Wiegand Helmut FLEISCHER Laurean BOGDAN

ECONOMIA FIRMEI

Editura Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu

2014
Copyright © Wiegand Helmut FLEISCHER şi Laurean BOGDAN

Referent ştiinţific:
Conf. univ. dr. Silvia MĂRGINEAN
Universitatea „Lucian Blaga”din Sibiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

FLEISCHER, WIEGAND HELMUT
Economia firmei / Fleischer Wiegand Helmut, Bogdan
Laurean. – Sibiu: Editura Universităţii
Editura“Lucian Blaga” din Sibiu,
2014
Bibliogr.
ISBN 978-606-12-0805-0

I. Bogdan, Laurean

33

Tehnoredactare şi grafică:
Wiegand Helmut FLEISCHER

2
 PREFAŢĂ

Economia este o ştiinţă dinamică şi fascinantă ce constituie o adevărată

provocare pentru oricine încearcă să o studieze, să o înţeleagă sau să contribuie la
dezvoltarea ei. De-a lungul timpului, şi-a dovedit utilitatea pentru înţelegerea
lumii în care trăim, explicând deciziile agenţilor economici (producători şi
consumatori deopotrivă), politicile economice şi modul în care economiile
moderne funcţionează. Versatilitatea este cea care îi conferă frumuseţe şi stă la
originea fascinaţiei pe care o exercită deopotrivă asupra celor care şi-au ales-o ca
şi obiect principal de studiu, dorind să-şi construiască o carieră în acest domeniu,
dar şi asupra celor care, venind dinspre alte discipline îşi aleg să studieze doar
acele noţiuni care pot contribui la o formare profesională complexă şi completă.
Una dintre cele mai simple definiţii afirmă că economia este ştiinţa care ne arată
cum putem satisface nevoi nelimitate cu resurse limitate. Studiul economiei
începe în mod tradiţional cu înţelegerea celor mai importante mecanisme şi
comportamente microeconomice: consumatorul şi producătorul, interacţiunea
acestora pe piaţă – cu formarea preţurilor şi relaţiile de rivalitate care se stabilesc
între diferiţii participanţi la tranzacţii. De aici, interesul pentru nivelul
macroeconomic şi cel global adaugă noi instrumente şi subiecte ştiinţei
economice.
Este extrem de dificil să surprinzi complexitatea acestor mecanisme într-o
singură lucrare şi în acelaşi timp să asiguri acel volum minimal de cunoştinţe care
să permită lucrării să existe prin ea însăşi. Wiegand Helmut Fleischer şi Laurean
Bogdan, cadre didactice ale Universităţii „Lucian Blaga”, constituie un exemplu
frumos de colegialitate şi coautorat. Din alăturarea entuziasmului specific
începutului de carieră cu experienţa a rezultat o lucrare interesantă, destinată
deopotrivă studenţilor care fac primii paşi în descifrarea tainelor economiei cât şi
publicului care doreşte un prim contact accesibil şi în acelaşi timp complex cu
noţiunile fundamentale ale unei ştiinţe care influenţează fundamental capacitatea
noastră de a înţelege lumea în care trăim.
Lucrarea Economia firmei abordează conceptele teoretice fundamentale ce
stau la temelia înţelegerii principiilor ştiinţifice, dar reflectă şi relevanţa practică a
disciplinei, utilitatea ei pentru deciziile manageriale şi politicile macroeconomice,
necesitatea şi utilitatea acestor cunoştinţe dincolo de sala de curs sau de seminar.
Schimbările dramatice prin care a trecut economia mondială în ultimii ani
sunt reflectate implicit în structura lucrării. Prezenţa unor teme precum fluctuaţiile
activităţii economice sau locul important pe care îl ocupă modelul lui John
Maynard Keynes în economia lucrării sunt doar câteva exemple în acest sens.

3
Economia ca ştiinţă, obiectul de studiu al acesteia şi legile economice
fundamentale constituie primele subiecte propuse pentru descifrarea
mecanismelor economiei contemporane. Teme clasice ale microeconomiei –
cererea şi oferta, concurenţa, formarea preţurilor – se îmbină cu teme de
macroeconomie – fluctuaţiile activităţii economice, inflaţia - într-o încercare de a
oferi cititorului o lucrare echilibrată.
Valoarea pedagogică a lucrării nu trebuie neglijată. Aparatul matematic
utilizat este accesibil şi permite abordarea graduală a disciplinei. Încă din primul
capitol sunt prezentate principalele instrumente necesare pentru studiul economiei.
În finalul ei, lucrarea include un capitol cu Teste grilă şi răspunsuri care permite
studentului sau cititorului autoevaluarea, testarea cunoştinţelor dobândite. Fiecare
capitol este structurat astfel încât să permită identificarea şi însuşirea celor mai
importante noţiuni, ceea ce permite o asimilare structurată şi eficientă a
cunoştinţelor.
În concluzie, putem afirma că lucrarea de faţă se adresează deopotrivă
studenţilor care încep să descifreze tainele economiei şi, în aceeaşi măsură,
publicului larg care este interesat de familiarizarea cu acel set minimal de
concepte necesare pentru a înţelege funcţionarea economiei.

Conf. univ. dr. Silvia Mărginean

4
 CUPRINS

PREFAŢĂ .................................................................................................................................... 3
CUPRINS ..................................................................................................................................... 5
CAPITOLUL 1 ECONOMIA CA ŞTIINŢĂ ........................................................................... 7
1.1. Scurt istoric......................................................................................................................... 7
1.2. Curentele importante ale gândirii economice ..................................................................... 8
1.3. Scopul studierii economiei ............................................................................................... 14
1.4. Metoda ştiinţelor economice ............................................................................................ 22
1.5. Instrumente folosite în microeconomie ............................................................................ 25
CAPITOLUL 2 OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI ............................................ 32
2.1. Introducere........................................................................................................................ 32
2.2. Întrebări fundamentale ..................................................................................................... 32
2.3. Nevoile şi dorinţele .......................................................................................................... 33
2.4. Caracteristicile nevoilor ................................................................................................... 36
2.5. Clasificarea nevoilor......................................................................................................... 37
2.6. Resursele .......................................................................................................................... 40
2.7. Raţionalitatea în economie ............................................................................................... 43
2.8. Fluctuaţiile activităţii economice ..................................................................................... 48
2.9. Politici economice ............................................................................................................ 74
2.10. Venitul, consumul, investiţiile........................................................................................ 89
CAPITOLUL 3 LEGILE ECONOMICE ........................................................................... 114
3.1. Începuturile activităţilor economice şi formele acestora ................................................ 114
3.2. Sistemul economic de piaţă ............................................................................................ 116
3.3. Economia de piaţă .......................................................................................................... 118
3.4. Conţinutul economiei de piaţă contemporane ................................................................ 119
3.5. Mobilul activităţii economice ......................................................................................... 120
3.6. Caracteristici ale economiei de piaţă .............................................................................. 120
3.7. Sistemul economic şi mecanismele economiei de piaţă ................................................. 124
CAPITOLUL 4 FLUXURILE ŞI CIRCUITELE ECONOMICE ..................................... 129
4.1. Agenţii economici .......................................................................................................... 129
4.2. Relaţia ofertant – consumator......................................................................................... 133
4.3. Fluxurile şi circuitele economice ................................................................................... 135
CAPITOLUL 5 RAMURILE ECONOMIEI....................................................................... 139
5.1. Introducere...................................................................................................................... 139
5.2. Microeconomia ............................................................................................................... 139
5.3. Macroeconomia .............................................................................................................. 141
5.4. Mezoeconomia ............................................................................................................... 152
5.5. Mondoecomia ................................................................................................................. 153
5.6. Diferenţiere ..................................................................................................................... 153
CAPITOLUL 6 MOTIVUL ACŢIUNII ECONOMICE .................................................... 154
6.1. Introducere...................................................................................................................... 154
6.2. Utilitatea economică ....................................................................................................... 154
6.3. Cererea............................................................................................................................ 166
6.4. Oferta .............................................................................................................................. 172
CAPITOLUL 7 PIAŢA.......................................................................................................... 179
7.1. Originile pieţei ................................................................................................................ 179
7.2. Piaţa contemporană, realitate şi concept ........................................................................ 181
7.3. Perspectivele pieţei ......................................................................................................... 183

5
 7.4. Definirea pieţei ............................................................................................................... 185
7.5. Tipuri de economii ......................................................................................................... 186
7.6. Premisele economiei de piaţă ......................................................................................... 187
7.7. Echilibrul pieţei .............................................................................................................. 195
7.8. Preţul .............................................................................................................................. 199
7.9. Analiza cererii şi a ofertei .............................................................................................. 201
7.10. Elasticitatea cererii ....................................................................................................... 203
CAPITOLUL 8 TIPURI DE BUNURI ECONOMICE ŞI CONCURENŢA.................... 211
8.1. Tipuri de bunuri .............................................................................................................. 211
8.2. Concurenţa...................................................................................................................... 211
CAPITOLUL 9 CONCURENŢA PERFECTĂ ................................................................... 216
9.1. Definiţie .......................................................................................................................... 216
9.2. Premisele concurenţei perfecte ....................................................................................... 216
9.3. Preţul de echilibru .......................................................................................................... 217
CAPITOLUL 10 VENITURILE........................................................................................... 220
10.1. Introducere.................................................................................................................... 220
10.2. Formele de venit în economia de piaţă ......................................................................... 220
10.3. Analiza modificării veniturilor individuale .................................................................. 245
CAPITOLUL 11 TESTE GRILĂ CU RĂSPUNSURI ....................................................... 250
11.1. Teste grilă ..................................................................................................................... 250
11.2. Răspunsuri .................................................................................................................... 304
BIBLIOGRAFIE ..................................................................................................................... 305

6
 CAPITOLUL 1

ECONOMIA CA ŞTIINŢĂ

1.1. Scurt istoric

1.2. Curentele importante ale gândirii economice
1.3. Scopul studierii economiei
1.4. Metoda ştiinţelor economice

Începuturile 1.1. Scurt istoric

economiei Rădăcinile economiei se găsesc în antichitatea
greacă, pe vremea lui Aristotel, care susţinea că unele
fenomene aparţin de economie (economia naturală),
considerând bunurile naturale ca “bogăţie adevărată”, iar
altele de arta dobândirii avuţiei sau de a face bani.
Iniţial, economia nu se diferenţia de filozofie şi aborda
procesele economice mai ales sub aspect calitativ. Pe o
anumită treaptă a dezvoltării economice s-a desprins
într-o ştiinţă distinctă, iar apoi, pe o altă treaptă, a avut
loc detaşarea treptată a diferitelor ştiinţe economice, prin
care s-a ajuns la formarea unui adevărat sistem al
ştiinţelor economice.
Primele definiţii ale Alfred Marshal a definit economia ca fiind
economiei “studiul umanităţii în conduita vieţii sale economice” iar
Virgil Madgearu o definea ca o ştiinţă socială, care are
ca obiect de studiu viaţa economică.
Economia a fost definită de Alfred Marshall
ca fiind
Afacerile zilnice de procurare a mijloacelor necesare
existenţei sunt înglobate în denumirea de „Economie”.
Economia este definită de unii specialişti ca
fiind ansamblul sistemului de activităţi, la care
participă şi în care se înscriu toţi agenţii economici.
Curentele gândirii economice sunt tratate pe larg
la disciplina de Doctrine economice.

7
 1.2. Curentele importante ale gândirii
economice
Marginalismul Marginalismul - relevă o tehnică de analiză şi o
metodă de raţionament, care presupune cunoaşterea şi
aprecierea avantajelor şi inconvenientelor care apar
dintr-o mică modificare a unui comportament dat,
modificare bazată pe luarea în considerare a ultimei
unităţi. Subliniind că la baza gândirii neoclasice se află
teoria valorii bazată pe utilitatea marginală, în cele ce
urmează, vom preciza că tehnica raţionamentului
marginal constă în următoarele:
Presupunem o serie formată din n unităţi de marfă
de acelaşi fel, pe măsură ce se adaugă noi unităţi de
marfă acestei serii, ele au o utilitate tot mai mică din
punct de vedere al unui individ;
Prin utilitate marginală se înţelege sporul de
utilitate pe care-l adaugă seriei n o unitate suplimentară
dintr-o marfă anumită.
Pe baza analizei şi metodei respective se ajunge la
concluzia că respectiva mărime - sporul de utilitate al
unităţii suplimentare - are tendinţa de scădere, de unde
decurge mai departe că valoarea unei unităţi oarecare
din seria respectivă este determinată de aprecierea pe
care o dă subiectul utilităţii marginale a ultimei unităţi.
Posesorul trebuie să vândă această marfă - spun
marginaliştii - la un preţ care reprezintă expresia în bani
a acestei unităţi.
Toate cele spuse mai sus se referă atât la
consumator cât şi la producător. Pentru un individ
raţional, fie că este consumator, fie că este producător
ceea ce contează este, deci, nu numai satisfacţia totală
sau profitul total, ci aceea pe care i-o va aduce ultima
unitate consumată sau produsă. Problemele
producătorilor vor fi analizate în strânsă legătură cu
costul marginal şi cu veniturile (încasările) marginale.
Foarte sintetic se poate spune însă că
întreprinzătorul “raţional” este cel care va alege un

8
 volum de producţie la care costul marginal va fi egal cu
venitul (încasarea) marginală.
Dacă V = f(q) reprezintă funcţia venitului total
(V), iar q - cantitatea produsă, şi dacă C = g(q) este
funcţia costului, C fiind costul total,
dV/dQ = f (q) (1)
reprezintă venitul marginal, iar
dC/dQ = g(q) (2)
este costul marginal.
Nivelul optim al producţiei va fi cel după care
f (q) = g (q)
Această metodă de analiză pe bază de calcul
marginal poate fi aplicată la toate activităţile economice,
întrucât orice activitate poate fi eficientă sau neeficientă.
Aplicarea tipului marginal de raţionament s-a
extins la un număr mare de activităţi economice şi
neeconomice (gestiune, fiscalitate, securitate rutieră
etc.). S-a ajuns chiar la utilitatea marginală a
întreprinderilor, ceea ce a dat naştere expresiei
ÎNTREPRINDERI MARGINALE, care nu pot subzista
decât în condiţii particular favorabile. Ele sunt la limita
rentabilităţii şi deci, a utilităţii.
În principiu, aceste întreprinderi sunt cele mai
expuse a suferi efectelor unei recesiuni economice.
Neoclasicismul Nu există o suprapunere clară între neoclasicism
şi marginalism deşi există o strânsă legătură între
curente, iar reprezentanţii de seamă ai gândirii
neoclasice au fost şi marginalişti. Deci neoclasicismul
este un curent teoretic care, într-o perspectivă
microeconomică, acordă un loc şi un rol central
calculului în termeni de utilitate şi mai ales de utilitate
finală în realizarea echilibrului economic.
Keynesismul Keynesismul este unul dintre curentele importante
ale gândirii economice fundamentat în deceniul 4 al
secolului nostru de către John Maynard Keynes (1883-
1946). Keynes a publicat în 1936 “Tratat despre
monedă” şi “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru,
a dobânzii şi a banilor”. Analiza lui Keynes se face la

9
 nivel macroeconomic în termenii cantităţilor globale:
venit, economisire, investiţii, consum, cerere şi ofertă
globală, folosind un model matematic bazat pe
următoarele ecuaţii de echilibru:
a) Y = C + I
b) S = Y - C
c) I = S
în care:
Y - reprezintă venitul naţional,
C - cheltuielile pentru consum,
S - economiile (savings),
I - investiţiile.
Când Y = C + I iar I = S cererea şi oferta se
echilibrează, în acest caz se investesc toate economiile şi
se stabileşte echilibrul care asigură ocuparea forţei de
muncă. Realizarea echilibrului depinde de mai mulţi
factori economici şi sociali.
În concepţia keynesistă nivelul ocupării
(utilizării) forţei de muncă, depinde de:
- cheltuielile consumatorului, şi de
- nivelul investiţiilor.
La rândul lor cheltuielile pentru consum depind, pe de o
parte de:
- nivelul veniturilor, şi de
- propensiunea (înclinaţia) pentru consum.
Investiţiile curente depind de înclinaţia pentru a
investi, iar aceasta, la rândul ei, este în funcţie de
raportul: eficienţa marginală a capitalului/rata dobânzii
Conform teoriei lui Keynes rata dobânzii este
determinată de oferta de monedă şi de preferinţa pentru
lichiditate, întrucât echilibrul nu se realizează de la sine,
putând să intervină dezechilibre (şomaj) “singurul
mijloc posibil prin care se poate evita distrugerea
formelor economice existente în ansamblul lor este o
extindere a funcţiilor tradiţionale ale statului”, pentru a
asigura punerea în concordanţă a înclinaţiei spre consum
şi cu imboldul către investiţii.
Statul poate acţiona direct asupra cererii efective,

10
 prin dinamica cheltuielilor proprii. Prin politica fiscală,
monetară şi bugetară el poate de asemenea, să
influenţeze şi asupra consumului gospodăriilor şi asupra
investiţiilor întreprinzătorilor.
Neokeynesismul Neokeynesismul, acest curent economic a apărut
după cel de-al II-lea război mondial, când teoriile
economice au evoluat sub influenţa schimbului de
produse în economiile ţărilor occidentale. Unii
economişti l-au continuat pe Keynes, alţii l-au regândit.
Astfel a apărut Neokeynesismul reprezentat prin: Roy
Harrod, Joan Robinson, Nicolas Koldor (Anglia); Piero
Srofa, Luigi Pasineti (Italia) şi A.Hansen, S. Morris,
J.K.Galbraith (SUA), care puneau pe primul plan rolul
statului ca factor al echilibrului (reglementarea
creditului şi a dobânzii, controlul asupra întreprinderilor
particulare). De asemenea neokeynesiştii acordă o
atenţie mare investiţiilor de stat, împrumuturilor de stat,
utilizării politicii impozitelor şi controlul asupra
salariilor şi preţurilor, precum şi a pieţei de stat. Bugetul
de stat, reprezintă, în această optică, un stabilizator
organic al economiei.
O formă de adaptare a keynesismului la condiţiile
acestei perioade o reprezintă teoria despre economia
mixtă. Unul dintre autorii acestei teorii Paul A.
Samuelson a denumit-o “Sinteza neoclasică”. Alt adept
al acestei teorii este, Robert Solow, laureat al premiului
Nobel pentru economie.
Caracterizând manualul său “Economics” -
Economia apărută în 13 ediţii, cunoscutul analist al
curentelor contemporane de gândire economică,
americanul Ben Seligman sublinia că prelucrând acest
manual timp de mulţi ani, Samuelson s-a apropiat
treptat de sarcina pe care şi-a pus-o şi anume de a
realiza “marea sinteză neoclasică” astfel încât
“macroeconomia şi microeconomia se află în sfârşit în
situaţia de a stabili relaţii diplomatice”.
În acelaşi timp, “economia mixtă” implică, pe
lângă împletirea analizei microeconomice neoclasice cu

11
 teoria macroeconomică, keynesistă şi influenţarea pieţei
cu măsuri de intervenţie statală, de asemenea formele de
echilibru cuprind pe lângă cheltuielile de consum şi
investiţii, cheltuielile publice , precum şi influenţa
progresului tehnic.
Pornind de la o paralelă dintre gândirea neoclasică
şi cea clasică se poate afirma: neoclasicismul deschide
calea cercetărilor bazate pe calculul marginal şi pune
accentul pe microeconomie, pe cercetarea
comportamentului agenţilor economici, consideraţi în
afara celorlalte domenii ale vieţii sociale.
Formele actuale ale Originile se află în colocviul Lippmann, ziarist si
neoliberalismului economist american, editorialist la New York Herald
Tribune şi autor al unor lucrări de politică internaţională.
El se opune colectivismului, în orice formă şi proclamă
credinţa în mecanismul preţurilor al concurenţei şi în
proprietatea privată.
După neoliberali, concurenţa liberă nu este
spontană, ci trebuie să se sprijine pe o ordine legal
realizată, ceea ce implică intervenţia statului, al cărui rol
însă trebuie să se limiteze la a crea cadrul juridic de
organizare a concurenţei, de funcţionare armonioasă a
preţurilor şi pentru limitarea rolului marilor monopoluri.
Un loc aparte îl ocupă monetarismul al cărui
promotor este Milton Friedman, considerat şeful şcolii
de la Chicago, care consideră că determinanta
primordială a stării cererii globale pe plan
macroeconomic - dacă va fi şomaj sau inflaţie - o
constituie banii, sau mai precis, cantitatea acestora pusă
în circulaţie. De unde rezultă că fenomenele de
recesiune apar din deficienţele politicii monetare şi din
intervenţia statului în economie; de aceea, lupta contra
inflaţiei trebuie dusă prin mijloace monetare.
La sfârşitul anilor 70 şi în anii 80 pe primul plan
al confruntărilor de teorie şi politică economică se află
economiştii care în America sunt denumiţi adepţi ai
ofertei, iar în Franţa “noii economişti”.
Aşa explică noii economişti dificultăţile şi

12
turbulenţele din economiile occidentale, prin intervenţia
excesivă a statului, prin manipularea permanentă a
masei monetare şi bugetului.
“Noii economişti” mută centrul de greutate de pe
cerere, pe stimularea ofertei, solicitând reducerea
drastică a rolului statului în economie.
Omul are în economie 2 atribute:
- omul ca mijloc social şi
- omul ca scop social.
Ca mijloc social este producătorul, iar ca scop
social este consumatorul.
În ambele sensuri omul este cea mai interesantă unitate
pentru economie. De aici decurge nu numai necesitatea
racordării economiei la finalitatea socială, ci şi cerinţa
abordării raporturilor de interdependenţă şi condiţionare
dintre economie şi societate, dintre relaţiile economice şi
cele sociale.
Această cerinţă decurge din complexitatea
fenomenelor economice, care au dimensiuni multiple:
tehnică, economică propriu-zisă, socială, juridică. Din
punct de vedere economic, cercetarea economică are în
obiectiv înainte de toate modul în care se asigură, se
combină şi se utilizează factorii de producţie,
productivitatea şi costurile de producţie, nivelul
preţurilor şi eficienţa proceselor de producţie şi
circulaţie.
Sub aspect tehnic, economistul are în vedere
,înainte de toate, nivelul, calitatea şi structura aparatului
de producţie, ale tehnicii şi tehnologiei şi implicaţiile
acestora asupra parametrilor de eficienţă economică.
Din punct de vedere social economia analizează
sistemul relaţiilor economico-sociale în care se
desfăşoară producţia, condiţiile de muncă, nivelul de
calificare, salarizarea şi motivaţia muncii.
Din punct de vedere juridic - economia, ca
disciplină de studiu nu poate face abstracţie de normele
juridice care reglementează activitatea agenţilor
economici atât în interiorul producţiei cât şi în afara

13
 acesteia, îndeosebi pe piaţă şi în raport cu terţii. După
cum şi ştiinţele juridice nu pot omite faptul că pentru a
determina normele activităţii economice trebuie
cunoscute procesele economice avute în vedere.
Raporturile de complexitate au însă şi o altă latură
şi anume, ele pun în evidenţă necesitatea şi utilitatea
pregătirii economice a tuturor celor care participă, direct
sau indirect la activitatea economică, indiferent că este
inginer sau jurist, matematician, agronom sau
constructor. După cum este valabilă şi foarte actuală nu
numai cerinţa pregătirii temeinice de specialitate, ci şi a
asigurării unui spectru larg de cunoştinţe fiecărui
economist.

