în hale separate,

asigurându-li-se minimum 0,55 m2/cap până la greutatea de 40 - 50 kg şi 0,80 m2/cap până la
vârsta de montă.

Furajarea acestora se va face cu reţete pentru tineret de reproducţie, care vor fi

completate cu nutreţuri bogate în vitamine şi săruri minerale (lucerna, morcovi, zer etc).

Organizarea reproducţiei

Introducerea scrofiţelor în sectorul de reproducţie se face la greutatea de 80 - 100 kg,

iar a vieruşilor după terminarea testării.

Scrofiţele se vor da la montă după o examinare atentă a acestora la vârsta de 7,5 - 8

luni şi la greutatea minimă de 105 kg. Vieruşii vor fi folosiţi la montă la vârsta de 8 luni şi
greutatea minimă de 120 kg , dându-se la montă în primele 2-3 luni numai o dată la 4 - 5 zile ,
după care vor fi folosiţi ca vieri adulţi o dată la 3 - 4 zile.

În prima lună de folosire la reproducţie, se va face controlul materialului seminal, în

laborator sau prin metoda biologică, pe un număr de 3 scrofiţe montate de acelaşi vier.
 Raportul între vieri şi scroafe, calculat la numărul de monte ce trebuie realizat, va fi în
cazul montei naturale de 1: 20 în perioada septembrie - mai şi 1: 15 în restul perioadei (iunie -
august), iar în unităţile unde se practică însămânţările artificiale, acest raport va fi de 1: 60 pe
perioada septembrie - mai şi de 1: 45 pe perioada iunie - august.

În mod obligatoriu, o dată la 45 de zile în sezonul cald şi o dată pe trimestru în

sezonul rece, se face controlul materialului seminal în toate fermele care practică monta
naturală. Vierii ce refuză monta se vor marca, iar după trei refuzuri, în mod obligatoriu li se
va analiza cauza şi stabili destinaţia.

Numărul de scroafe şi scrofiţe montate zilnic se va stabili astfel încât să se asigure o

folosire raţională a boxelor de fătare pentru a se obţine lunar 6,9 purcei în medie pe boxă, în
situaţia înţărcării la 36 zile şi 6 purcei pe boxă, când înţărcarea se face la 42 zile.

Numărul de scroafe şi scrofiţe montate zilnic va fi în funcţie de sezon şi natalitatea

realizată anterior , corelat cu planul de purcei fătaţi.

în unităţile în care se face monta naturală , depistarea femelelor în călduri se face cu

câte o grupă de vieri (care a fost folosită la montă în ziua precedentă), fiind interzis a se
menţine în efectiv vieri încercători.

În cazul însămânţărilor artificiale, depistarea se face cu vierii încercători, care vor

reprezenta 10 % din numărul de vieri de reproducţie. Nu se vor folosi ca încercători vierii
reformaţi, ci numai vierii ageri şi viguroşi.

Pentru realizarea montelor necesare, trebuie să se asigure în aşteptare un număr de

scroafe şi scrofiţe mai mare de 15 - 20 ori în perioada septembrie – mai şi de 22-25 ori în
perioada iunie- august faţă de numărul de animale ce trebuie montate zilnic.

Monta sau însămânţarea se va executa în momentul depistării scroafelor în călduri.

Repetarea se va face a doua zi dimineaţa pentru toate femelele montate sau însămânţate în
ziua anterioară. Unităţile în care se practică monospermia vor executa obligatoriu cea de - a
doua montă la 24 ore.

Insămânţarea artificială se va executa numai acolo unde condiţiile de dotare şi tehnice

sunt asigurate, aceasta extinzându-se progresiv în funcţie de condiţiile create şi de rezultatele
obţinute în comparaţie cu monta naturală.

Scroafele şi scrofiţele după prima montă se vor transfera în boxele individuale până la
monta a doua, după care se vor aduce din nou în boxele individuale, unde vor fi întreţinute în
continuare minimum 11 zile. Acolo unde condiţiile de întreţinere individuală nu sunt create,
grupa în formare va fi cazată în patru boxe în funcţie de vârstă, stare de întreţinere şi greutate
corporală (lotizate), iar după încheierea grupei, efectivele de scroafe montate se vor transfera
în gestaţie la boxe.
 Scrofiţele care de la data începerii depistării şi scroafele de la data înţărcării nu intră în
călduri timp de 43 zile, se reformează ca animale cu sterilitate instalată şi se scot din sectorul
de reproducţie.

Controlul gestaţiei se face la 30 - 35 zile cu aparatul cu ultrasunete ş prin diagnostic

clinic al gestaţiei la 72 - 75 zile de la montă.

Femelele diagnosticate negestante după examenul clinic la 72 - 75 zile se transferă la

îngrăşătorie, unde se furajează la discreţie, iar la 116 - 118 zik de la montă vor fi date la
sacrificare.

Vierii se vor caza în boxe colective, iar cei mai valoroşi, pe cât posibil, în boxe
individuale.

Numărul de vieri în boxe colective se va corela cu numărul de boxe de montă în aşa

fel încât să se folosească la reproducţie odată toţi vierii dintr-o boxă sau mai multe boxe în
totalitate.

Numărul de scroafe gestante într-o boxă variază în funcţie de tipul de adăpost,

asigurându-se în medie pe cap de animal 1,2 - 1,5 m2 suprafaţă utilă.

Întreţinerea vierilor de reproducţie

Într-o crescătorie numărul vierilor necesari se stabileşte în funcţie de numărul

scroafelor, existente ori planificate.

Întreţinerea vierilor se face în loturi de 5-10 capete şi li se asigură condiţii foarte bune
de igienă. Pentru menţinerea formei-condiţiei de reproducător trebuie să li se asigure zilnic
plimbarea, la păşune sau în padoc. Pentru perioadele călduroase trebuie să li se asigure bazin
de apă pentru scăldat.

Hrănirea vierilor se face respectând principiul că în perioada de montă să primească

supliment de hrană, bogată în proteine.

In general trebuie asigurată o raţie care să cuprindă pentru fiecare UN 1 10-120 g PD,
4 g săruri Ca şi 2 g sodiu cu fosfor. Vierii ejaculează o cantitate foarte mare de spermă (200-
250 ml) şi de aceea trebuie să primească nutreţuri bogate în proteine, săruri de Calciu, fosfor
şi vitaminele E, D şi A.

Furajele trebuie să conţină ovăz, leguminoase suculente şi de origine animala (faină de

carne, de oaie) lapte şi drojdie de berc. Apă la discreţie. In perioada de repaus se pot reduce
furajele concentrate la 40% din raţie şi vor creşte fibroase şi suculente.
 Folosirea scroafelor la reproducţie

In fiecare crescătorie trebuie să existe un plan de montă şi fătări, conceput judicios

pentru potrivirea perechilor. In acest scop datele fătărilor vor fi corelate cu caracterul
crescătoriei.

a) In crescătoriile de producţie cu scopul de a livra continuu purcei pentru îngrăşătorii

- activitatea de montă şi fătare are caracter permanent tot timpul anului.

b) În crescătoriile de prăsilă - unde se asigură obţinerea de reproducători de valoare se

recomandă sistemul de montă sezonieră, realizându-se aşa zisele „fătări la pachet" adică de
doua ori pe an (primăvara şi toamna).

Durata gestaţiei la scroafe este de 4 luni ceea ce permite realizarea a doua fătări / an
sau cinci fătări în doi ani. Ca urmare, de fiecare scroafa se poate obţine un mare număr de
purcei - deci o sursă importantă de carne, ceea ce sporeşte rentabilitatea creşterii porcilor în
sistem industrial.

Realizarea montelor, în aceste cazuri, se planifică în lunile noiembrie-decembrie

(prima) şi apoi în lunile mai-iunie, cu ratările în februarie-martie şi respectiv în septembrie-
octombrie.

Necesarul de reproducători masculii se stabileşte corespunzător planului de montă,

corespunzător specificului crescătoriei. De regulă se stabileşte un vier la 20-40 scroafe în
funcţie de vârstă, valoare biologică, dezvoltare corporală, etc.

Identificarea scroafelor în călduri se face pe baza comportamentului sunt neliniştite,

guiţă, nu mănâncă sau rod scânduri, lemn, apucă în gură diferite obiecte, sar pe alte scroafe,
etc. Căldurile din 1-6 zile şi se repetă la 15-25 zile iar ovulaţia are loc după 24 ore de la
declanşarea căldurilor.

După fătare căldurile pot apare la 4-9 săptămâni.

În creşterea raţională singurul sistem admis este monta dirijată. Scroafa planificată
este adusă în boxa vierului şi se face de regulă dimineaţa ori seara, niciodată ziua, deoarece
căldura zilei oboseşte animalele.

Se pot practica şi montele duble după ½-1zile. Gestaţia durează 114-116 zile.

Întreţinerea scroafelor gestante

 Se face în grupuri mici de 5-10 capete. O atenţie deosebită se dă în partea a doua a
gestaţiei, când trebuie să se asigure o plimbare zilnică de 1-3 ore, pentru stimularea funcţiilor
organismului.

Plimbările se suspendă cu o săptămână înaintea fatărilor, dar sunt totuşi lăsate să se

mişte în apropierea padocului.

Hrănirea scroafelor, influenţează prolificitatea şi dezvoltarea fetuşilor. O scroafă de

140-160 kg va primi în prima parte a gestaţiei 4,4 UN si 396 g PD, iar ultima parte a gestaţiei
4,9 UN cu 490 g PD.

Furajarea se face însă întotdeauna în funcţie de vârstă scroafei, de greutatea vie, de

rasă, etc. în raţie vor predomina concentraţiile 40-50% şi apoi suculentele 30-40%, iar
tainurile 10-20%. Cu trei zile înainte de fătare se asigură hrana specifică, tărâţe cu apă.

Hrana se dă în trei tainuri regulate (ore fixe 6-12-18). Adăpatul se face cu apă
proaspătă şi la t = 100 - după fiecare tain.

Diagnosticul evoluţiei gestaţiei - este dificil în primele doua luni dar se exprimă treptat
din luna a treia, când apare o adâncime a flancului, o creştere uşoară a ugerului şi sfârcurilor.
In luna a patra, abdomenul este lăsat, ugerul mărit şi puţin congestionat, linia trunchiului
devine concava.

Fătarea durează 2-6 ore (chiar 24 ore). Purceii sunt născuţi la 5-20 minute unul după
altul.

Fătarea are loc de regulă noaptea şi trebuie respectată liniştea în boxă trebuie să fie un
prosop curat, foarfece pentru tăierea cordonului ombilical, un vas cu tinctură de iod (sau
creolină) o căldare cu apă fiartă, şomoioage de paie, cârpe curate pentru şters purceii, un vas
cu apă curată caldă la 14° C din care să bea scroafa.

Întreţinerea scroafelor care alăptează

Scroafele care alăptează trebuie să aibă condiţii foarte bune de îngrijire şi hrană pentru
a asigura secreţia laptelui şi creşterea purceilor viguroşi.

După fătare, chiar din primele zile se scot în padocuri, iar după 4-5 zile se pot ţine
până la 1 oră. Se scot singure şi numai după doua săptămâni cu purceii.

Există un sistem de creştere şi cu 2-3 scroafe cu purcei în boxe comune, începând

după 2-3 zile de la fătare, pentru economisire de spaţiu şi reducere a costurilor de îngrijire. Se
poate practica în crescătoriile de producţie, unde nu se face selecţia individuală a animalelor.
Hrănirea scroafelor cu purcei se face cu furaje bune şi pe păşuni bune. Obligatoriu se vor
asigura furaje bogate în săruri minerale (40 g calciu, 20 fosfor) şi vitaminele A, D.
 Hrana se stabileşte pentru fiecare scroafă în funcţie de vârstă, greutate corporală,
numărul de purcei.

Se va asigura 100 PD la fiecare UN sare, 30-35 mg, caroten. Adăparea se face cu apă
proaspătă, la discreţie schimbată de 3-4 ori / zi.

2. CREŞTEREA TINERETULUI PORCIN

Creşterea sugarilor

Imediat după fătare purceii primesc o îngrijire atentă şi permanentă, o perioadă de

timp destul de mare (3-5 săptămâni).

După fătare, purceii sunt şterşi de învelişuri se taie cordonul ombilical (la 3-4 cm)
după ce a fost legat cu aţă, şi se introduce într-un pahar cu tinctură de iod.

Apoi sunt cântăriţi, marcaţi, şi puşi într-o lada curată, dezinfectată cu aşternut de paie
mărunte şi cârpe unde iarna se pun şi sticle cu apă caldă.

Dacă fătarea durează, purceii fătaţi după 2 ore pot fi daţi să sugă treptat, pe măsură ce
sunt fatări.

Un aspect particular la scroafe - este că lasă laptele un timp foarte scurt, cca. 1 minut
(atunci când sunt culcate şi grohăie des, iar purceii nu mai frământă sfârcurile şi sug). În acest
moment îngrijitorul trebuie să aibă grijă ca toţi purceii să sugă în acelaşi timp altfel rămân
flamanzi.)

Trebuie avut grijă ca toţi purceii să aibă un sfârc iar dacă sunt mai mulţi decât
sfârcurile se dau la altă scroafă.

Pentru evitarea mortalităţilor prin striviri, în fiecare boxă se pun apărători din lemn
rotund la 18 cm de podea şi 20 cm de perete. Se mai poate folosi sistemul de separare a
purceilor de mame în prima săptămâna, dar sunt aduşi la alăptare din 2 în 2 ore.

Pentru purcei se rezervă o boxă de 5-6 mp, ţinută în permanenţă foarte curată, în care
purceii se mişcă în voie, liber pot să doarmă şi să primească hrana suplimentară.

Boxa purceilor trebuie să aibă legătura cu boxa scroafei printr-o uşiţă de 35-40 cm.

Unele sisteme, folosesc o platformă pentru purcei la cca. 1,0-1,5 m deasupra podelei,
unde se urcă purceii pe o scândură înclinată, cu şipci -trepte ca să nu alunece.

În zilele frumoase de iarnă la temperaturi de peste 10°- purceii mai mari de 10 zile,
pot fi scoşi în padocuri începând cu 5 minute şi treptat până la 1-1,5 ore.
 Primăvara şi vara pot fi scoşi în padocuri după 5 zile, iar după 2 săptămâni, chiar pe
păşune. Pielea purceilor se va menţine curată prin ştergerea repetată cu o perie moale şi
spălarea la cel puţin 15 zile până la 30-40 zile.

Hrănirea purceilor - trebuie făcută cu deosebită grijă mai ales în prima lună, când îşi
măresc greutatea de 5-6 ori. În primele 2-3 săptămâni se hrănesc cu laptele matern, apoi se
pot introduce furaje suplimentare, adecvate, tărâţe, lapte smântânit de vacă, concentrate,
săruri-minerale, vitamine (A, B, C, D).

Adăpatul este deosebit de important pentru purcei deoarece au nevoie de multă apă. Se
dă la discreţie proaspătă, în vase mari şi se schimb de 4-5 ori/zi.

Purceii se înţărcaă la cca. 8 săptămâni şi trebuie să aibă 12-14 kg.

După înţărcare purceii se menţin încă 10-15 zile în boxă maternă pentru a se obişnui
cu noul sistem de hrană.

După această perioadă se fac loturi de cea. 100 purcei, după greutatea corporală să nu
fie diferenţe mai mari de 2-3 kg.

Furajarea trebuie să asigure 1,1-1,9 UN cu 140-220 g PD pentru a asigura un spor de

creştere de 400 g / zi, iar la 3 luni să ajungă la 25-30 kg.

Creşterea purceilor

După lotizare, purceii, sunt crescuţi corespunzător destinaţiilor şi anume pentru

reproducţie sau îngrăşare.

Purceii destinaţi reproductiv, sunt selectaţi pe baza originii şi a dezvoltării corporale,

corespunzător rasei. De regulă la început se reţin de 4 ori mai multe scroafe şi de 5 ori mai
mulţi vieruşi, decât necesarul pentru efectivul matcă.

Trierea se face la 6-8-10-12 luni şi se reţin în final cu 50% mai mulţi reproducători
decât necesarul stabilit. Mărimea loturilor se face de 20-25 purcei de acelaşi sex şi greutate
corporală.

Îngrijirea şi hrănirea se face corespunzător destinaţiei asigurându-se raţii de 1,2-3,7

UN cu 156-333 g PD pentru vieruşi si 1,2-3,3 UN cu 156-297 gPD pentru scrofiţe.

Furajele sunt diferite, folosind în general 70-75 % concentrate şi restul rădăcinoase,

siloz, cartofi de origine animala etc.

Tineretul porcin destinat îngrăşării este îngrijit şi furajat în primele luni, la fel ca
tineretul de reproducţie, dar loturile sunt mai mari de cea. 100 capete.
 Purceii destinaţi îngrăşării pot fi crescuţi la păşune, în tabere de vară sau în padocuri.
Aceştia primesc supliment de hrană, dar în raţie alimentară şi trebuie să predomine
hidrocarburile care favorizează îngrâşarea.

Întreţinerea porcilor la păşune

Creşterea porcilor la păşune, contribuie la obţinerea unor animale cu conformaţie

armonioasă, viguroşi cu dezvoltare corporală bună, sănătoşi.

Păşunatul este recomandat pentru toate categoriile de vârstă atât pentru economie de
furaje, cât şi pentru reducerea costurilor de producţie, care poate fi de 25-30%.

Pregătirea pentru păşunat - se face prin scoaterea timp de 7-15 zile treptat a porcinelor
pa laturi în padocuri, la soare, pentru ai obişnui cu căldura solară şi a evita insolaţia.

Se face apoi verificarea numerelor matricole şi vopsirea pe spinare, pe laturi.

Adăposturile din taberele de vară se fac din materiale ieftine asigurând 1,5-2,0 mp /
cap pentru scroafele în gestaţie şi pentru vieri se asigură 7 mp / cap.

Padocurile pentru îngrăşare, trebuie să asigure 2-4 mp / cap iar pentru scroafele cu
purcei 15 mp şi 33 mp pentru vieri.

Pentru păşunat animalele se împart în grupe de scroafe eu purcei sugari, purcei

înţărcaţi, tineret la îngrăşat, tineret de prâsila, vieri, porci la îngrăşat, etc.

Pentru păşunat se repartizează 30-40 porci adulţi / 1 ha sau 150 purcei / 1 ha. Păşunea
se organizează în 3-4 tarlale fiecare cu 3-4 parcele. Păşunea se organizează în 3-4 parcele.
Păşunatul se face prin rotaţie pe parcele. Se recomandă realizarea de umbrare şi instalarea de
stănoage şi scărpinători.

O atenţie deosebită se acordă asigurării apei pentru băut.

Îngrăşarea purceilor
 Scopul principal în creşterea porcilor este producţia de carne şi grăsime. Această
producţie trebuie făcută cu costuri şi eforturi cât mai reduse şi într-un timp cât mai scurt.

Obiectivele acestei activităţi trebuie să fie următoarele:

a) realizarea - unui spor zilnic de greutate, cât mai mare pentru ca îngrăşarea să
dureze un timp cât mai scurt.

b) Consumul de furaje pentru 1 kg spor greutate să conţină cât mai puţin UN.

c) Randamentul la tăiere, în carne şi grăsime, să fie cât mai mare.

d) Calitatea cărnii şi grăsimii să fie ridicată.

Toate acestea, sunt dependente de rasă, sex, individ, vârstă, hrană, metoda de
îngrăşare.

Rasele perfecţionate, ameliorate şi metişii acestora, rasele precoce sunt cele mai
pretabile la îngrăşare, deoarece au şi capacitatea de folosire mai bună a furajelor.

Pentru îngrăşare se folosesc mai multe metode:

a) pentru carne

b) pentru bacon

c) mixtă

d) pentru grăsime

Sistemele de îngrăşare folosesc mai multe posibilităţi, în funcţie şi de hrănirea

asigurată.