Definirea economiei 1.3. Scopul studierii economiei

Economia Economia este studiul modului în care indivizii şi
societatea aleg să utilizeze resursele limitate pe care
natura şi generaţiile anterioare le-au furnizat. Elementul
esenţial al acestei definiţii este “alegere”. Economia este
o ştiinţă a comportamentului. Într-un sens mai larg,
economia reprezintă studiul modului în care oamenii aleg
alternativele. Suma alegerilor pe care oamenii le fac
reprezintă alegerea societăţii.
Economia politică Obiectul de studiu al economiei politice poate fi
definit astfel:
„Economia politică studiază producţia, distribuţia
şi consumul bogăţiei în societatea umană.” 1
Sintetizând se poate spune că „economia politică
studiază modul în care societatea foloseşte resursele
limitate pentru a satisface nevoi nelimitate.” 2
Importanţa Există trei motive pentru studierea economiei:
studiului economiei învăţarea unui mod de gândire, înţelegerea societăţii şi
a afacerilor.

Învăţarea unui mod • Învăţarea unui mod de gândire:

de gândire Probabil, cel mai important motiv pentru
1
Graham Bannok, R. E. Baxter, Evan Davis, Dictionary of Economics, Penguin Books, Fifth Edition, 1992, p. 130
2
Popescu, D. (coord.), Ilie, L., Mărginean, S., Moga, I., Şerbu, R., Tănăsescu, C., Tileagă, C., Microeconomie,
Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2007, p. 6

14
 studierea economiei este de a învăţa un mod de gândire
particular. Economia se bazează pe trei concepte
fundamentale: costul de oportunitate, marginalism şi
eficienţa pieţelor.

Costul de Costul de oportunitate: Ce se întâmplă într-o

oportunitate economie este rezultatul unor multitudini de decizii.
Gospodăriile trebuie să aleagă modul de cheltuire a
veniturilor sale. Indivizii trebuie să decidă dacă şi unde
vor lucra, dacă vor urma studii
superioare şi cât de mulţi bani vor economisi. Firmele
trebuie să decidă ce să producă, cât de mult să producă şi
cât de mult să cheltuiască. Există avantaje şi dezavantaje,
costuri şi beneficii asociate fiecărei acţiuni şi alternative.
Un concept fundamental care recurge la analizarea
procesului de luare a deciziilor este costul de
oportunitate. Costul total al luării unei anumite decizii
include totalitatea avantajelor la care s-a renunţat prin
eliminarea respectivei alternative. Tot ceea la ce s-a
renunţat când se ia o decizie sau se alege o
alternativă este considerat costul de oportunitate al
respectivei decizii. Conceptul se aplică indivizilor,
firmelor şi întregii societăţi. Costul de oportunitate al
vizionării unui film la cinema este valoarea tuturor
celorlalte lucruri pe care persoana respectivă le-ar fi
putut face în acelaşi interval de timp şi cu aceeaşi bani.
O firmă cumpără un echipament nou de producţie
în valoare de 10.000 u.m. pentru că aşteaptă ca acest
echipament să genereze profit. Există un cost de
oportunitate, deoarece suma de 10.000 u.m. ar putea fi
depozitată într-un cont bancar. Pentru societate, costul
de oportunitate al utilizării resurselor pentru
producerea echipamentelor militare îl reprezintă
valoarea bunurilor civile, pe care le-ar fi putut
produce cu acelaşi volum de resurse.
Motivul apariţiei conceptului “cost de
oportunitate” îl reprezintă raritatea resurselor.
Marginalismul Marginalismul: La evaluarea costurilor şi

15
 beneficiilor unei decizii este important să se considere
numai costurile şi beneficiile care sunt posibile. Să
considerăm costul de producţie al realizării unei cărţi.
Se presupune că această carte va avea un tiraj de 1000
de exemplare. Costul total al producerii ediţiei include
costul timpului autorului dedicat scrierii cărţii, costul
editării, costul realizării matricei tipografice, costul
hârtiei, a cernelei precum şi costul forţei de muncă. Dacă
costul total este de 10000 u.m. atunci costul unei cărţi
este de 10 u.m. Să presupunem că este necesară o a doua
ediţie de 1000 de exemplare. La evaluarea alegerii
deciziei de a reedita cartea, costurile legate de scrierea
cărţii, editarea primului exemplar şi realizarea matriţelor
tipografice nu sunt luate în considerare deoarece ele au
fost introduse în procesul de calcul anterior. Pentru
această a doua ediţie costurile care se iau în
considerare sunt cele pentru hârtie, cerneală şi cu
forţa de muncă, costuri care sunt asociate cu
producerea de cărţi suplimentare sau marginale. Costul
marginal este costul producerii unei unităţi
suplimentare de produs.
De exemplu, pentru un avion care decolează cu
scaune libere, costul marginal al unui pasager
suplimentar este practic zero; costul total al excursiei
rămâne neschimbat prin îmbarcarea unui nou pasager.
Astfel, vinderea câtorva bilete cu mari reduceri de
preţuri poate fi profitabilă cu toate că preţul acelor bilete
este cu mult sub costul mediu al efectuării zborului.

Existenţa pieţelor Existenţa pieţelor eficiente: În economie,

eficiente termenul profit are o semnificaţie foarte precisă. Se
presupune că conduceţi maşina pe o autostradă cu trei
sensuri şi ajungeţi la un punct de taxare cu şase cabine.
Trei cabine de taxare sunt drept înainte pe cele trei
sensuri ale traficului, iar celelalte trei cabine se găsesc la
intrările pe străzile care merg din autostradă. Se pune
întrebarea ce pistă trebuie să fie aleasă. De obicei se
întâmplă ca timpul de aşteptare să fie aproximativ

16
acelaşi, indiferent pe care o alegi. Există de obicei destui
oameni care caută coada cea mai scurtă, astfel încât toate
cozile au aproximativ aceeaşi lungime. Dacă o coadă
este mai scurtă decât celelalte, maşinile se vor muta rapid
la aceasta, până când cozile se egalizează.
În economie, termenul de profit are un sens foarte
precis. Cu toate acestea economiştii se referă adesea,
în sens larg la afaceri profitabile sau la afaceri fără
risc, ca fiind ocazii de realizare a profitului. În
sensul larg al termenului există o ocazie de realizare a
profitului la exemplul de mai sus, dacă una dintre cozi
este mai scurtă decât cealaltă. În general, astfel de
ocazii de realizare a profitului sunt rare. Există
oricând, mulţi oameni care caută astfel de ocazii,
acestea din urmă fiind deci puţine. La cabinele de taxare
se întâmplă rar ca una dintre cozi să fie cu mult mai
scurtă decât celelalte. Pieţe ca aceasta unde orice ocazie
de realizare a profitului sunt eliminate aproape
instantaneu sunt considerate a fi pieţe eficiente.
Existenţa unei pieţe eficiente este echivalentă cu
a spune că există posibilitatea de a servi o masă gratuită.
Cum aţi reacţiona dacă un broker v-ar telefona să vă
comunice că există o mare oportunitate de a câştiga la
bursă? Ce decizie aţi lua? Cu scepticism. Există mii de
persoane care caută în fiecare zi astfel de oportunităţi
pe piaţă şi dacă o anumită oportunitate este validă
oamenii se vor grăbi imediat să cumpere acţiunile, ceea
ce va face ca preţurile acestora să crească rapid. Până
când această oportunitate ajunge la broker şi apoi la
tine, ocazia de realizare a profitului cauzată de existenţa
acestei oportunităţi (presupunând că ea există) are mari
şanse să fi dispărut. Argumente similare există pentru
pieţele de obligaţiuni şi pieţele de bunuri, unde există
mulţi experţi care valorifică imediat orice veste ce
afectează preţurile.
Părerea economiştilor că există foarte puţine
ocazii de realizare a profitului poate fi dusă mai
departe. Există o poveste despre doi oameni care merg

17
 pe stradă, unul economist şi celălalt nu. Cel care nu este
economist vede o bancnotă de 50 lei pe trotuar şi spune:
Uite o bancnotă de 50 lei pe trotuar! Economistul
răspunde: Nu se poate. Dacă era, cineva ar fi ridicat-o
deja.
Sunt momente când aceste ocazii de realizare a
profitului există. Trebuie să existe cineva care află
primul vestea, iar unii oameni au intuiţii mai
puternice decât alţii. Cu toate acestea veştile se
răspândesc rapid şi există mii de oameni care au intuiţii
rapide. Părerea generală conform căreia ocaziile de
realizare a profitului sunt rare este aproape de adevăr.
Studiul economiei ne învaţă un mod de gândire şi
ne ajută în procesul de luare a deciziilor.

Înţelegerea societăţii • Înţelegerea societăţii:

Un alt motiv pentru studierea economiei îl
reprezintă înţelegerea mai bine a societăţii. Nu se poate
înţelege cum lucrează societatea fără a deţine cunoştinţe
economice fundamentale, şi de asemenea, nu se
poate înţelege economia unei societăţi fără a cunoaşte
istoria ei economică. Deciziile economice trecute şi
prezente au o mare influenţă în viaţa societăţii. Starea
actuală a mediului înconjurător, nivelul bunăstării
membrilor societăţii, numărul şi natura locurilor de
muncă sunt toate rezultatele sistemului economic.
Pentru înţelegerea modurilor în care deciziile
economice au format mediul înconjurător, să ne
imaginăm că privim pe o fereastră situată la ultimul etaj
al unei clădiri foarte înalte, într-un oraş industrial. Ziua
de lucru este pe punctul de a începe. Peste tot se găsesc
clădiri pline de muncitori, în depărtare se văd coşurile
fabricilor şi uzinelor din zona industrială a oraşului.
Străzile sunt pline de mijloace de transport, de la
automobile până la autobuze, tramvaie şi autoutilitare
care transportă produse dintr-un loc în altul. De
asemenea, se descoperă, în anumite cartiere faţa săracă a
localităţii. Totalitatea lucrurilor care se observă, este

18
 rezultatul multor decizii luate de-a lungul a sute de ani.
La un anumit moment de timp, oamenii au decis să
construiască clădirile şi fabricile. S-au amenajat
terenurile, s-au construit drumurile şi s-au realizat
autovehiculele pentru transportul persoanelor şi cel al
bunurilor de consum. Nu numai deciziile economice au
modelat mediul înconjurător, ci şi caracterul societăţii
dintr-o anumită perioadă. Astfel, nici un alt moment
istoric nu a determinat modificarea societăţii aşa cum a
realizat-o Revoluţia Industrială de la sfârşitul sec. al
XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea. Creşterea
productivităţii în agricultură, noile tehnologii de
producţie şi dezvoltarea mai eficientă a formelor de
transport a determinat migraţia populaţiei din mediul
rural în mediul urban. În Marea Britanie, la începutul
sec. al XVIII-lea aproximativ două din trei persoane
lucra în agricultură. În anul 1812, numai una din trei
persoane mai era implicată în producţia agricolă,
pentru ca la 1900 agricultorii să fie reprezentaţi în
proporţie de unu la zece persoane.3 Persoanele au
invadat oraşele şi au început să lucreze în fabrici
multe ore pe săptămână. În două sute de ani, lumea s-a
schimbat complet, o perioadă care, în decursul istoriei
nu a reprezentat mai mult decât o clipire de ochi. Nu
este surprinzător faptul că disciplina „Economie” a
început să se formeze de-a lungul acestei perioade.
Tratatul Wealth of Nations (Bunăstarea Naţiunilor) a
lui Adam Smith a apărut în 1776. A fost urmată de alte
publicaţii ale lui David Ricardo, Karl Marx, Thomas
Malthus şi alţii. Fiecare dintre aceştia au încercat să
de-a sens evenimentelor care s-au petrecut. S-au pus
întrebările. Cine a construit fabricile? De ce? Ce
determină nivelul salariilor plătit muncitorilor sau ce
determină nivelul preţurilor bunurilor de consum?
Ce evenimente s-ar produce în viitor şi ce ar trebui să se
întâmple? Persoanele care au răspuns la aceste întrebări
au fost la început economiştii. Modificări

3
Case, K., E., Fair C., R., Principles of Economics, Prentice-Hall, New Jersey, 1996, p. 5

19
 asemănătoare continuă să afecteze caracterul vieţii din
zilele noastre. În anul 1994 numărul de locuri de muncă
a crescut în Statele Unite cu 4 milioane, dar aproape 8
milioane de persoane care şi-au dorit un loc de muncă nu
l-au putut obţine. În timp ce economia s-a dezvoltat,
salariile multor muncitori, relative la costul vieţii, au
scăzut (salariul real). În acelaşi timp, jucătorii de
baseball, mulţi dintre ei având salarii anuale în jurul
valorii de 1 milion de dolari, au făcut grevă. În timp
statul Mexic a înregistrat un boom economic şi ca
urmare a efectelor tratatului din 1993 dintre Statele Unite
şi Mexic, foarte mulţi mexicani au continuat migraţia
din Mexic spre Statele Unite.4 Cum poate cineva să
dea sens tuturor acestor evenimente? De ce se
înregistrează şomaj? Care sunt forţele care determină
nivelul salariilor? De ce jucătorii de baseball solicită
salarii aşa de mari? Care sunt consecinţele unei
asemenea emigrări masive în Statele Unite?
Studiul economiei este o parte esenţială a studiului
societăţii.

Înţelegerea afacerilor • Înţelegerea afacerilor:

Un alt motiv necesar studierii economiei îl
reprezintă înţelegerea afacerilor. Titlurile ziarelor şi
jurnalelor sunt pline de ştiri economice: un posibil
război comercial între Statele Unite şi Uniunea
Europeană, poate fi o luptă pentru a preveni colapsuri
suplimentare ale economiilor din Europa de Est şi fosta
Uniune Sovietică, precum şi sărăcia şi malnutriţia în
Africa.
Toate ţările sunt parte a economiei mondiale şi
înţelegerea relaţiilor internaţionale începe cu cunoştinţele
fundamentale despre legăturile între state. De secole,
ţările au încercat să protejeze industriile şi muncitorii
lor, de competiţia externă prin impunerea taxelor de
import şi limitarea volumului de produse la import.
Cei mai mulţi economişti afirmă că un comerţ

4
Ibidem, p. 5

20
nerestricţionat este pe termen lung în interesul tuturor
statelor. Imediat după cel de al doilea război mondial,
multe ţări au semnat Acordul General pentru Tarife şi
Comerţ (GATT) prin care s-au angajat să reducă
barierele comerciale. Procesul continuă şi astăzi prin
dezbateri în congresele GATT. Subiectele acoperă o
plajă largă de elemente. Astfel, fermierii francezi,
temându-se de efectele unor importuri ieftine de
animale, au protestat când Franţa a semnat noul acord
GATT. Sindicatele din Statele Unite sau opus în anul
1993 semnării „acordului de liber schimb” în America
de Nord (NAFTA) cu Mexic şi a noului acord GATT în
anul 1995.
Americanii au investit masiv în industriile altor
ţări cum sunt de exemplu, Indonezia şi China. Sfârşitul
perioadei de apartheid a permis crearea unui nou climat
de colaborare şi investiţii internaţionale în Africa de
Sud. Invazia irakiană în Kuweit în anul 1990 şi
războiul din Golful Persic care a urmat în 1991 a
determinat modificări turbulente pe piaţa petrolului
conducând la o recesiune (perioadă de scădere a
producţiei şi creştere a şomajului) în Statele Unite. În
aceeaşi perioadă, fostele ţări comuniste din Europa de
Est, au început drumul tranziţiei spre economia de piaţă,
încercând să redefinească instituţiile economice şi
sociale.
Un alt aspect deosebit de important îl
reprezintă creşterea diferenţelor dintre ţările foarte
bogate şi cele sărace. În 1995, populaţia Terrei era de
aproximativ 5,7 miliarde de locuitori. Dintre aceştia 4,3
miliarde erau în ţările mai puţin dezvoltate şi numai 1,4
miliarde locuiau în ţări dezvoltate. De asemenea, 75%
din totalul populaţiei care locuia în ţările mai puţin
dezvoltate primeau mai puţin de 20% din venitul
mondial. În foarte multe ţări venitul anual pe locuitor
era de numai câteva sute de dolari.
Studierea economiei este importantă pentru
înţelegerea afacerilor.

21
Metoda ştiinţelor 1.4. Metoda ştiinţelor economice
economice Economia pozitivă reprezintă o abordare a ştiinţei
economice care caută să înţeleagă comportamentul şi
funcţionarea sistemului fără a realiza analize. Descrie
ceea ce există şi cum funcţionează aceasta.
Economia pozitivă Economia pozitivă se compune din economia
descriptivă şi teoria economică. Economia descriptivă
este o simplă compilare a datelor care descriu
fenomenele şi faptele. Astfel de date se găsesc în
anuarele statistice ale fiecărei ţări. Teoria economică
încearcă să generalizeze datele şi să le interpreteze. O
teorie economică este o declaraţie sau un set de
declaraţii
interconectate despre cauză şi efect, acţiune şi reacţiune.
Un exemplu de astfel de teorie este legea cererii,
elaborată de Alfred Marshall în 1890 şi care spune că
dacă preţul unui produs creşte, persoanele au tendinţa
să cumpere mai puţin iar dacă preţul produsului
scade, aceştia vor cumpăra mai mult.
Economia normativă Economia normativă reprezintă o abordare a
ştiinţei economice care analizează rezultatele unui
comportament economic, le evaluează ca fiind bune sau
rele şi poate prescrie diferite moduri de desfăşurare
ale acţiunii. Economia normativă priveşte rezultatele
comportamentului economic, analizându-l dacă este
bun sau rău şi cum s-ar putea îmbunătăţi. Implică
analize şi prescrieri ale cursului acţiunii cum ar fi de
exemplu, analizarea necesităţii implicării guvernului în
regularizarea preţului benzinei sau a protecţiei
producătorilor autohtoni de băuturi alcoolice împotriva
competiţiei străine. Economia normativă este denumită
şi economie politică.
Un model este o declaraţie formală a unei
teorii. Acesta este de obicei o declaraţie matematică
sau o presupusă relaţie dintre două sau mai multe
variabile. O variabilă este o mărime care se poate
modifica din timp în timp sau de la o observaţie la alta.

22
 De exemplu, venitul este o variabilă, are diferite valori
pentru persoane diferite şi diferite valori pentru aceeaşi
persoană la momente de timp diferite. Preţul de vânzare
al unui televizor este o variabilă, acesta are diferite valori
la diferite magazine şi în diferite perioade de timp.
Este adevărat că aproape întotdeauna când doreşti
să explici ceva cu ajutorul unui model, acesta depinde
de mai mulţi factori. Pentru a separa efectul unui
singur factor, se foloseşte afirmaţia cateris paribus
sau toţi ceilalţi factori rămân constanţi.
Modelele se exprimă prin propoziţii, grafice şi
ecuaţii. Să luăm în considerare următoarele declaraţii:
Preţurile scăzute ale biletelor de avion determină
persoanele să zboare mai des. Atunci când firmele îşi
măresc producţia, gradul de ocupare al populaţiei creşte.
Preţul mai ridicat al benzinei determină persoanele să
conducă mai puţin şi să cumpere automobile cu consum
mai mic de combustibil. Dacă dolarul american scade în
comparaţie cu valoarea monedei unice europene sau în
comparaţie cu alte monede străine, atunci firmele care
exportă produsele realizate în Statele Unite îşi vor mări
vânzările.
Toate aceste declaraţii exprimă o relaţie dintre
două variabile care pot fi măsurate. În fiecare caz există
un stimul şi un răspuns, o cauză şi un efect sau altfel
spus, o variabilă independentă şi o variabilă
dependentă. Relaţiile cantitative pot fi exprimate
printr-o varietate de moduri. Cea mai obişnuită
metodă de exprimare a relaţiei cantitative dintre două
variabile este metoda grafică. De asemenea, relaţiile
cantitative dintre două variabile pot fi exprimate şi cu
ajutorul ecuaţiilor.
Criterii apreciere Pentru a aprecia rezultatele economice se iau în
rezultate economice considerare patru criterii: eficienţa, echitatea, creşterea
şi stabilitatea.
Eficienţa În fizică, termenul eficienţă se referă la
raportul dintre energia furnizată şi energia primită de
către un sistem. De exemplu, un motor eficient de

23
 automobil este acela care foloseşte o cantitate mică de
combustibil pentru a parcurge o distanţă cât mai mare.
În economie, eficienţa înseamnă alocare eficientă. O
economie eficientă este aceea care produce ceea ce
doresc oamenii la cel mai mic cost posibil. Dacă
sistemul alocă resurse producţiei de bunuri pe care
nimeni nu le doreşte, este considerat ineficient. Dacă
membrii unei societăţi sunt vegetarieni şi aproximativ
jumătate din totalitatea resurselor respectivei societăţi
sunt folosite pentru producţia de carne, rezultatul ar fi
ineficient. Dacă o firmă ar putea realiza producţia actuală
folosind cu 30% mai puţină forţă de muncă şi capital,
fără a diminua calitatea produselor, este considerată o
firmă ineficientă. O firmă realizează o schimbare
eficientă dacă îşi reorganizează producţia sau adoptă noi
tehnologii care îi permit să realizeze o producţie mai
mare cu mai puţine resurse, fără a diminua calitatea
produselor.
Echitatea Pentru mulţi echitatea sau corectitudinea
presupune o distribuţie cât se poate de egală a venitului şi
bunăstării.
Creşterea Creşterea. Ca rezultat al schimbărilor tehnologice
în construcţia de maşini şi achiziţia de cunoştinţe,
societăţile învaţă să realizeze noi produse şi să le
îmbunătăţească pe cele vechi. Când se inventează noi
modalităţi mai bune de realizare a produselor care se
utilizează în vederea dezvoltării de noi produse şi
servicii, producţia totală dintr-o economie creşte.
Creşterea economică este o creştere a producţiei totale
dintr-o economie. Dacă producţia creşte într-un ritm
mai accelerat decât populaţia, raportul
producţie/locuitor creşte la fel ca şi standardul sau
nivelul de viaţă. Când o economie creşte, există o
cantitate mai mare de produse pe care populaţia le
doreşte. În unele ţări, din dorinţa de a exista o creştere
economică, cercetarea ştiinţifică este subvenţionată de
guvern. Procesul de creştere economică poate fi
accelerat prin construcţia de autostrăzi, poduri şi sisteme

24
 de transport. Dacă oamenii de afaceri investesc sume de
bani în economiile altor ţări şi nu în ţara lor, atunci
creşterea economică a ţării lor ar putea să încetinească.
Stabilitatea Stabilitatea economică se referă la condiţiile în
care producţia naţională este constantă sau creşte în
condiţiile unei inflaţii scăzute şi a unei complete
utilizări a resurselor.

Instrumente folosite 1.5. Instrumente folosite în microeconomie

în microeconomie Pentru analiza problemelor abordate de
microeconomie se folosesc o serie de metode, tehnici,
procedee şi instrumente, cum sunt: tabele şi grafice, serii
de date, indici, variabile nominale şi reale, metode şi
tehnici matematice şi alte cercetări operaţionale, modele
economice.