Ingrăşarea pentru carne

S-au diferenţiat sisteme de îngrăşare în funcţie de modul de furajare- pe baza

de cereale, pe bază de cartofi cu adaos de concentrate, pe bază de reziduri industriale

cu adaos de concentrate, s.a.

Fiecare sistem are în vedere în prima parte obţinerea animalelor cu furajele folosite
apoi intensificarea furajării.

Aceste sisteme de creştere şi îngrăşare s-au dezvoltat în corelaţie cu resursele

naturale de furaje: la câmpie cerealele, la munte cartofii, în zona fabricilor din

industria alimentară (lapte, carne, etc) reziduri le alimentare, etc.
 Îngrăşarea pentru bacon

Bacon - este carnea de porc preparată în mod special, din jumătăţi de trunchi, la care s-
a scos capul, membrele de la genunchi şi jarete în jos, coloana vertebrala şi spetele. Aceste
jumătăţi se sărează şi se afumă.

Calitatea baconului este dată de greutatea jumătăţilor de trunchi, obţinută după

sacrificare şi anume: calitatea a-I-a are 30-36 kg, calitatea a-II-a 36-40 kg, are calitatea a-IIl-a
are 41-46 kg.

Totodată, se cere că grăsimea să f\e albă, cu consistenţă, cu o grăsime maximă de 3-4

cm pe spate şi şale iar carnea trebuie să fie împănată cu grăsime.

Porcii crescuţi trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:

 să fie din rase precoce care la 6-8 luni sa ajungă la 100 kg;
 să aibă pielea alba şi subţire, părul alb şi fin;
 să aibă osatura fină (nu grosieră) cu randament mare la tăiere;
 să aibă capul lung, şuncile bine dezvoltate;
 peretele abdominal să fie gros şi cărnos, cavitatea abdominală redusă.
 să aibă la înţărcare 16-18 kg.
Se pretează rasele Marele Alb şi Landrace. Furajarea acestor animale se realizează pe
categorii şi se aplică pe etape de creştere.

Ingrăşarea mixtă

Se face pentru a obţine atât carne cât şi grăsime. Ingrăşarea se începe la vârsta de 6-7
luni, la greutatea de 50-60 kg şi durează până la 12-14 luni, când porcul ajunge Ia 140-160 kg.
La această greutate carnea este fragedă, slănina bună, de 5-6 cm, consistentă, randamentul la
tăiere de 75-85% proporţia de carne x grăsime este egală.

Ingrăşarea se poate realiza prin sistemul gospodăresc şi prin sistemul industrial.

Ingrăşarea pentru grăsimi

Se face cu scopul de a obţine o cantitate mare de grăsime.

 Pentru acest scop se pretează porcii adulţi şi reformaţi şi scoşi de lareproducţie. De
regulă au greutate mare 120-250 kg şi sunt ţinuţi la îngrăşat 3-4 luni, când realizează sporuri
de creştere de greutate de 70-150 kg. Furajarea se bazează de hidrocarburi.

TEHNOLOGIA CRESTERII GAINILOR

1. INTRODUCERE

Importanta cresterii pasarilor este data de insusirile lor productive cat si de

particularitatile lor biologice. Domesticirea gainii s-a facut cu circa 3 milenii i.e.n. in India, de
unde a patruns in Persia si de aici in Grecia unde este frecvent amintita din sec. al V- lea i.e.n.
sub denumirea de “pasare persana”.

In sec. al 20-lea cresterea pasarilor a cunoscut un avant extraordinar, prin selectie s-au
creat numeroase rase noi de gaini, iar cresterea a devenit o adevarata industrie.

De la pasari se obtin o serie de produse principale ca: ouale, carnea, grasimea, ficatul
gras dar si produse secundare ca: puful, fulgii, deseurile de abator si chiar dejectiile.

Oul este un aliment complet, fiind unul din cele mai valoroase produse de origine
animala. El are o digestibilitate foarte mare, (de 100% galbenusul si de peste 97% albusul).

Are o compozitie chimica completa, fiind format din protide, lipide, vitamine (A, D,
E, B2, B3, B7) si saruri minerale. Se utilizeaza in consumul curent alimentar, la prepararea
diferitelor produse de cofetarie si patiserie, in industria farmaceutica, chimica, limpezirea
vinurilor, tabacire etc.

Mentionam ca in ultimul timp a crescut mult consumul de oua pe plan mondial.

Consumul optim este considerat de 1 ou/cap de locuitor/zi. Deci in tara noastra ar trebui sa se
consume aproximativ 9-10 miliarde oua anual.

Carnea diferitelor specii si rase de pasari, datorita calitatilor ei dietetice, are o pondere
in continua crestere in consumul de carne al omului si datorita valorii nutritive, a calitatilor
gustative deosebite si a faptului ca se prepara usor. Ficatul gras, obtinut de la palmipede este o
delicatesa si un produs foarte apreciat in numeroase tari, la fel si grasimea de pasare.

Puful si fulgii sunt materie prima foarte valoroasa pentru industria usoara.

Subprodusele de abator se administreaza ca atare sau transformate in fainuri

animale, in hrana animalelor de blana.
 Dejectiile pot fi utilizate ca ingrasamant valoros pentru agricultura sau chiar in hrana
altor specii de animale (bovine, ovine).

Cojile de oua pot constitui o sursa minerala foarte valoroasa pentru tineretul animal,
avand o digestibilitate superioara.

Dintre particularitatile biologice care asigura importanta deosebita acestui sector

amintim:

- intensitate de crestere foarte mare, care a coborat de la 8 saptamani, cand

realizeaza 1,5 kg, la 39 de zile, adica isi maresc masa avuta la ecloziune de 300 de
ori.

- consum specific redus, astfel in productia de oua consuma 2,7-3 kg nutret

combinat pentru 1 kg masa ou si acest consum este in continua scadere, iar 1 kg
spor se realizeaza cu 1,8-2,1 kg nutret combinat.

- precocitatea sexuala ridicata, deoarece puicutele incep ouatul la 20-22 de

saptamani, atingand productia maxima la 28-32 de saptamani.

- se inmultesc foarte rapid deoarece de la o gaina sau rata, usor se pot obtine
anual 160-200 de produsi; de la o curca 60 de produsi, adica realizeaza 30-60 kg
carne anual pentru fiecare kg masa vie.

- se adapteaza usor diferitelor sisteme de intretinere si raspund cu promptitudine

conditiilor de exploatare asigurate. Pot suporta conditii de captivitate stransa de
20-25 gaini/m2.

Gallus banchiva

1.1. EVOLUTIA CRESTERII PASARILOR IN TARA NOASTRA

SI PE PLAN MONDIAL

Cresterea pasarilor in tara noastra are vechi traditii, iar preocupari stiintifice se
remarca inca din secolul trecut, cand o serie de savanti ca: Ion Ionescu de la Brad, N. Filip,
Gh. Maior, G K Constantinescu si altii au pus bazele transformarii cresterii extensive in
crestere intensiva.

In perioada antebelica efectivul de pasari era scazut (27 milioane capete) iar in timpul
celui de al 2-lea razboi mondial efectivul a scazut la 15 milioane.

In 1949 s-au infiintat primele ferme de stat cu 2-5 mii capete gaini si 5-15 mii capete
pui. S-au importat principalele rase de pasari din material biologic valoros existent in Franta,
Canada etc. (Rhode Island, Leghorn).
 In 1962 se pun bazele cresterii intensiv-industriale prin infiintarea primului Combinat
Avicol de la Crevedia. In 1980 s-a inregistrat 220 buc oua/cap Ramanem
increzatori ca asa cum se intampla in majoritatea tarilor lumii, cresterea efectivelor si a
productiilor pasarilor pot asigura o importanta cantitate de proteina de origine animala
necesara hranei omului.

Conditiile naturale, sociale si economice, experienta acumulata in cresterea pasarilor

sunt o premiza a asigurarii necesarului de consum al populatiei si mari cantitati la export. Este
aberant sa ramanem tributari importului acestor produse.

1.2. EVOLUTIA EFECTIVELOR DE PASARI PE PLAN MONDIAL

Populatia lumii in continua crestere are nevoie de tot mai multa proteina de origine
animala. Este o tendinta de crestere permanenta a productiei cat si a consumului de carne de
pui broiler datorita faptului ca se obtine si se vinde la preturi accesibile, este dietetica si
preferata de largi categorii de oameni.

In sporirea productiei avicole (oua si carne) un rol important revine cercetarii

stiintifice, a ingineriei genetice care creeaza noi linii si hibrizi tot mai productivi.

Se observa o concentrare a fermelor, concomitent cu cresterea productiei,

perfectionarea tehnologiilor de exploatare, de reducere a consumului specific, abataj modern;
modernizarea si diversificarea productiei si a ambalajelor.

Evolutia efectivelor de pasari in lume este urmatoarea:

Tabel nr. 2

Dinamica efectivului de pasari din lume

(milioane cap.) (FAO 1999 vol. I)

Gaini Curci Gaste-Rate

1989 1996 1998 1989 1997 1998 1989 1997 1998

1991 19991 1991

In lume 10679 12911 13683 241 443 246 521 747 772
Africa 879 1128 1133 4 6 7 13 15 15
America de Nord 1838 2257 2292 99 104 105 14 15 15
America de Sud 921 1350 1495 87 94 95 9 12 12
Asia 4523 6198 6766 8 11 10 447 651 670
Europa 1307 1258 1269 79 109 109 37 53 59
Oceania 73 93 94 1 1 1 1 1 1

Tabel nr. 3
 Dinamica efectivului de gaini in cateva tari europene

(milioane cap.) FAO 1999

1989-1991 1996 1998

Franta 198 221 238
Italia 133 138 138
Anglia 124 131 131
Spania 111 126 127
Germania 116 104 103
Ucraina - 123 102
Olanda 92 91 98
Romania 121 81 77
Polonia 58 44 51
Benelux 34 55 43

2. FACTORII CARE CONDITIONEAZA PRODUCTIILE

PASARILOR DOMESTICE

2.1. PRODUCTIA DE OUA

Oul are o valoare nutritiva deosebita, fiind un aliment complet si se obtine la un pret
convenabil.

Ouale de consum, in marea lor majoritate se obtin de la gaina si intr-o masura mai
mica de la alte specii ca: rata, curca, gasca, bibilica, prepelita etc.

In compozitia chimica a oului intra apa si substanta uscata in proportii diferite in albus
si galbenus.

Substanta uscata consta in proteine, grasimi, hidrati de carbon si saruri minerale, asa
cum rezulta din tabelul urmator:

Tabel nr. 4

Compozitia chimica a oului de pasare

Specificare Continut %
Oul intreg Galbenus Albus
 Apa 73,6 48,7 87,9

Substanta uscata, din care: 26,4 51,3 12,1

- Proteina 12,8 16,6 10,6

- Grasimi 11,8 32,6 urme

- Hidrati de carbon 1,0 1,0 0,9

- Saruri minerale 0,8 1,1 0,6

Se observa ca in ou, cantitatea de proteine si grasimi este de 3-4 ori mai mare decat in
lapte. Greutatea oualor produsa de unele rase de gaina poate ajunge pana la de 8-10 ori
greutatea lor corporala.

Unele rase de gaini produc in medie anual de 8-10 ori greutatea lor in oua, de aici
rezulta rolul lor deosebit in asigurarea proteinei de origine animala necesara alimentatiei
rationale a omului. Productia individuala de oua variaza de la 0 la 365 buc. anual. Ea este
influentata de o serie de factori dintre care amintim: ereditatea, integritatea aparatului
reproducator, hranirea, conditiile de mediu si microclimat asigurate si altele.

Dintre factorii care influenteaza direct productia individuala de oua amintim: varsta
producerii primului ou, durata primului sezon de ouat, intensitatea ouatului, naparlirea,
instinctul de clocire si pauza de iarna a ouatului.

Varsta producerii primului ou: variaza in functie de precocitatea pasarilor, astfel la

rasele de gaini “specializate” pentru productia de oua ea este de 120-180 de zile, la cele mixte
de la 180-210 zile, la rasele grele de 270-320 zile, la ratele specializate pentru oua la 180-260
de zile, iar la cele specializate pentru carne la 280-330 zile, curcile la 290-320 zile, gastele la
250-330 zile.

Exista o corelatie intre data eclozionarii si varsta producerii primului ou in cresterea

industriala. Astfel puicutele rasei Leghorn eclozionate la inceputul iernii depun primul ou la
156 de zile fata de cele eclozionate la sfarsitul iernii care depun primul ou la 185 zile, cele
eclozionate primavara la 234 zile , cele eclozionate la sfarsitul verii la 214 zile iar cele
eclozionate la sfarsitul toamnei la 179 de zile.

Precocitatea exagerata influenteaza negativ rezistenta organica la boli si micsoreaza

productia anuala. Ea este influentata de variatia zilei-lumina dar si de alimentatie. La
producerea primului ou, puicuta trebuie sa aiba 2/3 din masa corporala de adult.

Durata primului sezon de ouat variaza de la 80 la 484 zile ( la rasa Rhode Island) si
este egala cu numarul oualelor depuse pana la naparlire.
 Marimea sezonului este criteriu de selectie si influenteaza direct productia anuala de
oua.

Intensitatea ouatului. Depunerea oualelor este discontinua si are loc in cicluri

despartite de una sau doua zile de pauza. Numarul de oua produse consecutiv poarta
denumirea de “ciclu” sau “serie de ouat”, iar numarul de zile dintre doua cicluri sau serii de
ouat se numeste “interval de ouat”.

Ciclul de ouat este de 3-4 oua, intervalele de ouat nu sunt constante de-a lungul anului
calendaristic. Exemplarele care dau productii mari, au variatii sezoniere ale ciclurilor de ouat
mici. Lungimea ciclurilor de ouat este caracter ereditar.

Intensitatea ouatului este de fapt aprecierea nivelului productiv (a productiei de oua)

realizata intr-o unitate de timp si se calculeaza dupa formula:

I=

- P = productia de oua in perioada respectiva;

- T = numarul de zile care formeaza perioada.

Naparlirea, sau reinoirea penajului dureaza 8-12 saptamani. Este un proces fiziologic
si se produce o data pe an la gaini si curci, in a doua jumatate a anului. In timpul naparlirii se
intrerupe ouatul.

Gainile bune ouatoare incep naparlirea in luna octombrie, iar cele rele ouatoare incep
sa naparleasca la sfarsitul lunii august si inceputul lunii septembrie. Daca pasarile au o stare
buna de intretinere, durata naparlirii este mai scurta.

Naparlirea este influentata de o serie de factori stresanti, alimentatie carentata sau

scurtarea zilei lumina.

Instinctul de clocit. Durata si intensitatea lui variaza in functie de rasa si specie si

este data de procese fiziologice legate de instinctul de conservare a speciei. In timpul
clocitului se intrerupe ouatul. Apare de obicei in lunile mai-iunie.

La rasa Leghorn acest instinct aproape a disparut, manifestandu-l doar 1-4% din gaini
si dureaza o perioada scurta de timp. La celelalte rase de gaini il manifesta peste 50%. Ratele
aproape au pierdut acest instinct cu exceptia rasei Leseasca. Gastele si curcile “cad closti”
dupa ce depun 10-20 de oua.

Durata medie a clocitului este de 10-26 de zile la rasa Leghorn, 50 de zile la Rhode
Island si 76 de zile la Plymouth – Rock.
 Dupa “desclocire” gainile reiau ouatul dupa 1-7 zile sau chiar 20 de zile. Din cauza
clocitului productia de oua scade cu 20-22 oua/cap la loturile care clocesc fata de cele care nu
clocesc.

Pauza de iarna a ouatului. La pasarile foarte bune ouatoare si intretinute

corespunzator aceasta pauza poate lipsi. Ea se manifesta prin incetarea ouatului pentru o
perioada de 7-60 de zile. Se incearca crearea de linii care sa nu manifeste aceasta pauza.

Factorii care influenteaza indirect productia de oua

Sunt factori care depind de individ si amintim aici: masa corporala, capacitatea de
folosire a hranei si masa oualor.

Cu cat pasarile au o masa corporala mai mare, cu atat sunt mai putin precoce deci
produc mai putine oua. Se selectioneaza linii cu masa corporala optima unei productii mari de
oua.

Masa oualor este invers proportionala cu productia.

Capacitatea de folosire a hranei este insusire ereditara, cu cat aceasta este mai mare si
productia de oua va fi mai mare.

Primele oua depuse sunt de obicei mai mici ca si primele depuse dupa “desclocire” sau
naparlire. Greutatea oualor este caracteristica fiecarei specii si rase, iar in cadrul rasei chiar
liniei.

In general ouale depuse in primul an sunt mai mari decat cele depuse in anii urmatori
deoarece scade intensitatea metabolica.

2.2. PRODUCTIA DE CARNE

2.2.1. FACTORII CARE INFLUENTEAZA DIRECT

PRODUCTIA DE CARNE

Masa corporala. Difera in functie de specie, este mai mare la curci si gaste, are insa o
mare variabilitate in functie de rasa si linie. Heritabilitatea acestei insusiri este mare (h2=0,5-
0,7).

Capacitatea de folosire a hranei este corelata cu intensitatea de crestere. Se

urmareste obtinerea unor sporuri in greutate cat mai mari cu un consum specific redus, mai
ales in primele saptamani de viata.

Intensitatea de crestere. Deoarece are o heritabilitate mare (h2 = 0,3-0,4) pe baza ei s-

au format linii cu intensitate mare de crestere in primele 10 saptamani.
 Viteza de imbracare cu penaj. Este o insusire legata de intensitatea de crestere.

S-au selectionat linii care se imbraca in timp scurt cu penaj. Este data de o singura
pereche de gene sex-lincata.

Randamentul la taiere se coreleaza pozitiv cu masa corporala, adancimea, largimea

si lungimea pieptului si lungimea fluierelor. Are o heritabilitate mare (h2 = 0,5-0,6).

Calitatea carcaselor mai este data si de forma carenei sternale, care trebuie sa fie
dreapta.

Se creeaza linii cu pielea galbena pentru ameliorarea aspectului comercial al carcasei.

Productia de carne de pasare este influentata negativ de productia de oua, de

fecunditate si capacitatea de ecloziune.

Tabel nr. 5

Dinamica productiei de carne de pui in lume

(milioane tone) FAO 1999. Vol. I

Continentul 1998-1991 1996 1998

In lume 35292 47541 51249
Africa 1788 2232 2269
America de Nord 10557 14828 15911
America de Sud 3853 6595 7248
Asia 8663 14459 16251
Europa 6754 7686 7984
Oceania 450 585 603

Tabel nr. 6

Dinamica productiei de carne de pasare in unele tari europene

(milioane tone) FAO 1999 vol.I

Tara 1989-91 1996 1998

Franta 1069 1240 1240
Anglia 799 1137 1196
Spania 821 857 888
Italia 823 863 863
Olanda 433 624 644
Benelux 181 326 326
Romania 352 291 258
 Ungaria 294 261 243
Danemarca 124 157 161
Grecia 155 151 155
Elvetia 34 41 43
Moldova - 24 18

3. RASELE DE GAINI

3.1. CLASIFICAREA RASELOR DE GAINI

Exista la ora actuala peste 500 de rase de gaini care provin din forma salbatica ce
traieste si astazi in jungla Indiana: Gallus bankiwa.

Pentru usurarea orientarii crescatorilor si a specialistilor in cunoasterea lor se impune

clasificarea lor stiintifica.

Pentru clasificare se folosesc mai multe criterii cum sunt: masa corporala, locul de
origine, aptitudinea productiva si altele.