Tabele şi grafice Tabele şi grafice

Să presupunem că suntem interesaţi în problema
preţului unor produse, de exemplu, preţul argintului.
Acesta îl găsim în anumite publicaţii statistice cum este
“Statistica finanţelor internaţionale publicată de Fondul
Monetar Internaţional (I.M.F.)”. Câteva date relevante
se prezintă în tabelul 1.1 cu privire la preţul argintului în
anul 1981 (U.S. cenţi/uncie, New York, medii lunare).
Tabelul 1.1
Iulie August Sept. Oct. Noie. Dec.
863,1 892,1 1003,6 925,1 854,7 843,2
Sursa: S.M.F., Statistica Finanţelor Internaţionale

Tabelul Tabelul are un titlu, care reflectă conţinutul său

general. De asemenea, tabelul trebuie să indice unităţile
de măsură la care se referă datele, iar în unele cazuri este
necesar să se prezinte sursa de provenienţă a datelor.

Graficul Graficul este o prezentare diagramatică a unui

tabel. Fiecare punct din grafic corespunde unei poziţii
din tabel. Graficul oferă exact aceleaşi informaţii cu
tabelul, dar le prezintă mai sugestiv.

25
Serii de date Serii de date
Seriile de date pot fi serii de timp, serii de
distribuţie ş.a. Seria de timp este o succesiune de valori
ale unui parametru la diferite momente, care evidenţiază
cum evoluează variabilele în timp. Aceste informaţii pot
fi prezentate în tabele sau grafice. Datele prezentate în
tabelul 1.1 reprezintă o serie de timp.
Seria de distribuţie evidenţiază, la un moment,
modul în care o anumită variabilă diferă de la un individ
la altul, sau între grupe de indivizi.
Întrucât seriile de distribuţie dezagreghează datele
de interes naţional în funcţie de anumite caracteristici -
vârstă, sex, judeţ, ramură etc. - ele sunt indicate pentru
analiza de detaliu a unor probleme microeconomice.
Analizele macroeconomice, care analizează
funcţionarea economiei ca un întreg, folosesc mai
frecvent seriile de timp, care prezintă variabile agregate,
de exemplu şomajul la nivel naţional.

Indici Indici
Se pot calcula mai multe tipuri de indici: indici
numerici, indici numerici medii ş.a. Indicele numeric
exprimă date raportate la o anumită valoare de bază.
În analizele microeconomice, frecvent se compară
două fenomene sau procese economice sub raportul
ritmului lor de creştere, fără ca nivelul lor absolut să
prezinte interes. De exemplu, se poate compara evoluţia
fizică a productivităţii muncii cu evoluţia câştigului
mediu. Productivitatea fizică a muncii se exprimă în
unităţi fizice, iar câştigul mediu pe persoană în unităţi
valorice. Fireşte, că nu are nici un sens compararea celor
două fenomene folosind date absolute
Indicele numeric mediu se calculează ca o medie
ponderată, înmulţind indicii numerici ai elementelor
componente ale unei mulţimi cu ponderea lor în tabel.
Analog s-au calculat şi indicii medii pentru
ceilalţi ani.

26
 Între indicii numerici medii, în analizele
economice se foloseşte frecvent indicele preţurilor cu
amănuntul. În Marea Britanie acest indice se calculează
lunar şi se urmăreşte de către analişti economici.
Indicele preţurilor cu amănuntul este un indice al
bunurilor cumpărate de o gospodărie tipică, începând cu
alimentele şi terminând cu distracţiile. Acest indice este
folosit pentru a măsura modificările costului vieţii.
Creşterea valorii procentuale a indicelui
preţurilor cu amănuntul pe durata de un an, reprezintă
cea mai generală definire a ratei inflaţiei.
Indicele preţurilor cu amănuntul este construit în
două etape. În prima etapă se calculează indicii numerici
medii pentru fiecare din principalele categorii de mărfuri
cumpărate de gospodării. De exemplu, indicele preţului
la alimente apare ca medie a indicilor diverselor
alimente - pâine, lapte, cafea, etc.
În etapa a doua se calculează indicele preţurilor cu
amănuntul ca o medie ponderată pentru diferite grupe de
mărfuri.

Variabile nominale şi Variabile nominale şi reale

reale Între variabilele nominale şi reale, în analizele
economice, se folosesc frecvent salariul nominal şi real.
Salariul nominal se exprimă în unităţi monetare, iar
salariul real se calculează raportând indicele salariului
nominal la costul vieţii, exprimat prin indicele preţurilor
cu amănuntul.
O altă variabilă urmărită în valori nominale şi
reale este preţul. Preţul nominal se exprimă prin nivelul
absolut al preţului pentru un anumit produs. Preţul real
al produsului se calculează prin raportarea preţului
nominal la indicele preţurilor cu amănuntul şi
multiplicând rezultatul cu 100. Preţul real arată dacă
preţul unei mărfi a crescut mai mult sau mai puţin decât
preţurile mărfurilor în general, de aceea preţul real se
mai numeşte şi preţ relativ. Dacă preţul real al unui
produs scade, atunci gospodăriile pot consuma mai mult

27
 din produsul respectiv.

Metode şi tehnici Metode şi tehnici matematice, modele economice

matematice, modele În analiza fenomenelor economice se folosesc
economice uzual unele metode şi tehnici formulate de matematică şi
cercetările operaţionale, pentru a evidenţia evoluţia unor
fenomene şi procese economice. De exemplu, pentru a
evidenţia evoluţia cererii în raport cu modificarea
preţului, se pot folosi funcţii liniare, funcţii logaritmice,
parabolice sau polinoame de grad superior. Totodată, în
analiza evoluţiei fenomenelor şi proceselor economice,
se folosesc şi modelele. În unele ştiinţe, experimentul
este o metodă generală a cunoaşterii, care poate fi
aplicată în condiţii foarte bune. În economie,
experimentul real este mai dificil de aplicat. În
consecinţă, experimentul real poate fi înlocuit de
experimentul cu ajutorul modelelor. Modelul economic
este o simplificare a unor fenomene şi procese
economice reale; însă modelul prezintă similitudini, sub
raport structural şi funcţional, cu fenomenele şi
procesele economice reale. Utilizarea calculatoarelor
personale este o realitate şi în economia românească şi
prin urmare se impune familiarizarea şi cunoaşterea
programelor specifice precum şi a softurilor care permit
simulări rapide şi asigurarea posibilităţii celui care
conduce în a lua decizii corespunzătoare în timp util.
Modelarea cu ajutorul calculatorului oferă mijloace
rapide şi eficiente mai cu seamă când sistemul
microeconomic este gestionat prin sisteme expert.
Sistemul expert se caracterizează prin flexibilitatea
acestuia de accepta date noi, de a le învăţa şi a-şi auto
adapta elementele care impun decizia, corespunzător.
În concluzie, în studierea problematicii specifice
microeconomiei se foloseşte un instrumentar bogat, care
permite interpretarea fenomenelor şi proceselor
economice, în vederea formulării unor principii şi reguli
care orientează managerii în adoptarea unor decizii
economice care să le aducă profit şi eficienţă.

28
Elemente de Elemente de algebră
algebră Funcţia de gradul I
Funcţia de gradul I Definiţie: Fie a, b Є R si f: R → R, f(x) = ax + b.
Dacă a ≠ 0, atunci funcţia f se numeşte funcţia de gradul
I cu coeficienţii a şi b; ax se numeşte termenul de gradul
I, iar b termenul liber al funcţiei.
Dacă a = 0, atunci funcţia f se numeşte funcţie
constantă; în acest caz f (x) = b, x Є R.
Ecuaţia ax + b = 0 se numeşte ecuaţie ataşată funcţiei.
a) Semnul funcţiei de gradul I f : R→R
f(x) = ax + b, a ≠ 0
x -∞ -b/a +∞
f(x) Semnul contrar 0 Semnul lui a
lui a
b) Monotonia funcţiei de gradul I
-pentru a>0 funcţia este strict crescătoare
-pentru a<0 funcţia este strict descrescătoare
Rezolvarea ecuaţiei de gradul I ax + b = 0, unde a, b Є
R
Dacă:
1) a ≠ 0 avem x = -b/a soluţie unică S = {-b/a}
2) a = 0 şi b ≠ 0, ecuaţia nu are soluţii. S ≠ ∅
3) a = 0 şi b = 0, orice număr real este soluţie a ecuaţiei
date. S = R.

Funcţia de gradul al Funcţia de gradul al II-lea

II-lea Definiţie: Fiind date numerele reale a, b, c cu a ≠ 0,
funcţia f : R→R definite prin formula f(x) = ax² + bx + c
se numeşte funcţia de gradul al doilea cu coeficienţii a,
b, c.

a) Formula canonică a funcţiei de gradul al II-lea

Funcţia de gradul al II-lea poate fi scrisă şi sub forma f
(x) = a (x + b / 2a) ² -∆ / 4a, unde ∆ = b² - 4ac
Această scriere poartă denumirea de formă canonică a
funcţiei de gradul al II-lea

29
 b) Semnul funcţiei de gradul al II-lea
1. ∆ > 0, x1 > x2
x -∞ x1 x2 +∞
f(x Semnul lui 0 Semnul 0 Semnul
) a contrar lui contrar lui
a a

2. ∆ = 0
x -∞ x1 = x2 +∞
f(x Semnul lui a 0 Semnul lui a
)

3. ∆ < 0
x -∞
+∞
f (x) Semnul lui a

c) Intervalele de monotonie
Fie funcţia de gradul al II-lea f(x) = ax² + bx + c cu a ≠ 0
1. Dacă a > 0, funcţia f este strict descrescătoare pe
intervalul (-∞, -b/2a) şi strict crescătoare pe
intervalul (b/2a, +∞).
2. Dacă a < 0, funcţia f este strict crescătoare pe
intervalul (-∞, -b/2a) şi strict descrescătoare pe
intervalul (b/2a, +∞).

d) Maximul sau minimul funcţiei de gradul al II-lea

1. Dacă a > 0, funcţia f(x) = ax² + bx + c are un minim
egal cu – ∆ / 4a, minim ce se realizează pentru x = – b /
2a
2. Dacă a < 0, funcţia f(x) = ax² + bx + c are un maxim
egal cu – ∆ / 4a, maxim ce se realizează pentru x = – b /
2a.

e) Rezolvarea ecuaţiei ax² + bx + c = 0, cu a, b, c Є R

şi a ≠ 0
Dacă ∆ ≥ 0, ecuaţia are soluţiile x1,2 = (- b ± √ ∆) / 2a,
unde ∆ = b² - 4ac
Dacă ∆ < 0, ecuaţia nu are soluţii reale.

30
 f) Relaţiile lui Viete
S = x1 + x2 = - a / b
P = x1 x2 = c / a
x² - Sx + P = 0

Utilizarea funcţiilor Utilizarea funcţiilor în studiul economiei

în studiul economiei
Conform autorului Aurel Muntean „cele mai frecvente
funcţii ale cererii utilizate în diverse studii şi prognoze
ale cererii sunt:
Funcţia liniară, exprimată prin ecuaţia:
y = a + bx, poate fi fi folosită pentru determinarea
evoluţiei cererii în condiţiile unor oscilaţii mici ale
factorului de influenţă (venituri, preţuri, elemente
demografice etc.), precum şi în cazul seriilor de date
caracterizate printr-o anumită constantă a sporului anual
absolute.
Funcţia parabolică de gradul II, exprimată prin
ecuaţia:
y = a + bx + cx², poate fi folosită în cazul seriilor cu un
spor anual care la început indică o creştere, atinge un
maxim, după care prezintă o tendinţă de scădere.
Funcţia hiperbolică de gradul II, de forma:
y = a + b/x, este aplicabilă în cazul acelor mărfuri pentru
care, pe măsura creşterii intensităţii influenţei factorului
luat în analiză, cererea cunoaşte evoluţie mai slabă,
tinzând către o limită a.
Utilizarea funcţiei hiperbolice este indicată, aşadar, în
cazul în când cererea, tinzând către o anumită limită,
evoluează printr-o creştere cu întârziere sau printr-o
scădere cu întârziere.” 5

5
Muntean, A., Funcţiile matematice utilizate în teoria şi practica economică, Editura Continent, Sibiu, 1996, pp.
40-41

31
 CAPITOLUL 2

OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI

2.1. Introducere
2.2. Întrebări fundamentale
2.3. Nevoile şi dorinţele
2.4. Caracteristicile nevoilor
2.5. Clasificarea nevoilor
2.6. Resursele
2.7. Microeconomia
2.8. Macroeconomia
2.9. Politici economie
2.10. Venitul, consumul, investiţiile

Introducere 2.1. Introducere

Obiectivul economiei este de a înţelege de ce
lumea este aşa cum este. Ceea ce se petrece în lume este
rezultatul comportamentului indivizilor, iar aceştia nu
sunt doar nişte creaturi. Există câteva trăsături
fundamentale ale comportamentului uman care permite
explicarea a ceea ce se observă în jurul nostru. Una dintre
aceste trăsături este aceea că oamenii se comportă aşa
cum doresc ei, ceea ce îi face foarte fericiţi. De
asemenea, pentru luarea unei decizii, cei mai mulţi
oameni compară costurile cu veniturile. Aceste două
aspecte permite înţelegerea “lumii reale” şi posibilitatea
de a ne imagina cum s-ar putea schimba lumea dacă se
vor petrece anumite evenimente.

Întrebări 2.2. Întrebări fundamentale

fundamentale Firma trebuie să dea răspuns la patru întrebări
fundamentale:
• ce produse sau servicii să producă?
• cât să producă?

32
 • cum să producă?
• pentru cine să producă?

Nevoile şi dorinţele 2.3. Nevoile şi dorinţele

Nevoile şi dorinţele oamenilor pentru produse şi
servicii sunt fără limită, în timp ce resursele societăţii
sunt limitate. Rolul fundamental al ştiinţei economice
constă în explicarea mecanismelor şi posibilitatea de a
satisface aceste nevoi şi dorinţe.
Nevoile umane Nevoile sau necesităţile umane constituie punct
de plecare în studiul economiei. Prin nevoie sau
necesitate, se înţelege succesiunea fără sfârşit a nevoilor
materiale pe care le manifestă toate fiinţele. Omul se
prezintă ca fiinţă biologică, socială şi raţională. Existenţa
şi dezvoltarea sa presupun satisfacerea unor multitudini
de nevoi sau necesităţi. Acestea apar sub forma a ceea
ce oamenii resimt ca fiindu-le necesar pentru existenţa,
formarea şi dezvoltarea personalităţii lor.
Caracterul nelimitat Oamenii au dorinţe nelimitate, întotdeauna ei
al dorinţelor umane doresc mai multe bunuri şi servicii decât au sau pot
cumpăra cu veniturile lor. Indiferent că sunt bogaţi sau
săraci, ceea ce ei au nu este niciodată de ajuns. Deoarece
oamenii nu au tot ceea ce îşi doresc, trebuie să folosească
timpul limitat pe care îl au la dispoziţie şi venitul pentru a
selecta acele lucruri pe care le doresc cel mai mult şi să
renunţe la restul. Deciziile pe care le iau şi modul în
care acestea sunt luate explică în cea mai mare parte de
ce lumea este aşa cum este. Raritatea, selecţiile şi
modul cum acestea sunt făcute, reprezintă
fundamentele comportamentului uman care pot fi
considerate principiile economiei.
Caracterul limitat al Atât oamenii bogaţi, cât şi cei săraci, nu au nici
resurselor timp şi nici venit nelimitat, şi trebuie să folosească
venitul şi timpul disponibil pentru satisfacerea
superioară a dorinţelor lor. Deoarece dorinţele sunt
nelimitate iar venitul, timpul şi alte subiecte sunt
limitate, raritatea există pretutindeni. Raritatea dintr-un
element înseamnă că nu există o cantitate suficientă din

33
 acel element pentru a satisface pe toată lumea care îl
doreşte. Aceasta înseamnă că, la preţul de zero u.m.
cantitatea dorită din acel element este mai mare decât
cea disponibilă. Orice la care se poate aplica această
condiţie este denumit bun economic. Prin bun economic
se înţelege atât bunuri (produsele fizice) cum sunt
cărţile, alimentele etc., cât şi serviciile ca de exemplu
lecţiile de tenis şi îngrijirea părului. Dacă dintr-un
element există o cantitate suficient de mare pentru a
satisface pe toată lumea, chiar şi la preţul de zero u.m.,
acel element este denumit bun liber. S-ar putea crede
că, aerul este un bun liber, dar datorită dispozitivelor
de control al poluării aerului şi alte activităţi costisitoare
îndreptate spre menţinerea standardului de calitate al
aerului, aerul curat nu este un bun liber. De exemplu,
în Mexico City, oraş cu peste 19 milioane locuitori şi
3 milioane de autovehicule, praful, plumbul şi substanţele
chimice fac aerul greu de respirat şi creează condiţii
dăunătoare pentru sănătate. Firme private au realizat
cabine (chioşcuri) de oxigen care funcţionează în
parcări, mall-uri şi în alte locuri publice aglomerate.
Aerul curat care se vinde în aceste cabine a devenit un
produs popular cu toate că preţul este de aproximativ 2 $
minutul.
Raritatea Raritatea presupune că oamenii trebuie să facă
alegeri. Oamenii nu au tot ceea ce îşi doresc; nu au timp
sau bani pentru a cumpăra tot ceea ce îşi doresc. Atunci
când oamenii aleg un bun, ei trebuie să renunţe la
altele. Economia este studiul despre cum aleg oamenii să
utilizeze resursele limitate de care dispun, pentru a
încerca să îşi satisfacă nelimitatele lor dorinţe. Oamenii
urmăresc interesul personal în mod raţional. Aceasta
înseamnă că alegerile pe care le vor face potrivit
informaţiilor pe care le posedă, le vor oferi mari
satisfacţii. Fiecare persoană are scopuri şi atitudini
unice şi suportă diferite costuri. Fiecare persoană
compară alternativele şi selectează opţiunea care o
consideră că îi satisface cel mai bine interesul propriu.

34
Persoanele vor face alegeri diferite chiar dacă se
confruntă cu aceeaşi informaţie. Dintre toate alternativele
pe care le abordează, oamenii aleg opţiunea care la acel
moment de timp le oferă cea mai mare satisfacţie.
Economiştii consideră ca cea mai mare parte din timp,
oamenii şi-o petrec cântărind alternativele, luând în
considerare costurile şi beneficiile şi adoptă deciziile
care consideră că îi avantajează cel mai bine.
Nevoile umane reprezintă doleanţele, aspiraţiile
şi aşteptările oamenilor, pentru a-şi însuşi anumite
bunuri, acestea devenind nevoi reale în strânsă
dependenţă cu gradul de dezvoltare şi cultură al societăţii
respective la un moment dat. Pentru a se dezvolta, omul
foloseşte resursele din natură. O nevoie nesatisfăcută
produce o reacţie care determină fiinţa umană să încerce
să o satisfacă. Satisfacerea unei necesităţi nu este
permanentă. După un interval oarecare de timp, nevoia
satisfăcută anterior, reapare. De exemplu, orice om are
nevoie de aer, apă şi hrană. De asemenea, pentru a-şi
menţine temperatura corpului, în funcţie de diferitele
aspecte climatice în care trăiesc, oamenii au nevoie de
îmbrăcăminte şi o locuinţă în care să se adăpostească de
fenomenele meteorologice. Pe măsură ce aceste nevoi
fundamentale sunt satisfăcute, apar alte necesităţi, de
protecţie şi sociale, cum ar fi agrementul, educaţia,
transportul. Satisfacţia se poate realiza în două moduri,
beneficiind de bunuri sau beneficiind de servicii.
Bunurile satisfac cerinţele de bază ale vieţii umane.
Momentul în care se realizează satisfacţia îl reprezintă
consumul hranei sau băuturii, purtarea obiectului de
îmbrăcăminte, folosirea mobilei a automobilului, a
obiectelor de uz casnic etc. Prin prestarea unor servicii
se satisfac şi alte nevoi, care depind de prezenţa
prestatorului şi nu pot fi înlocuite cu bunuri. De
exemplu, o multitudine de nevoi sunt satisfăcute de
personalul medical, de formaţii cultural-artistice şi
sportive şi alte persoane care oferă un serviciu personal.
Satisfacerea nevoilor devine punctul de plecare în

35
 desfăşurarea fiecărei activităţi economice.
Nevoile umane devin interese economice atunci
când acestea devin mobiluri ale activităţilor sociale. Acele
nevoi conştientizate de oameni şi transformate în
mobiluri ale luptei pentru existenţă, ale confruntării şi
cooperării în vederea obţinerii bunurilor necesare
satisfacerii nevoilor, reprezintă interesele economice.
Nevoia generează efortul pentru procurarea bunului care
a fost identificat că realizează satisfacerea acesteia. În baza
acestei relaţii se poate spune că omul a căutat
întotdeauna să obţină maximum de satisfacţie cu
minimum de efort. Această relaţie stă la baza întregii
ştiinţe economice.

Caracteristicile 2.4. Caracteristicile nevoilor

nevoilor Nevoile umane se caracterizează printr-o serie de
trăsături:
• sunt nelimitate ca număr.
Omul se deosebeşte de celelalte fiinţe prin apariţia de
noi necesităţi, pe măsura satisfacerii celor vechi şi în
continuarea lor. În orânduirile primitive oamenii aveau
un număr limitat de nevoi, în special fiziologice. Astăzi,
omul resimte şi îşi satisface un număr mare de nevoi
fiziologice, sociale, de protecţie, de igienă, de instruire,
de călătorie, de informare, de cunoaştere de sine etc.;
• sunt limitate în capacitate.
Satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea
unei cantităţi dintr-un bun sau serviciu. Pe măsură ce
nevoia este satisfăcută continuu, intensitatea acesteia
scade. Astfel, nevoia de hrană la început apare sub formă
de foame, apoi după consumul de alimente sub formă de
saţietate. Dacă persoana continuă să consume alimente
după ce atinge saţietatea apare sentimentul de dezgust şi
chiar suferinţă. Cu cât nevoia umană este mai
fiziologică, cu atât limita saţietăţii este mai rigidă.
Nevoile sociale, raţionale şi morale au limita
satisfacerii lor mai elastică;
• sunt concurente.