Pentru descrierea raselor de gaini vom folosi urmatoarea clasificare:

1 Rase combatante Combatanta de Aseel

Combatanta indiana
Combatanta malaeza
Combatanta engleza de tip vechi
Combatanta engleza de tip nou (modern)
2 Rase grele Cornisch
Conchinchina
Brahma
Langshan
Dorking
Faverolles
3 Rase intermediare Rhode-Island
New-Hampshire
(mixte) Sussex
Plymouth Rock
Wyandotte
Orpington
Australop
Gat golas de Transilvania
4 Rase usoare Leghorn
La Bresse
5 Rase ornamentale Motate Paduana
Olandeza
 Houdan
Cu coada lunga Phonix
Sumatera
Fara coada (berce) Araucana
Cu penaj deosebit Gaina de matase
Pitice Bantham
Milles Fleurs (de portelan)
Chabo

Gat golas de Transilvania

pitica
6 Rase locale

3.1.1. RASELE COMBATANTE

Aceste rase se cresteau din antichitate pentru luptele de cocosi, dar dupa interzicerea
acestora (sec. XIX-lea) se cresc pentru ornament si expozitii.

Se caracterizeaza prontr-o viabilitate pronuntata, precocitate buna, musculatura zvelta,

picioare lungi cu degete puternice, gat lung purtat vertical cu lantete scurte, cap mare cu
creasta si barbite mici, cu ochi agresivi, piept larg, musculos, umeri largi, proeminenti.

Penajul stralucitor, nu prea bogat (golas in regiunea pieptului), coada purtata in jos
putin dezvoltata, au carnea foarte gustoasa. Productia de oua este mica.

Calitatile deosebite date de rusticitate, intensitate mare de crestere, masa corporala,

carne de calitate superioara, fecunditate, capacitate mare de ecloziune, sunt insusiri ce au
facut ca ele sa fie folosite la crearea unor rase valoroase cum sunt: Cornish, Rhode-Island,
Sussex etc.

RASA COMBATANTA DE ASEEL

Este originara din India, fiind considerata stramosul rasei combatante malaieze. In
Europa mai raspandite sunt varietatile rosie, pestrita si alba. Sunt rustice, produc anual 60-80
de oua cu o masa medie de 50-55 g. Instinctul de clocire apare dupa ce depun 15-20 de oua si
este dezvoltat.

Masa corporala este de 2,5-3,0 kg la cocosi si de 2,0-2,5 kg la gaini. Se separa pe sexe

la varsta de 6-8 saptamani datorita agresivitatii.

Dau rezultate bune in productia de carne prin incrucisari cu rasele grele, transmitandu-
le dezvoltarea pectorala si un gust excelent al carnii. De asemenea, se folosesc la crearea de
rase noi.
 RASA COMBATANTA MALAEZA

Aceasta rasa are patru varietati de culoare, cea mai raspandita este varietatea “neagra-
roscata” (Black-Red).

Produc anual 100-120 de oua de 60-62 g , de culoare brun-inchis. Masa corporala este
de 5-6 kg la cocosi si de 3,5-4,0 kg la gaini. Are picioare lungi, expresie agresiva determinata
de largimea crestetului si de dispunerea ochilor. Exteriorul in partea dorsala prezinta trei
curbe (de la cap la baza gatului, de la gat la baza cozii si coada).

Sunt animale rustice, au un procent ridicat de fecunditate si ecloziune. Clocesc bine.

Sunt folosite la incrucisari industriale cu rasele grele pentru productia de carne si pentru
crearea de rase noi (varietatea alba a participat la formarea rasei Cornish).

RASA COMBATANTA ENGLEZA

Sunt descrise doua tipuri distincte (engleza de tip vechi si cea de tip modern sau de
“expozitie”).

Combatanta engleza de tip vechi este buna ouatoare ( 100-150 bucati, de 60-62 g) cu
masa medie de 3,5-4,0 kg la cocosi si de 2-3 kg la gaini. Este o rasa rustica ce se creste greu
datorita agresivitatii. Exista mai multe varietati, cea mai cunoscuta este cea rosie cu negru. Se
foloseste la incrucisari cu rasele mixte sau grele (Sussex, Dorking etc.) pentru producerea de
broileri cu pielea alba si cu carne de calitate superioara. Are perspective in ameliorarea raselor
de carne si oua, a contribuit la formarea rasei Rhode-Island si alte rase mixte.

Rasa combatanta engleza de tip modern. Cea mai raspandita varietate este cea
rosie-caramizie. S-a format prin selectie dirijata din tipul vechi, in directia pasarilor de
expozitie. Are talia mare si conformatia asemanatoare cu tipul malaez.

Masa corporala este de 3,5-5,0 kg la cocosi si de 2,5-3,0 kg la gaina dar are masa
muschilor pectorali si calitatile gustative scazute.

3.1.2. RASELE GRELE

Se caracterizeaza printr-o masa corporala mare, ce depaseste 3,5-4,0 kg, iar masculii
chiar 5-5,5 kg, au carne de calitate superioara dar sunt tardive, au o productie mica de oua si
un consum specific ridicat.

Datorita acestor insusiri, aceste rase sunt mai putin crescute in rasa curata si mai mult
in incrucisari cu rasele mixte pentru imbunatatirea insusirilor pentru productia de carne. Cea
mai importanta este rasa Cornish, apoi rasele : Cochinchina, Brahma si Langshan, celelalte se
aclimatizeaza mai greu in tara noastra (Dorking, Faverolles etc.).

RASA CORNISH
 Este o rasa combatanta specializata pentru productia de carne, fiind foarte raspandita
deoarece pe linie paterna este utilizata in toata lumea in incrucisari industriale pentru
producerea broilerului. S-a format in Anglia in urma unor incrucisari complexe intre
Combatanta de Aseel, Combatanta engleza de tip vechi si Combatanta malaeza, obtinandu-se
la inceput varietatea (neagra-rosie) numita impropriu combatanta indiana.

Aceasta varietate a fost incrucisata cu combatanta malaeza de culoare alba, obtinandu-

se Cornish-ul alb, cea mai larg folosita pentru producerea puilor broiler.

In America s-au mai format doua varietati: rosie-placat cu alb (Cornish cu Shamio-
japonez) si varietatea galbena (Cornish alb cu New-Hampshire).

Insusiri morfologice si productive: are trunchiul ovoidal cu directia oblica antero-

posterioara, cap globulos, creasta batuta-tripla sau nuciforma, ciocul scurt si gros la baza, bine
curbat, galben. Barbite si urechiuse mici de culoare rosie. Trunchiul larg si adanc, cu piepul
larg cu coapsa si gamba bine imbracate in musculatura. Pielea este de culoare galbena.

Produce 80-130 de oua cu masa medie de 60-65 g si cu coaja pigmentata in brun.

Masa corporala medie este de 4,5-5,5 kg la cocosi si de 3,5-4,5 kg la gaini.

Cocosii in varsta de 6 luni au 3,5-4,0 kg, iar puicutele au 2,5-3,0 kg. Realizeaza un
spor zilnic de 16-18 g (1-30 zile) si de 20-22 g (30-60 zile). Consumul specific este 2,0-2,5 kg
pana la 30 de zile, de 3,0-3,5 kg intre 30-60 de zile si de 5,0-5,5 kg de la 60-90 zile.

Randamentul la sacrificare (60 de zile) este de 78-79 % cu raportul carne-oase de 4:1.

Este o rasa tardiva, incepe ouatul la 9 luni si nu are instinct de clocit pronuntat.

Calitatile deosebite sunt cele date de dezvoltarea mare a musculaturii pieptului,

coapselor si gambelor. Produce carne frageda si suculenta.

La noi in tara a fost importata din Canada in 1962 si incrucisata cu Plymouth Rock alb
pentru producerea broilerului.

Este folosita la producerea hibridului simplu (paterna) in incrucisari cu Plymouth

Rock alb pentru obtinerea puilor broileri.

In Franta si Canda s-au format linii “libere” de Mycoplasama galisepticum (sindromul

B.R.C.).

Liniile Cy1, Cy2 C si W, importate in 1968 se folosesc pentru obtinerea hibrizilor

simpli in producerea puilor de carne “Robro-69” si “Robro-70”.

Combatanta de Assel Combatanta malaieza

 Combatanta indiana Combatanta engleza de tip vechi

Combatanta engleza moderna Cornish var. alba

RASA COCHINCHINA

Este formata natural in China, a fost adusa in Europa in secolul al XIX-lea. Are cinci
varietati de culoare: galbena, potarnichie, alba, neagra si barata. Are creasta simpla,
mijlocie ca marime, urechiusele rosii, ciocul, pielea si ghearele galbene. Gatul scurt, gros,
trunchiul masiv, foarte lung si adanc, corpul se inscrie intr-un cerc sau patrat cu spinarea
scurta si inseuata. Penajul foarte abundent ajunge la fluiere si degete, formand incaltatura
globuloasa.

Este o rasa masiva (4,5-5,0 kg la cocosi si 3,5-4,0 kg la gaini), greoaie, cu

temperament limfatic, se aclimatizeaza usor. Produce 80-110 oua cu masa medie de 55 g.
Sunt tardive (cresc pana la 18 luni), incep ouatul la 10-12 luni. Au instinctul de clocit
dezvoltat.

Se foloseste pentru ameliorarea raselor cu schelet slab si a celor cu predispozitie la

ingrasare si pentru formarea de rase noi. A contribuit la formarea raselor mixte: Wyandotte si
Orpington.

RASA BRAHMA

Este de origine asiatica, adusa in Europa in secolul al XIX-lea din America, unde a
fost ameliorata prin selectie si prin infuzii cu Malaeza, Conchinchina etc. Are doua varietati
de culoare: herminata deschis si herminata inchis.

Este o rasa masiva, cu temperament limfatic, rustica, tardiva, dar mai precoce decat
Cochinchina cu care se aseamana. Are creasta batuta, simpla, urechiusele rosii, gatul gros,
trunchiul masiv, foarte lung si adanc, penaj foarte abundent si moale, ajunge pana la degete.
Ciocul, fluierele si pielea au culoarea galbena.

Masa corporala la cocosi este de 4,5-5,5 kg, iar la gaini de 3,5-4,5 kg. Produce 120-
140 oua anual cu masa medie de 60 g. Datorita rusticitatii si aclimatizarii, este folosita ca
amelioratoare, deoarece transmite calitati superioare carnii, aptitudini de ingrasare si
intensitatea ouatului in lunile de iarna.

A contribuit la formarea multor rase mixte si grele ca: Sussex, Faverolles etc.

RASA LANGSHAN

A fost introdusa in Europa in 1872 din nordul Chinei, unde s-a format in mod natural.

Culoarea poate fi: alba, neagra si albastra (negru x alb).

 Exista doua varietati: tipul vechi, englezesc care prezinta incaltatura si tipul german
mai nou, modern, cu fluierele golase (obtinut prin incrucisari complexe intrte Leghorn,
Minorca si Plymouth Rock negru).

Prezinta o creasta simpla, mijlocie, urechiuse rosii, gat lung bine arcuit si gros, trunchi
masiv lung si mai putin larg, spinarea lunga, penajul strans pe corp, ciocul si fluierele sunt
negre-cenusii la varietatea neagra si albastre sau albe la varietatea alba, pielea este alba.

Masa corporala variaza intre 4,5-5,0 kg la cocosi si intre 3,5-4,0 kg la gaini. Produce
100-120 bucati oua anual cu masa medie de 55-60 g.

Puicutele incep ouatul la 9-10 luni. Gainile au instinctul de clocit dezvoltat, fiind
rustice si blande.

Brahma var. herminata deschis Dorking varietatea argintie

Rasa Faverolles-var.somon Cochinchina

Rasa Leghorn Rasa Andaluza

RASA DORKING

Este obtinuta in Anglia prin selectia gainilor comune aduse din Franta inca din
antichitate, cunoscute sub numele de gaini cu “cinci degete”.

A fost specializata pentru productia de carne prin selectie si alimentatie adecvata.

Are cinci varietati de culoare, cele mai raspandite sunt varietatea argintie si alba.

Cocosii au masa corporala medie intre 4-5 kg, iar gainile intre 3-4 kg. Produce in
medie 120-130 bucati oua cu masa medie de 60 g. Puicutele incep ouatul la 8 luni. A
contribuit la formarea de rase noi carora le-a imprimat masa corporala si calitatile carnii, dar
ramane o rasa sensibila la modificarea alimentatiei (nivelul proteic) se aclimatizeaza greu si
are procent scazut de ecloziune.

RASA FAVEROLLES

A fost formata in Franta prin incrucisari complexe intre rasele Houdan, Brahma,
Cochinchina, Langshan, Dorking si rasele locale.

Cele mai raspandite varietati de culoare sunt: varietatea somon (roscata), apoi
neagra, alba, albastra si galbena-caramizie.

Cocosii au masa corporala medie de 4,0-4,5 kg, iar gainile de 3,5-4,0 kg. Produce
anual 120-150 oua cu o masa medie de 55-60 g. Puicutele incep ouatul la 7 luni, produc o
carne foarte fina, cu un randament ridicat la sacrificare.
 Este o rasa rustica, precoce si rezistenta ce poate fi folosita la ameliorarea raselor de
carne.

3.1.3. RASELE MIXTE SAU INTERMEDIARE

Reprezinta cea mai numeroasa grupa de gaini care se caracterizeaza printr-o masa
corporala de 2-3,5 kg la femele si de 3,0-4,5 kg la cocosi. Sunt specializate pentru carne si
oua.

La ora actuala, in marile unitati avicole se folosesc relativ putine rase mixte care
produc eficient carne si oua, dar se folosesc pe larg in productia de broileri, in special produsii
obtinuti in prima generatie, prin incrucisarea a doua rase mixte ca forma materna si una din
rasele combatante ca forma paterna.

Aceste rase sunt folosite si pentru obtinerea puilor autosexabili destinati productiei de
oua de consum cu coaja pigmentata.

Ele sunt raspandite si in gospodariile populatiei.

RASA RHODE-ISLAND

Este originara din America, obtinuta in urma unor incrucisari intre Combatanta
malaeza, varietatea rosie, Conchinchina varietatea potarnichie, Leghorn si gainile locale
cenusii. A fost introdusa in Europa dupa anul 1904.

Se cunosc doua varietati de culoare: rosie si alba (foarte putin raspandita in Europa).

Insusiri morfologice si productive. Ca exterior, rasa prezinta creasta simpla verticala

de marime mijlocie (exista si o varietate cu creasta batuta), ciocul galben, curbat la varf si
mare spre baza, are barbitele si urechiusele rosii.

Formatul trunchiului este dreptunghiular cu spinarea lunga si larga, abdomenul larg,

bine dezvoltat.

Picioarele au ghearele galbene, sunt potrivit de lungi. Penajul are o mare diversitate de
nuante (rosu-visiniu-maro deschis), varful aripilor si penele din coada sunt negre. Pielea este
galbena.

Are aptitudini mixte pentru oua si carne. Pana la 500 de zile produce 213 bucati oua
(160-420 ) cu masa medie de 57,5 g si cu coaja pigmentata.

Consumul specific este de 3,5 kg la kg oua (variaza intre 2,1-4,7 kg). In primul an,
mortalitatea variaza intre 7,5-11 %. Fecunditatea este cuprinsa intre 85-90 %, iar procentul de
ecloziune variaza intre 80-90 %.
 Puicutele incep ouatul la 180 de zile. Instinctul de clocit este dezvoltat. Sunt gaini
rustice, usor adaptabile la conditiile de exploatare intensiva (s-au creat numerosi hibrizi
comerciali, specializati in productia de oua de consum cu coaja pigmentata) care manifesta
rezistenta mai buna la unele boli infecto-contagioase sau parazitare.

Masa corporala variaza intre: 3,5-4,0 kg la cocosi si 2,7-3,0 kg la gaini.

Tineretul realizeaza la 8 saptamani intre 800-900 g si 1000-1200 g la 12 saptamani, de

aceea este folosita in productia de broileri.

Carnea produsa este frageda si gustoasa.

In tara noastra au fost importate la inceput din Olanda, apoi in 1970 din Canada liniile:
H,M,P,A si E specializate in productia de oua.

Prin incrucisarea masculilor din linia M cu gaini din linia P, iar ca forma paterna
cocosul provenit din linia pura H (consangvina) s-a obtinut hibridul triliniar “Roso 70”.

♂M x P♀

♀MP x H♂

ROSO 70

Hibridul “Roso 70” produce 220-260 oua cu masa medie de 57 g si coaja pigmentata,
iar gainile au 2,3 kg si sunt foarte rezistente la boli.

Firma Studler are linii rosii si albe cu care a creat hibridul S.S.L. (Sex Sal Link)
autosexabil ce produce peste 240 oua.

RASA NEW HAMPSHIRE

Este o rasa formata in S.U.A. prin selectia gainilor din rasa Rhode-Island varietatea
rosie in directia maririi precocitatii, a productiei de oua, capacitatea de valorificare a hranei
etc. Are culoarea rosie-caramizie, cu lantetele galbui si subpenajul galben. In Europa a fost
introdusa in 194

In cadrul rasei se disting doua tipuri: de carne si de oua.

Tipul de carne este mai masiv, are o buna intensitate de crestere (la 8 saptamani
realizeaza 1,3-1,5 kg), produce 170 oua cu masa medie de 60 g, si cu un consum specific de
furaj/kg masa ou de 4,0-4,9 kg.
 Tipul de oua are o intensitate de crestere mai mica (la 8 saptamani realizeaza 0,800-
1,100 kg) dar produce 216 oua anual, chiar 300 in primele 500 de zile de viata, cu coaja
cafenie.

Masa corporala medie: 3,5-4,5 kg la cocosi si de 2,5-3,5 kg la gaini.

Trunchiul este de marime mijlocie, larg, adanc, cu spinarea larga.

Pieptul este adanc, larg, bine rotunjit, abdomenul mare si plin. Corpul in general are
marimea mijlocie.

Picioarele au fluierele de lungime mijlocie, galbene cu nuante roscate, pielea corpului

este galbena.

RASA SUSSEX

A fost formata in Anglia si are trei varietati de culoare, herminata deschis, rosie si
pestrita.

Cea mai raspandita la noi este herminata deschis care are o creasta mijlocie, barbite si
urechiuse rosii, ciocul de culoare galbena, fluierele si pielea alba.

Trunchiul este dreptunghiular, lung, larg si adanc. Concureaza prin insusirile

morfoproductive si frumusete rasa Rhode-Island.

Produce intre 150-243 oua cu coaja pigmentata brun-cafeniu si masa medie de 57 g.

Consumul specific este de 4,3 kg pentru 1 kg masa ou.

In cresterea semiintensiva are o buna productie de oua in lunile de iarna (superioara

celorlalte rase).

Gainile sunt ceva mai tardive, incep ouatul la 6 luni, au instinctul de clocit mai
accentuat decat rasa Rhode-Island.

Gainile au masa corporala de 2,7-3,2 kg, iar cocosii de 3,7-4,2 kg.

Tineretul realizeaza 700-800 g la 8 saptamani si 1100-1200 g la 12 saptamani

producand o carne frageda, gustoasa si suculenta.

Pentru broiler se foloseste forma materna care se incruciseaza cu masculi Cornisch,

Plymouth-Rock sau Rhode-Island.

RASA PLYMOUTH-ROCK

A fost formata in S.U.A., prin incrucisari complexe intre cocosi din rasa Spaniola si
gaini Cochinchina varietatea alba, Dominicana si Brahma.
 Are 6 varietati de culoare (barata, alba, potarnichie, herminata, albastruie si
caramizie), mai importante sunt primele doua.

Insusiri morfologice si productive. Pasarile au capul relativ mare, ciocul galben,

creasta simpla dintata, mica, trunchiul larg, lung si adanc, fluierele sunt lungi si galbene,
pielea galbena. Produce intre 150-160 bucati oua cu 60 g masa, de culoare cafenie sau maro-
roscat.

Consumul specific pentru 1 kg masa oua este de 5 kg. Puicile incep ouatul intre 6-7
luni. Manifesta instinctul de clocit intre 15-25 % (ca si Rhode-Island).

Varietatea barata are masa corporala cuprinsa intre 3,5-5 kg la cocosi si 2,5-3,0 kg la
gaini.