36
 Nevoile se înlocuiesc între ele, substituirea putând fi
nemărginită;
• sunt complementare.
De exemplu, o excursie în Tahiti este asociată cu o
călătorie cu avionul sau un costum elegant trebuie
asortat cu o anumită pereche de pantofi;
• nevoile se sting momentan prin satisfacere.
Odată satisfăcută o nevoie, consumul continuu de bunuri
pentru satisfacerea acesteia deja satisfăcută produce
viciul. Nevoile satisfăcute reapar după un interval de
timp, creându-se obiceiuri şi tradiţii de consum.
Clasificarea 2.5. Clasificarea nevoilor
nevoilor Sfera nevoilor este mare şi eterogenă cuprinzând
nevoi materiale, financiare şi de forţă de muncă ale
producţiei, precum şi nevoi de natură materială şi
spirituală ale fiecărei persoane, denumite şi nevoi de
consum care la scara întregii societăţi se numesc nevoi
sociale de consum. Nevoile sociale de consum se
grupează în nevoi specifice individuale care
caracterizează trebuinţele fiecărei persoane în parte (nevoi
de hrană, îmbrăcăminte, instruire) şi nevoi specifice
sociale care se referă la necesitatea unor grupuri
sociale (nevoia de apărare a suveranităţii şi independenţei
ţării, de protecţie a mediului ambiant, de protecţie socială).
Clasificarea nevoilor Există o multitudine de criterii de clasificare a
după legătura cu nevoilor. După legătura cu producţia, se grupează în
producţia nevoi productive şi nevoi neproductive. După conţinut, se
împart în nevoi materiale, spirituale şi politice.
Clasificarea nevoilor În funcţie de particularităţile fiinţei umane
în funcţie de nevoile se grupează în fiziologice, de grup (resimţite de
particularităţile oameni ca participanţi la diferite sociogrupuri) şi
fiinţei umane spiritual - psihologice (care apar pe măsura progresului
în educaţie şi în relaţiile care presupun raţionalitate şi
gândire superioară).
Clasificarea nevoilor În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de
în funcţie de gradul nivelul de cultură şi civilizaţie, nevoile pot fi inferioare
dezvoltării (de bază) şi superioare (complexe).
economice Cea mai cuprinzătoare şi semnificativă clasificare

37
Clasificarea nevoilor
după Maslow
Exemplu de
comportament al
agenţilor economici
în contextul şocului
produs de creşterea
preţului la ţiţei şi
derivatele sale
a nevoilor a fost realizată de economistul A. H.
Maslow6, care prezintă necesităţile individului în ordinea
stringenţei şi ilustrează grafic categoriile de nevoi cu
ajutorul unui piramide. La baza piramidei se află
necesităţile fiziologice: foamea, setea, odihna.
Necesităţile de protecţie, legate de siguranţă, se referă la
protecţia în faţa pericolelor, a ameninţării şi a privării
de libertate. Pe al treilea nivel al piramidei se află
nevoile sociale, între care nevoia de a exprima
dragostea, prietenia, etc. Urmează stima şi respectul
de sine care implică autonomia, demnitatea şi respectul
din partea altora, iar necesităţile de autorealizare
presupun realizarea capacităţilor proprii sub forma
creativităţii şi a dezvoltării continue. După ce necesităţile
de la un nivel inferior au fost satisfăcute într-o măsură
rezonabilă, vor apărea ca necesităţi dominante cele de la
nivelul imediat superior, cerând satisfacerea. Această
ierarhizare diferă de la o persoană la alta şi de la o
cultură la alta. Astfel, dacă unii oameni abia reuşesc să-şi
satisfacă necesităţile situate pe primele nivele ale
piramidei, alţii reclamă satisfacerea necesităţilor de pe
nivelele superioare chiar şi atunci când nu sunt satisfăcute
nevoile de ordin inferior. Satisfacerea necesităţilor prin
trecerea de la o treaptă la alta este doar o tendinţă şi nu o
certitudine. Atunci când unei persoane îi este satisfăcută
o anumită necesitate, el poate alege una din categoriile de
nevoi superioare sau poate prefera satisfacerea în condiţii
superioare a nevoilor de pe nivelele inferioare.
Pentru a înţelege mai bine mecanismele şi
posibilităţile de a satisface nevoile şi dorinţele umane,
vom încerca să descriem comportamentul agenţiilor
economici în contextul şocului produs de creşterea
preţului la ţiţei şi derivatele sale. Ţiţeiul este un produs
de bază în economia modernă, care se foloseşte la
încălzit, transport, ca materie primă în petrochimie şi
pentru o mulţime de alte utilizări. De la începutul
secolului până în anul 1973 consumul de ţiţei a crescut

6
Maslow, A. H., Motivation and personality, Harper&Brothers, NewYork, 1954

38
permanent, întrucât în cea mai mare parte a acestei
perioade preţul la ţiţei a scăzut relativ faţă de preţul altor
produse. Activitatea economică a fost organizată pornind
de la prezenţa unor resurse abundente de ţiţei, accesibile
pe pieţele specifice, şi disponibile consumatorilor la un
preţ scăzut.
În anii 1973-1974 s-a produs o schimbare bruscă,
preţul ţiţeiului triplându-se, de la 2,90 $ pe baril la 9$
pentru un baril. După o creştere mai moderată în perioada
1974-1978 a urmat o creştere dramatică a preţului în anii
1978-1980, de la 12 $ la 30 $ pe baril.
Agenţii economici au răspuns la creşterea preţului
prin încercarea de limitare a consumului. Aşadar, preţul
este o pârghie importantă a mecanismului de echilibrare a
nevoilor şi dorinţelor cu posibilităţile de satisfacere a lor.
Preţul orientează agenţii economici ce, cât, cum şi pentru
cine să fabrice.
Creşterea preţului ţiţeiului şi derivatelor sale a
influenţat agenţii economici din punct de vedere: ce să
fabrice? şi cât să fabrice? De exemplu, creşterea preţului
la benzină a determinat unii consumatori să solicite
maşini cu consum redus, renunţându-se, parţial, la
fabricarea de maşini cu consumuri mari de benzină. Alţi
consumatori au substituit produsele ţiţei - intensive cu
alte produse. Şocul preţului la produsele din ţiţei a pus în
mişcare proiectanţii pentru conceperea unor maşini cu
consum mic, arhitecţii pentru a folosi tot mai mult
energia solară la încălzitul unor imobile, iar cercetătorii
chimişti să găsească soluţii alternative la consumul de
petrol.
Şocul preţului la ţiţei şi derivatele sale a evidenţiat
că producătorii au încercat să substituie o mulţime de
tehnologii de fabricaţie mari consumatoare de ţiţei cu alte
tehnologii. De exemplu, în termocentrale derivatele de
ţiţei au fost substituite cu cărbune. La o analiză atentă se
observă, de asemenea, că preţul orientează producătorii
pentru cine să producă. Revenind la şocul produs de
creşterea preţului la ţiţei, mulţi producători au trebuit să

39
 crească preţul produselor fabricate din această materie
primă sau din materiale produse din ţiţei. Fireşte, numai
clienţii cu venituri mai mari şi-au putut permite să
cumpere aceste produse, aşadar pentru ei se fabrică aceste
produse.
Exemplu cu privire Pentru a fi mai expliciţi, amintim că între anii
la prăbuşirea 1979-1989 s-a înregistrat o prăbuşire a producţiei de
producţiei de maşini maşini. Astfel, cel mai mare producător american de
maşini, General Motors, a înregistrat în perioada iulie -
septembrie 1980 pierderi cifrate la 567 milioane $. Ca
urmare a scăderii cererii de maşini cu consum mare de
benzină, s-a restructurat producţia firmei. Iată că preţul
este o pârghie importantă care orientează firmele spre ce
să fabrice şi cât să fabrice.
Tot preţul este acela care orientează producătorii, cum să
fabrice.
Resursele 2.6. Resursele
Activităţile umane pentru a putea fi desfăşurate
necesită resurse specifice, atât cantitativ cât şi calitativ.
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor
care sunt utilizabile, pot fi atrase şi sunt efectiv utilizate la
producerea şi obţinerea de bunuri. Prima sursă de
resurse economice o reprezintă mediul natural, acesta
oferind aproape toate cele necesare societăţii umane
pentru existenţă şi dezvoltare. Activităţile umane prin
care se desprind din mediul lor natural, resursele naturale
depind de resursele umane, adică de numărul şi calitatea
persoanelor apte de muncă, de structura populaţiei active
pe sexe, vârste şi ramuri ale economiei.
Unele bunuri sunt folosite pentru a produce alte
bunuri. De exemplu, pentru a face prăjituri este nevoie
de făină, ciocolată, zahăr, unt, muncă şi un cuptor.
Pentru a realiza diferenţa dintre ingredientele unui produs
şi produsul rezultat, se vor considera ingredientele ca
fiind resurse. Resursele atrase în activitatea economică
sunt denumite factori de producţie. Deci factorii de
producţie sunt resurse.
Resursele naturale împreună cu cele umane

40
 formează resursele originare (primare). Resursele
derivate sunt acele resurse rezultate în urma folosirii
resurselor primare. În cadrul resurselor derivate fac
parte echipamentele şi tehnologiile de fabricaţie,
infrastructurile economice, stocurile de materii prime,
baza materială a sectorului prestator de servicii etc.
Pe măsura progresului înregistrat de societatea
umană, aceasta a căutat să identifice şi să atragă în
circuitul economic noi resurse. Ca urmare, resursele s-
au diversificat atât cantitativ cât şi calitativ, dar ele au
fost şi sunt limitate.
Legea rarităţii Legea rarităţii resurselor afirmă că volumul,
resurselor structura şi calitatea resurselor economice şi a bunurilor se
modifică mai încet decât volumul, structurile şi
intensitatea nevoilor umane. Deci, resursele şi bunurile
sunt relativ limitate, rare în comparaţie cu nevoile.
În condiţiile prezenţei legii rarităţii şi a diversificării
nevoilor umane, oamenii sunt obligaţi să aleagă dintre
multiplele alternative de folosire a resurselor rare pe
aceea care permite obţinerea de bunuri cât mai numeroase
şi de calitate ridicată pentru satisfacerea nevoile mereu
crescânde ale oamenilor.
Categoriile Economiştii au clasificat resursele în cinci
resurselor categorii:
• pământul,
• munca,
• capitalul,
• abilitatea antreprenorială;
• cunoştinţele.
Pământul Pământul cuprinde toate resursele naturale, din
care fac parte mineralele, lemnul, apa şi chiar pământul
însuşi.
Munca Munca se referă la serviciile fizice şi intelectuale
ale oamenilor şi include pregătirea, educaţia şi
abilităţile
indivizilor în societate.
Capitalul Capitalul se referă la acele produse cum sunt
maşinile şi echipamentele care sunt utilizate în producţie.

41
 Capitalul este un produs realizat sau creat, utilizat doar
pentru producerea de bunuri şi servicii care sunt
consumate de către indivizi. Adesea se întâlneşte
termenul capital pentru a descrie operaţiile financiar
bancare ale unor proiecte sau banii utilizaţi pentru
finanţarea unor afaceri. Capitalul financiar se referă la
valoarea în bani a capitalului. Dar, ca termen utilizat în
economie, capitalul reprezintă entitatea fizică: maşinile
şi echipamentele de producţie, clădirile, depozitele şi
fabricile.
Capacitatea Capacitatea antreprenorială se referă atât la
antreprenorială abilitatea de a recunoaşte o oportunitate profitabilă cât şi la
dorinţa şi abilitatea de a organiza alte resurse şi asumarea
riscului asociat oportunităţii respective. Este un talent
special pe care doar puţini oameni îl au, jucând un rol
deosebit de important în economie. Persoanele care
manifestă şi demonstrează abilităţile antreprenoriale se
numesc întreprinzători.
Cunoştinţele Cunoştinţele sunt definite ca stocuri cumulative
de informaţii şi abilităţi generate de utilizarea
informaţiilor de către receptor. Cunoştinţele reflectă
procesele de percepere şi judecată derulate asupra
informaţiilor primite. Informaţia este o dată inteligibilă
pentru receptor, căruia îi aduce un plus de cunoaştere,
perceput de acesta. Data este definită ca un semnal ce
poate fi transmis de la un emiţător la un receptor.
Cunoştinţele se deosebesc de informaţii prin aceea că
depind de capacităţile intelectuale ale receptorului, de
competenţa cu care pricepe, înţelege şi utilizează
informaţiile primite. Capacitatea intelectuală a unei
persoane şi cunoştinţele pe care le posedă într-un
anumit domeniu fac ca anumite date şi informaţii să se
transforme în cunoştinţe deosebit de valoroase sau, să
nu genereze cunoştinţe. La nivelul unei firme
cunoştinţele se regăsesc în forţa de muncă (capitalul
uman), în cerinţele şi preferinţele clienţilor (capitalul
clienţi), în produsele, procesele, capabilităţile şi
sistemele sale (capitalul structural).

42
 Problema fundamentală a organizării oricărei
economii o reprezintă preocuparea oamenilor de a alege
resursele şi de a ierarhiza folosirea lor astfel încât să
asigure o satisfacere superioară a nevoilor. De asemenea,
aspecte importante se referă la obţinerea de informaţii,
crearea de cunoştinţe şi utilizarea cunoştinţelor care se
concretizează în final în produse, servicii, cunoştinţe noi,
în condiţii de profitabilitate. Această problemă constă în
răspunsurile care trebuie date la întrebările ce şi cât să se
producă?, cum să se producă? şi pentru cine să se
producă?
Raţionalitatea în 2.7. Raţionalitatea în economie
economie După cum se cunoaşte, fiecare societate are câteva
sisteme sau mecanisme care transformă elementele
furnizate de natură şi generaţiile anterioare într-o formă
folositoare. Economia este studiul proceselor şi al
rezultatelor acestora. Economiştii încearcă să răspundă
la întrebările: Ce se produce? Cum este produs? Cine
obţine rezultatele producţiei? Este bine sau rău? Poate fi
îmbunătăţit procesul?
Nevoile umane sunt nelimitate, dar resursele
nu. Raritatea resurselor forţează indivizii şi societatea
să aleagă. Funcţia centrală a oricărei economii,
indiferent de gradul ei de complexitate, o reprezintă
transformarea resurselor în forme folositoare potrivit cu
respectivele alegeri. Procesul prin care are loc această
transformare este denumit producţie. Termenul resurse
este foarte cuprinzător. Unele resurse sunt produse ale
naturii (viaţa sălbatică, pădurea, energia, ploaia şi
vântul). În categoria resurselor se includ şi rezultatele
producţiei realizate de generaţiile anterioare, de exemplu,
clădirile şi echipamentele. Produsele care sunt realizate şi
apoi utilizate pentru a produce alte bunuri sau servicii sunt
denumite resurse-capital sau bunuri-capital sau simplu
capital. Clădirile, echipamentele de producţie,
infrastructura rutieră şi feroviară, podurile, birourile ş.a.
sunt stocul de capital al unei naţiuni. Resursele umane
sunt de asemenea o componentă principală a resurselor

43
 unei naţiuni. Resursele naturale împreună cu cele umane
formează resursele primare sau originare. Capitalul este
considerat ca fiind o resursă derivată.
Întrebările esenţiale Toate societăţile comerciale trebuie să răspundă la
la care trebuie să trei întrebări esenţiale: Ce se va produce? Cum va fi
răspundă toate realizat? Pentru cine se va produce?
societăţile Sistemul economic trebuie să determine modul de
comerciale alocare al resurselor între producători, ce se va produce şi
distribuţia acestor rezultate.
Raţionalitatea în economie se referă la atragerea
cât mai deplină şi folosirea cât mai raţională a resurselor
economice.
Cea mai cuprinzătoare activitate umană care îl
Munca delimitează pe om, de celelalte fiinţe, este munca. Munca
reprezintă activitatea prin care şi în care, oamenii, pornind
de la nevoile lor îşi prefigurează scopurile acţiunii, îşi
formulează şi apără interesele, caută şi creează
mijloacele necesare realizării obiectivelor propuse.
Componenta principală a muncii o reprezintă activitatea
practică, care constă în toate faptele şi actele, formele
de organizare care se delimitează pe baza criteriilor de
raţionalitate şi eficienţă. Considerată a fi o luptă
împotriva rarităţii, activitatea economică se poate
defini ca fiind un proces complex care reflectă faptele,
actele, comportamentele şi deciziile oamenilor referitoare
la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea
producerii, circulaţiei şi consumului de bunuri.
Ansamblul sistemului de activităţi la participă şi se
înscriu toţi agenţii economici se interferează cu
acţiunile tehnice, social-culturale, ecologice etc.
Diviziunea socială a Diviziunea socială a muncii reprezintă un proces
muncii prin care diferite categorii de activităţi se desprind,
diferenţiază, se separă, autonomizează şi se combină prin
funcţiile deţinute. Ca rezultat al diviziunii sociale a
muncii s-au autonomizat activităţile de producţie,
cercetarea ştiinţifică, prestările de servicii, schimbul,
repartiţia, consumul, protecţia şi ameliorarea mediului
înconjurător.

44
Producţia Producţia constă în transformarea intrărilor (factori
de producţie) în ieşiri (bunuri economice), realizate de
agenţi economici specializaţi, în scopul obţinerii de
profit sau al oricărui alt avantaj. Producţia poate fi
producţie materială şi prestări de servicii. Producţia
materială constă din totalitatea proceselor economice,
biologice, fizico-chimice prin care resursele naturale.
Schimbul Schimbul sau circulaţia reprezintă totalitatea
activităţilor de deplasare în spaţiu a bunurilor materiale,
trecerea lor de la o persoană la alta prin vânzare-
cumpărare, păstrarea şi depozitarea acestora, precum şi
schimbul de servicii între participanţii la viaţa economică.
Repartiţia Repartiţia cuprinde acele activităţi economice
prin care bunurile materiale şi serviciile sunt orientate
spre destinaţiile lor, prin care se redistribuie venitul
participanţilor la viaţa economică şi între membrii
societăţii.
Consumul Scopul final al producţiei este consumul, care
reprezintă folosirea efectivă a bunurilor, act prin care se
verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile,
dorinţele şi interesele oamenilor.
Producţia, repartiţia, schimbul şi consumul
formează fazele reproducţiei.
Costul de Costul de oportunitate:
oportunitate O alegere este o simplă comparare a
alternativelor, de exemplu a urma o universitate sau nu,
a schimba un loc de muncă sau nu, a cumpăra o nouă
maşină sau a o păstra pe cea veche. O persoană compară
beneficiile care ar putea fi aduse de o opţiune cu
beneficiile pe care altă opţiune le-ar aduce şi o selectează
pe aceea care este considerată că aduce cele mai mari
beneficii. Desigur, dacă este luată o decizie, beneficiile
alternativelor sunt uitate. Astfel, dacă o persoana alege să
nu urmeze o universitate, ea uită beneficiile aduse de
frecventarea acesteia. Cumpărarea unui nou automobil
determină renunţarea la beneficiile pe care le-ar aduce
surplusul de bani disponibil pentru a fi cheltuit în alte
moduri. Economiştii se referă la oportunităţile uitate ale

45
 unei alte foarte bune alternative ca reprezentând costul de
oportunitate: alternativa cea mai valoroasă care trebuie
să fie abandonată atunci când este făcută o alegere.
Costul de oportunitate este componentă a fiecărei decizii
şi activitate. Costul de oportunitate al citirii unei cărţi
este tot ceea ce s-ar putea face în schimb, probabil
vizionarea unui program la televizor, ascultarea unui
program muzical, o discuţie cu prietenii sau o
activitate fizică. Costul de oportunitate al frecventării
unei universităţi ar putea fi probabil angajarea pe un post
cu normă întreagă sau o călătorie în jurul lumii. Orice
alegere se face, presupune renunţarea la altceva.
De exemplu, să presupunem că o persoană
decide să urmeze o universitate la care costurile de
pregătire împreună cu toate celelalte cheltuieli sunt de
2000 u.m. Persoana în cauză renunţă deci la posibilitatea
de a lucra cu normă întreagă într-o activitate
economică şi astfel renunţă la un venit de aproximativ
8000u.m. Costul frecventării universităţii este deci de
2000u.m., cheltuieli directe plus 8000u.m. venitul la
care s-a renunţat (costul de oportunitate).
Viaţa este o secvenţă continuă de decizii, şi fiecare
decizie implică alegerea unui lucru în schimbul altuia
sau renunţarea la ceva pentru altceva. Persoana din
exemplul precedent care a ales să frecventeze
universitatea, poate alege un serviciu cu normă redusă.
Timpul dedicat universităţii va scădea dacă persoana se
dedică mai mult lucrului. Odată aleasă frecventarea
cursurilor, persoana trebuie să se gândească cât de
mult va studia. Apoi în timp ce studiază se gândeşte
permanent dacă să continue sau nu. De fapt, persoana
compară permanent beneficiul dedicării unui timp
suplimentar pentru studiu cu costul nededicării acelui
timp altei activităţi. Atâta timp cât beneficiul
suplimentar este mai mare decât costul suplimentar,
persoana îşi va dedica timpul studiului. Economiştii
spun că luarea deciziei presupune realizarea comparaţia
dintre costul marginal (suplimentar) şi beneficiul

46
 marginal (suplimentar).
Specializarea Specializarea:
De ce se realizează specializarea? Resursele fiind
limitate, trebuie să se cunoască modul în care vor fi
utilizate resursele pentru obţinerea celor mai bune
rezultate posibile. La nivelul societăţii şi de asemenea, al
individului este necesară specializarea în activităţi pentru
care costul de oportunitate este cel mai scăzut. Prin
specializare în activităţi în care costul de oportunitate este
mic şi apoi prin comerţul cu bunurile realizate, fiecare
ţară nu va fi nevoită să producă toate bunurile
economice necesare pentru satisfacerea tuturor
nevoilor. Prin specializare şi comerţ se permite
persoanelor, firmelor şi societăţilor să achiziţioneze
combinaţiile de produse care se obţin folosind resursele
disponibile şi care se găsesc sub curba posibilităţilor de
producţie.
Avantajul Avantajul comparativ:
comparativ Avantajul comparativ se referă la abilitatea unei
persoane sau unei naţiuni de a face ceva cu un cost de
oportunitate mai mic decât alta. Astfel, de exemplu,
Olanda are un avantaj comparativ în producţia de produse
lactate în timp ce Norvegia are avantaj comparativ faţă de
Olanda în producţia de peşte. De asemenea, dintre doi
studenţi, unul are avantaj comparativ în calculatoare,
celălalt în literatură. Avantajul comparativ depinde de
costul de oportunitate. Astfel, o firmă poate fi văzută ca
o organizaţie în care persoanele se specializează în
funcţie de avantajul comparativ. Aceasta permite
organizaţiei să obţină cele mai bune rezultate cu costuri
minime. De asemenea, naţiunile
prosperă dacă îşi folosesc resursele la producerea de
bunuri şi servicii pentru care deţin avantaje comparativ, pe
care le schimbă apoi cu altele. Specializarea în funcţie de
avantajul comparativ, urmată de comerţ (schimbul de
bunuri realizate), permite fiecărei societăţi şi fiecărui
individ să achiziţioneze bunurile şi serviciile dorite.

47
Fluctuaţiile 2.8. Fluctuaţiile activităţii economice
activităţii O problemă importantă a mişcării
economice macroeconomice o reprezintă determinarea caracterului
acesteia, evoluţia macroeconomică putând fi continuă,
armonioasă, echilibrată, uniformă sau discontinuă,
nearmonioasă, dezechilibrată şi neuniformă.
Evoluţia activităţii economice în ţările cu o
economie de piaţă perfect concurenţială trebuie să aibă
un caracter continuu, armonios şi echilibrat. În
condiţiile economiei de piaţă libere, agenţii economici
sunt motivaţi să producă datorită interesului individual
prin intermediul căruia ia naştere piaţa concurenţială. În
Legi şi paradigme argumentarea acestei afirmaţii se aduc mai multe legi şi
paradigme afirmate de-a lungul timpului:
Concurenţa • Concurenţa coordonează agenţii economici să
desfăşoare activităţi economice de producţie a bunurilor
economice şi a serviciilor care corespund cel mai bine
cererii solvabile a consumatorilor. În acelaşi timp,
concurenţa permite economisirea resurselor rare datorită
faptului că profiturile ridicate vor atrage noi producători
în aceste sectoare de activitate ceea ce va determina
creşterea ofertei, care în interacţiunea cu cererea solvabil
constantă va stabili un preţ de echilibru inferior, astfel că
preţurile vor manifesta o trend descrescător.
Legea debuşeelor • Conform legii debuşeelor formulate de J.B.Say,
orice creştere a ofertei de bunuri mărfuri creează o
creştere echivalentă a cererii. Altfel spus legea lui J.B. Sa
afirmă că orice produs creat oferă din momentul de timp
respectiv, un debuşeu altor produse pentru întreaga sumă
a valorii sale. Prin urmare nu există posibilitatea
apariţiei supraproducţiei deoarece se realizează
schimbul între produse bazat pe valoare, stabilindu-se un
echilibru automat între cerere şi ofertă, între fluxurile
materiale şi cele monetare, dar şi echilibrul necesar al
balanţei de plăţi pe termen lung. În acest context,
moneda îndeplineşte rolul de simplu intermediar al
schimbului, în accepţiunea lui J.B. Sa adevărata monedă
este compusă din produsele care se schimbă. De

48
 asemenea, în evoluţia activităţii economice pot
interveni doar dezechilibre parţiale, limitate la un
sector de activitate economică. Aceste dezechilibre sunt
perioade limitate şi benefice în care activităţile economice
se pot reconstitui pe baze mult mai solide, spontan, prin
respectarea regulilor economiei de piaţă şi fără
intervenţia statului.
În gândirea neoclasică echilibrul economic
perfect, atins ca rezultat al unei concurenţe depline, este
rezultatul dereglărilor spontane produse de piaţă ce
asigură o revenire la starea de echilibru anterioară. Prin
urmare, crizele sunt considerate stări intermediare care
se elimină atunci când piaţa îşi îndeplineşte rolul său de
regulator al activităţii economice.
De-a lungul istoriei evoluţia economiei, atât la
nivelul unităţii economice de producţie, cât şi la nivel
de ansamblu, s-a constituit într-o multitudine de procese
caracterizate prin manifestări comune în diferite perioade
de timp şi în aceeaşi perioadă de timp în mai multe ţări.
Manifestările specifice particulare care le-au
caracterizat au oferit posibilitatea de identificare a
caracterului evoluţiei în momente diferite de timp:
viteze inegale, momente de accelerare, de încetinire, de
stagnare (repaus), de creştere, descreştere, continuitate,
discontinuitate, de progres şi regres.
Alternarea momentelor de creştere cu cele de
scădere şi stagnare, a dezvoltării ascendente cu
dezvoltarea descendentă, a momentelor de progres cu
cele de regres a oferit posibilitatea caracterizării mişcării
economice ca având un caracter fluctuant, fluctuaţie care
reprezintă totalitatea mişcărilor de creştere şi
Fluctuaţiile descreştere a activităţii economice. Aceste fluctuaţii
economice economice se cuantifică prin variaţia unor indicatori
cum sunt: producţia, gradul de utilizare a capacităţii de
producţie, gradul de folosire a forţei de muncă ş.a.
Cauzele care au determinat fluctuaţiile economice, în
special apariţia momentelor de regres şi stagnare au fost
fenomenele naturale (seisme, secetă, inundaţii), dar şi de

49
 ordin social şi contextual (războaie, migraţii ale
populaţiei, conflicte sociale). Pe lângă aceste fluctuaţii s-
au identificat în societatea contemporană şi fluctuaţii
economice generate de cauze dependente de mecanismele
de funcţionare a vieţii economice. Fluctuaţiile activităţii
economice se deosebesc între ele atât prin cauzele care le
generează şi conţinutul acestora cât şi prin durata,
proporţiile şi caracterul consecinţelor lor. Cele mai
Forme ale importante forme ale fluctuaţiilor economice sunt:
fluctuaţiilor • fluctuaţiile sezoniere ale activităţii economice au
economice loc de obicei în cadrul unui an calendaristic, fiind
generate de cauze naturale sau sociale şi având un grad
mare de previziune. Un exemplu de astfel de activităţi
sezoniere îl reprezintă recoltatul unor culturi agricole,
semănatul ş.a. În plus se evidenţiază anumite variaţii
ale activităţii economice datorate existenţei unor
fenomene şi evenimente sociale, cum sunt tradiţiile şi
obiceiurile populare, sărbătorile religioase ş.a.;
• fluctuaţiile întâmplătoare sunt generate de
evenimente care apar aleatori cum sunt seismele şi alte
calamităţi naturale, diferite evenimente politice şi sociale;
• fluctuaţiile economice ciclice, sunt generate de
cauze economice dependente de mecanismul de
funcţionare al vieţii economice, sunt fluctuaţii agregate
şi apar cu o anumită regularitate.
Începând cu secolul al XIX-lea, a început să se
contureze cu tot mai mare claritate forma ciclică a
activităţii economice în ţările dezvoltate din Europa şi
Statele Unite ale Americii. În această perioadă a început
să se manifeste un nou fenomen economic denumit criză
economică de supraproducţie, fenomen care a continuat
şi s-a repetat la intervale de timp situate în jurul a zece
ani. Mişcarea ciclică a activităţii economice a fost
întreruptă de cel de al doilea război mondial şi de
urmările sale dramatice. După desfăşurarea acestui
război mondial, pe o perioadă de treizeci de ani, nu au
mai fost semnalate crize industriale, până în
anul 1973 când a izbucnit pe plan mondial o puternică

50
 de supraproducţie. De obicei, după o perioadă de
recesiune urmează o perioadă de avânt (economic)
economic. Aşa s-a întâmplat în Statele Unite ale Americii
în perioada de după cel de-al doilea război mondial, când
economia americană a cunoscut şase recesiuni (1948,
1953, 1957, 1973, 1980 şi 1990-1993), precedate de
boom economic. Crizele economice de supraproducţie
reprezintă o negare a legii debuşeelor, datorită faptului că,
supraproducţia de bunuri economice (oferta excedentară)
a exprimat un dezechilibru important care a pus
probleme capacităţii de autorestabilire a echilibrului
necesară pentru desfăşurarea eficientă a activităţii
economice şi valorificare superioară a factorilor de
creştere economică. Depăşirea acestor momente de criză
economică a fost realizată prin intervenţia statului. Prin
urmare, istoria a evidenţiat faptul că mişcarea şi evoluţia
economică se desfăşoară într-o formă ciclică. Cu alte
cuvinte, mişcarea şi evoluţia economică se desfăşoară în
cicluri şi reprezintă conexiunea istorică a ciclurilor
economice.
Evoluţia principalelor fenomene economice este
pulsatorie şi are un caracter ciclic. Expresie a
fluctuaţiilor ciclice, activitatea economică trece prin
faze cu caractere distincte care se derulează în aceeaşi
succesiune. Ciclicitatea, ca formă de mişcare a
activităţii economice, se poate caracteriza ţinând cont
de succesiunea şi repetabilitatea în timp a fazelor
ciclului economic, care se aseamănă de la un ciclu la
altul. În fiecare fază a ciclului, ritmul venitului naţional, a
producţiei agricole şi industriale, ocuparea forţei de
muncă prezintă caracteristici diferite. Evoluţia ciclică a
activităţii economice se poate evidenţia şi prin analiza
datelor statistice care exprimă activitatea la nivel
macroeconomic, prin eliminarea influenţelor generate
de modificarea preţurilor.
Pentru prima dată, conceptul de ciclu a fost
Ciclul economic folosit în astronomie, fizică şi biologie. Cuvântul ciclu
provine de la termenul grecesc „ciclos” care înseamnă

51
 cerc. În fizică, termenul ciclu exprimă totalitatea valorilor
succesive pe care le ia o mărime periodică în timpul
unui interval de timp. În tehnică ciclul evidenţiază
totalitatea stărilor succesive prin care trece un sistem
fizic, într-o transformare închisă. Prin ciclu cinematic se
înţelege intervalul de timp necesar pentru ca poziţia,
viteza şi acceleraţia elementului conducător al unui
mecanism să revină la starea iniţială. În geografie,
există conceptul de ciclul de eroziune, conform căruia
relieful trece printr-o succesiune de cicluri de eroziune,
fiecare ciclu cuprinzând stadiile tinereţe, maturitate şi
bătrâneţe. În economie, există mai multe aspecte ale
termenului. Astfel se vorbeşte despre ciclul de producţie,
ciclul economic, ciclul de afaceri, ciclul creşterii
economice. Ciclul de producţie reprezintă intervalul de
timp de la intrarea materiei prime sau semifabricatelor în
procesul de producţie până la obţinerea rezultatului
activităţii de producţie. Ciclul de producţie cuprinde:
• timpul necesar pregătirii operaţiilor tehnologice
(documentare tehnică şi tehnologică, aprovizionarea,
reglarea echipamentelor de fabricaţie);
• timpul necesar desfăşurării operaţiunilor tehnologice;
timpul necesar desfăşurării operaţiunilor tehnologice;
timpul necesar pentru efectuarea anumitor procese
naturale, cum sunt uscarea lemnului, fermentarea
alcoolului ş.a.;
• timpul necesar realizării efectuării calităţii produselor;
• timpul necesar transportului în cadrul procesului de
producţie;
• timpul de stocare temporară a produselor în vederea
prelucrării, controlului şi transportului în cadrul procesului
de producţie.
Termenul „ciclul economic” a fost utilizat pentru
prima dată de economistul Clement Juglar în anul 1860,
pentru a caracteriza evoluţia economică şi a evidenţia
faptul că viaţa economică se caracterizează prin
succesiunea perioadelor de avânt sau înflorire, criză şi
lichidare. În opinia economistului Alvin Hansen ciclul

52
 economic reprezintă fluctuaţia ocupării forţei de muncă,
volumului producţiei şi a nivelului preţurilor. Esenţa
ciclului constă în repetarea succesiunii schimbărilor.
După începerea unei mişcări economice orientată spre o
anumită direcţie, apare tendinţa de intensificare a
acesteia, devenind din ce în ce mai puternică,
continuând această tendinţă până la un anumit punct
dincolo de care forţele care au generat-o îşi diminuează
puterea, iar la sfârşit mişcarea începe să se desfăşoare în
sens opus. Studiile efectuate asupra fluctuaţiilor
macroeconomice au relevat faptul că activitatea
economică urmează perioade de expansiune, urmate de
perioade de contracţie, a căror succesiune repetată
formează mişcarea ciclică cu amplitudini variabile şi o
durată de maxim zece ani. Sintetizând studiile teoretice
ale economiştilor în domeniul ciclurilor economice, se
Trăsături evidenţiază existenţa mai multor trăsături caracteristice,
caracteristice ale care au caracter cumulativ:
ciclului economic • fiecare ciclu economic constituie o fluctuaţie
complexă a activităţii economice compusă din fluctuaţiile
ocupării forţei de muncă, fluctuaţia utilizării
echipamentului de producţie, fluctuaţia producţie la nivel
microeconomic şi macroeconomic, fluctuaţia preţurilor, a
ratei dobânzi, a venitului naţional ş.a.;
• ciclul economic cuprinde o succesiune de fluctuaţii
care conferă o semnificaţie fazelor şi altor momente
diferite ale mişcării economice.;
• ciclul economic se repetă cu o regularitate aleatoare
a succesiunii fluctuaţiilor. În cazul în care există o
anumită regularitate a periodicităţii mişcării economice,
iar fazele se succed în aceeaşi ordine, se spune că
periodicitatea este ciclică. Ciclicitatea este identică cu
periodicitatea repetată cu regularitate;
• ciclul este un sistem de fluctuaţii continue a
evoluţiei activităţii economice.
Fazele ciclului Marea majoritate a specialiştilor au considerat
economic faptul că ciclul economic este compus din patru faze:
Avântul • avântul sau faza ascendentă, faza prosperităţii, a

53
 lărgirii activităţii de producţie, faza de expansiune;
Scăderea sau faza • scăderea sau faza descendentă, de descreştere,
descendentă depresiune sau contracţie;
Faza de criză • faza de criză, care reprezintă punctul de maxim,
situat între prosperitate şi depresiune;
Reluarea sau • reluarea sau înviorarea care reprezintă punctul de
înviorarea minim, situat între depresiune şi prosperitate.
Economistul J. A. Schumpeter consideră că cele
patru faze ale ciclului economic sunt prosperitatea,
recesiunea, depresiunea şi refacerea. În prima fază a
ciclului economic, gradul de ocupare a forţei de muncă
creşte continuu cu rate de creştere descrescătoare (din ce
în ce mai mici). În perioada de recesiune, ocuparea forţei
de muncă se reduce cu o rată de scădere crescătoare până
se atinge faza de depresiune. De la acest punct de
echilibru care desemnează apariţia depresiunii şi până la
atingerea punctului de minim, are loc continuarea
reducerii gradului de ocupare a forţei de muncă, dar
cu rate de descreştere descrescătoare. De la punctul de
minim începe faza de refacere pe parcursul căreia gradul
de ocupare al forţei de muncă creşte într-un ritm crescător.
Trăsăturile fiecărei Fiecare fază a ciclului economic prezintă anumite
faze a ciclului trăsături care se manifestă cu o anumită intensitate.
economic: Prima fază a ciclului economic, de avânt,
prosperitate, înflorire sau expansiune reprezintă perioada
ciclului economic în care venitul realizat, venitul
consumat şi nivelul de ocupare al forţei de muncă sunt
ridicate sau se află în ascensiune, în
condiţiile utilizării majorităţii resurselor (volumul
utilizării resurselor este foarte scăzut). Se consideră că
expansiunea cuprinde în plus o anumită inflaţie, o scădere
a ratei dobânzii ce determină o dezvoltare puternică a
creditului, a operaţiunilor de bancă, de bursă. De
asemenea, în această fază a ciclului economic se
manifestă o cerere ridicată de bunuri economice de
consum, de bunuri capital şi servicii. Dintre toatele
fazele care compun ciclul economic, în această fază de
avânt se înregistrează cele mai ridicate niveluri ale

54
calităţii vieţii, ale standardului de viaţă şi a bunăstării
economice în general.
Boom-ul economic reprezintă un termen de
origine engleză, desemnând în sens restrâns perioadele
marilor speculaţii şi evidenţiind acele perioade de timp
în care există un înalt nivel de prosperitate. Termenul
este utilizat frecvent pentru evidenţierea acelei stări
foarte bune a economiei, pieţei comerciale, industriei,
celorlalte ramuri şi sectoare ale economiei. Aspectul
caracteristic al boom-ului economic îl constituie
creşterea rapidă şi puternică a tranzacţiilor, a afacerilor
ca efect al unei puternice creşteri a cererii şi a unei
accentuate dezvoltări economice.
Termenul „criză” provine din cuvântul grecesc
„Krizis”. În istoria economică precapitalistă, crizele au
reprezentat momente de timp de eliminare temporară a
echilibrului dintre producţie şi consum. Crizele au
fost în principal crize ale foamei, crize de subconsum
cauzate de calamităţi naturale (inundaţii, cutremure,
secete, epidemii) şi calamităţi sociale (războaie). Aceste
crize specifice perioadei de până în sec. al XIX-lea erau
în special crize de subproducţie şi de subconsum, aveau
caracter local sau parţial, nu aveau caracter ciclic,
periodicitatea mişcării economice nu avea o anumită
regularitate şi nu proveneau din mecanismul de
funcţionare a economiei, cauzele apariţiei crizelor erau
de natură extraeconomică.
Secolul al XIX-lea a însemnat pentru istoria
economică momentul de apariţie unui alt gen de crize,
denumite crize economice, care reprezintă din punct
de vedere al echilibrului general, ruptura bruscă şi
violentă a echilibrului dintre producţie şi consum, sau o
apariţie a dezechilibrelor parţiale (monetar, financiar,
comercial, bancar, industrial, agrar ş.a.). Pe lângă aceste
crize au apărut momentele de penurie, reprezentate de
deficite ale cantităţii din anumite bunuri economice şi
resurse, cum sunt combustibilii, energia, diferite materii
prime ş.a. Cauzele apariţiei şi existenţei acestor crize îl

55
 reprezintă ritmul accelerat al consumului de bunuri
economice în comparaţie cu ritmul regenerării naturale a
unor resurse ,în caracterul epuizabil şi finit al unor
resurse şi nu în ultimul rând „diversificarea” mult mai
lentă a resurselor în comparaţie cu creşterea
exponenţială a nevoilor umane.
Trăsăturile specifice Ruperea echilibrului dintre producţie şi consum a
crizei economice de fost denumită criză economică de supraproducţie,
supraproducţie caracterizată prin următoarele trăsături specifice:
• Crizele sunt de supraproducţie sunt acele stări ale
mişcării economice în care oferta este mai mare decât
cererea solvabilă sau decât puterea de absorbţie a pieţei şi
puterea de cumpărare a consumatorilor. Nu este o
supraproducţie cu caracter general, în raport cu volumul
total al nevoilor ce pot fi satisfăcute ci numai în raport
cu nevoile care pot fi satisfăcute în raport cu puterea
de cumpărare a cumpărătorilor. Supraproducţia de bunuri
economice de consum şi mijloace de producţie, are un
caracter relativ şi determină apariţia unui paradox: cu
toate că volumul producţiei a crescut, cererea solvabilă nu
este satisfăcută;
• Tendinţa generală a crizelor de supraproducţie au
tendinţa de generalizare, afectând toate sectoarele
principale ale economiei naţionale. Toate activităţile care
desfăşoară aceleaşi forme de producţie şi de repartiţie a
bunurilor economice şi a veniturilor sunt atinse de această
criză. Într-o societate deschisă, bazată pe comunicare, pe
diviziunea socială a muncii, pe concurenţa liberă şi pe
amplificarea interdependenţelor economice se manifestă
generalizarea crizelor de supraproducţie. Criza de
supraproducţie tinde să se transforme într-o criză
economică generală, care pe lângă producţie (creşterea
acesteia) cuprinde şi celelalte momente ale mişcării
economice (repartiţia, schimbul, sistemul monetar,
financiar, sistemul de credit). Cu toate că aceste crize de
supraproducţie au tendinţa de generalizare, există ramuri
de activitate economică în care apar crize parţiale
concretizate în scăderea producţiei, a gradului de

56
ocupare a forţei de muncă. Ţările mari exportatoare de
produse agricole sunt confruntate adeseori cu crize agrare
care se manifestă pe o perioadă mai mare de timp
decât crizele industriale;
• Crizele economice de supraproducţie sunt fenomene
economice periodice care se repetă cu o anumită
regularitate. Istoria economică evidenţiază faptul că în
decurs de173 de ani au avut loc 19 crize economice de
supraproducţie, repetarea acestora cu regularitate
conferind acestui tip de crize un caracter ciclic. Dar, pe
lângă aceste crize cu caracter ciclic, se manifestă şi crize
cu
caracter neciclic, cum sunt crizele energetice, de materii
prime ş.a. care exprimă insuficienţa unor categorii de
resurse şi posibilitatea accesului la acestea a unor agenţi
economici. Aceste crize se recunosc după creşterea
preţurilor şi introducerea unor restricţii la producerea
şi livrarea acestora şi sunt expresia inegalităţii
dezvoltării ramurilor de activitate;
• Crizele economice de supraproducţie sunt fenomene
deosebit de complexe care au început prin creşterea
numărului de falimente în domeniul bancar şi în sfera
bursei. Ele şi-au continuat manifestarea prin scăderea
preţurilor, a producţiei şi a circulaţiei bunurilor
economice de consum, în paralel cu creşterea şomajului,
a contradicţiilor economico-sociale, scăderea veniturilor
populaţiei, reducerea nivelului de trai şi a calităţii
vieţii, determinând creşterea dimensiunilor sărăciei.
La baza apariţiei crizelor de supraproducţie stau
erorile săvârşite de oameni şi anumite erori de ordin
obiectiv. În categoria erorilor produse datorită erorilor
umane sunt incluse erorile psihologice cauzate de
interpretări greşite ale realităţii şi previziuni nerealizate
sau erori politice (impozitele, taxe vamale), împiedicând
realizarea echilibrului. Erorile umane pot fi se
asemenea şi erori monetare (exces monetar, insuficienţă
monetară) sau erori are politicii de credite (exces sau
deficit de credit). În acest context, crizele nu s-ar putea

57
 produce dacă echilibru monetar ar fi perfect sau dacă
masa monetară ar fi adaptată perfect la nevoile
schimbului. Astfel economiştii gândirii clasice, urmaşi
ai lui D. Ricardo afirmă că supraproducţia sau umplerea
cu vârf a pieţei nu s-ar putea realiza dacă persoanele ar
respecta mecanismele naturale.
Depresiunea • Depresiunea se caracterizează prin reducerea
producţiei, scăderea preţurilor, scăderea gradului de
ocupare a forţei de muncă (creşterea şomajului).
Depresiunea reprezintă acea fază a ciclului economic în
care consumul pe locuitor, venitul produs pe locuitor
precum şi ocuparea forţei de muncă sunt situate sub
nivelul obişnuit, ceea ce semnifică existenţa unor resurse
(capacităţi de producţie, forţă de muncă) neutilizate.
Caracterizarea depresiunii se realizează şi prin
intermediul indicatorilor dinamica preţurilor şi nivelul
acestora, dinamica profiturilor şi a pierderilor înregistrate
de către firme, gradul intensităţii activităţii economice
ş.a.;
Recesiunea • Recesiunea reprezintă faza în care se produce
scăderea intensităţii vieţii economice, concretizat în
scăderea ritmului de creştere a volumului producţiei,
creşterea gradului de neutilizare a resurselor umane, a
capitalului real, scăderea salariilor şi a volumului
investiţiilor. Dacă concomitent cu stagnarea vieţii
economice se înregistrează accelerarea fenomenului
inflaţionist prin creşterea continuă a preţurilor şi
devalorizarea banilor, spunem că starea economică este
stagflaţia;
Faza de înviorare • Faza de înviorare (refacere, relansare) reprezintă acea
fază a ciclului economic în care are loc schimbarea
direcţiei evoluţiei economice. După ce au atins valoarea
cea mai scăzută, indicatorii macroeconomici
înregistrează un proces de revenire progresivă, de
reîncepere a activităţilor întrerupte de creşterea cererii şi a
producţiei, a activităţii economice în general. Deci,
înviorarea reprezintă prima fază a reorientării cursului
activităţii economice.

58
Criterii principale Există cinci criterii principale cu ajutorul cărora
pentru stabilirea şi se poate realiza stabilirea şi delimitarea fazelor
delimitarea fazelor ciclului economic: gradul de ocupare a forţei de
ciclului economic muncă, venitul real produs (volumul producţiei), venitul
real consumat (volumul consumului), profitul sau
pierderile înregistrate de activitatea economică şi
intensitatea activităţii economice. Dintre aceştia cei mai
importanţi sunt primii trei. Dacă aceşti indicatori,
manifestă o tendinţă de evoluţie în acelaşi sens, se
poate determina caracterul ascendent, staţionar sau
descendent al mişcării ciclice. Maximul şi minimul
activităţii economice reprezintă punctele critice de
delimitare
a fazelor ciclurilor economice. Astfel, perioada de timp
cuprinsă între punctul de minim şi cel de maxim
reprezintă expansiunea, iar intervalul de timp dintre
punctul de maxim şi cel de minim desemnează faza
denumită depresiune sau contracţie. Punctele de maxim
şi de minim reprezintă perioade de timp relativ scurte.
Punctul de minim reprezintă înviorarea, este o perioadă
scurtă de timp urmată de faza de expansiune sau avânt.
Punctul de maxim reprezintă perioada scurtă de timp
denumită recesiune sau criză care va fi imediat urmată de
depresiune sau contracţie.