Se creste pentru obtinerea de pui de o zi, autosexabili prin incrucisari cu alte rase
(Rhode-Island, New Hampshire etc.), varietatea alba-recesiv (aparuta ca o mutatie) a fost
importata in 1961, fiind folosita ca forma materna in incrucisari cu rasa Cornish pentru
obtinerea broilerilor.

Gainile Plymonth albe produc pana la 500 de zile, in medie 205 oua cu o masa
medie de 61 g de culoare alba. Consumul specific de 4,5 kg concentrate.

Aproximativ 40-50 % dintre gaini manifesta instinct de clocit.

Gainile au masa corporala medie de 3,0-3,5 kg iar cocosii de 3,5-4,5 kg. Puii au o
intensitate mare de crestere, ajung la 1,0-1,2 kg la 60 de zile iar cocoseii chiar la 1,3-1,5 kg.
La aceasta varsta sunt imbracati cu penaj.

Liniile 160 H si 160 N importate de la firma Studler din Franta (in 1962) sunt libere de
P.P.L.O.

Aceste doua linii au fost folosite la obtinerea gainilor simplu hibrid (H x N) forma
materna care se incruciseaza cu forma paterna Cornish PPLO-FREE (Cy1 si Cy2), in vederea
obtinerii broilerului “ Rosso-69 ”.

In 1969 s-au importat din Canada inca doua linii (S si F) care incrucisate cu rasa
Cornish produc broilerul (Rosso – 70).

VARIETATEA ALBA “MINI-ROCK”

A fost obtinuta prin selectie in ultimul timp, cu masa corporala mai mica, aproximativ
1 kg, datorita unei gene recesive responsabila de nanism (dwarf-dw).

Folosind ca bunici, cocosi homozigoti recesivi “dwxdw” si gaini Rook normale se

obtin parinti cu dimorfism sexual foarte accentuat (masculi normali, femele “mini”).
 Incrucisand femelele “mini” Rook cu Cornish se obtin puii de o zi – hibrizi normali.

Crescand animale mici se face o economie anuala de furaje de 11-18 kg la o gaina, iar
densitatea in adapost se poate mari cu 1-1,5 capete/m2.

Maturitatea sexuala se instaleaza mai devreme cu circa. 2 saptamani.

In tara noastra s-a creat “mini” – Rokul MAS.

RASA WYANDOTTE

A fost obtinuta in SUA prin incrucisari complexe a unor rase ca: Hamburg,
Cochinchina, Brahma, Leghorn etc. Are 12 varietati de culoare, dintre care cea mai
raspandita este varietatea alba.

Are creasta batuta, joasa, rotunjita anterior si ascutita in forma de sageata in partea
posterioara. Ciocul, fluierele si pielea sunt galbene, barbitele sunt rosii.

Trunchiul este scurt, larg si adanc – se inscrie intr-un patrat, cu spinarea inseuata si
abdomen mare purtat jos. Temperamentul limfatic si instinct matern dezvoltat

Masa corporala este de 3,5-4,0 kg la masculi si de 2,5-3,0 kg la gaini. Consumul

specific/kg oua este de 4,2 kg.

Importanta rasei este data de randamentul la taiere ridicat, muschii pectorali bine
dezvoltati, calitatea superioara a carnii, viteza mare de crestere si de imbracare cu penaj.

In unele tari o serie din liniile acestei rase sunt folosite pentru producerea de pui
broileri.

RASA ORPINGTON

Este originara din Anglia, are importanta pentru productia de carne, fiind intermediara
intre rasele mixte si cele grele. Prezinta mai multe varietati de culoare: galbena, neagra si
alba.

Varietatea neagra a fost formata prin incrucisarea raselor Minorca, Plymoth si

Langshan. Orpingtonul alb s-a format prin imperecherea cocosilor Langshan cu gaini
Hamburg alb, gainile obtinute astfel au fost imperecheate cu cocosi Dorking alb.

Varietatea galbena s-a format din varietatea alba si rasa Cochinchina (cocosi).

Are creasta simpla de marime mijlocie, cioc si fluiere alb-roz sau negru-cenusiu, dupa
varietate, barbitele si urechiusele rosii, pielea alba.
 Trunchiul larg si adanc, mijlociu ca lungime, de forma patrata. Pieptul larg, bine
imbracat in musculatura, abdomenul mare purtat jos.

Rasa mixta, produce 140-160 bucati oua cu masa medie de 65 g si cu coaja galben-
bruna de diferite nuante.

Incepe ouatul la 7-8 luni, oua iarna si au instinctul de clocit dezvoltat. Sunt animale cu
temperament limfatic, greoaie si cu masa corporala de 4-4,5 kg la cocosi si de 3-3,5 kg la
gaini.

Datorita faptului ca puii au intensitate mare de crestere, unele linii sunt utilizate pentru
productia de broileri.

Ramane o rasa importanta datorita carnii de calitate superioara, aptitudini pentru

ingrasare si intensitate buna a ouatului iarna.

RASA AUSTRALORP

Provine din varietatea neagra a rasei Orpington selectionata in Australia pentru

productia de oua.

Are creasta simpla, mijlocie, cu ciocul si fluierele negre-cenusii, barbitele si

urechiusele rosii, pielea alba. Trunchiul dreptunghiular are spinarea larga, usor concava,
abdomenul globulos.

Este o rasa mixta, cu productie foarte buna de oua (160-190 /an) si masa medie 58-60
g cu coaja galbena-cenusie.

Precocitatea este de 7-8 luni, oua intens si in perioada de iarna. Masa corporala medie
este de 3,5-4 kg la cocosi si de 2,5-3 kg la gaini.

In USA se incruciseaza cu rasa Leghorn pentru obtinerea hibrizilor “Austra-white” sau

“White-austra” pentru oua de consum.

RASA MINORCA

Este numita si Spaniola, are conformatie asemanatoare cu a raselor usoare, este

incadrata in grupa raselor mixte, datorita masei ei corporale de 3,5 kg la cocosi si de 3,0 kg la
gaini.

Are patru varietati de culoare: neagra, alba, galbena si barata. De asemenea, are
subvarietati cu creasta batuta, la varietatile negra si alba. Cea mai raspandita este varietatea
negra.
 Ca exterior se aseamana cu rasele usoare, are creasta simpla, mare si dreapta la cocosi
si aplecata la gaini, barbitele alungite, urechiuse albe, ciocul si fluierele negre (la neagra) si
alb-roz la varietatile celelalte.

Produce 150-170 bucati oua cu masa de 75-80 g si cu coaja alba. Precocitatea este de
5-6 luni. Instinctul de clocit este foarte slab, sunt rustice si se aclimatizeaza usor.

RASA GAT GOLAS DE TRANSILVANIA

Este originara din Transilvania si este raspandita in intreaga Peninsula Balcanica,

Litoralul Marii Negre si in Asia Mica. Are mai multe varietati de culoare, dintre care amintim:
alba, neagra si barata.

Are creasta mica, barbitele si urechiusele rosii si fluierele alb-roz la varietatea alba si
negru-cenusiu la varietatile inchise la culoare.

Gatul, complet golas pana sub gusa, are forma cifrei 3 si are pielea de culoare rosie.
Trunchiul dreptunghiular, lung, cu spinarea usor concava si pielea de pe corp alba.

Produce 120-170 bucati oua cu masa de 55-65 g si coaja alba sau pigmentata.

Precocitatea este de 6-7 luni. Masa corporala de 2,5-3,0 kg la cocosi si de 2,0-2,5 kg la

gaini.

Carnea este gustoasa si suculenta. Rasa este buna producatoare de carne si oua, gainile
au temperament vioi, instinct matern bine dezvoltat si sunt rustice.

Efectivul rasei s-a redus foarte mult, se creste in nuclee izolate si mai raspandita sub
forma de metisi.

Este necesara o preocupare mai sustinuta din partea specialistilor pentru selectia si
extinderea acestei rase autohtone, valoroasa pentru productia mixta, deoarece este bine
adaptata conditiilor din tara noastra.

3.1.4. RASELE USOARE

In grupa raselor usoare intra numeroase rase a caror masa medie la adult este de circa
2 kg.

Sunt specializate pentru productia de oua deoarece au o masa corporala relativ mica si
o productie ridicata de oua, cu un consum specific mai mic cu cca. 10-15 % decat al raselor
mixte, avand in plus o mare viabilitate, precocitate si capacitate marita de utilizare a furajelor.

Sunt crescute in complexe de tip industrial si mai putin in gospodariile populatiei,

deoarece au masa corporala scazuta si calitatea inferioara a carnii.
 Reactioneaza puternic la cele mai mici schimbari ale conditiilor de mediu sau
intretinere, de aceea necesita asigurarea parametrilor de microclimat si de intretinere prin
mijloace automate sau mecanizate.

RASA LEGHORN

Are origine mediteraneana provenind din gainile locale italiene de culoare variabila,
exportate in SUA unde in circa 40 de ani, prin selectie si incrucisari de infuzie cu Minorca,
Spaniola, Combatanta malaeza, Phonix, Yokohama etc, a fost imbunatatita si ameliorata, fiind
extinsa apoi in toate tarile.

Exista la ora actuala tipuri diferite de Leghorn ca: tipul american, danez, german,
olandez etc. De asemenea, s-au diferentiat numeroase linii consangvinizate sau zootehnice ce
se folosesc in mod curent in hibridari pentru productia de oua.

Pe baza materialului biologic initial, s-a format in Italia si Germania rasa italiana
asemanatoare cu Leghornul si care are mai multe varietati de culoare.

Rasa Leghorn are 12 varietati de culoare: alba, bruna, potarnichie, neagra,

barata, pestrita, albastra, galbena, argintie, aurie etc.

Cea mai productiva si rapandita este varietatea alba care produce intre 180-270 bucati
oua anual (in medie 220 ) cu masa medie de 55-67 g si coaja alba.

Consumul specific variaza intre 3,0-3,5 kg/1kg oua, fecunditatea de 80-92 %,

capacitatea de ecloziune de 80-87 % si mortalitatea in primul an variaza intre 8-13 %.

Masa corporala este cuprinsa intre 2,5-2,7 kg la masculi si 1,7-2,0 kg la femele, cu

variatii dupa tip.

Maturitatea sexuala se instaleaza la 130-150 de zile, manifesta foarte slab instinctul de

clocit (4%).

In 1969 a fost obtinut “mini” Leghornul produs de o firma americano-englezo-

canadiana, in urma descoperirii unei gene mutante localizata pe cromozomul sexual.

Prezinta avantajul unui consum mai redus de furaje, densitatea mai mare pe spatiul
construit, temperament linistit si productie egala cu a Leghornului obisnuit.

In ceea ce priveste viteza de crestere, puii realizeaza pana la 8 saptamani o masa

medie redusa (0,7 kg) si un consum specific ridicat (3,9 kg), cu randamentul la sacrificare de
78,5 % si raportul carne-oase de 3,6:1.

In tara noastra s-au importat mai multe liniii ale rasei Leghorn de la diverse firme
comerciale din SUA, Canada, Japonia, Anglia etc.
 Din liniile 5 si 6 s-a obtinut hibridul “Starcros”, iar din liniile 7 si 8 prin selectie,
hibridul “Perla”.

Pe baza acestui material, a importului ulterior, prin lucrari complexe de selectie,

hibridari, producem la ora actuala materialul biologic propriu, cu inalte calitati productive, iar
rasa detine primul loc in asigurarea productiei de oua (1989).

S-au creat hibrizi comerciali romanesti pentru oua de consum denumiti Albo-67,
Albo-70, Safir-104 si Safir-108, cu o masa corporala medie de 1,5-1,7 kg, care produc intre
225 si 265 oua cu o masa medie de 55-57 g.

Rasa este valoroasa ca productie si buna amelioratoare.

RASA LA BRESSE

Este o rasa veche frantuzeasca formata prin selectia populatiei locale, are trei varietati
de culoare: neagra, alba si cenusie.

Productia anula medie este de 160-180 oua, cu masa medie de 65-70 g si cu coaja
alba. Puicile incep ouatul la 5-6 luni, fiind deci precoce. Masa corporala variaza intre 2-2,5 kg
la cocosi si intre 1,7-2,0 kg la gaini. Tineretul ingrasat produce o carne de calitate superioara
cu toate ca este o rasa usoara.

Poate avea un rol ameliorator deoarece este buna ouatoare, se ingrasa usor, are carne
gustoasa, poate fi crescuta in libertate deoarece are temperament vioi si mobilitate mare.

Rhode Island New hampshire

Sussex Plymouth rock var. alba

Wyandotte

Orpington Plymouth rock var. barata

Australorp

Rasa Minorca

Gat Golas de Transilvania-varietatea neagra

Cochinchina pitica Rasa Milles Fleurs (de portelan)

Rasa Olandeza Rasa Paduana varietatea galbena

Rasa Houdan
 Rasa Sultan Rasa Japoneza pitica

Phoenix Araucana

Silver Sebright Scots Grey

Gat golas de

Transilvania pitica

3.1.5. GAINILE COMUNE

Reprezinta cea mai mare parte a efectivului de gaini din tara noastra ce se creste in
sectorul particular.

Se caracterizeaza printr-o mare diversivitate de culori date de metisii raselor Sussex si

Rhode-Island, Plymouth Rock si Gat golas de Transilvania in special.

Aspectul exterior este foarte variat (motate sau nu, cu gat golas sau imbracat, cu penaj
normal sau frizate, cu urechiusele rosii, albe sau galbene etc.), sunt de obicei rase mixte cu
masa corporala mai redusa, cuprinsa intre 2-2,5 kg la cocosi si cu 1,5-2,5 kg la gaini.

Realizeaza o productie anuala de 80-120 buc oua cu masa medie de 50-60 g, sunt
rustice, foarte rezistente, harnice in cautarea hranei, excelent adaptate conditiilor locale.

Produc oua si carne de calitate excelenta. Ele reprezinta o adevarata bogatie de gene
care poate fi utilizata rational si sistematic pentru asigurarea materiei prime in crearea unor
rase autohtone foarte productive si excelent adaptate.

3.1. RASELE ORNAMENTALE DE GAINI

Au penaj si particularitati caracteristice, dar importanta economica redusa. Rasele de

gaini ornamentale se impart in: motate, berce, cu coada lunga, cu penaj matasos, frizate si
pitice.

RASE MOTATE

Rasa Houdan este o rasa veche, de origine franceza, cu mot mare, bine format,
globulos, prezinta barba si favoriti care acopera urechiusele albe si barbitele.

Are carnea de calitate superioara, produce 110-120 bucati oua cu masa de 60-65 g de
culoare alba. Manifesta un instinct de clocit scazut si un procent de ecloziune scazut.

Masa corporala este de 3,5-4 kg la cocosi si de 2,5-3 kg la gaini.

 Rasa Olandeza este una din cele mai frumoase rase, are culoarea neagra si motul alb.
Produce 100-110 bucati oua cu masa medie de 55-60 g de culoare alba.

Rasa Panduana de culoare alba, neagra sau pestrita, se aseamana cu rasele usoare,
produce 100-110 bucati oua cu masa medie de 55-60 g.

RASE PITICE

Rasa Bantham de culoare alba, neagra, albastra, barata etc.

Rasa de portelan, numita si “mii de flori” (Milles fleures) prezinta un amestec de

culori: albe, rosii si negre.

Rasa Gat golas de Transilvania pitica, s-a format prin selectie din Gat golas de
Transilvania normala de catre ing. Luca din Cluj-Napoca.

La ora actuala se creste in doua nuclee.

4. INMULTIREA PASARILOR

In comparatie cu celelalte animale domestice, reproductia la pasari prezinta

particularitati legate de faptul ca embrionul se dezvolta in afara organismului matern, sub
interventia omului care poate dirija factorii care asigura aceasta dezvoltare.

Pentru obtinerea unor rezultate corespunzatoare in reproductia pasarilor, ne

intereseaza calitatea oului pus la incubat, care depinde de doua grupe de factori:

▪ Factori care influenteaza calitatea oului inainte de producerea lui;

▪ Factori care influenteaza calitatea oului dupa producerea lui.

4.1. FACTORII CARE INFLUENTEAZA CALITATEA OULUI

INAINTE DE PRODUCEREA LUI

Acestia depind de formarea loturilor de reproductie, sistemul de imperechere,

intretinerea pasarilor de reproductie, sezonul de reproductie, etc.

Oul pus la incubat trebuie sa fie fecundat, sa aiba o compozitie chimica si o forma
normala si sa fie obtinut de la pasari sanatoase, adica indemne de boli infecto-contagioase.

Pentru obtinerea unui ou de calitate trebuie ca pe langa asigurarea unor conditii optime
de hranire si intretinere trebuie sa stim cum si cand se formeaza loturile de reproductie si sa
alegem sistemul de imperechere cel mai convenabil.
FORMAREA LOTURILOR DE REPRODUCTIE

Loturile de reproductie sunt formate din pasarile de la care se recolteaza ouale pentru
incubatie. Formarea lor depinde de sistemul de crestere aplicat.

Astfel in sistemul semiintensiv, in care recoltarea oualor de incubatie si obtinerea

puilor se face primavara, loturile de reproductie se formeaza la inceputul anului avicol.

In sistemul intensiv, loturile se formeaza odata cu popularea halelor, adica atunci cand
puicutele au 18-22 de saptamani si cu 4-6 saptamani inaintea recoltarii oualor pentru
incubatie.

La gaste,loturile de reproductie se formeaza cu 2-3 luni inaintea ciclului de ouat,

familii de 3-4 femele si 1 mascul, pentru obtinerea unei fecunditati mari, ele se mentin 2-3 ani

La rate, loturile se formeaza la 1 noiembrie, sau cel mai tarziu cu 4-6 saptamani inainte
de inceperea sezonului de incubatie.

Loturile sunt formate din animale sanatoase, cu o conformatie corecta, constitutie

robusta sau fina si indici productivi superiori. Se va acorda atentie bolilor transmisibile prin
ou (tuberculoza, leucoza, tifoza, puluroza, holera, pesta, difterovariola, etc.). Animalele se
verifica periodic.

Productia pasarilor se stabileste individual/an, folosind “cuibarele capcana”.

Raportul intre sexe si numarul masculilor influenteaza in mod direct procentul de

fecunditate. Cand se fac imperecherile in card sau clan (adica in libertate), pentru un cocos se
repartizeaza 12-15 gaini din rasele usoare, 8-12 gaini din rasele intermediare, sau 6-8 gaini
din rasele grele.

Pentru un curcan se repartizeaza 12-15 curci; 3-4 gaste pentru un gascan si 5-7 rate
unui ratoi.

Pentru obtinerea unei fecunditati si capacitati de ecloziune ridicate se va urmari si

varsta pasarilor care trebuie sa fie intre 8 si 24 de luni, cocosii trebuie sa aiba varsta de 7-8
luni la rasele usoare si de 9-10 luni la cele mixte.

Cele mai bune rezultate se obtin de la ouale recoltate in primul an. In fermele de
productie gainile se mentin 1,5 ani, iar in fermele de selectie, in cazuri exceptionale, 3-4 ani.

La gaste, fecunditatea creste pana la 3-5 ani.

SISTEMUL DE IMPERECHERE SI RAPORTUL DINTRE SEXE

 Are de asemenea o mare importanta in obtinerea unor rezultate corespunzatore (care
depind de specie, rasa, varsta si sistemul de imperechere aplicat).

In cazul imperecherii libere, “in card” sau “in clan”, care consta din introducerea in lot
a unui numar cvorespunzator de masculi, are dezavantajul cunoasterii originii numai dupa
mama a puilor.

IMPERECHIEREA IN HAREM (in familie)

Acest sistem este practicat in fermele de selectie si in unitatile de testare. Se aseamana

cu imperechierea libera, fiecare mascul este intretinut intr-un compartiment separat impreuna
cu lotul de femele.

Aceasta metoda permite cunoasterea originii puilor dupa ambii parinti.

INSAMANTAREA ARTIFICIALA

Se aplica mai ales la curci dar si la gaini, avand o mare importanta practica, in
ameliorarea pasarilor. Metoda are avantajul ca permite reducerea numarului de masculi,
fecunditate mai ridicata, reducerea costului oului de incubatie si deci eficienta economica
sporita (se face odata pe saptamana cu material seminal diluat).

INTRETINEREA PASARILOR DE REPRODUCTIE

Asigurarea unor conditii optime de intretinere a lotului de reproductie de la ecloziune

si mai ales cu a 4-6-a saptamana, inainte de inceperea recoltatului oualor pentru incubatie,
influenteaza intr-o mare masura calitatea oualor de incubatie.

Adapostul trebuie sa aiba un microclimat optim, pentru a asigura oualor indici

superiori de incubatie.

Astfel temperatura crescuta influenteaza negativ activitatea de reproductie a

masculilor, masa oualor etc.

Durata zilei lumina influenteaza metabolismul pasarilor si implicit functia de

reproductie. Durata zilei lumina de 15-17 ore favorizeaza obtinerea unor oua cu indici
superiori de incubatie.

Asigurarea unor ratii perfect echilibrate in proteine, vitamine, microelemente, etc.

ramane unul din elementele importante pentru obtinerea unor oua de incubatie de calitate
superioara.

Fortajul proteic, introducerea in ratie a unor cantitati prea mari de proteina de origine
animala influenteaza negativ procentul de ecloziune (guta)
 Carenta in unele microelemnte (Mn, K, Co, I) influenteaza negativ procentul de
fecunditate si ecloziune si determina obtinerea unor pui cu viabilitate scazuta.

Carenta in vitamina A si D determina mortalitatea embrionara; daca nivelul vitaminei

A in ou scade la 80-100 U.I., apare imposibilitatea ecloziunii puilor (dupa M. Balasescu si col
1980).

Intretinerea gainilor pe plasa de sarma

SEZONUL DE REPRODUCTIE

Cel mai bun sezon de recoltare a oualor pentru incubat, il constituie sfirsitul iernii si
primavara. Perioada recoltarii oualor influenteaza rezultatele incubatiei.

Calitatea materialului seminal de-a lungul anului este variabila astfel: este foarte buna
iarna, incepand din mai pana in august, scade treptat, apoi creste din nou. Volumul
materialului seminal creste spre sfarsitul iernii, ajunge la maximum primavara, scade in lunile
de vara ca sa creasca usor toamna.

4.2. FACTORII CARE INFLUENTEAZA CALITATEA OUALOR

DE INCUBATIE DUPA PRODUCEREA LOR

(recoltarea, ambalarea si transportul oualor la incubat)

Recoltarea oualor trebuie sa se faca de doua ori pe zi cand in adapost sunt cuibare
simple si din 1-2 ore cand sunt folosite “cuibare capcana”, daca temperatura in adapost este de
peste 250C.

Asternutul cuibarelor trebuie sa fie permanent curat, se inlocuieste lunar. Se recolteaza

pentru incubat numai oua curate si cu coaja intreaga. Recoltarea se face cu grija, direct in
cofraje, evitandu-se miscarile bruste, care ar determina ruperea salazelor, sau formarea unor
camere cu aer mobile.

Cuibarele. Numarul, calitatea si amplasarea cuibarelor sunt determinante pentru

calitatea oualor de incubatie. Se prevede un cuibar pentru 4,2-4,5 femele. Se prefera cuibarele
din lemn, dar se intretin greu. Ele se aseaza de preferinta in centrul halei, pentru a favoriza
accesul pasarilor. Se va urmari ca ele sa fie permanent curate, iar vara o data pe luna se
improspateaza asternutul din cuibar.

Ambalarea oualor se face in cofraje. Ambalarea se face manual, iar transportul este
asigurat cu mijloace de transport interior (electrocare, motoare, mijloace hipo, etc.

Nu se indica transportul pe distante mari a oualor de incubat. Daca totusi acesta este
inevitabil, transportul se face cu avionul, cu mijloce de transport amenajate si climatizate,
ouale vor fi asezate in pozitie verticala, cu camera de aer in sus, in cofraje si acestea se aseaza
in lazi speciale pe talaj.

Depozitarea oualor de incubat. Se va face in incaperi aerisite cu microclimat optim

(temperatura, umiditate, etc.) maxim 5 zile. La scoaterea oualor din adapost se face
obligatoriu dezinfectia lor cu vapori de formol, inainte de racirea lor.

Temperatura de pastrare a oualor este de 100C (8-120C). Temperaturile scazute sau

cele ridicate (peste 180C) influenteaza negativ capacitatea de ecloziune, iar la 270C incepe
dezvoltarea embrionara care va fi insotita de mortalitate mare.

Umiditatea din depozit trebuie sa fie cuprinsa intre 80-85%, deoarece umiditatea
crescuta determina dezvoltarea mucegaiurilor, iar mai scazuta determina pierderea apei din
ou.

Pastrarea oualor se face in cofraje curate asezate pe stelaje in pozitie orizontala si se

vor intoarce de 2 ori pe zi. Daca ouale trebuiesc pastrate timp mai indelungat, pastrarea lor se
va face in pungi mari de material plastic in care se introduce azot sau bioxid de carbon (2-3
%).

Vechimea oualor influenteaza hotarator capacitatea de ecloziune. Cele mai bune

rezultate se obtin cand ouale de gaina au vechimea de 3-4 zile, iar la curci si gaste pana la 6-7
zile. Peste aceste limite procentul de ecloziune scade continuu, ajungand la zero la o vechime
de 4-5 saptamani (dupa Gh. Stefanescu si col.).

Alegerea oualor destinate incubatiei se face prin examenul exteriorului si examenul

ovoscopic. Ele trebuie sa indeplineasca o serie de conditii care vizeaza: greutatea, calitatea
cojii, a galbenusului si albusului.

Aspectul exterior al oualor pentru incubat

Forma oualor. Raportul celor doua diametre trebuie sa fie de 1,25-1,35 , nu se admit
oua prea alungite sau rotunde cu sugrumari sau deformari. Suprafata cojii trebuie sa fie
neteda. Se resping ouale cu suprafata rugoasa sau fisurata si cele care au sub 50 g si peste 65
g, precum si cele cu doua galbenusuri.

Gradul de curatenie al oualor. Coaja murdara impiedica schimbul de aer, iar ouale
sunt expuse infectiei cu bacterii sau infestarii cu mucegaiuri. De aceea ouale murdare se
resping. In anumite situatii, cand ouale sunt murdare, se poate recurge la spalarea lor cu apa
calda in care s-a introdus un dezinfectant sau antibiotic la temperatura de 450C timp de
maximum 3 minute.

Examenul ovoscopic vizeaza integritatea cojii, marimea camerei de aer, galbenusul,

albusul, salazele si membranele cochiliere.
 Camera de aer trebuie sa fie asezata la capatul rotunjit cu diametrul de maximum 1,5
cm, galbenusul sa fie integru, cu mobilitate redusa, albusul vascos fara cheaguri de sange sau
corpuri straine, coaja fara fisuri, suficient de groasa.

Ouale cu galbenusul mobil datorita ruperii salazelor, cele cu albusul lichefiat, cu

cheaguri de sange, cu camera de aer mare sau coaja fisurata se elimina de la incubatie
deoarece determina o capacitate de ecloziune redusa (40-50 %).

Greutatea oualor determina calitatea puilor de o zi si influenteaza semnificativ

procentul de ecloziune. Se obtin rezultate bune cand se folosesc oua cu greutatea cuprinsa
intre 52-65 g.

Anomaliile oualor, determinate de leziuni morfologice ale tractusului genital femel,

carente alimentare, etc. le fac improprii incubatiei. Dintre aceste anomalii amintim oua fara
galbenus, formate in urma excitarii oviductului de catre corpuri straine sau cheaguri de sange,
care vor fi intalnite in albus, membrane cochiliere si coaja. Oua fara albus, ce apar in urma
nefunctionarii glandelor albuminogene; oua fara coaja, care se formeaza cand ratiile pasarilor
sunt carentate in calciu si vitamina D; oua cu doua galbenusuri (ce cad simultan in trompa),
oua duble datorate miscarilor antiperistaltice ale oviductului si altele. Aprecierea calitativa a
oualor se face si prin aprecierea compozitiei chimice a albusului, galbenusului si a cojii.

Pentru obtinerea unor rezultate superioare de incubatie si o viabilitate superioara a

puilor, se folosesc o serie de procedee dintre care amintim iradierea cu raze ultraviolete,
ionizarea aerului in camerele de pastrare si altele. Se practica titrarea oualor cu diferite
substante cum sunt: clorura de cobalt, iodura de potasiu cu scopul “imbogatirii” albusului in
substante utile.

4.3. INCUBATIA

Este procesul complex prin care se asigura conditii de mediu optime pentru
dezvoltarea normala a embrionului de pasare (de la zigot la pui).

Incubatia poate fi: naturala, cand aceste conditii sunt asigurate de closca, sau
artificiala, cand acestea sunt asigurate artificial.

Pentru reducerea cheltuielilor de productie si depistarea oualor nefecundate se

recomanda preincubarea oualor timp de 12-18 ore la temperatura de 37,50C, urmata de
examenul ovoscopic la care sunt eliminate ouale nefecundate care pot fi valorificate in alte
scopuri (furaje).

Tabel nr. 6

Durata perioadei de dezvoltare embrionara la speciile de pasari

care intereseaza avicultura

 Specia Durata Specia Durata perioadei de
perioadei de
dezvoltare dezvoltare embrionara
embrionara
(zile)
(zile)
In limite In limite
medie medie
Gaini din rasele 20 19-21 Rate Campbell si 27 26-28
mediteraneene Alergatoare
Gaini din alte grupe 21 20-22 Alte rate de productie 28 27-30

de rase
Curci 28 27-29 Rate Lesesti 34 33-35
Bibilici 27 26-28 Rate de rasa 31 30-32
Mandarina

si Carolina
Pauni 30 29-31
Fazani comuni de 24 23-25 Gaste 30 29-32
vanatoare Lebede 38 35-40

(Phasianus
colchicus)
Potarnichi 23 23-24 17 16-18
Prepelite (Coturnix, 17 16-18 Porumbei Plus in perioada de
coturnix japonica) crestere 3 saptamani
Canari 13 12-14
Plus in perioada de
crestere 3 saptamani
Perusi 15 16-18
Plus in perioada de
crestere 4 saptamani

Dezvoltarea embrionului cuprinde perioada din momentul fecundarii oului pana la

ecloziune. Cunoasterea dezvoltarii embrionare si a proceselor morfo-fiziologice normale si
patologice ce se petrec in aceasta perioada sunt foarte importante deoarece ele sunt influentate
de: sanatatea si genotipul pasarilor, conservarea oualor si pastrarea lor, regimul de incubatie si
altele.

Tabel nr. 7

Dezvoltarea normala a embrionului de gaina in oua de 55-60 g greutate

Varsta Semnele exterioare Greutatea
embrionului
(in zile) umed (g)
1 Campul alb al discului embrionar, in forma de 8; se disting 0,0024-
primele 7 perechi de somite 0,005
(12-24
ore)
2 Sistemul circulator vitelin format; se vede bine cordul 0,0072-
pulsand; capul se separa de vezicula vitelina; exista 27 0,009
(25-48 perechi de somite
ore)
3 Amniosul imbraca embrionul; incepe pigmentarea retinei; 0,05-0,06
se schiteaza membrele; apar primordiile celor 5 vezicule
(48-72 cerebrale
ore)
4 Alantoida se observa cu ochiul liber in oul spart 0,13-0,19
5 Ochii complet pigmentati 0,18-0,20
6 Alantoida ajunge la nivelul cojii oului; la examenul 0,4
ovoscopic se observa vasele de sange; in primordiile
aripilor se disting segmentele corespunzatoare bratului si
antebratului; se disting primordiile ciocului si se
diferentiaza gatul; reteaua vitelina cuprinde mai mult de
jumatate din suprafata vitelusului
7 Primordiile picioarelor intrec in dimensiuni primordiile 0,8
aripilor
8 Alantoida se extinde pe o jumatate din suprafata interna a 1,1
oului; apar primordiile pufului pe fata dorsala; apare corpul
clignotant; albusul are aspectul unei mase gelatinoase,
reprezentand 19% din greutatea oului, in timp ce continutul
veziculei viteline reprezinta circa 50%
9 Aripa devine tipica, prin articulatiile sale; alantoida se 1,75
intinde aproape pe intreaga suprafata a oului
10 Alantoida se anastomozeaza la varful ascutit, unde la 2,6
ovoscop

se vad vasele alantoidiene

11 Apar gheare la degete 3,5
12 Tot corpul acoperit cu foliculi plumiferi 4,3
13 Pleoapa superioara atinge nivelul pupilei; puf pe cap;albus 7,8
in amnios (se constata prin fierberea oului)
14 Tot embrionul acoperit cu puf; apar urechiusele 9
15 Pleoapele aproape complet inchise; se observa barbitele; pe 14,0
fluiere se observa primordiile solzilor
16 Sorzi pe degete; ochii bine inchisi 17,7
 17 Crestere somatica intensa; albusul trece in intregime in 20,5
amnios
18 Crestere somatica intensa; nu se mai gaseste albus in 22,0
amnios
19 Crestere somatica intensa; incepe retractarea in cavitatea 26,0-40
abdominala a veziculei viteline; incep ciocnirea si
ecloziunea
20 Continua retragerea veziculei viteline; ecloziunea

se petrece din plin

21 Se incheie ecloziunea

Nota: Procesul de dezvoltare embrionara poate fi putin intarziat sau grabit, in functie
de marimea si calitatea oualor, regimul de incubatie, ereditate etc.

Cunoasterea procesului normal de dezvoltare embrionara permite depistarea

anomaliilor ce apar si inlaturarea lor sau a factorilor de care depind acestea. Cele trei faze
mari din dezvoltarea embrionara sunt:

1. Segmentarea oului fecundat

2. Gastrularea sau perioada formarii celor trei foite germinative

3. Organogeneza sau perioada in care se formeaza organele si sistemele.

Durata dezvoltarii embrionare este diferita si depinde de marimea si calitatea oualor si

chiar de rasa.

4.3.1. FACTORII INCUBATIEI

Datorita temperaturilor mai scazute din mediul ambiant, dupa expulzarea oului acesta
isi intrerupe segmentarea, intrand intr-o stare de latenta, pana in momentul in care este supus
procesului de incubatie (temperatura, umiditate, ventilatie si pozitia oualor).

Temperatura apropiata de cea a corpului pasarii intensifica procesele vitale,

asigurand dezvoltarea embrionara.

In incubatia naturala, temperatura clostei este de 40,8-40,50C la inceputul incubatiei si

coboara la 40,3-40,10C la sfarsitul incubatiei.

In incubatoarele de suprafata repartizarea caldurii se face prin ventilatie naturala adica

omogenizarea ei se face de catre curentii de aer ce se creaza in interior.

In incubatoarele de volum, caldura este repartizata de la sursa de caldura prin

ventilatie mecanica. Se mentine o temperatura medie de 37,50C, dar ea depinde de tipul
incubatorului, specie, rasa, calitatea oualor puse la incubat, etc., fiind corelata cu ceilalti
factori ai incubatiei.

Supraincalzirea oualor determina intensificarea ritmului dezvoltarii embrionare,

scadearea capacitatii de ecloziune, iar o temperatura de 41-430C in interiorul oului determina
moartea embrionului in primele cinci zile de incubatie. Dupa aceasta perioada, temperatura
mortala a embrionului este de 45,5-48,80C.

Subincalzirea oualor determina prelungirea perioadei de incubatie si incetinirea

ritmului dezvoltarii embrionare. Ea are consecinte mai putin grave decat supraincalzirea.

Incubatoarele moderne sunt dotate cu mecanisme speciale, care realizeaza periodic

scaderi bruste ale temperaturii adica racirea oualor pentru perioade scurte de timp (asemanator
cu incubatia naturala, cand closca paraseste cuibul) si care determina indici calitativi si
cantitativi superiori ai incubatiei.

Se recomanda ca in incubatoarele de suprafata, variatiile de temperatura sa nu

depaseasca ± 0,50C – 1,00C si de ± 0,2 – 0,30C in cele de volum.

Umiditatea este un factor important pentru obtinerea puilor de calitate. Ea actioneaza

direct asupra dezvoltarii embrionare, prin modificarea continutului oualor si indirect prin
actiunea asupra proceselor metabolice. Ea conditioneaza modul de actiune al caldurii.

Umiditatea variaza in incubatia naturala intre 30-50% (la gaini si curci) iar la gaste
intre 40-80%. In incubatia artificiala se recomanda o umiditate de 55-66%. Cele mai bune
rezultate se inregistreaza la o umiditate de 60-61%, cand ceilalti parametri sunt mentinuti la
nivel optim. Umiditatea excesiva asociata cu supraincalzire produce mortalitate embrionara.

Puii mor asfixiati in coaja in timpul ciocnirii.

Umiditatea usor crescuta nu determina indici inferiori de incubatie, dar puii obtinuti au
viabilitate scazuta. Scaderea umiditatii are efecte negative asupra puilor facand imposibila
ecloziunea, datorita uscarii membranelor cochiliere.

Nivelul umiditatii optime este corelat cu nivelul temperaturii si al umiditatii salii de

incubatie.

Ventilatia asigura schimbul de aer intre embrion si mediul de incubatie.

Embrionul consuma oxigenul si elimina bixidul de carbon. Schimbul gazos este redus
la inceputul incubatiei. Acesta creste treptat mai ales din momentul anastomozei alantoidei si
ajunge la maximum in ultima zi de incubatie, odata cu trecerea la respiratia pulmonara.
 Scopul ventialtiei este de a asigura in incubator o compozitie atmosferica apropiata de
a aerului atmosferic, dar cu un procent de bioxid de carbon ceva mai ridicat si conditioneaza
ceilalti factori ai incubatiei (temperatura, umiditate).

Mediul optim de incubatie este de 21% oxigen si 0,5-0,8% bixid de carbon.

Cantitatea mai mare de bioxid de carbon influenteaza favorabil metabolismul

proteinelor si al calciului. Umiditatea impreuna cu bioxidul de carbon din incubator
actioneaza asupra carbonatului de calciu, transformandu-l in bicarbonat de calciu care este
asimilat de catre embrion.

Atat ventilatia exagerata cat si cea insuficienta influenteaza negativ procesul de

incubatie. Cresterea procentului de oxigen cu 1% determina micsorarea cu 1% a procentului
de ecloziune, iar cresterea bioxidului de carbon la 5% determina moartea embrionilor.

Pentru realizarea mediului optim de incubatie o parte din aerul eliminat din incubator
este recirculat (dupa ce este indreptat spre sursa de caldura).

Pozitia si intoarcerea oualor este importanta in procesul dezvoltarii embrionare.

Daca intoarcerea si pozitia oualor este gresita, se poate inregistra o mortalitate de 60%.
Ea impiedica lipirea embrionului de membrana cochiliera interna si ridicarea galbenusului in
partea superioara a oului, iar in partea a doua a incubatiei intoarcerea impiedica lipirea
alantoidei de membrana vitelina.

In incubatia naturala, unghiul de intoarcere este diferit pentru fiecare ou si fiecare

intoarcere putand ajunge de la 1800 pana la 00, pozitia oualor este oblica cu axul orizontal.

In incubatoarele de suprafata, intoarcerea oualor se face manual de 2-3 ori pe zi.

In incubatoarele de volum, ouale se aseaza in pozitie verticala, cu varful bont in sus,

iar intoarcerea se realizeaza prin inclinarea sitelor cu un unghi de 450 fata de verticala. Se
realizeaza 8-12 intoarceri in 24 de ore.

Intoarcerea se face incepand din a doua zi de incubatie si se continua pana in a 18-19

zi de incubatie la ouale de gaina, a 24-zi la cele de rata si curca si a 27-a zi la cele de gasca.