Cauzele evoluţiei Cauzele evoluţiei ciclice a activităţii economice

ciclice a activităţii Originea evoluţiei ciclice a activităţilor industriale
economice pe termen mediu a reprezentat obiectul unor dezbateri
controversate în gândirea economică începând cu
secolul al XIX-lea. Literatura de specialitate
evidenţiază faptul că dezbaterile au avut ca obiectiv
crizele industriale, fiind axate în jurul a trei probleme
fundamentale: tendinţa capitalismului spre
supraproducţia de bunuri economice, tendinţa
capitalismului spre creşterea excesivă a sectorului
producător de bunuri capital în comparaţie cu producţie
de bunuri de consum şi tendinţa capitalismului către o
insuficienţă a cererii de bunuri de consum.

59
 J.B. Say reprezentant al şcolii economice clasice, a
formulat teoria sau legea debuşeelor care spune că
fiecare marfă îşi creează propria piaţă, (o cerere
echivalentă) asigurându-se folosirea deplină în orice
moment a factorilor de producţie disponibili,
mecanismele automate ale pieţei corectând
disproporţiile sau fenomenele negative care ar putea să se
manifeste într-un sector sau ramură de activitate. Totuşi
începând cu anul 1825 fluctuaţiile activităţii economice
au început să se intensifice şi crizele economice au
început să se repete cu regularitate la intervale de
aproximativ 10 ani, stare de fapt ce intra în contradicţie cu
legea debuşeelor care oferea încredere specialiştilor în
capacitatea economiei de a autoîntreţinere şi autoreglare.
În anii ’30, marea criză economică mondială a eliminat
încrederea în capacitatea de autoreglare a mecanismelor,
de posibilitatea acestora de asigurare a unui echilibru
între ocuparea deplină a forţei de muncă, economisiri şi
investiţii. Încercările de explicare a cauzelor acestei
mari crize au conturat ideea existenţei în sistemul
economic a unor mecanisme destabilizatoare, generatoare
Teorii ale evoluţiei de fluctuaţii ciclice ale activităţii economice. În
clasice ale literatura de specialitate se identifică numeroase teorii
economiei ale evoluţiei ciclice a economiei:
Teoria ciclului • Teoria ciclului reinvestiţional poartă amprenta
reinvestiţional economistului american G. Haberler, în opinia căruia
originea mişcării ciclice se află în procesul de
reproducere a capitalului fix. Înlocuirea capitalului fix
este un proces de mare amploare şi foarte intens în unele
perioade de timp, iar în altele lipseşte aproape în
totalitate. Alternanţa acestor perioade generează
modificări importante în variaţia ofertei şi cererii de
mărfuri.
Teoria marxistă a • Teoria marxistă a ciclului şi a crizelor
ciclului şi a crizelor economice. În opinia lui Marx, cauza fundamentală a
economice crizelor economice de supraproducţie o reprezintă
contradicţia sistemului economic capitalist, iar celelalte
cauze generatoare de crize

60
 sunt reprezentate de formele de manifestare a acestei
contradicţii fundamentale, cu referire la contradicţia
dintre producţie şi consum, dintre caracterul organizat al
producţiei la nivel microeconomic şi anarhia existentă în
cadrul producţii sociale, contradicţia dintre producerea şi
realizarea plusvalorii, contradicţia acumulării ş.a. În
conformitate cu teoria marxistă, capitalismul generează o
permanentă tendinţă spre supraproducţia generalizată. În
societatea capitalistă, supraproducţia este creată de
capital şi de munca salariată. Salariatul este creator de
supraproducţie deoarece valoarea produsă de acesta în
activitatea de producţie este superioară valorii forţei sale
de muncă, realizând în timpul de supramuncă
supraproducţie. Angajatorul (întreprinzătorul) denumit de
Marx, capitalist şi considerat „un fanatic al acumulării”,
este şi el tot un supraproducător, deoarece urmărind să
maximizeze plusvaloarea, acumulează şi ridică nivelul
capacităţii de producţie, promovează progresul tehnic şi
creşte în ritm accelerat capitalul fix. Modificarea
structurii capitalului real, determină reducerea ponderii
capitalului circulant şi respectiv a cererii de bunuri
economice. În cadrul acestei teorii se afirmă că
supraproducţia de mărfuri nu este absolută, nu se
manifestă în raport cu tendinţele societăţii ci în raport cu
cererea solvabilă. Practic, supraproducţia este relativă.
Fluctuaţia creditului • Fluctuaţia creditului este considerată ca sursă a
evoluţiei ciclice a economiei. Conform adepţilor teoriei
monetariste, ciclul economic este un fenomen monetar
cauzat de erorile politicii monetare. Teoriile monetariste
pun pe seama politicilor de credit adoptate de băncile
centrale, evoluţia ciclică a activităţii economice. În
concordanţă cu postulatele acestei teorii, creşterea
excesivă a creditului reprezintă unul dintre factorii care
încurajează investiţiile şi stimulează creşterea
economică. În acelaşi timp, creşterea semnificativă a
creditului produce ruperea echilibrului şi apariţia
recesiunii economice. Astfel, reducerea ratei dobânzii
în mod artificial, stimulează volumul de investiţii fără

61
 acoperire economică, proiecte care la un moment dat
nu vor putea fi realizate deoarece factorii de producţie
folosiţi sunt mai scumpi decât în evaluările iniţiale, iar
întreprinzătorii nefiind în posibilitatea de terminare a
obiectivelor îşi vor reduce investiţiile. Practic, în
mişcarea ciclică se instalează faza de recesiune
economică.
Teoria • Teoria subconsumului, se referă la repartizarea
subconsumului veniturilor în societatea capitalistă, în special la
caracteristica principală a acestei repartiţii şi anume
prezenţa inegalităţilor şi a fenomenelor de nedreptate şi
injustiţie. Aceasta se reflectă asupra diminuării veniturilor
şi menţinerea veniturilor scăzute pentru o parte a
populaţiei, ceea ce determină reducerea cererii de
bunuri economice şi servicii manifestată de această
categorie a populaţiei. Aceasta este urmată de o scădere
a producţiei de mărfuri însoţită de o scădere a gradului
de ocupare a forţei de muncă (creşterea şomajului) care
devine un factor principal al reducerii în continuare a
cererii, accentuând dezechilibrul pieţei şi agravând starea
de criză economică. Teoria subconsumului încearcă să
explice evoluţiile ciclice, pe baza insuficienţei cererii
solvabile, care atrage diminuarea ofertei şi creşterea
producţiei, determinând creşterea şomajului. În
consecinţă, scăderea gradului de ocupare conduce la o
reducere suplimentară a cererii, amplificând
dezechilibrul pieţei şi declanşarea crizei economice.
Teoria • Teoria supraacumulării de capital a fost elaborată de
supraacumulării de economistul Hayek în anul 1931. Potrivit teoria
capital acumulării suplimentare de capital, evoluţia ciclică a
activităţii economice se datorează fluctuaţiilor
volumului investiţiilor. Astfel, creşterea investiţiilor
stimulează cererea agregată şi generează un proces de
expansiune economică. Recesiunea intervine ca efect al
insuficienţei de lichidităţi pe piaţa factorilor de producţie,
în special în domeniul mijloacelor de producţie. Această
insuficienţă se transmite în întregului sistem economic,
în special când structurile de producţie create în faza de

62
 expansiune începe producţia şi plasează pe piaţă cantităţi
mari de bunuri economice care nu pot fi absorbite de
cererea agregată. În acelaşi context, alţi teoreticieni
explică instaurarea crizei economice nu prin lipsa
lichidităţilor, ci prin scăderea rentabilităţii investiţiilor,
deci a eficienţei elementelor de capital fix existent. J.A.
Schumpeter consideră că nivelul ridicat al randamentului
investiţiilor ample realizate într-o perioadă de timp relativ
scurtă de expansiune economică, determină
supraîncărcarea pieţei cu bunuri economice noi pe care
piaţa nu le poate absorbi. Prin urmare, cererea scade şi
faza de recesiune a economiei se instalează în toate
sectoarele economiei.
Teoria keynesistă a • Teoria keynesistă a mişcării ciclice explică ordinea
mişcării ciclice fazelor de prosperitate (expansiune) şi recesiune prin
intermediul relaţiilor de interdependenţă care se
stabilesc între previziunile angajatorului, evoluţia
productivităţii marginale a capitalului şi rata dobânzii.
Teoria implicării • Teoria implicării statului în economie. M. Friedman,
statului în economie ca reprezentant al curentului monetarist consideră că
oscilaţiile ciclice sunt cauzate de intervenţia statului şi nu
de mecanismele de funcţionare a economiei de piaţă.
Acesta afirmă că intervenţia statului în economie
produce dereglări ale circulaţiei monetare, fluctuaţiilor
producţiei şi a şomajului. Dereglarea circulaţiei
monetare se manifestă prin diferenţa dintre ritmul de
creştere economică şi ritmul de creştere a masei
monetare. Dacă ritmul de creştere a masei monetare este
mai mare decât ritmul de creştere a nivelului produsului
intern brut atunci se generează inflaţie. Aceasta duce la
scăderea puterii de cumpărare şi accentuează
neutilizarea unei proporţii a capacităţilor de producţie,
amplifică şomajul care determină apariţia recesiunii
economice.

Tipologia ciclurilor Tipologia ciclurilor economice

economice Datele statistice colectate de economiile
diferitelor ţări au permis pe baza analizelor, identificarea

63
 mai multor tipuri de cicluri economice care se
întrepătrund şi suprapun. Dintre acestea cele mai
importante sunt ciclurile lungi, denumite cicluri
Kondratiev şi ciclurile decenale.
Ciclurile • Ciclurile Kondratiev sau ciclurile lungi au fost
Kondratiev sau analizate de economistul rus, de la care provine numele
ciclurile lungi acestora. Ele se caracterizează prin existenţa alternativă
a două faze cu o durată aproximativă de 20 - 30 de ani
fiecare. O fază are caracterul ascendent, pe parcursul
căreia se realizează o creştere a investiţiilor, a
capitalului, gradului de ocupare a forţei de muncă, a
producţiei de bunuri economice, a veniturilor şi a
profiturilor. Cealaltă fază are un caracter descendent, pe
parcursul căreia se înregistrează o încetinire a ritmului de
creştere a investiţiilor, capitalului tehnic, gradului de
ocupare a forţei de muncă, a producţiei, veniturilor şi
profiturilor. Mai mulţi economişti au explicat în moduri
diferite alternarea acestor două faze.
Ciclurile lungi au la bază perfecţionările tehnologice şi
preluarea în circuitul economic de noi resurse. Potrivit
acestei afirmaţii, derularea unei activităţi intensive
presupune implicarea progresului tehnic şi tehnologic,
descoperirea şi atragerea în circuitul economic de noi
resurse şi creşterea reală a investiţiilor. Baza ciclurilor
lungi este reprezentată de evoluţia ciclică a cercetării
ştiinţifice şi inovării, precum şi interconectarea acestora
la ciclul schimbărilor structurale din economie. Impulsul
principal al expansiunii economice, al prosperităţii
generale îl constituie descoperirile ştiinţifice, invenţiile şi
inovaţiile. Istoria a evidenţiat de-a lungul timpului trei
cicluri economice lungi, a căror prime faze au fost legate
de importante descoperiri tehnico-ştiinţifice. Astfel,
prima fază (1788-1815) a primului ciclu lung (1788 -
1843) a fost dependentă funcţional şi structural de
fenomenele primei revoluţii industriale. Prima fază, de
prosperitate şi expansiune economică (1844 - 1872) a
celui de al doilea ciclu lung (1844 - 1900) a fost legată de
un nou fenomen tehnic, construcţia căilor ferate,

64
conturând practic un uriaş potenţial pentru investiţii.
Cea de a treia fază înfloritoare din punct de vedere
economic s-a derulat în perioada 1899 - 1920 şi a fost
legată de apariţia industriei electroenergetice, chimice şi
constructoare de maşini. Fazele descendente ale acestor
trei cicluri lungi, au fost în perioadele 1815 - 1843, 1879 -
1900 şi 1929 -1948. Prima fază descendentă a fost
determinată de adaptarea şi asimilarea noului sistem al
tehnologiilor de producţie din perioada respectivă a
primei revoluţii industriale. A doua etapă descendentă s-a
datorat reducerii ritmului de investiţii în domeniul
construcţiei căilor ferate, perioada ascendentă a
acestui ciclu evidenţiindu-se atât prin bunăstarea
generală cât şi prin blocarea sumelor uriaşe de capital
lichid ca rezultat al finalizării construirii sistemului
feroviar din Europa de vest. În continuare construcţia de
căi ferate s-a derulat pe alte continente, neexistând
suficiente posibilităţi pentru folosirea profitabilă a
capitalului lichid. Cea dea treia etapă descendentă a
ciclurilor lungi purtat amprenta crizei de supraproducţie
din jurul anilor ’30 şi a celui de-al doilea război mondial.
Conflictele militare, războaiele. Astfel, în perioadele de
pregătire a conflictelor militare volumul investiţiilor
efectuate de stat creşte, determinând creşterea gradului
de ocupare a forţei de muncă, şi astfel se realizează o
creşte nivelul general al veniturilor, al profitului şi
nivelului bunăstării generale. Restructurările economiei
din perioadele postconflictuale şi reducerea cheltuielilor
militare determină apariţia fazei descendente. Este
adevărat că în perioada războaielor napoleoniene,
cheltuielile implicate de stat în susţinerea campaniilor
militare au creat condiţiile expansiunii economice,
accelerând mutaţiile în sistemul economic generate de
prima revoluţie industrială. Se verifică astfel pentru
perioada 1858 -1843, ipoteza cheltuielilor militare. La
fel, ipoteza cheltuielilor militare realizează o acoperire
relevantă, dar cu intensitate mai mică a fenomenelor
succedate în timpul fazei descendente dintre anii 1844

65
 - 1873. În această perioadă au avut loc numeroase
conflicte militare, războiul civil din Statele Unite ale
Americii, războiul Crimeii, războaiele dintre Prusia şi
Austria, Prusia şi Danemarca precum şi dintre Prusia şi
Franţa (1871). Explicaţia ascensiunii economiei din cel
de al treilea ciclu lung este mai puţin convingătoare prin
ipoteza cheltuielilor militare. După cum se cunoaşte,
primul război mondial a început la sfârşitul acestei faze şi
a creat probleme grave economiei perioadei cuprinde între
1920 şi 1929.
Cumulând cele două tipuri de teorii se poate afirma că
prima perioadă ascendentă se datorează progresului tehnic
împreună cu pregătirile susţinerii conflictelor militare.
Ascensiunea celui de-al doilea ciclu se datorează
procesului de creare a infrastructurii feroviare,
pregătirile de război fiind de însemnătate redusă, în
timp ce al treilea ciclu datorează apariţiei electrificării,
industriei chimice şi construcţiilor de maşini, existenţa
fazei de ascensiune.
Modificarea producţiei şi rezervelor de aur, a circulaţiei
monetare în ansamblu. Potrivit concepţiilor existente la
sfârşitul secolului al XIX-lea, masa rezervei efective de
aur monetar este o funcţie de adaosurile anuale la
rezervele de aur din producţia proprie şi de volumul
comerţului. Datele statistice relevă faptul că în perioada
cuprinsă între 1850 şi 1890, rezerva de aur a crescut
considerabil, după care a scăzut până în jurul anului 1895,
dată la care a început o nouă creştere ce a durat până la
începutul primului război mondial. Modificarea
producţiei de aur a fost în concordanţă cu mişcarea
generală a preţurilor bunurilor economice şi serviciilor.
Susţinătorii acestei teorii sunt de părere că modificarea
rezervelor de aur monetar este generatoarea modificării
preţurilor bunurilor economice. Totuşi, se poate afirma
faptul că această sporire a producţiei de aur este rezultatul
descoperirilor de noi zăcăminte şi dezvoltării
tehnologiilor de extracţie. În acest context, cheltuielile de
producţie a aurului sunt dependente de nivelul general al

66
preţurilor produselor implicate în procesul de producţie
a metalului preţios şi astfel se poate afirma că
volumul producţiei de aur este efectul şi nu cauza
modificării preţurilor. Reducerea preţurilor determină
scăderea cheltuielilor de producţie a aurului, stimulându-
se producţia, care devine rentabilă, crescând din nou.
Această creştere va atrage după sine o nouă creştere a
preţurilor.
Prin urmare între producţia de aur şi nivelul general al
preţurilor mărfurilor există un sistem de dependenţă şi
interdependenţă. Astfel, dacă nivelul preţurilor bunurilor
economice creşte peste nivelul normal, producţia de
aur devine mai puţin rentabilă şi scade progresiv.
Creşterea rezervei de aur cu un ritm inferior creşterii
producţiei totale de mărfuri, semnifică faptul că oferta de
bunuri economice este mai mare decât oferta de aur şi
preţurile urmează să scadă. Nivelul scăzut al
preţurilor conduc la creşterea producţiei de aur,
mărindu-se volumul rezervei de aur într-un ritm superior
producţiei totale de mărfuri, determinând creşterea
preţurilor bunurilor economice.
Fluctuaţiile evoluţiei producţiilor agricole sunt
considerate factori importanţi ai alternanţei fazelor
ciclurilor lungi. În secolul al XIX-lea, viaţa economică a
fost dominată de agricultură, la fel cum se întâmplă şi
astăzi în multe ţări puternic dezvoltate din punct de
vedere economic, unde nivelul preţurilor produselor
agricole reprezintă un factor deosebit de important în
evoluţia ciclică a activităţii economice. Imediat după
terminarea celui de al doilea război mondial,
insuficienţa produselor agroalimentare a determinat
amplificarea fenomenului inflaţionist, care a fost
eliminat la sfârşitul anului 1948 de surplusul producţiei
agricole existente. Începutul secolului al XX-lea a
constituit, până în anul 1920 o perioadă de prosperitate
a agriculturii ca efect al creşterii rapide a populaţiei
mondiale şi desfăşurarea primului război mondial
(cererea mondială de produse agricole a depăşit oferta

67
 existentă). Creşterea permanentă a cererii de produse
agricole în această perioadă a determinat mărirea
producţiei în condiţiile creşterii costurilor de producţie
marginale. Preţurile produselor agricole au crescut mai
repede decât nivelul general al celorlalte bunuri
economice generând astfel creşterea preţurilor terenurilor
agricole. Expansiunea economică ce a urmat primului
război mondial a determinat introducerea în circuitul
agricol a noi suprafeţe de teren destinate agriculturii, în
condiţiile utilizării pe scară largă a mecanizării
agriculturii, datorată în principal apariţiei industriei
constructoare de maşini.
Ciclurile decenale • Ciclurile decenale au o durată de aproximativ zece
ani şi au fost analizate de foarte mulţi specialişti în
economie care au lăsat posterităţii o vastă literatură de
specialitate. La analiza ciclului economic decenal se
consideră existenţa a patru faze, denumite diferit în funcţie
de autorii care au studiat fenomenul. Indiferent de
denumirea fazelor, ciclului economic, acesta se
reprezintă grafic, pe axa verticală fiind luaţi în
considerare indicatorii macroeconomici ai activităţii
economice (venit naţional, ocuparea forţei de muncă),
iar pe axa orizontală, timpul. Ciclul decenal se
evidenţiază în principal prin faza de expansiune în care
există o conjunctură economică favorabilă, caracterizată
prin prosperitatea afacerilor, dinamica cererii pentru
bunuri de consum şi optimismul agenţilor economici.
Considerând că cererea de consum creşte în continuare,
se amplifică procesul investiţional don economie în
scopul modernizării şi extinderii capacităţilor de producţie
existente. Această anticipare a creşterii cererii reprezintă
factorul determinant al creşterii volumului producţiei şi al
gradului de ocupare a forţei de muncă. În această fază,
cererea este stimulată artificial pe mai multe căi şi se
realizează un volum mare de stocuri în perspectiva
desfacerilor viitoare cu câştiguri suplimentare. Creditele
se acordă uşor de către bănci agenţilor economici care
depăşesc limita normală (prudentă) de îndatorare,

68
extinzându-se creditul de consum. Creşterea cererii
agregate, influenţată şi prin sporirea masei monetare şi a
vitezei de rotaţie a monedei, determină o tendinţă lentă
de creştere durabilă a preţurilor. Creşterea preţurilor este
cauzată şi de intensificarea concurenţei pe piaţa factorilor
de producţie. În acest context, apariţia fenomenelor
inflaţioniste determină adoptarea de către stat şi agenţii
economici a măsurilor de reducere a cererii agregate şi
astfel volumul investiţiilor se diminuează. Scăderea
investiţiilor devine şi mai accentuată în acele domenii de
activitate în care capacităţile de producţie ale aparatului
productiv respectiv sunt mai mari decât cererea
solvabilă, determinând scăderea ratei profitului la noile
investiţii sub valorile previzionate. Reacţia imediată a
întreprinzătorilor o reprezintă stagnarea reînnoirii şi
modernizării capacităţilor de producţie. Astfel, se permite
intrarea într-o fază de criză a ciclului economic,
recesiunea. Semnalmentele apariţiei acestei faze constau
în exprimarea unor fenomene economice generate fie de
către guvern sau parteneri externi, măsuri care au rol
restrictiv, fie de dispariţia cauzelor care au stat la baza
expansiunii. În această fază se identifică tendinţa de
reducere a ratei profitului ca efect al creşterii costurilor
de producţie cauzate de scumpirea factorilor de producţie
şi creşterea volumului stocurilor. De asemenea, băncile
au tendinţa de restrângere a creditului, ridicând rata
dobânzii. Prin urmare, investiţiile se reduc şi
incertitudinea investitorilor se amplifică. Existenţa
acestor fenomene permite trecerea la o nouă fază a
evoluţiei ciclice, depresiunea. Aceasta reprezintă
încetiniri neplanificate ale ritmului de creştere
economică. P. Heyne afirmă că „recesiunea apare în
situaţia în care, din diferite motive, creşte numărul şi
profunzimea dezamăgirilor, fără creşterea calitativă şi
cantitativă a surprizelor pozitive. Scăderea venitului este
factorul care îi dezamăgeşte pe producători,
determinându-i să reducă producţia.”1 Fazele în care are
loc inversarea conjuncturii economice, determină firmele

69
 mai puţin dezvoltate să-şi înceteze activitatea sau să-şi
reducă autofinanţarea datorită scăderii cererii şi creşterii
costurilor de producţie. Creşterea şomajului generează
reducerea cererii care la început se manifestă asupra
bunurilor de folosinţă îndelungată, şi apoi asupra
factorilor de producţie şi bunurilor de strictă necesitate
(consum curent). Reducerea comenzilor cauzează
încetinirea dinamicii producţiei pe ramuri ale economiei
sau în ansamblul acesteia. Reducerea durabilă sau
menţinerea constantă a ritmului de creştere economică
în principalele domenii de activitate permite aprecierea
faptului că economia se află în faza de depresiune.
Această realitate coexistă cu creşteri absolute ale
rezultatelor activităţii în alte sectoare. Dacă volumul
activităţii economice pe ansamblu se reduce în mod
absolut (scăderea P.N.B.) şi pe o perioadă destul de
mare se apreciază că economia parcurge o fază de
depresiune.2 După cel de la doilea război mondial
economiile ţărilor dezvoltate au cunoscut doar o singură
stare de depresiune, în perioada 1974 - 1975, restul fiind
recesiuni. Încetinirea ritmului de creştere economică se
corelează cu restrângerea masei monetare şi cu reducerea
cursurilor titlurilor financiare. O atenuare a cererii
agregate de bunuri economice (în principal, bunuri
capital), accentuează prin efectul acceleratorului tendinţa
de reducere a producţiei, permiţând eliminarea progresivă
a surplusului de ofertă şi a stocurilor. În acest context,
agenţii economici sunt obligaţi să adopte politici de
promovare a produselor şi vânzărilor, de reducere a
costurilor prin modernizarea capitalului fix şi
îmbunătăţirea calitativă a celorlalţi factori de
producţie. Prin urmare se manifestă din nou o
impulsionare a procesului investiţional, care generează o
perioadă scurtă de cotitură în evoluţia economiei şi apoi o
nouă fază de expansiune a ciclului. Se revigorează
fenomenul investiţional, cu scopul reînnoirii capitalului
fix şi creării de noi capacităţi de producţie care
stimulează cererea de factori de producţie şi gradul de

70
 ocupare a forţei de muncă. Creşterea veniturilor
reprezintă premiza cererii de bunuri economice atât de
consum curent personal cât şi de bunuri capital
impulsionând din nou investiţiile. Astfel are loc
instaurarea unei noi faze de expansiune economică.
Într-un astfel de ciclu se întâlnesc manifestările de criză
şi recesiune, în care se disting fenomene negative în
menţinerea echilibrului şi încercări de determinare a
noilor echilibre, momentul de înviorare şi expansiunea.
Faza de înviorare împreună cu faza de expansiunea
definesc o evoluţie favorabilă pe ansamblul economiei,
evoluţie denumită boom economic.