Dupa aceasta perioada ouale sunt introduse in eclozionator, unde nu se indica

intoarcerea oualor pentru a da posibilitate embrionilor sa-si fixeze pozitia de ciocnire, cu
ciocul indreptat spre camera de aer. Se recomanda ca in incubatoarele de volum in primele 18
zile temperatura sa fie de 37,80 C (37,5-380 C) iar umiditatea de 55% (50-60%).

In eclozionator (intre a 18-a si a 21-a zi) temperatura trebuie sa fie de 36,90 C, iar
umiditatea de 80%, chiar 90%.
 4.3.2. REGIMUL DE INCUBATIE

Se deosebesc patru perioade diferite in incubatoarele de suprafata. Temperatura

initiala de 39,50 C scade la 380 C, adica ea scade cu 0,50C de la o subperioada la alta, iar
umiditatea relativa initiala scade de la 60-65% pana in a 19-a zi cu 15%, apoi creste in
perioada eclozionarii.

In incubatoarele de volum, depinde de tipul de incubator. Daca incubatia si ecloziunea

se desfasoara in acelasi compartiment se diferntiaza trei subperioade (I.V.2; I.V.5) iar la cele
compartimentate exista un regim de incubatie si unul de ecloziune (Vezi tabelule urmatoare).

Tabel nr. 8

Regimul de incubatie pentru ouale de gaina.

Zile de Temperatura Umiditatea Ventilatia Nr. zilnic de Racirea Control

incubatie (oC) (%) (deschiderea intoarceri oualor ovoscopic
orificiilor) min/zi
1-6 39,5 60-65 ¼ 3 - Control I

(din a 4-a (din a 2-a in a 6-a zi

zi) zi)
7-14 39 50-55 ½ 3 5-10 Control II

in a 14-a
zi
15-19 38,5 45-50 ¾ 2 10 -
20-21 38-38,5 60-70 1 - 2x10- -
15

Tabel nr. 9

Schemele de incubatie a oualor de gaina in incubatoarele de volum

Tipul de Zile de Temperatura Umiditatea Ventilatia Intoarcerea Control

incubator incubatie la termometrul (deschiderea oualor ovoscopic
de bord (0C) (%) orificiilor)
I.V.-2 1-7 38,5(38,3-8,7) 62 Se deschid Din 2 in 2 6-8 zile
treptat din a ore, pana
8-15 38,3(38,0-38,5 58 2-a zi, fiind in a 18-a zi 18-19 zile
deschise
16-21 38,0(37,8- 54 complet in a
38,2) 8-10-a zi,
70 din pana la
momentul sfarsitul
 ciocnirii incubatiei.
I.V.5 M 1-7 38,5(38,3- 62 Se deschid Din 3 in 3 6-8 zile
38,7) treptat din a ore, pana
8-15 58 2-a zi, fiind in a 18-a zi 18-19 zile
38,3(38,0- deschise
16-21 38,5) 54 complet in a
8-10-a zi,
37,8(37,0- 70 din pana la
38,2) momentul sfarsitul
ciocnirii incubatiei.
Bismark 1-17 38,8 50-60 Idem Idem Idem
Petersine 18-21 38,0 80-90 Idem Idem Idem
Nickerl 1-17 37,2-37,8 50-55 Idem Idem Idem

18-21 36,8-37,5 60-65

Buckeye 1-17 37,5-37,6 54 Idem Din ora in La 18 zile
ora
18-21 (99,7-99,7 F) 60-65

37,2(99,0 F)

F-grade Farenheit.

Tabel nr. 10

Regimul de incubatie pentru ouale de rata, gasca si curca

Specia Zile de Temperatura Umiditate Ventilatia Intoarcerea Racirea Stropirea

(0C) (%) oualor oualor
incubatie (deschidere oualor
orificii) (nr/zi) (nr/zi)
(nr/zi)
Oua 1-8 39 65-70 ¼ 4-8 - -
de
9-17 38,5 55-60 ½ 3-6 1 -
rata
18-25 38 45-50 ¾ 4-2 2 1

26 37,5 65-75 1 - 2 2

ecloziune 38
Oua 1-8 39 70-75 ¼ 8 - -
de
9-17 38,5 55 ½ 6 1 1
gasca
 18-25 38 45 ¾ 4 2 1

26 37,5 60 - - 2 2

ecloziune
Oua 1-8 39-39,5 60-54 ¼ din 3 din - -
de
9-17 39 55 a 4-a zi a 2-a zi 1 -
curca
18-25 38,5 50 ½ 3 2 -

26 38-38,5 60 ¾ 3 2 -

ecloziune 1 -

Pentru ouale de rata, gasca si curca sunt necesare temperaturi cu 0,50C mai scazute si
valori ale umiditatii relative cu 5-10% mai mari decat pentru ouale de gaina.

Sunt necesare insa intoarceri mai frecvente pentru ouale de rata si de gasca si periodic
ele trebuiesc stropite cu apa.

4.3.3. CONTROLUL BIOLOGIC AL INCUBATIEI

Acesta este complex, el ne indica eficienta regimului de incubatie, a modului cum au

fost asigurati factorii incubatiei pentru obtinerea unui procent ridicat de ecloziune. Controlul
se face cu scopul semnalarii abaterilor si a stabilirii cauzelor care le determina, pentru
inlaturarea lor.

Observatiile si analizele se fac pe oua inainte, in timpul incubatiei, pe puii eclozionati

sau pe resturile incubatiei.

Cele mai frecvente controale sunt: mirajul sau examenul ovoscopic si examenul
anatomopatologic al resturilor de incubatie. Mirajul este obligatoriu pentru controlul
incubatiei. Prin el se apreciaza dezvoltarea embrionului si a anexelor lui, marimea camerei de
aer, procentul oualor fecundate, al embrionilor morti, integritatea cojii, etc.

Sunt obligatorii doua miraje, iar prin sondaj sau facultativ, mai multe.

Tabel nr. 11

Intervalele mirajelor la ouale principalelor specii de pasari domestice

Mirajul Specia
 Gaini Curci Rate Gaste

(zile) (zile) (zile) (zile)

Mirajul I 5-7 8-10 8-10 9

Mirajul II 12-14 10-18 16-18 18-21

In incubatoare de volum 18-19 23-24 23-24 25-26

Primul miraj are ca scop eliminarea oualor nefecundate (limpezi) si a celor cu

embrioni morti.

La primul miraj, embrionul normal dezvoltat prezinta continutul in doua parti:

O parte luminoasa (albusul)

O parte umbrita (galbenusul). Corpul embrionului se prezinta ca doua pete intunecate

(capul si corpul embrionului) de la care pornesc vasele viteline (ca o panza de paianjen).

Embrionul mort apare ca o pata neagra lipita de coaja sau ca un punct negru inconjurat
de un inel rosiatic numit “inelul mortii”. Ouale nefecundate sunt clare sau “limpezi”.

Mirajul al II-lea. La acesta se elimina embrionii morti, ouale clare, embrionii care au
murit intre cele doua miraje, ouale sparte si embrionii anormal dezvoltati, etc.

De obicei embrionul normal dezvoltat prezinta camera de aer mare, cu contur

neregulat; se observa miscarile embrionului.

La embrionii morti lipseste reteaua vasculara, ei au contur neregulat, lipsesc miscarile,

camera de aer mica, portiuni mari de albus neconsumat (transparent). Modul de desfasurare al
incubatiei se poate aprecia periodic, facultativ si prin aprecierea pierderii in greutate a oualor
la anumite intervale de timp, comparate cu date medii precalculate.

Tabel nr. 12

Pierderea medie normala in greutate a oualor in timpul incubatiei

Specia In procente din greutatea initiala la sfarsitul zilei

a a a a a a a a a a

5-a 6-a 9-a 10-a 12-a 13-a 15-a 19-a 20-a 25-a
 Gaini - 2,5- 5-7 - 7-8 8,5- 10-12 12-14 - -
4 9,5
Curci 2- - 4,5 - 6,7 - 8-11 11-14
si 2,8 - -
bibilici - 4,5 - 7,8 - 9-11 12-15
2- - -
Rate 2,5 - 3,5 - 6,8 - 9-10 11-13
- -
Gaste 1,5-
2

4.3.4. APRECIEREA PUILOR DUPA ECLOZIUNE

Sortarea puilor eclozionati se face in cinci clase in functie de ordinea ecloziunii,

greutatea vie, mobilitatea si vioiciunea lor.

Se retin puii bine dezvoltati, cu masa corporala cuprinsa intre 36-40 g pentru puii de
gaina si de 45-50 g la bobocii de rata.

Se urmareste vioiciunea, uscarea pufului, modul cum se tin pe picioare. Puful trebuie
sa fie abundent, stralucitor, bine infoiat. Se elimina puii cu puful aglutinat, umed, cu resturi de
coaja, etc.

Puii de clasa I-a cuprind pe cei eclozionati in primele 8 ore si care au greutatea
minima de 40 g, vioi, mobili, care au vezicula vitelina resorbita, orificiul ombilical bine
cicatrizat, abdomen mic, elastic, puful matasos si infoiat, se tin bine pe picioare.

In clasa a II-a se incadreaza puii eclozionati intre 8-16 ore, iar in clasa a III-a cei
eclozionati intre 16-24 ore, care au calitatile amintite la cei din clasa a I-a.

In clasa a IV-a cei eclozionati intre 16-24 de ore, dar cu greutatea cuprinsa intre 36-
39 g.

In clasa a V-a sunt incadrati puii slabi, cu vezicula vitelina incomplet retractata,
orificiul ombilical incomplet cicatrizat, care nu se tin pe picioare si care se elimina.

Analiza cantitativa a rezultatelor incubatiei.

In statiile de incubatie se tin evidente operative, fisa de incubatie, fisele controlului

biologic, iar datele obtinute dupa fiecare serie se compara cu datele minime stabilite pe serii
normale.

Rezultatele incubatiei depind de varsta pasarilor care au produs ouale, conditiile de

intretinere, de starea sanitar-veterinara, modul de pastrare a oualor, calitatea incubatoarelor.
Se considera ca 72 procente de ecloziune din ouale introduse la incubat si de 80% din ouale
fecundate sunt valori normale limita.

Tabel nr. 13

Valori normale ale rezultatului incubatiei

Specificatie Valori maxime

(%)
Oua nefecundate (limpezi) 18
Oua nefecundate conditionat 2
Embrioni morti pana la mirajul I 3,6
Embrioni morti intre mirajul I si II 5,4
Pui morti in coaja 8
Pui neviabili 1

In cazul incadrarii in aceste valori, se obtine pe o serie un procent de ecloziune de 72%

din ouale introduse la incubat si 80% din ouale fecundate.

5. CRESTEREA SI EXPLOATAREA PASARILOR

IN SISTEM EXTENSIV

Sistemul se practica mai ales in gospodariile populatiei. Pasarile crescute astfel sunt
rezistente, rustice, productiile lor sunt mai scazute, dar de calitate superioara.

Se folosesc adaposturi simple fara mecanizare si fara instalatii interioare, pasarile o

lunga perioada de timp (mai-octombrie), sunt libere pe un teren pus la dispozitie. Se
economisesc multe furaje, mortalitatea si morbiditatea este scazuta.

5.1. CRESTEREA NATURALA A PUILOR

Se folosesc closti –gaini sau curci. Unei closte i se repartizeaza 15-25 de pui iar la
curca chiar 25-40. Unei gaste i se repartizeaza 15 boboci. Puii de curca sau rata se
repartizeaza mai putin cu 10%.

Closca poate fi lasata in libertate sau tinuta in captivitate.

In cazul in care closca este in libertate, puii impreuna cu closca cauta hrana. Pe timp
nefavorabil si noaptea puii vor fi adapostiti.
 La inceput hrana se va asigura intr-un spatiu comun, dar dupa ce puii se obisnuiesc cu
consumul furajului vor fi hraniti separat.

In cazul in care closca este tinuta in captivitate (intr-o cusca) aceasta permite intrarea
si iesirea puilor pentru hrana si adapare.

Hranitoarele, adapatorile cu rezervor si cuibarele se amplaseaza in apropierea

cotetelor. Hranirea pasarilor se face la ore fixe.

5.2. CRESTEREA SI EXPLOATAREA GAINILOR

IN SISTEM SEMIINTENSIV

In acest sistem pasarile sunt intretinute in semilibertate. Sistemul este destul de

raspandit atat la noi cat si in alte tari.

Cresterea puilor

In primele 90 de zile puii sunt crescuti in puiernite incalzite. Inainte de populare,

adapostul este pregatit prin verificarea instalatiilor, varuirea si dezinfectia lui, a mobilierului
si introducerea asternutului.

Se folosesc coji de floarea soarelui, paie tocate, coceni tocati, care se aseaza intr-un
strat uniform de 5-8 cm grosime. Se repartizeaza uniform hranitoarele si adapatorile si se
verifica instalatia de incalzire.

Puii de o zi sunt transportati in masini sau mijloace speciale de transport in cutii de

carton cate 100 capete in fiecare cutie. La sosire fiecare pui este introdus cu ciocul in apa,
pentru hidratare.

Densitatea puilor la 1m2 este urmatoarea: 18-20 capete rase usoare, 16-18 cap la rasele
mixte si 14-16 capete la rasele pentru carne.

Daca in puiernita vor sta mai mult de 90 de zile, atunci densitatea va fi mai mica cu 4-
6 capete.

Pentru evitarea aglomeratiilor, accidentelor si pentru o mai buna supraveghere este

bine ca puiernita sa fie compartimentata pentru cate 100-200 capete

Trebuie respectata densitatea de populare deoarece nerespectarea ei poate determina

accidente (sufocare) sau favorizeaza aparitia unor vicii (canibalism, pica, etc.).

In acelasi timp se vor urmari microclimatul si alimentatia.

Temperatura.
 Mecanismul de termoreglare la pui se instaleaza treptat, in medie dupa 2-3 luni, ei au
nevoie la o anumita varsta de o anumita temperatura.

Tabel nr. 14

Nivelul temperaturii optime la pui

(dupa Gh. Stefanescu, M. Balasescu, V. Severin, 1971)

Varsta Sub eleveuze Sub reflector;

(zile) electrice Caldura la calorifer

iarna vara iarna vara
1 34 32 32 29

2-5 33-32 31-29 32-30 29-28

6-10 31-29 28-26 30-28 28-25

11-20 28-26 25-21 28-24 25-20

21-30 25-22 22-18 22-20 18-16

peste 30 20-18 20-16 20-18 16-14

Umiditatea.

Deoarece umiditatea prea ridicata favorizeaza dezvoltarea germenilor patogeni, iar cea
scazuta favorizeaza formarea prafului, se recomanda ca umiditatea din adapost sa fie cuprinsa
intre 60-65%.

Ventilatia.

Se realizeaza natural prin deschiderea ferestrelor sau orificiilor de ventilatie. Se

recomanda sa se asigure 1-3 m3 aer/ora/ kg corp.

Iluminatul.

Coeficientul de luminozitate trebuie sa fie de 1/8 – 1/10. Se asigura natural iar toamna
si iarna se completeaza cu cel artificial pentru marirea zilei lumina.

Alimentatia.

Se urmareste ca ea sa fie compeleta si de calitate pentru a avea siguranta realizarii unor

pui vigurosi. In primele 3-5 zile puilor li se administreaza un amestec de uruieli format din
porumb, grau, orz, la care se adauga 15% P.V.M. si 4-8 % fainuri de origine animala.
 Suplimentul de vitamine si saruri minerale este absolut necesar si poate fi asigurat de
nutreturi verzi, drojdie, morcovi tocati marunt, faina de oase, creta furajera.

Hrana se administreaza uscata, la discretie. Puii la varsta de 6 saptamani, primesc ratia

administrata in 5-6 tainuri/zi apoi tainurile se raresc la 4-5/zi. De asemenea se va asigura apa
de calitate, la discretie.

Dupa 60 de zile puii se obisnuiesc treptat cu grauntele zdrobite, mancarea va fi

administrata alternativ umeda si uscata.

O atentie deosebita trebuie acordata spalarii si igienei jgheaburilor de furajare, pentru

prevenirea intoxicatiilor sau/si tulburarilor digestive.

Ingrijirea puilor.

Dupa prima saptamana puii pot fi scosi in padoc (daca temperatura permite) pentru
obisnuirea treptata cu mediul ambiant.

Padocurile inierbate trebuie sa asigure 0,1 – 0,2 m2/cap si sa asigure umbrare.

Stinghiile de dormit se introduc (instaleaza) la varsta de 3-4 saptamani, la inaltimea de

25-30 cm de podea, cu distanta de 10-15 cm intre ele calculand 7-8 pui la un metru liniar.

Curatenia se face zilnic, iar la intervalul de 2 saptamani asternutul se evacueaza si se

introduce asternut curat 1,5-2,5 kg asternut pentru fiecare pui. Se executa dezinfectia
periodica si vaccinarile. Puii bolnavi vor fi extrasi si izolati.

Din puiernita puii pot fi crescuti extensiv, in libertate, pe camp, in tabere de vara sau in
sistem semiintensiv in adaposturi cu padocuri.

Trebuie sa se respecte urmatoarele densitati /m2: 6-7 capete din rasele usoare; 5-6
capete din rasele mixte si 4-5 capete la rasele pentru carne.

Adapostul va fi prevazut cu asternut permanent asemanator ca pentru pui, cu paturi de

dormit, cu stinghii, hranitoare si adapatori.

Hrana va fi asigurata de nutreturi combinate, sau amestecuri preparate local formate

din uruieli de cereale, deseuri de morarit, furaje verzi, morcovi, la care se aduga saruri
minerale, P.V.M-uri si lapte ecremat, zer-zara, lapte praf.

Dupa 5-6 luni, tineretul va fi trecut la categoria pasari adulte, vor fi inainte bonitate
dupa insusirile de exterior (imbracarea cu penaj, caracterele sexuale secundare, conformatia,
constitutia, masa corporala, viabilitatea si starea de sanatate.

Se elimina toate pasarile care nu corespund scopului propus.

 5.3. CRESTEREA ARTIFICIALA A PUILOR

Puii proveniti de la statiile de incubatie, sau de pe piata sunt crescuti in adaposturi

speciale – puiernite – cu suprafete variabile de 6-18 m2 pentru 90-260 de pui adica 15-20 de
pui/m2. Coeficientul de luminozitate va fi de 1/8-1/10.

Adaposturile vor fi construite din materiale termoizolante si vor avea instalatii de

incalzire. Aici puii vor fi intretinuti 3-4 saptamani. Dupa terminarea cresterii puii vor fi
intretinuti in libertate pe camp sau lucerniere timp de 4-5 luni.

Aici se construiesc cotete simple pentru adapostirea puilor noaptea sau pe timp
nefavorabil. Acestea pot fi mobile sau fixe.

Utilajele necesare: adapatori simple, hranitoare, iar in adaposturi stinghii pentru

dormit.

Eleveuza (crescatoare) cu rezistenta electrica

In perioada de crestere a puilor principala boala este coccidioza. Perioada critica este
cuprinsa intre 35-50 de zile pentru coccidioza cecala si de 63-80 de zile pentru forma de
coccidioza intestinala (duodenala).

Pentru prevenirea bolii se aciduleaza apa si furajul (acid acetic, citric, lactic, etc).

Daca este necesar se repune in functiune incalzirea ! se lasa lumina aprinsa pentru ca
puii sa consume furajul medicamentos sau sa bea apa. Se furajeaza la discretie!

Tabel nr. 15

Reteta orientativa pentru pui de carne in varsta de 0-35 de zile

Porumb 54-59%
Srot de soia 19-21%
Srot de floarea soarelui (cernut) 7,0-8,0%
Faina de carne 4%
Faina de peste 5-6%
Carbonat de Ca 0,5-1%

La acest amestec mai poate intra: faina de lucerna pana la 1%, drojdie furajera 1-3%,
lapte praf 1%, grasime animala 1,5-3% si zoofort specific 1%.

Reteta trebuie sa aiba 22-23% proteina bruta, 3-6% grasime bruta, fibre brute 3,8-
3,9%.

INTRETINEREA GAINILOR ADULTE

 Pasarile sunt intretinute in hale de ouat sau cotete prevazute cu padocuri si solarii.

Pentru obtinerea unor rezultate bune trebuie respectate urmatoarele faze tehnologice:

-pregatirea adapostului, popularea, hranirea si ingrijirea animalelor, respectarea

programului de igiena (curatenie) si depopularea.

Pregatirea adapostului consta din dezinfectia lui inainte de populare, respectarea

vidului sanitar (o saptamana) introducerea asternutului si verificarea, repararea instalatiilor, a
utilajelor si compartimentarea halei cu panouri de plasa de sarma in boxe cu 250-500 cap.

Pentru asternut se folosesc materiale absorbante, izolatoare si care sa nu faca praf (coji
de floarea soarelui, coceni tocati, puzderii etc.) se astern in strat de 10-15 cm, adica se
calculeaza un necesar anual de 8-10 kg pentru fiecare pasare.

Paturile de dormit se aseaza intr-o parte a halei si sunt formate din stinghii de lemn de
5 x 8 cm la o distanta de 30-40 cm, fixate la 75-100 cm de la podea. Se asigura 20-35 cm
pentru fiecare pasare, dupa rasa.

Sub stinghii este platforma de colectare a dejectiilor. Pe partea opusa a halei se

instaleaza cuibarele simple sau “capcana”, se calculeaza 6 gaini pentru un cuibar simplu sau 4
pentru unul “capcana”.

Popularea se face cu pasari din aceeasi rasa si de aceeasi varsta asigurandu-se o densitate
medie de:

Tabel nr. 16

Densitatea pasarilor in sistemul semniintensiv de crestere

Specia si rasa In hale de ouat In padocuri

Ferme de selectie Ferme de Ferme de Ferme de
productie selectie productie
Pe 1 m2 Maxim Pe 1m2 Maxim
(m2/cap) (m2/cap)
(capete) cap.in (capete) cap.in
hale hala
 Gaini usoare 3-5 250 4 500 15-40 7-20

Gaini mixte 3 250 3,5 500 15-40 7-20

Curci 1,25 125 2 250 25-100 20-60

Rate Campbell 3,5 250 4 500 5 2

Rate Pekin 2,5 125 3 250 5 2

Gaste usoare 1,5 25-100 2 250 25-75 5

Gaste semigrele 1,25 25-100 1,5 250 25-100 25-60

In acest fel puii se cresc 3-4 saptamani apoi sunt crescuti in libertate.

Amplasarea cotetelor se face in teren in asa fel incat sa permita urmatoarele densitati
la hectar:

-100-250 gaini, 500-1000 tineret pana la 6 luni, 25 gaste, 25-50 de curci; 250-400 pui
de curca si 150-250 rate la 1 ha luciu de apa. Pasarile sunt lasate liber.

Pentru rate si gaste, adaposturile se amplaseaza in apropierea apei pe teren uscat si mai
ridicat.

Temperatura de confort pentru productia maxima de oua este cuprinsa intre 12-230C.

Ventilatia de obicei este asigurata natural (ferestre) sau artificial (mecanic).

Trebuie evitati curentii de aer.Ventilatia este in functie de temperatura exterioara.

Umiditatea trebuie metinuta intre 50-75%. Deoarece umiditatea ridicata asociata cu

temperaturi scazute sau ridicate influenteaza negativ sanatatea pasarilor.

Iluminatul natural trebuie sa asigure un coeficient de luminozitate de 1/8-1/10, iar

cand ziua lumina este mai scazuta (toamna-iarna) se completeaza astfel incat timpul de lumina
sa fie de 14-15 ore/zi.

Hrana si hranirea trebuie sa fie asigurata in functie de rasa, nivel productiv sau
sezon.

Daca se folosesc amestecuri de furaje facute in ferma, acestea se administreaza in 2-4

tainuri pe zi. Hrana poate fi administrata uscata sau umeda. Pentru lotul de reproductie sa se
asigure necesarul de vitamine si microminerale.
 Ratiile complete trebuie asigurate cu o luna inainte de inceperea ouatului. Frontul de
furajare trebuie sa fie de 15-18 cm/cap iar cel de adapare de 2,5-3,0 cm/pasare. In perioada de
naparlire, ratiile vor fi bogate in proteine (aminoacizi cu sulf) pentru scurtarea perioadei.

Ingrijirea. Este necesar ca in jurul adaposturilor sa fie padocuri inierbate in care

pasarile stau toata ziua, cu exceptia zilelor ploioase sau friguroase. O atentie deosebita se va
acorda igienei pardoselei si mobilierului.

Asternutul poate fi un strat subtire de nisip care se va schimba la 1-2 saptamani.

Dupa perioda de exploatare, pasarile vor fi sacrificate pentru carne, apoi se curata
adapostul se face dezinfectia si vidul sanitar. (“totul plin totul gol”).

1. CRESTEREA SI EXPLOATAREA GAINILOR

IN SISTEM INTENSIV

Cresterea intensiva a pasarilor este cel mai modern sistem de crestere si exploatare.

Se folosesc hale cu suprafata de 1000 m2 in care se asigura mecanizarea si

automatizarea proceselor de productie si se aplica tehnologii moderne in care se folosesc
ultimele descoperiri stiintifice (genetice, supravegherea automata a microclimatului, furajare
si adapare, etc.)

Care sunt avantajele sistemului ?

-se reduce suprafata construita cu 5-20% (creste densitatea pasarilor pe m2);

-creste productivitatea muncii prin mecanizarea si automatizarea proceselor de

productie;

-cresc productiile anuale la 240-250 oua de la o gaina, iar puii broileri realizeaza la 40-
50 de zile 1,5-1,8 kg;

-scade consumul specific de furaje (2,0-2,5 kg/kg masa vie);

-scade pretul de cost al produselor;

Tehnologia de crestere intensiva se diferentiaza dupa categoria de pasari, astfel avem:

tineret de inlocuire, gaini de reproductie, gaini de productie.

Pentru aceste categorii se folosesc trei sisteme de intretinere: pe asternut permanent,

pe gratare si in baterii.

1.1. INTRETINEREA PASARILOR PE ASTERNUT PERMANENT

 Acest sistem poate fi aplicat la toate speciile. Se folosesc hale mari pe unul sau mai
multe niveluri, cu sau fara ferestre (hale oarbe).

Ventilatia se asigura mecanic. Densitatea pasarilor este de 5-10 cap/m2.

Asternutul folosit poate fi format din coji de floarea soarelui, coceni tocati, paie etc.,
care trebuie sa fie bine maruntite, sa aiba higrocospicitate ridicata. Se aseaza intr-un strat de
15-30 cm (o singura data sau treptat) la populare.

Avantajele folosirii asternutului permanent:

- Volum redus de munca (se introduce la populare si se scoate la depopulare).

- Asigura stabilitatea termica adapostului deoarece favorizeaza fermentatiile si deci

produce caldura.

- Creaza conditii nefavorabile dezvoltarii germenilor specifici.

- Ca urmare a activitatii bacteriene, se produce o cantitate mare de vitamine din grupul B.

Asternutul trebuie sa aiba o umiditate de 20-30% (medie 25%). Umiditatea scazuta

favorizeaza formarea prafului si a afectiunilor respiratorii iar umiditatea exagerata favorizeaza
fermentatiile si deci micotoxicozele.

1.2. INTRETINEREA PASARILOR PE PARDOSEALA DIN PLASA DE

SARMA SAU SIPCI

Sistemul prezinta avantajul ca pasarile nu vin in contact cu dejectiile, iar asternutul

este eliminat. Densitatea pasarilor pe m2 este marit (8-9 cap./m2). Plasa de sarma sau stinghiile
de lemn se aseaza la inaltimea de 50-75 cm. de pardoseala halei, evacuarea dejectiilor se face
mecanic dupa depopulare.

Dezavantajul sistemului il constituie posibilitatea mai mare a aparitiei luxatiilor,

plagilor in regiunea pieptului si a fracturilor (accidente).

Hranirea si intretinerea pasarilor este asemanatoare ca in cazul pasarilor intretinute pe

asternut permanent, dar in general se constata o uzura mai timpurie a pasarilor, apare
sindromul “oboselii” asemanator intretinerii in baterii.

Pasarea isi reduce activitatea, aceasta are efect pozitiv asupra productiei, la care
concura si un microclimat mai bun (puritatea aerului).

Recoltarea oualor se face mai usor, deoarece sunt putine depunerile in afara cuibarelor.
La depopularea halei, panourile de sipci se demonteaza si se reformeaza.

1.3. INTRETINEREA PASARILOR IN BATERII

 Sistemul de crestere s-a extins foarte mult. La noi s-a introdus in 1964, se practica la
tineretul de inlocuire si pentru gainile care produc oua de consum.

Sistemul are o serie de avantaje dintre care amintim:

▪ densitatea mare a pasarilor (15-20 de capete/m2);

▪ productia de oua pe unitatea de suprafata construita creste de 2,6 ori;

▪ consumul de furaje se reduce cu 7-10%;

▪ productivitatea muncii creste cu 260% pe an;

▪ posibilitati reduse de imbolnavire a pasarilor datorita limitarii deplasarii lor, iar

sursele de infectii pot fi usor izolate;

▪ supravegherea pasarilor se face usor si se pot elimina cele neproductive;

▪ sunt eliminate cheltuielile ocazionate de introducerea, manipularera si

evacuarea asternutului permanent;

▪ cheltuielile initiale (investitiile) sunt mai mari; acesta este un dezavantaj.

Bateriile sunt formate din custi asezate pe 2-6 nivele. In fiecare cusca pot fi 1-5 gaini
sau 20-45 de pui. Tronsoanele pot fi dispuse in serie sau paralel in functie de lungimea halei.

Dupa modelul de asezare a custilor, bateriile se clasifica in trei tipuri:

-baterii orizontale pe un singur nivel (“flat-deek”);

-baterii in trepte, piramidale sau californiene;

-baterii multietajate verticale.

Bateria orizontala pe un singur nivel (flat-deek) este bateria folosita in S.U.A, Japonia,
Israel, tarile calde etc.

Custile sunt asezate grupat cate doua, fata in fata pe un singur nivel, iar intre ele este
jgheabul de furajare.

Adaparea se poate face prin jgheaburi sau picuratoare asezate in partea opusa furajarii.

Podeaua custii este inclinata pentru ca ouale sa se rostogoleasca in sertarul de

colectare.
 Dejectiile cad direct pe sol intr-o fosa.

Bateria (californiana) piramidala este de asemenea foarte raspandita, fiind pe 2-4 nivele.
Custile se suprapun partial pe verticala sau nu.

Furajarea, adaparea si recoltarea oualor se face ca la bateria orizontala.

Bateria multietajata (verticala) Acest tip de baterie s-a generalizat in tara noastra. Se
folosesc bateriile de fabricatie proprie ca:

-bateria universala cu trei nivele pentru tineret (B.U3.T);

-bateria universala cu trei nivele pentru gaini ouatoare (B.U3.G.O) si altele.

Furajarea, adaparea si recoltarea oualor se face asemanator cu celelalte, evacuarea

dejectiilor se face mecanic cu banda transportoare, plug raclor, etc.

Sistemul de evacuare a dejectiilor este sub fiecare nivel de custi.

Procesul tehnologic are cateva particularitati. Pregatirea adapostului si a bateriilor

consta in spalarea cu jet de apa la 4 atmosfere, apoi dezinfectia cu soda caustica 3%,
deratizarea, repararea bateriilor, a sitemului de alimentare, adapare, iluminat, ventilatie, etc.
Se face a 2-a dezinfectie – gazare – cu vapori de formol, apoi se asigura “odihna” adapostului.

Preluarea tineretului se face cu aceeasi grija ca si in cazul celorlalte tehnologii. In

fiecare cusca se introduc 4 pasari, revenind cate 2.808 pasari la o linie de baterie, respectiv
1848 cap. la o baterie.

Fata de sistemul clasic se pot utiliza colectivitati de 3, 6 sau 10 pasari cu rezultate

diferntiate semnificativ. Este obligatoriu ca marimea colectivitatii sa se stabileasca in prima
zi, modificarile ulterioare fiind daunatoare.

La populare, pentru 4 gaini se asigura o suprafata de 400 cm2 si un front de furajare de

10 cm pentru fiecare pasare.

Adaparea se face cu picuratorul revenind unul pentru 8 gaini (B.U3). Furajarea se face
la discretie. Consumul mediu este de 110 g furaj/pasare.

Baterie piramidala

Baterie piramidala pentru Baterie multietajata

gaini din rasele usoare

Baterie multietajata (oua consum)

 2. CRESTEREA TINERETULUI AVIAR DE INLOCUIRE

Prezentam perioada cuprinsa intre popularea halei cu pui de o zi pana la

depopularea ei adica transferul puicutelor ajunse in faza de ouat in halele gainilor adulte (20-
22 saptamani).

Pregatirea halei se face in cele 2-3 saptamani prevazute pentru populare si

depopulare.

In prima saptamana se face depopularea, apoi evacuarea asternutului, utilajului si

mobilierului. Se face dezinfectia cu solutie de soda caustica 2-3%.

A doua saptamana: se spala utilajul si mobilierul, se repara si se flambeaza (pentru

deparazitare) apoi se varuieste, se introduce mobilierul in hala, se face deratizarea si se
introduce asternutul. Se face dezinfectia prin fumigare cu vapori de formol.

Calitatea asternutului este foarte importanta pentru confortul si sanatatea pasarilor, mai
ales in perioada de crestere, cand tineretul este furajat restrictionat.

In saptamana a treia se asigura “vidul sanitar” adica se inchide hala pana la

populare.

Hala are urmatorul echipament si mobilier:

- sistemul de incalzire, ventilatie, adapare si furajare, panouri de compartimentare,

tavite de furajare, adapatori semiautomate, eleveuze.

Puii sunt preluati de la statia de incubatie, dupa ce in prealabil au fost sortati, sexati si
vaccinati. Ei sunt ambalati in cutii de carton cu patru compartimente a 25 de pui.

Sunt transportati cu mijloace adecvate si rapide.

Popularea se face repartizand cate 500 capete pui sub o eleveuza, adica in hala vor fi
6000 femele si 2000 masculi in loturi separate sau comune, cu o densitate de 8 pui/m 2 si
raportul de sexe de 1:3.

Cu cel putin 24 de ore inainte de sosirea puilor halele vor fi incalzite. Sub eleveuze
temperatura trebuie sa fie de 35-36 0C (la nivelul asternutului) si ea scade cu 20C pe
saptamana ajungand la 8 saptamani la 18-200C.

In adapost, temperatura va fi de 25-270C in prima saptamana si scade treptat la 20-

240C apoi la 15-180C (dupa 4 saptamani). Scaderea temperaturii sub limitele amintite va
diminua cresterea, mareste consumul specific si favorizeaza aparitia afectiunilor pulmonare,
iar depasirea temperaturii mareste consumul de apa, micsoreaza consumul de furaje si scade
viteza de crestere.
 Comportamentul puilor sub eleveuza ne poate da date despre asigurarea temperaturii si
a celorlati factori astfel: daca temperatura este optima, puii sunt dispusi uniform in tarc, daca
temperatura este prea scazuta puii se ingramadesc sub eleveuza, iar daca temperatura este prea
mare ei se dispun pe margine si daca sunt ingramaditi intr-o parte a tarcului sunt curenti de
aer.

Umiditatea trebuie sa se incadreze intre 50-70%. Cresterea umiditatii determina

fermentatii iar umiditatea scazuta favorizeaza canibalismul, picajul sau afectiunile pulmonare.

Adaparea. Apa se asigura la discretie. Incepand cu saptamana a 4-a pana la a 20-a,

apa poate fi restrictionata. Se recomanda ca apa sa fie de 1,6 ori mai multa decat furajul
(pentru 50 g furaj se recomanda 80 cc. apa. Dupa furajare se recomanda intreruperea
administrarii apei pentru doua ore (de exemplu daca furajarea este la ora 7 la 10 apa se
intrerupe de la 10 la 12). Raportul apa/furaj poate fi si de 1,85/2, in functie de temperatura si
pentru mentinerea calitatii asternutului.

Adapatoare automata circulara

Ventilatia este foarte importanta pentru mentinerea compozitiei aerului in limitele

optime. Iarna ventilatia trebuie sa asigure 2-5 m3 de aer/h/kg masa vie, iar vara 7-9 m3/h/kg
masa vie.

Regimul de lumina. In primele 3 zile, ziua lumina este de 23,5 ore, apoi coboara la 8
ore/zi in continuare timp de 18 saptamani (adica pe toata perioada de crestere).

Hranirea puilor se face la discretie cu nutret combinat diferntiat pe saptamani astfel:

Tabel nr. 17

Nutret combinat pentru pui si tineret

Perioada E.M. P.B.D.(%) Grasimi Calciu Fosfor Lizina Metionina

cistina
(sapt) (kcal/kg) (%) (%) (%) (%)
(%)
0-6 2900-3100 19-21 2-4 0,9-1 0,6-0,7 0,9-1,1 0,65-0,77
6-12 2800-3000 15-17 2-4 0,9-1 0,6-0,8 0,7-0,9 0,60-0,70
12-24 2800-2950 13-15 2-4 0,9-1 0,6-0,8 0,6-0,7 0,50-0,60

Pe toata perioada nutretul combinat consumat va fi de 11 kg/cap.

Periodic se vor face cantariri de control a masei corporale a puilor ( 0,5 % din efectiv).
Ei vor fi supusi programului de vaccinare stabilit (antipestos, antivariolic) si vor fi
vitaminizati.
 La doua saptamani se desfiinteaza tarcurile, la 60-70 de zile masculii se boniteaza iar
la 15-20 saptamani intregul efectiv. Dupa bonitare se retin 12% masculi, iar pasarile reformate
vor fi valorificate pentru carne.

La 20-22 de saptamani, halele se depopuleaza iar tineretul este introdus in halele de

exploatare, moment in care la femele se poate practica taierea varfului ciocului (maxilarul
superior-debecajul). Firmele straine recomanda debecajul intre 7 si 12 zile. Se decupeaza 1/3
din cioc pentru femele.

2.1. TEHNOLOGIA CRESTERII PUILOR SI A

INERETUL DE INLOCUIRE

Ca material biologic se foloseste hibridul Albo70 si Roso70. Procesul tehnologic este

asemanator cu cel al tineretului de reproductie.

Tehnologia de crestere in baterii are unele particularitati: fata de cresterea pe asternut

permanent astfel:

- popularea se face pe tronsoane, in fiecare modul al bateriei se introduc 90 de puicute

de o zi, 45 la nivelul superior si 45 la nivelul mijlociu, nivelul inferior ramane gol pana la 60
de zile cand se populeaza prin rarirea celorlalte doua nivele.

Pe parcurs se adapteaza in functie de varsta puilor inaltimea conductei de alimentare

cu apa, se schimba plasa din material plastic, se modifica frontul de furajare etc. Din punct de
vedere tehnologic perioada este impartita in trei subperioade: 0-2 saptamani; 2-8 saptamani;
8-12 saptamani.

Se recomanda ca furajarea sa fie restrictionata, folosindu-se nutreturi cu nivel proteic

mai scazut. Se economisesc 3-4 kg de furaj/cap de pasare.

La 18 saptamani, tineretul este trecut in halele de exploatare, totodata se face si

debecajul. Se recomanda ca pana la 7 saptamani (chiar 20 de saptamani) cocosii sa fie crescuti
separat. Ei pot fi amestecati cu femelele dupa 7 saptamani. Densitatea cocosilor va fi de 10
cap/m2 pana la 7 saptamani si de 5 cap/m2 dupa 7 saptamani.

Se urmareste curba lor de crestere si cel putin o data pe luna se fac cantariri de control.
Daca cocosii sunt amestecati cu femelele la 11-20 de saptamani raportul intre sexe va fi de
1/10, inainte insa fiecare cocos va fi examinat, si se vor elimina acei necorespunzatori.