Politici anticiclice Politici anticiclice

Guvernele ţărilor şi agenţii economici încearcă să
elaboreze şi să promoveze măsuri, politici şi strategii
pentru evitarea sau contracararea efectelor negative ale
cauzate de crize şi depresiuni. Pentru acestea se folosesc
instrumente, şi politici economice. Politicile anticriză
reprezintă o componentă importantă a politicii
economice generale şi cuprinde în structura sa politica
cheltuielilor publice, politica monetară, de credit şi
politica fiscală. Politica cheltuielilor publice este
promovată de guvern şi constă în creşterea cheltuielilor
publice de la bugetul de stat sau prin intermediul
emisiunilor monetare suplimentare realizate în perioadele
de criză şi de depresiune cu scopul creşterii cererii
agregate solvabile. Această măsură determină sporirea
producţiei şi trecerea la faza de expansiune. Cheltuielile
publice efectuate de guvern sunt îndreptate spre achiziţii
ale statului, investiţii cu caracter socio-cultural şi în
întreprinderi de stat. Politica monetară şi de credit
lucrează prin intermediul masei monetare, a ratei dobânzii
şi a creditului în general. În condiţiile de avânt (boom)
prelungit se ridică rata dobânzii, impunându-se restricţii
suplimentare la acordarea de credite şi se amplifică
controlul asupra masei monetare. Aceste măsuri au ca
obiectiv scăderea cererii de bunuri de consum, a

71
 volumului investiţiilor şi a activităţii economice în
ansamblul ei. În fazele de criză (recesiune) şi depresiune
se reduce rata dobânzii la credite urmărindu-se creşterea
volumului creditelor care se acordă, mărindu-se cantitatea
de bani în circulaţie. Aceste măsuri determină
stimularea, încurajarea cererii şi a investiţiilor, care
conduc la creşterea şi modernizarea capacităţilor de
producţie, la folosirea superioară a acestora, scăderea
şomajului şi creşterea producţiei (ofertei) de bunuri
economice şi servicii. Politica fiscală, prin intermediul
modificării nivelului impozitelor şi taxelor are scopul de
atenuare a fluctuaţiilor ciclice şi în special a
consecinţelor negative asupra dezvoltării economice şi
asupra standardului de trai şi nivelului calităţii vieţii
populaţiei. În acest sens, în perioadele de criză şi
depresiune, statul reduce impozitele pe venituri şi
taxelor impuse consumului de bunuri economice. Aceste
măsuri vizează creşterea veniturilor agenţilor
economici, a populaţiei în special, şi prin urmare
sporirea disponibilităţilor băneşti pentru consumuri de
bunuri economice, ,bunuri capital şi investiţii. În faza de
avânt economic se măresc impozitele pe venituri,
taxele impuse asupra produselor comercializate,
realizându-se venituri suplimentare la bugetul de stat
necesare acoperirii deficitelor bugetare acumulate în
fazele de recesiune şi depresiune. În acelaşi timp
utilizarea acestor pârghii fiscale urmăresc diminuarea
veniturilor nete disponibile, scăderea înclinaţiei spre
consum, a cererii agregate şi apoi a producţiei de bunuri
economice şi servicii.
Sunt deosebit de importante măsurile pe care ţările
dezvoltate din punct de vedere economic le-au întreprins
după cel de-a doilea război mondial cu scopul realizării
de modificări structurale care au limitat fluctuaţiile
cererii agregate, crescând gradul de stabilitate al acesteia.
Stabilizatorii Mecanismele instituţionalizate utilizate au fost denumite
automaţi ai cererii stabilizatori automaţi ai cererii agregate şi în principal
agregate sunt următorii:

72
 • Sistemul fiscal progresiv asupra veniturilor care
acţionează în sensul scăderii cererii şi consumului total în
perioadele de recesiune (criză) şi în scopul limitării
creşterii cheltuielilor de consum în faza de
expansiune. Prin urmare, sistemul fiscal progresiv
acţionează în sensul stabilizării cererii agregate;
• Generalizarea sistemului de acordare a asistenţei de
şomaj şi a ajutorului social pentru anumite categorii
ale populaţiei. Asistenţa de şomaj şi ajutorul de şomaj
sunt plătite din fondurile acumulate la bugetul de stat
prin contribuţiile angajaţilor şi ale patronatului. În
condiţiile fazei de avânt economic, cotizaţiile la fondul
de şomaj şi pentru sistemele de protecţie şi securitate
socială cresc direct proporţional cu nivelul alocaţiilor
sociale. Deci, venitul net disponibil pentru achiziţionarea
bunurilor de consum şi de investiţii are un grad ridicat
de stabilitate;
• Stabilizarea în cadrul anumitor limite, a
preţurilor, salariilor şi a celorlalte categorii de venit în
funcţie de evoluţia conjuncturii economice. Această
limitare se poate realiza prin acţiunea sindicatelor
muncitorilor, patronilor, prin politica economică a
guvernului de subvenţionare a preţurilor produselor
agricole şi a altor categorii de bunuri economice;
• Creşterea rolului firmelor mari, care dispun de resurse
importante şi realizează activitatea de investiţii în toate
fazele ciclului economic.
Criza anilor ’70 a determinat reanalizarea politicilor
economice anticriză cu scopul menţinerii stabilităţii
sistemului economiei de piaţă. În acest context, al
reconsiderării politicilor keynesiste, s-a apelat la
politicile orientate spre influenţarea ofertei. Conţinutul
politicilor de economie a ofertei se referă la
îmbunătăţirea sistemului stimulentelor acordate
producătorilor, pentru ca aceştia să crească oferta
agregată. Specialiştii propun două tipuri de politici
economice orientate în această direcţie:
• realizarea reformelor structurale orientate spre

73
 extinderea concurenţei şi liberalizării preţurilor prin
eliminarea sau reducerea influenţelor monopolurilor,
centrelor sindicale şi a oligopolurilor, care ar putea obţine
venituri stabile indiferent de faza ciclului economic şi de
modificarea ofertei;
• aplicarea unor măsuri (reducerea impozitului pe
profit, reducerea diverselor taxe) care să îmbunătăţească
perspectivele de beneficii economice ale producătorilor
de bunuri economice, orientându-i prin stimulare spre
creşterea ofertei.

Politici economice 2.9. Politici economice

Statul şi economia Statul şi economia
Raportul dintre stat şi economie reprezintă un
segment al unui ansamblu de relaţii care se stabilesc
între stat şi societatea civilă. De-a lungul timpului mai
mulţi istorici, filosofi, sociologi, geografi şi economişti au
încercat să definească noţiunea de stat. Astfel din
punctul de vedere al unui geograf, statul reprezintă un
teritoriu, juristul consideră statul ca fiind un sistem de
acte normative, sociologul vede statul ca diferenţă între
guvernanţi şi guvernaţi, iar economistul consideră statul
autoritatea principală de planificare. Termenul economie
provine de la cuvântul grecesc „oikonomia” format din
„oikos” care înseamnă casă şi „normos” care înseamnă
regulă sau ordine. Astfel, economia reprezintă ordinea în
comportamentul unei gospodării. Fernand Badhuin a
definit economia ca fiind „Ansamblul relaţiilor materiale
interne şi externe ale naţiunilor moderne, sistemul
general în care trăieşte o naţiune şi cadrul în care se
exercită activitatea precum şi economisirea de muncă,
bunuri şi venituri”.3 Economia reprezintă totalitatea
ramurilor economice dintr-o ţară, totalitatea relaţiilor
economice de producţie şi al forţelor productive, de
repartiţie şi consum.
Rolul economic al Rolul economic al statului s-a amplificat odată cu
statului dezvoltarea societăţii omeneşti. Statul se implică raţional
în viaţa economică, interacţionând cu mecanismele

74
 liberei concurenţe. Statul îşi îndeplineşte rolul său
economic implicându-se în viaţa economico-socială
prin:
• Administraţiile publice - Acestea oferă servicii
celorlalţi agenţi economici fără contraprestaţie directă
din partea clienţilor. Aceasta semnifică faptul că
serviciile respective nu sunt plătite direct de cei care
beneficiază de ele, fiind acoperite de sume de bani
provenite de la bugetul de stat, deci furnizate de întreaga
societate;
• Stat - Puterea publică este organizată,
instituţionalizată şi se exercită la scară naţională. Fiind
reprezentantul intereselor naţionale, statul susţine şi apără
aceste interese atât pe plan intern cât şi internaţional.
Statul este garantul proprietăţii private şi apărătorul
iniţiativei private, fiind considerat arbitru în
interacţiunea dintre interesele personale, de grup şi
interesele publice. Prin urmare, rolul statului este de
armonizare a societăţii civile în ansamblul său. Statul
elaborează, prin forul legislativ, regimul juridic al
proprietăţii şi al activităţii economice, precum şi cadrul
organizatoric şi instituţional necesar desfăşurării
activităţilor economice şi sociale;
• Calitatea pe care o deţine, aceea de agent economic,
cu scopul de a produce şi achiziţiona bunuri economice şi
servicii;
• Adoptarea, elaborarea, promovarea şi punerea în
aplicare a politicilor şi programelor economice.
Politica economică Politica economică reprezintă acţiunea conştientă
şi raţională a statului ce are ca punct de plecare nevoile
şi interesele generale ale societăţii şi care se
materializează prin definirea obiectivelor economice şi
sociale, stabilite cu scopul de a fi îndeplinite într-o
perioadă de timp.
În lucrarea sa „Teoria generală a folosirii mâinii de
lucru, a dobânzii şi a banilor”, din 1936, economistul
J.M. Keynes pune accentul pe importanţa definirii,
elaborării şi aplicării de către stat a unei politici

75
 economice. Keynes considera ocuparea deplină a forţei
de muncă ca fiind o problemă principală în economie
deoarece aceasta putea fi soluţionată doar printr-o
politică adecvată. Statul, în opinia lui Keynes, putea să
realizeze ocuparea deplină şi creşterea produsului intern
brut prin:
• politica de creştere a înclinaţiei medii spre consum
şi se redistribuire a veniturilor;
• politica fiscală (scăderea ratei dobânzii prin creşterea
masei monetare);
• politica creşterii cheltuielilor publice pentru consum şi
investiţii, chiar cu preţul creării unui deficit bugetar;
• politica schimbului economic internaţional, cu rolul
de a intensifica volumul exporturilor, prin reducerea
conştientă a valorii monedei naţionale la un nivel inferior
monedei externe. Prin acest efect de depreciere a ratei
de schimb se realizează reducerea şi chiar eliminarea
deficitului extern.
Implicarea statului în viaţa economică se face printr-un
Clasificarea ansamblu de politici economice. Politicile economice se
politicilor economice clasifică pe baza mai multor criterii:
1. După obiectivele finale dorite a se realiza:
1. politica de creştere şi dezvoltare;
2. politica de ocupare a forţei de muncă;
3. politica de stabilizare a preţurilor;
4. politica antiinflaţionistă;
5. politica de subvenţionare a exporturilor şi
de limitare a importurilor;
6. politica industrială.
2. După mijloacele utilizate la punerea în aplicare a
politicii:
1. politica promovată cu mijloace de reglare
indirectă:
• politica monetară;
• politica bugetară;
2. politica promovată cu mijloace directe asupra
mecanismelor economice:
• politica preţurilor;

76
 • politica de ocupare a forţei de muncă;
• politica veniturilor.
3. După intervalul de timp necesar îndeplinirii
obiectivelor politicilor economice:
1. politici conjuncturale:
• politica anticiclică;
• politica antiinflaţionistă;
• politica de relansare a activităţilor.
2. politici de restructurare a fundamentelor
funcţionării economiei:
• politica de amenajare a teritoriului;
• politica industrială;
• politica agrară;
• politica energetică.
4. După modul de influenţare a agenţilor economici de
către stat:
1. politici de îngrădire:
• politici de încadrare a creditului în
anumite limite;
• politica de creştere a nivelului
contribuţiilor sociale.
2. politici de modificare comportamentală a
agenţilor economici:
• politica ratelor dobânzilor preferenţiale;
• politica de acordare a primelor şi
subsidiilor;
• politica de creare a parteneriatelor în
activitatea economico-socială.
5. După doctrina economică care stă la baza politicii
economice:
1. politici ale ofertei, care favorizează
mecanismele economiei de piaţă libere;
2. politici ale cererii (Keynesiste).

Bugetul de stat. Bugetul de stat. Politica veniturilor şi cheltuielilor

Politica veniturilor şi publice
cheltuielilor publice Politica bugetară reprezintă concepţia şi

77
 ansamblul de acţiuni al statului întreprinse cu scopul de
a mobiliza veniturile bugetare şi de a le utiliza
corespunzător destinaţiilor prevăzute pentru a servi
echilibrului şi dezvoltării economico-sociale a societăţii.
Politica bugetară se realizează prin intermediul unui
sistem de legi financiare prin intermediul cărora se
stabilesc resursele şi cheltuielile şi se dă dreptul de
utilizare a veniturilor în scopul realizării obiectivelor
prevăzute. Politica bugetară este implementată prin
intermediul bugetului de stat, acesta fiind considerat
mijlocul principal de formare şi colectare a veniturilor şi
cheltuielilor anuale ale statului. Cuvântul buget
provine de la termenii francezi bouge şi bougette care
înseamnă punguţă. Termenul budget din limba engleză
avea sensul de pungă în care de obicei se aduceau la
parlament documentele referitoare la situaţia cheltuielilor
şi veniturilor statului. Pentru prima dată, documentul care
prezenta situaţia veniturilor şi cheltuielilor statului a fost
elaborat în anul 1215. De-a lungul timpului au fost
enunţate mai multe definiţii ale bugetului, printre care
aceea de „balanţă a trebuinţelor şi resurselor statului”
(J.B. Say) şi „actul prin care sunt prevăzute şi autorizate
încasările şi cheltuielile anuale ale statului sau altor
servicii pe care legile le subordonează aceloraşi reguli”
(Contabilitatea publică franceză - art. 5/31.05.1862).
Bugetul de stat a fost definit de Pierre Leroz ca fiind un
tablou evaluativ şi comparativ al încasărilor de realizat şi
al cheltuielilor de efectuat. În anul 1954, M. Le Henaff a
definit bugetul de stat ansamblul de legi elaborate de
instituţia guvernamentală care oferă în fiecare an dreptul
autorităţii guvernamentale să efectueze cheltuieli şi să
primească veniturile fixate chiar de aceasta.
În literatura de specialitate din România, „bugetul
de stat se prezintă sub forma unei balanţe economice în
care sunt prevăzute şi autorizate veniturile şi cheltuielile
anuale ale statului. El este un document de sinteză, un act
autorizat prin vot de către Parlament ce reflectă marile
categorii de resurse şi sarcini ale statului, constituind

78
forma principală de manifestare a politicii sale
financiare.”4 Din punct de vedere economico-juridic,
bugetul de stat reprezintă „actul în care se înscriu
veniturile şi cheltuielile probabile ale statului, pe o
perioadă de timp determinată, de obicei un an. Bugetul
de stat este, aşadar, o categorie economică legată de
existenţa statului şi a relaţiilor marfă-bani. Totodată,
relaţiile de mobilizare şi repartizare a resurselor statului
prin buget influenţate de acţiunea mecanismelor pieţei
libere.”5 Din perspectiva politico-economică şi juridică,
bugetul de stat se defineşte ca fiind un mijloc de acţiune
politică în condiţiile în care prin votul acordat în
Parlament, reprezentanţii acestuia controlează guvernul,
este un mijloc de acţiune economică şi socială deoarece
prin stabilirea impozitelor şi efectuarea cheltuielilor,
bugetul de stat reprezintă principalul instrumentul de
redistribuire a venitului naţional.
Veniturile bugetare includ încasările din
impozitele pe profit şi impozitele pe salarii, impozite
asupra patrimoniului, pe veniturile obţinute de
gospodării, taxa pe valoare adăugată, taxa vamală şi
resursele nefiscale. În categoria cheltuielilor bugetare
sunt incluse dotările statului, cheltuielile de funcţionare
a puterii publice, investiţii de capital care contribuie
la creşterea patrimoniului public, cheltuielile pentru
învăţământ şi educaţie, sănătate, cultură, protecţie socială,
cheltuieli pentru apărarea şi siguranţa ţării ş.a.
Perioada de timp pentru care se elaborează bugetul
de stat este de un an. Bugetul de stat este o previziune
deoarece conţinutul lui cuprinde evenimente care se
anticipează atât la capitolul venituri, cât şi la cel
cheltuieli. Deoarece bugetul de stat reprezintă un act
de previziune economico-administrativă şi un tablou
comparativ al veniturilor şi cheltuielilor, elaborarea
acestuia necesită respectarea unui set de principii:
• universalitatea, principiul conform căruia veniturile şi
cheltuielile se trec cu sumele lor globale;
• unitatea bugetară se referă la exprimarea sumelor

79
 globale veniturilor şi cheltuielilor într-un singur document
cu scopul de a conferi claritate şi a facilita evidenţierea
resurselor statului şi a destinaţiilor acestora;
• anualitatea reprezintă principiul potrivit căruia bugetul
se elaborează pe o perioadă de un an, perioadă în care
se încasează veniturile bugetare şi se efectuează
cheltuielile.
Execuţia bugetară într-o perioadă de timp, poate
fi echilibrată, dacă cheltuielile executate sunt egale cu
veniturile previzionate, excedentară, când veniturile
realizate sunt mai mare decât cheltuielile bugetare
efectuate şi deficitară în situaţia în care veniturile
bugetare colectate sunt mai mici decât cheltuielile
bugetare efectuate. Bugetul de stat trebuie adus la
cunoştinţa publicului, prin mijloacele de informare
mass-media, după aprobarea acestuia de către
Parlament.