3. TEHNOLOGII DE CRESTERE SI EXPLOATARE

A PASARILOR
 Complexul de conditii ce trebuie asigurat intr-o unitate pentru a satisface cerintele
biologice ale pasarilor, cu scopul exteriorizarii potentialului lor productiv il reprezinta
tehnologia de crestere si exploatare a pasarilor.

Deoarece exista numeroase specii de pasari, rase, linii si hibrizi si tehnologiile de

crestere au o serie de particularitati.

Tehnologiile de crestere pot fi grupate in functie de gradul in care ele satisfac cerintele
pasarilor fata de conditiile de intretinere si masura in care corespund din punct de vedere
economic, in trei sisteme de crestere: extensiv, semiintensiv si intensiv.

In sistemul extensiv pasarile sunt intretinute in libertate, in cel semiintensiv in

semilibertate iar in sistemul intensiv pasarile sunt intretinute in captivitate, in mari
colectivitati. Sistemul de crestere este cu atat mai intens cu cat el permite obtinerea unor
productii mai mari pe unitatea de suprafata, la un pret de cost cat mai scazut, cu un volum de
munca redus.

3.1. CRESTEREA GAINILOR DE REPRODUCTIE

Gainile de reproductie constituie materialul biologic format din gaini din rase usoare,
mixte sau grele crescute cu scopul imbunatatirii liniilor genitoare si producerea hibrizilor
simpli si multipli necesari pentru obtinerea oualor de consum sau a puilor de carne.

Pentru realizarea oului de reproductie, procesul tehnologic al cresterii pasarilor de

reproductie cuprinde: pregatirea adapostului, transportul tineretului si popularea,
ingrijirea si hranirea, recoltarea, transportul si predarea oualor, apoi depopularea.

Pregatirea adaposturilor se face ca si in cazul tineretului, in plus in adapost se

amplaseaza cuibarele, hranitoarele si adapatorile.

Dupa bonitare, se apreciaza starea de sanatate, modul examinarii caracterelor sexuale

secundare si insusirile de exterior (masa corporala, conformatia, aspectul penajului si altele).

Transportul se face cu mijloace adecvate, in timp cat mai scurt.

Popularea se face in 2-3 zile respectand o densitate de 5 femele la 1 m2 de hala.

Se recomanda ca in hala sa fie introdusi mai intai masculii apoi puicutele. Daca se face
invers, adeseori puicutele bat masculii si ii izoleaza.

In timp de o luna se realizeaza acomodarea pasarilor, adica puicutele “invata” sa oua

in cuibare, se face “ierarhizarea sociala” si in general obisnuirea cu hala.
 Temperatura trebuie mentinuta intre 13-240C. Daca temperatura este mai mica sau
mai mare decat cea mentionata, influenteaza negativ productia de oua si va creste consumul
specific.

Umiditatea trebuie cuprinsa intre 55-75% cu o medie de 60-65%. Ventilatia va fi mai

activa decat la tineret.

Lumina . Fiecare material biologic reclama un anumit program de iluminat. De

exemplu puicutele de reproductie ALBO 70 reclama o crestere a iluminarii in primele 2
saptamani cu cate o ora (de la 8 ore/zi) apoi in continuare cu ½ ora saptamanal, ajungand la
14-15 ore/zi la 31-32 saptamani, nivel care se mentine si in continuare. Pasarile ALBO 67 au
un program de lumina ce incepe de la 10½ ore, care va creste cu cate ½ ore saptamanal,
ajungand la 27 saptamani la 14 ore, durata care se mentine pana la 64 saptamani, cand se face
depopularea.

Tabel nr. 18

Intensitatea luminii este si in functie de culoarea penelor

(Dupa Shaver)

Saptamana Pene albe Pene colorate

0-2 20 luxi 30 lucsi
2-5 10-20 luxi 30 lucsi
5-19 5-10 luxi 5-10 lucsi
Dupa 19 20 luxi 30-40 lucsi

Hranirea. In primele doua saptamani puicutele sunt hranite cu furaj pentru tineret,
apoi cu furaj combinat pentru gainile de reproductie din rase usoare, la discretie.

Nutretul combinat trebuie sa aiba 15% proteina bruta, vitamine si saruri minerale.

La femele, ratia este inferioara cu 40-60% fata de cat pot ele ingera, de aceea furajul
va fi consumat rapid. El trebuie consumat intr-o ora la fiecare distributie. Daca perioada
devine mai scurta de o ora se reduce numarul zilelor de distributie si cresc cantitatile astfel:
dupa 4 saptamani ratia saptamanala poate fi impartita in 6 zile in loc de 7 (o zi pauza) astfel:

La 4 saptamani: zilnic 40 g x 7 zile = 280 g : 6 zile = 47 g.

La 6 saptamani: zilnic 60 g x 6 zile = 360 g : 5 zile = 72 g.

La 9 saptamani: zilnic 80 g x 5 zile = 400 g : 4 zile = 100 g.

Aceasta metoda permite ca toate pasarile sa consume furajul cu sanse egale.

 Daca se furajeaza “o zi da, una nu” (Skip a day) se aplica acelasi principiu, ratia va fi
multiplicata cu 2; ex. 60g pe zi x 2 = 120 g

Tabel nr. 19

Date generale privind valoarea nutritiva a retetei de nutret combinat

pentru gaini-parinti din rase usoare

Specificare U.M. Parametri

Energie metabolizabila Kcal/kg 2800-2900

Proteina bruta % 17

Grasimi % 2-4

Calciu % 3,2-3,5

Fosfor % 0,7-0,8

Lizina % 0,7-0,8

Metinina+Cistina % 0,6-0,65

Tabel nr. 20

Dinamica greutatii corporale la reproducatorii parinti din rasele usoare

Varsta Greutatea corporala (kg)

“Albo” 70
“Albo” 67
(saptamani)
20 1,250 1,340

24 1,440 1,450

30 1,600 1,470

40 1,760 1,600

50 1,800 1,700

60 1,850 1,800

Hranirea pasarilor in perioada de productie (19 – 24 saptamani)

Este necesara marirea progresiva a cantitatii de furaj, dar rationalizat astfel:

 La 20 de saptamani, 120g/zi x 4 zile = 480 : 5 zile = 96 g.

La 21 de saptamani, 130g/zi x 5 zile = 650 : 6 zile = 108 g.

Dupa 22-23 de saptamani se poate reveni la furajarea zilnica.

Durata de consum trebuie sa fie de o ora. Ora de administrare a furajului este

dimineata, dar in perioada varfului curbei de ouat, acesta se administreaza la inceputul dupa
amiezii.

Dupa 30 de saptamani se poate reduce ratia zilnica cu 1-2 g/saptamana.

Recoltarea oualor. Pentru a preveni spargerea oualor si a intrerupe segmentarea embrionilor,

este necesar ca ouale sa fie recoltate din ora in ora. La capatul halei trebuie sa existe un dulap
in care se face dezinfectia oualor, cu vapori de formol, in cofraje, apoi sunt duse la sectia de
incubatie de 4-5 ori pe zi. Ciclul de exploatare este de 42-44 de saptamani.

Depopularea se face la 64-66 saptamani cand pasarile sunt predate pentru sacrificare.

3.2. CRESTEREA GAINILOR PENTRU PRODUCTIA DE OUA DE CONSUM

Se aseamana cu tehnologia descrisa pentru pasarile de reproductie. Se exploateaza

hibrizi mono, birasiali, tri sau tetraliniari din rasele usoare sau mixte (Lghorn, Rhode-Island,
New-Hampshire). Tehnologia se bazeaza pe principiul popularii si depopularii totale iar
circuitul se realizeaza prin raportul 1:3 astfel:

Tabel nr. 21

Perioada de crestere a puilor si tineretului 18 sapt

Perioada de depopulare si populare a puilor si tineretului 3 sapt..

Total 21 saptamani.
Perioada de exploatare a pasarilor adulte 59 sapt.

Perioada de depopulare si populare 4 sapt.

Total 63 sapt.
Varsta pasarilor adulte la populare 18 sapt.

Durata perioadei de exploatare 59 sapt

Total 77 sapt.

Schematic, fluxul de exploatare se prezinta astfel:

Unitati de crestere pui si tineret de inlocuire:

 - 6 serii a cate 21 saptamani

Unitati de exploatare a pasarilor adulte:

- 6 serii a cate 63 de saptamani.

Pasarile sunt intretinute in adaposturi tip bloc, pe asternut permanent sau baterii in
cazul puilor si tineretului de inlocuire sau pe asternut permanent, pardoseli si sipci (gratar) sau
baterii in cazul gainilor.

SISTEME DE CRESTERE FOLOSITE

Cresterea gainilor pentru oua de consum se face in doua sisteme:

▪ Pe asternut permanent.

▪ Pe pardoseala din sipci sau plasa de sarma.

3.2.2. CRESTEREA GAINILOR PENTRU OUA DE CONSUM

PE ASTERNUT PERMANENT

Este asemanatoare cu cea descrisa pentru pasarile de reproductie. Se va respecta o

densitate de 6 pasari/m2. In halele cu 6 compartimente se face popularea fiecarui
compartiment cu 1000 capete iar in halele cu 8 compartimente, fiecare compatiment este
populat cu cate 750 de pasari. Pentru oua de consum se exploateaza hibridul Albo 70, care
incepe ouatul la 23 de saptamani cu varful curbei de ouat la 29 de saptamani, realizand 270
oua/cap.

Hibridul Roso 70 incepe ouatul tot la 23 de saptamani, iar varful curbei de ouat la 30
de saptamani, realizand 260 oua/cap. Depopularea gainilor se face la 77 de saptamani cand
pasarile au o masa corporala buna pentru valorificarea pentru carne (1800 gr la hibridul alb si
2500 g la hibridul rosu). Hranirea gainilor se face cu ratii perfect echilibrate si cu furaje care
coloreaza galbenusul (porumb, faina de lucerna). Se inregistreaza consumuri medii de 114 g
la hibrizii Albo si 130 g la hibrizii rosii. Se realizeaza un consum specific de 174-180 g/ou la
o productie de 260-270 oua.

3.2.2. TEHNOLOGIA CRESTERII GAINILOR PENTRU OUA DE CONSUM

PE PARDOSELI DIN SIPCI SAU PLASA DE SARMA

Se practica tehnologia descrisa pentru asternutul permanent. Se realizeaza o densitate

de 8-9 pasari/m2. La noi in tara se folosesc doi hibrizi albi, Albo 67 si Albo 70 (proveniti din
rasa Leghorn) si un hibrid rosu, Roso 70 (provenit din rasa Rhode-Island).

Tabel nr. 22
Perioada de crestere a puilor si a tineretului 22 – 20 – 20 sapt.

Perioada de depopulare-populare 2 - 4 - 3 sapt.

Total 24 - 24 - 23 sapt.
Perioda de exploatare a pasarilor adulte 44 - 44 - 42 sapt.

Perioada de populare si depopulare 4 - 4 - 4 sapt.

Total 48 - 48 - 46 sapt.
Varsta pasarilor adulte la depopulare 66 - 64 - 62 sapt.

Varsta puicutelor la populare 22 - 20 - 20 sapt.

Durata perioadei de exploatare 44 - 44 - 42 sapt.

Linii pure

Unitate de
selectie si hibridare

Bunici

Incubatie
Pui si tineret parinti

Adulte parinti

Ferme de
reproductie

X
 Pui de inlocuire
hibrizi

Ferme de productie = unitati avicole de productie

Tehnologia cuprinde: cresterea puilor si a tineretului necesar pentru inlocuirea gainilor

(reformate) si cresterea propriu zisa a gainilor adulte. Tehnologia de exploatare se bazeaza pe
principiul popularii si depopularii totale. Se respecta un raport intre spatiile de crestere si
exploatare de 1:2.

Perioada de crestere a tineretului este de 96 de zile, iar schema de crestere a puilor si

tineretului presupune 4 serii a cate 24 (respectiv 23) saptamani. Pasarile adulte se cresc tot in
4 serii a cate 48 de saptamani (respectiv 46 sapt.)

Adaposturile folosite sunt pe un singur nivel, hale oarbe (fara ferestre) temperatura
este asigurata cu ajutorul aerotermelor, iar ventilatia prin ventilatoare mecanice cu debit
reglabil (in functie de cerintele biologice ale animalelor).

Fermele sunt izolate perfect cu gard din plasa de sarma cu filtru sanitar si interzisa
circulatia persoanelor dintr-un sector in altul.

3.2.3. TEHNOLOGIA EXPLOATARII

Oul nefecundat care face obiectul vanzarii pentru consum se obtine de la hibrizi mono
sau birasiali, tri sau tetraliniari din rasele usoare si mixte (Leghorn, Rhode-Island, New
Hampshire).

Circuitul productiv respecta raportul de 1:3, iar tehnologia se bazeaza pe principiul

popularii si depopularii totale, astfel:

Tabel nr. 23

Perioada de crestere la pui si tineret 18 sapt.

Perioada de populare si depopulare 3 sapt.

Total 21 sapt.
Perioada de exploatare a pasarilor adulte 59 sapt.

Perioada de populare si depopulare 4 sapt.

Total 63 sapt.
Varsta pasarilor adulte la populare 18 sapt.

Durata perioadei de exploatare 59 sapt.

 Total 77 sapt.

Fluxul de exploatare presupune 6 serii de pui si tineret de inlocuire fiecare a cate 21 de

saptamani, iar unitatile de exploatare a gainilor adulte presupune 6 serii a cate 63 de
saptamani.

Se folosesc hale tip bloc pentru pui care se cresc pe asternut permanent sau in baterii.
Gainile adulte se pot creste pe asternut permanent, pardoseli si sipci (gratare) sau baterii in
cazul gainilor.

4. CRESTEREA PUILOR DE GAINA PENTRU CARNE

(Broiler)

Spre deosebire de alte specii, pasarile pot asigura intr-un timp scurt mari cantitati de
carne la un pret de cost scazut. Astfel de exemplu, o gaina dintr-o rasa mixta produce 140 de
oua anual din care se pot obtine 100 capete pui care pot realiza peste 100 kg carne (sacrificati
la 1,5 kg).

Puii metisi obtinuti realizeaza sporuri mari de masa corporala cu un consum specific
de doua ori mai mic.

In lume se exploateaza mai frecvent puii de gaina, dar se obtin bune rezultate si cu
tineretul de curca si rata. Cel mai frecvent se foloseste puiul hibrid obtinut intre Rock-ul alb
ca linie materna si Cornish-ul (alb) ca linie paterna.

Se pot folosi si alte rase mixte ca linie materna (Rhode Island, Sussex, New
Hampshire, Plymouth Rock si altele). Cocosii Rhode Island rosu cu femele Plymouth Rock
barat se obtin pui autosexabili (masculii au un punct alb pe crestetul capului, iar femelele au
capul inchis la culoare (Shaver 566) sau cocosi Rhode Island cu femele Sussex, pentru
cresterea extensiva.

Curca este tot mai larg exploatata pentru productia de carne superioara de pasare.

Puiul de curca ajunge la 90 de zile la 4 kg cu un consum specific de 2,5-2,7 kg. Frana

in exploatare este productia inca necorespunzatoare de oua si procentul de ecloziune scazut.

Se folosesc rasele albe de curci care pot fi crescute in baterii. Pentru obtinerea oualor
de reproductie se aplica saptmanal insamantarea artificiala.

Productia de carne de pui broiler se organizeaza in ferme mari, complexe specializate

in care se obtin anual 10.000 chiar 20.000 tone carne.

Un asemenea complex cuprinde trei sectoare:

 -hibridare;

-crestere si exploatare;

-industrializare.

Se practica cresterea puilor pe principiul totul plin-totul gol. Cresterea puilor se face in
hale mari (de 1000 mp) pe asternut permanent. Ciclul de productie dureaza 12 saptamani
astfel: cresterea – 9 saptamani; livrarea o saptamana; dezinfectia si pregatirea halei pentru
populare –doua saptamani.

Regulile de crestere ce trebuiesc respectate sunt urmatoarele:

- densitatea la populare va fi de 25 cap/m2 cand se livreaza la greutatea de 1 kg, iar

daca se livreaza la 1,5 kg densitatea va fi de 14-15 pui/m2;

- ventilatia trebuie sa asigure 5,5-7,5 m3/kg masa vie/ora;

- hrana va fi asigurata din furaje combinate specifice categoriei de varsta respectiv

pentru 0-35 de zile si 36-65 de zile. Retetele vor fi complete, adica cu toate elemntele
nutritive necesare realizarii unui spor mediu zilnic de 18-20 g.

Un hranitor rotund se calculeaza pentru 33 pui/3 hranitoare la 100 pui, iar apa se
asigura in adapatori longitudinale (1,5 cm/cap) sau rotunde (doua la 100 pui).

In hala sunt admise urmatoarele concentratii in gaze nocive:

- amoniac 0,02 ‰;

- hidrogen sulfurat 0,02 ‰;

- bioxid de carbon 3,5 ‰;

- regimul de lumina trebuie sa fie de 23 ore/zi;

- controlul permanent al tuturor factorilor care pot influenta procesul de crestere;

- se va respecta cu rigurozitate curatenia, dezinfectia si repausul halelor (vidul sanitar);

- abatajul modern facut la timp optim si corespunzator cerintelor moderne interne sau
externe.

5. CRESTEREA INDUSTRIALA A PASARILOR

IN HALE METALICE
 In ultimii ani, tarile cu zootehnie avansata urmaresc mecanizarea si automatizarea
lucrarilor din avicultura (Anglia, Danemarca).

In Danemarca am vizitat o ferma formata din 4 hale pentru pui broileri.

Hala oarba are forma dreptunghiulara, cu o suprafata de 2000 mp, peretii dubli ai halei
sunt confectionati din tabla special prelucrata, rezistenta (garantata 30-35 de ani) la coroziune.
Peretele interior este prelucrat impotriva condensului, adica are aplicat prin incalzire un
amestec format din praf de pluta, ciment, cauciuc etc.

In adapost sunt aliniate adapatorile si hranitoarele (T.N-urile) liniare, care se ridica

automat zilnic, dupa inaltimea puilor.

Incalzirea este in pardoseala de beton sclivisit. Nu se foloseste asternut.

Microclimatul este controlat pe calculator, in hala fiind amplasate “sesizoare”.

Admisia aerului se face prin niste hublouri asezate pe o margine a halei,la 1,5 m de
pardosea.

Popularea halei se face cu 40.000 pui de o zi (garantati de statia de incubatie).

La 39 de zile puii ajung la 1,5 kg cand se face depopularea halei. Instalatia de apa, de
furajare si “sesizoarele” de microclimat se ridica automat la tavan, si se face “recoltarea “
puilor. Masina de recoltat pui (din Anglia) asemanatoare cu o masina de recoltat furaje, este
purtata de un tractor si recolteaza puii in semiintuneric. Muncitorul are masca de gaze.

Masina de recoltat pui

Sistemul de prindere al puilor are bratele din cauciuc (ca sa nu lezioneze puii).

“Recoltarea” se termina intr-o jumatate de ora. Masina ambaleaza puii in casete de

material plastic, ii numara, catareste si pe banda transportoare ii stivuieste intr-un camion
special, care-i transporta la abator.

Dupa eliberarea halei, intra o alta masina care spala dejectiile cu jet de apa si
detergenti, apoi o alta masina face dezinfectia completa a halei si apoi hala este lasata libera o
saptamana (vidul sanitar) si in final se face popularea cu o noua serie de pui.

Intr-un an se realizeaza 7,5 populari. La 4 hale exista un supraveghetor (la calculator si

video in circuit inchis).

La un capat al halei, exista doua incaperi, una pentru instalatia de apa si furajare si in
cealalta instalatia de climatizare electronica si supraveghere. Mentionam ca in hala in cele 39
de zile nu intra nici un muncitor.