Politica cheltuielilor Politica cheltuielilor şi veniturilor publice

şi veniturilor publice Bugetul de stat ocupă cel mai important loc între
mijloacele pe care statul le deţine cu rolul de a acţiona
asupra economiei. Prin politica bugetară se urmăreşte
consolidarea finanţelor publice şi stabilizarea
macroeconomică.
Politica bugetară este promovată de stat prin
bugetul de stat şi cuprinde acele obiective
fundamentale care se doresc a fi realizate prin
intermediul acestuia. De asemenea, cuprinde măsurile şi
acţiunile prin care statul efectuează cheltuielile bugetare
în scopul realizării creşterii şi dezvoltării economico-
sociale. Obiectivele prioritare ale politicii bugetare sunt
de regulă, accelerarea dezvoltării economico-sociale,
creşterea gradului de ocuparea forţei de muncă,
diminuarea şomajului, diminuarea fenomenului
inflaţionist, realizarea protecţiei sociale, eliminarea
factorilor de dezechilibru macroeconomic. O astfel de
politică se mai numeşte şi politica de relansare bugetară,
care se materializează în efecte ale cheltuielilor şi

80
 veniturilor bugetare, totalitatea acestor efecte fiind
cunoscute sub denumirea de multiplicator asupra
cererii totale, ofertei totale, venitului şi consumului.
Multiplicatorii relevă faptul că statul poate recurge prin
politica sa bugetară, simultan atât la cheltuieli cât şi la
venituri, efectul obţinut fiind unul global. În literatura
Multiplicatori de specialitate se întâlnesc următorii multiplicatori:
• Multiplicatorul de cheltuială publică, care constă în
creşterea cheltuielilor publice cu scopul de realizare a
creşterii cererii, stimulare a activităţii economice, a
ofertei, venitului şi consumului şi a gradului de ocupare a
forţei de muncă. În această situaţie veniturile bugetare
sunt constante ceea ce antrenează o creştere a deficitului
bugetar, finanţat prin împrumuturi.
• Multiplicatorul fiscal evidenţiază creşterea producţiei,
deci a ofertei de bunuri economice şi servicii, a venitului
în condiţiile în care se menţin constante cheltuielile
bugetare şi se reduc volumul veniturilor prin scăderea
impozitelor. Reducerea impozitelor are ca efect
încurajarea agenţilor economici, extinderea activităţii
acestora prin creşterea volumului de investiţii cu efecte
pozitive asupra gradului de ocupare a forţei de muncă, a
veniturilor şi nivelului de trai a populaţiei. Totuşi, pentru
depăşirea unei situaţii de recesiune a economiei, este mai
eficientă o politică de creştere a cheltuielilor publice
decât reducerea impozitelor, deoarece astfel cererea
totală este stimulată direct şi creşte mai intens. În situaţia
reducerii impozitelor, veniturile disponibile ale populaţiei
cresc, acestea putând fi cheltuite doar parţial, restul fiind
economisite. Prin urmare, se constată o creştere mai lentă
a cererii totale.
• Multiplicatorul bugetului echilibrat exprimă creşterea
ofertei, deci a nivelului producţiei, prin creşterea simultană
şi în proporţii egale atât a veniturilor cât şi a cheltuielilor
bugetare. Activitatea economică este influenţată de
bugetul de stat şi depinde de masa monetară aflată în
circulaţie şi de schimburile internaţionale.
Unul dintre rolurile cele mai importante ale

81
 bugetului de stat este diminuarea fenomenului
inflaţionist. Astfel, inflaţia poate fi redusă printr-o
scădere a cererii totale obţinută prin diminuarea
cheltuielilor publice sau creşterea veniturilor bugetare
(realizarea unui excedent bugetar). Un alt rol îndeplinit
de bugetul de stat îl reprezintă asigurarea bunăstării
populaţiei prin creşterea securităţii sociale. Aceasta se
realizează prin finanţarea cheltuielilor sociale şi a altora
care sporesc gradul de bunăstare al populaţiei (instruirea,
educaţia, cultura spirituală, urbanizarea, alocaţiile de
şomaj, îmbunătăţirea infrastructurii, lupta împotriva
delicvenţei).
În situaţia în care o ţară se confruntă cu o
situaţie dificilă, a cărei depăşire necesită investiţii
masive de capital din partea statului, acesta se implică
efectuând cheltuieli peste nivelul veniturilor bugetare.
Aceasta se realizează prin atragerea de fonduri financiare
(împrumuturi) care produc datoria publică. Avantajul îl
reprezintă faptul că deşi se stimulează dezvoltarea
economică, pentru acoperirea necesarului de bani statul nu
recurge la creşterea impozitelor, păstrând constant nivelul
veniturilor şi consumului populaţiei. Direct
proporţională cu datoria publică este gradul de
îndatorare, care se determină ca raport între datoria
publică şi produsul naţional brut. Datoria publică este
structurată în datorie internă şi datorie externă, în funcţie
de sursa împrumuturilor derulate de stat. De obicei, statul
acordă o importanţă crescută datoriei interne prin emiterea
de obligaţiuni, bonuri de Trezorerie ş.a., deoarece
aceasta participă la finanţarea nemonetară a deficitului
bugetar. Datoria a statului se contractează de Trezorerie
conform legislaţiei în vigoare la momentul de timp
respectiv. Îndatorarea externă poate să nu fie rezultatul
deficitului bugetar (aşa cum este îndatorarea internă) ci
rezultatul deficitului comercial şi are loc cu scopul
întăririi rezervelor de schimb.
În România, bugetul de stat reprezintă mijlocul
prin care se formează fondul de resurse financiare ale

82
 statului, care cuprinde bugetul administraţiei centrale
de stat şi bugetele locale.
Veniturile bugetului de stat sunt provenite în
principal din veniturile fiscale care sunt clasificate
după modul de percepere în impozitele directe şi
impozitele indirecte. Impozitul este o plată bănească
nerambursabilă, obligatorie făcută de persoanele fizice
şi juridice, fără contraprestaţie directă şi imediată.
Obligaţia de plată decurge din legislaţia în vigoare şi are
ca scop formarea veniturilor bugetare. Impozitele directe
se încasează direct de la persoanele fizice sau juridice
pentru veniturile sau bunurile impozitate. În această
categorie intră impozitul pe profit, impozitul pe salarii,
impozitul pe sumele obţinute din vânzarea activelor
firmelor, impozitul pe dividende, impozitul pe proprietate,
ş.a. Impozitele indirecte se includ în preţul mărfurilor şi
serviciilor, sunt încasate în momentul vânzării acestora şi
suportate de consumatorii acestora la cumpărarea
bunurilor lor. În categoria impozitelor indirecte se includ
taxa pe valoare adăugată, taxele vamale, accizele, taxele
de timbru, majorări, penalizări ş.a. Veniturile nefiscale au
ca sursă principală vărsămintele din profitul net al Băncii
Naţionale a României, vărsămintele regiilor autonome,
ale instituţiilor publice ş.a.
Cheltuielile bugetului În cheltuielile bugetului de stat sunt incluse în
de stat principal:
• cheltuieli pentru finanţarea acţiunilor sociale şi
culturale;
• cheltuieli pentru sănătate, cercetare, învăţământ,
cultură, artă, activităţi sportive de masă; cheltuieli
pentru autorităţile publice (organele autorităţii
legislative, ale autorităţii judecătoreşti, ale autorităţii
executive şi alte organe ale autorităţii publice);
• cheltuieli pentru apărarea naţională;
• cheltuieli pentru păstrarea ordinii publice;
• cheltuieli pentru finanţarea unor obiective de
investiţii importante în politica de dezvoltare economică a
statului, cum sunt construcţia centralelor de producere a

83
 energiei electrice, irigarea unor suprafeţe de teren agricol,
susţinerea unor activităţi de exploatare minieră,
combaterea poluării mediului înconjurător şi a eroziunii
solului, construcţia de locuinţe, dezvoltarea
infrastructurii rutiere şi feroviare, administrarea
aeroporturilor şi porturilor maritime şi fluviale, finanţarea
programelor de cercetare ştiinţifică în domeniul protecţiei
mediului înconjurător şi amenajării teritoriului ş.a.
• asigurarea fondurilor de protecţie socială destinate
pensiilor, alocaţiilor, burselor, ajutoarelor sociale ş.a.

Politici fiscale şi Politici fiscale şi politici monetare

politici monetare Politica fiscală a statului reprezintă un ansamblu
de măsuri şi acţiuni referitoare la importanţa impozitelor
în ansamblul veniturilor bugetare, tipologia impozitelor,
modul în care sunt percepute şi folosite ca pârghie de
stimulare a vieţii economico-sociale şi dezvoltare a
creşterii economice. Sistemul fiscal reprezintă un
compromis între dorinţa de a aduna cât mai mulţi bani la
bugetul de stat şi echitate socială, în sensul de a echilibra
contribuţia fiecărei persoane cu capacitatea acesteia de
plată. Politica fiscală are rolul de a determina veniturile,
de a finanţa cheltuielile şi de a proteja pe cei neajutoraţi.
Caracteristici ale O politică fiscală se evidenţiază printr-o serie de
politicilor fiscale caracteristici:
• Proces deosebit de complex, elaborarea politicii
fiscale este condiţionată de eficienţa acţiunilor
promovate prin care se doreşte reducerea fluctuaţilor, a
instabilităţii economice, protejarea veniturilor
consumatorilor şi stimularea dezvoltării. Impozitele
influenţează activitatea economică, investiţiile, consumul
şi modifică repartiţia iniţială a veniturilor;
• Sistemul fiscal este dependent de sistemul veniturilor
şi cel al impozitelor. Impozitul este o funcţie crescătoare
ce are venitul drept variabilă, creşterea venitului
determinând creşterea impozitului cu rate de creştere
diferite. Deoarece există trei situaţii posibile, trebuie
determinată care dintre acestea este cea mai raţională.

84
Pentru aceasta se determină rata marginală de impunere
fiscală care arată cu cât creşte impozitul dacă venitul
creşte cu o unitate.
rmg = ∆ I / ∆ V, unde rmg – rata marginală de impunere
fiscală, I – impozitul şi V – venitul.
Între rata de impunere fiscală (r), impozit (I) şi venit (V)
există următoarea relaţie: I = r x V.
• Elaborarea politicii fiscale trebuie să ia în
considerare posibilele efecte ale majorării sau reducerii
impunerii fiscale, atât pe termen scurt cât si pe termen
mediu şi lung. Dacă se doreşte creşterea cheltuielilor
publice şi suportarea acestora prin mărirea impozitelor, se
reduc veniturile agenţilor economici, dar se diminuează
inflaţia. Dacă se reduce presiunea fiscală (diminuarea
impozitelor) atunci ia amploare deficitul bugetar care
trebuie acoperit prin împrumuturi, rezultând datoria
publică cu alte consecinţe negative. Pe termen lung, este
favorabilă aplicarea unui nivel scăzut de impozitare
deoarece prin favorizarea investiţiilor va determina
creşterea bazei de impozitare, conducând la mărirea
veniturilor bugetare.
• Politica fiscală se evidenţiază prin progresivitatea
impozitelor directe, conform căreia rata de impunere
creşte direct proporţional cu venitul impozabil. Astfel,
progresivitatea creşterii impozitelor reprezintă un
instrument de echitate fiscală, de redistribuire a
veniturilor şi un element fundamental al susţinerii
cererii. Se are în vedere impozitarea redusă a
persoanelor sărace şi creşterea ratei de impunere asupra
veniturilor celor bogaţi. Această creştere, însă are o
limită, denumită rată optimă de impunere fiscală,
dincolo de care devine dăunătoare economiei. O rată de
impunere superioară acestui prag îngrădeşte şi
descurajează agenţii economici, scăzând volumul
investiţiilor şi deci baza de impozitare. De asemenea, o
rată de impozitare ridicată favorizează evaziunea
fiscală şi orientarea agenţilor economici spre activităţi care
beneficiază de anumite facilităţi fiscale, fraude fiscale cu

85
 efecte negative directe asupra încasărilor fiscale şi
evident a evoluţiei produsului naţional brut.
În literatura de specialitate se întâlneşte şi
conceptul de impozit negativ, potrivit căruia se realizează
distribuirea secundară a veniturilor prin transferuri.
Conform acestui sistem, impozitele plătite de persoanele
bogate sunt distribuite săracilor sub formă de alocaţii care
le asigură un venit minim. Practic, prin utilizarea acestui
sistem se recunoaşte existenţa sărăciei, nevoia de a veni
în ajutorul celor săraci.
În România prin politica fiscală elaborată şi
aplicată în ultimii ani s-a urmărit, prin sistemul de
impunere diferenţiată, stimularea dezvoltării unor ramuri
de activitate, înfiinţarea de firme mici şi mijlocii,
extinderea sectorului privat, încurajarea investitorilor
străini pentru creşterea capitalului în economie.
Politica monetară este definită de literatura de
specialitate ca fiind ansamblul de măsuri şi acţiuni
întreprinse de Banca Centrală (Banca Naţională) şi
Trezorerie asupra masei monetare şi activelor financiare
cu scopul orientării pe termen scurt şi mediu a
economiei. Totalitatea regulilor pe care Banca Centrală le
impune celorlalte institute financiare, de credit şi societăţi
de asigurări au ca scop îndeplinirea obiectivelor de
performanţă generale ale economiei naţionale între care
se evidenţiază restructurarea, stabilitatea
macroeconomică, dezvoltarea relaţiilor economice
internaţionale ş.a.
Politica monetară este promovată în scopul
organizării profesiunii bancare astfel încât să se asigure
protecţie deponenţilor şi să se evite eventualele riscuri
care ar pute provoca disfuncţionalităţi ale sistemului
monetar şi de credit. Politica monetară urmăreşte
realizarea obiectivelor economice fundamentale prin
intermediul existenţei unui anumit volum al masei
monetare şi în anumite condiţii ale creării acesteia.
Politica monetară trebuie să asigure echilibrul atât în
plan monetar cât şi în planul riscului angajării în

86
operaţiuni delicate cu grad ridicat de risc.
Politica monetară internă se realizează prin reglarea
cererii de monedă de schimb şi de plată, urmărindu-se
printre altele stabilitatea preţurilor, dezvoltarea
economică şi creşterea gradului de ocupare a forţei de
muncă.
Politica monetară externă doreşte să realizeze
dinamismul schimburilor de capitaluri în scopul
reechilibrării balanţei de plăţi şi să identifice acele căi
de rezistenţă împotriva presiunilor valutare externe.
Politica monetară se realizează prin intermediul
următoarelor instrumente: scontarea, rescontarea,
tranzacţiile de titluri pe piaţa deschisă, variaţiile
nivelului cotelor obligatorii, plafoanele de credit şi rata
de refinanţare bancară.
Scontarea reprezintă actul prin care o bancă
achiziţionează de la clienţii acesteia, la vedere şi înainte
de scadenţă creanţe pe termen scurt (trate, cambii, bilete
la ordin), oferindu-le acestora suma înscrisă pe titlul de
creanţă din care se scade comisionul plus o dobândă
aferentă duratei de timp rămase până la scadenţă.
Valoarea procentuală a dobânzii percepute se numeşte
scont.
Rescontarea reprezintă operaţiunea de
achiziţionare de către Banca Centrală (Naţională sau
de emisiune) de la băncile comerciale, a efectelor de
comerţ scontate deja de băncile comerciale, operaţiune
care se efectuează înainte de scadenţă şi la vedere. Taxa
rescontului reprezintă nivelul dobânzii pe care Banca
Centrală o calculează în momentul rescontării titlurilor
de credit de către băncile comerciale care anterior au
scontat titlurile de la clienţii lor. Rescontarea este
considerată o favoare acordată băncilor comerciale şi nu
un drept al acestora.
Între nivelul taxei de rescont şi volumul
creditului există o legătură invers proporţională. Astfel
dacă taxa rescontului scade, creşte nivelul creditelor şi
deci a volumului investiţiilor în economie. Taxele de

87
 rescont sunt mai mici decât nivelul scontului, băncile
comerciale stabilind nivelul scontului în funcţie de taxa
rescontului.
Instrument de politică monetară, tranzacţiile
titlurilor de „open market” creează reglarea volumului
de lichidităţi în funcţie de nevoile sistemului economic
şi evitarea fluctuaţiilor dezordonate ale masei monetare.
Acest instrument este folosit de Banca Centrală
deoarece tranzacţiile efectuate între băncile comerciale
generează excedente sau deficite de lichidităţi. Pentru a
reduce excedentul de lichidităţi, Banca de Emisiune
cedează pe piaţa monetară un procent din efectele publice
(creanţe asupra Trezoreriei) sau cele private (creanţe
asupra economiei), iar achiziţiile efectuate de agenţii
economici are ca efect reducerea masei monetare. Dacă
pe piaţa monetară există un deficit de monedă, Banca
Centrală achiziţionează efecte publice sau private deţinute
de băncile comerciale, punând astfel în circulaţie masă
monetară suplimentară.
Politica banilor ieftini este utilizată în condiţiile în
care produsul naţional brut este realizat într-o anumită
proporţie datorită folosirii incomplete a capacităţilor de
producţie şi în condiţiile unui şomaj destul de ridicat.
Această politică constă în ansamblul de măsuri care
sunt întreprinse cu scopul de a ieftini creditul, a-l face
uşor de obţinut şi rambursat. Diminuarea ratei
dobânzii se obţine prin creşterea ofertei de bani. Aceasta
se poate realiza prin reducerea taxei scontului, reducerea
ratei legale de rezervă, cumpărarea de către Banca
Centrală a hârtiilor de valoare de la populaţie şi băncile
comerciale ce au ca efect sporirea rezervelor
suplimentare ale sistemului băncilor comerciale.
Politica banilor scumpi constă în diminuarea
posibilităţilor de obţinere a unui credit, în condiţiile în
care costul acestuia creşte (dobânda la credite creşte).
Scumpirea creditului se face pe seama reducerii
ofertei de bani, care antrenează creşterea ratei dobânzii.
Această politică se foloseşte în situaţia în care nivelul

88
 produsului naţional brut generează inflaţie prin cerere. În
acest caz, Banca Centrală vinde hârtii de valoare pe piaţa
deschisă către populaţie şi băncile comerciale şi impune
ridicarea ratei legale de rezervă, toate acestea având ca
efect reducerea ofertei de bani, creşterea nivelului
dobânzii care determină restrângerea investiţiilor şi a
cheltuielilor totale, deci reducerea inflaţiei.

Venitul, consumul, 2.10. Venitul, consumul, investiţiile

investiţiile Specificitate
Venitul global Venitul global al unui agent economic se defineşte
ca surplusul valorii producţiei vândute, într-o perioadă de
timp, care depăşeşte costurile primare din perioada de
timp respectivă. Costurile primare sunt reprezentate de
costurile factoriale (cheltuielile efectuate pentru plata
serviciilor aduse de factorii de producţie) împreună cu
costurile de întrebuinţare (sumele de bani plătite altor
agenţi economici pentru achiziţiile de factori de producţie
necesari derulării activităţii economice). Venitul global
(total) al unui agent economic se determină ca diferenţă
între cifra de afaceri (valoarea volumului total al
vânzărilor) şi costurile primare.
Veniturile obţinute de agenţii economici
reprezintă baza reluării activităţii productive cu scopul
obţinerii de bunuri economice şi servicii care să
satisfacă nevoile indivizilor.
Forme ale venitului La nivel macroeconomic există următoarele
la nivel forme de venituri: venit personal, venit disponibil şi
macroeconomic venit naţional.
• Venitul personal reprezintă veniturile indivizilor ca
urmare a unei activităţi desfăşurate, la care se adaugă
şi transferurile de la guvern şi firme.
• Venitul personal disponibil reprezintă acea parte din
venitul personal care rămâne la dispoziţia individului
după plata impozitului pe venit şi a celorlalte contribuţii
obligatorii. Constituie sursa fondurilor băneşti necesare
achiziţionării de bunuri economice şi servicii, precum şi
baza economiilor populaţiei. Astfel, între nivelul

89
 venitului personal şi cererea de bunuri şi servicii există
o relaţie direct proporţională. Venitul disponibil pune în
evidenţă veniturile pe care gospodăriile le pot utiliza atât
pentru cumpărarea de bunuri şi servicii necesare
satisfacerii nevoilor personale cât şi pentru
economisire.
• Venitul naţional reprezintă suma veniturilor personale
la care se adună profiturile obţinute de societăţile
anonime, cotizaţiile pentru asigurările sociale şi
excedentele de salarii, şi din care se scad transferurile
efectuate de firme şi de stat, dobânzile la împrumuturile de
consum şi dividendele. Prin sistemul de impozitare a
veniturilor o parte a acestora se redistribuie, fiind preluată
de puterea publică şi constituie principala sursă a
veniturilor bugetare destinate acoperirii cheltuielilor de
învăţământ, cultură, sănătate, administraţie, apărarea
naţională, ordinea şi siguranţa publică ş.a. Etapele pe
care le parcurge venitul naţional sunt crearea, repartiţia
şi utilizarea. Repartiţia venitului naţional este formată din
distribuirea şi redistribuirea venitului. Repartiţia este
specifică fiecărei ţări în ceea ce priveşte destinaţiile şi
ponderile diferitelor categorii de venituri. Venitul
naţional al ţărilor cu economie de piaţă se repartizează în
proporţii diferite proprietarilor factorilor de producţie
sub formele de salariu, profit, dobândă şi rentă.
Veniturile disponibile ale persoanelor fizice şi juridice
sunt utilizate pentru cumpărarea bunurilor şi serviciilor
necesare traiului. Astfel, orice consum se bazează pe
existenţa unui venit sub formă bănească.
Consumul Consumul reprezintă folosirea bunurilor
economice şi serviciilor de către populaţie şi stat cu
scopul satisfacerii nevoilor personale şi colective.
Consumul este considerat actul final al activităţii
economice, scopul oricărei activităţi productive,
asigurând existenţa indivizilor, dezvoltarea personalităţii
şi satisfacerea nevoilor societăţii. Acesta reprezintă ultima
etapă parcursă de venitul disponibil al populaţiei. K.
Marx a afirmat despre consum „că induce imboldul

90
 pentru producţie, fixează în mod ideal obiectul
producţiei, ca imagine interioară, ca necesitate, ca mobil
şi ca scop. El creează obiectele producţiei într-o formă
subiectivă. Fără trebuinţă nu e nici producţie. Dar
tocmai consumul reproduce trebuinţa”.7 În acelaşi
context M. Keynes scria: „Consumul este singurul scop şi
singura ţintă a oricărei activităţi economice”.8
Formele consumului În funcţie de mai multe criterii consumul îmbracă
mai multe forme:
• După subiecţii consumului, există consum privat
care se concretizează într-un individ, gospodărie, familie
şi consum public care constă în consumul final
guvernamental şi consumul altor instituţii componente
ale statului;
• După natura bunului care face obiectul consumului,
există consum material (de bunuri materiale care oferă
satisfacţie) şi consum nematerial (servicii).Consumul
material se clasifică în consum de produse alimentare
şi consum de produse nealimentare;
• După durata de timp necesară consumului bunurilor,
consumul se clasifică în consum propriu-zis (de bunuri de
folosinţă curentă), prin care bunurile îşi pierd utilitatea
printr-o singură utilizare, şi consum de bunuri de
folosinţă îndelungată, care cuprind bunurile ce se uzează
treptat pe parcursul unei perioade mai îndelungate de
timp;
• După modul de procurare a bunurilor şi serviciilor
utilizate, consumul se divide în consum de bunuri
marfare şi autoconsum.
Consumul personal Consumul personal este o componentă
principală a calităţii vieţii, a nivelului de trai. Gradul
de satisfacere a multiplelor nevoi ale indivizilor este
evidenţiai de volumul, structura, calitatea şi dinamica
consumului.
Indicatorul denumit consumul pe locuitor,
7
Marx, K., Bazele criticii economiei politice, Ed. Politică, Bucureşti, 1972
8
Keynes, M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1970

91
 reflectă nivelul mediu al consumului de bunuri materiale
şi servicii, şi se determină prin raportarea consumului
total, pe grupe de produse şi produse principale, dintr-
o anumită perioadă, la numărul mediu al populaţiei
unei ţări. Acest indicator determină capacitatea pieţei
de a satisface cerinţele de consum ale populaţiei.
Consumul personal se exprimă prin intermediul unui
sistem de indicatori care cuprinde:
• consumul mediu anual de produse alimentare pe
locuitor;
• consumul alimentar, exprimat în calorii şi factori
nutritivi care se determină pe baza datelor privind
consumul mediu zilnic pe locuitor, pe produse alimentare
şi a compoziţiei alimentelor exprimată în calorii şi factori
nutritivi;
• înzestrarea populaţiei cu bunuri de folosinţă
îndelungată;
• cheltuielile totale de consum pe persoană, familie,
gospodărie;
• cheltuielile pentru consumul alimentar şi băuturi;
• cheltuielile pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte;
• cheltuieli pentru locuinţă şi înzestrarea acesteia cu
bunuri;
• cheltuieli pentru medicamente şi îngrijire medicală;
• cheltuieli pentru cultură, învăţământ şi educaţie.
Nivelul de trai Nivelul de trai este o componentă principală a
calităţii vieţii care reflectă gradul de satisfacere a
necesităţilor vitale de viaţă ale populaţiei unei ţări, unui
grup social sau a unei persoane. Pentru caracterizarea
nivelului de trai se utilizează o serie de indicatori cum
sunt nivelul şi dinamica veniturilor, nivelul şi evoluţia
preţurilor, nivelul structura şi dinamica consumului,
gradul de ocupare al forţei du muncă, accesul la
învăţământ, sport ş.a.
Costul vieţii Costul vieţii, indicator al nivelului de trai,
exprimă mărimea consumului de bunuri materiale şi
servicii pe individ, grupuri socio-profesionale şi pe
totalul populaţiei. Nivelul acestuia depinde de mărimea

92
 cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă de
timp, de regulă de un an, pentru procurarea de bunuri
alimentare şi nealimentare şi de servicii necesare
consumului populaţiei. Mărimea cheltuielilor curente
depinde de cantităţile de bunuri economice şi servicii
achiziţionate (Q) care sunt incluse într-un coş de bunuri
şi servicii şi de nivelul preţurilor şi tarifelor practicate
pentru aceste bunuri în perioada respectivă (p).
Indicele costului vieţii (ICV) exprimă evoluţia
costului vieţii şi evidenţiază modificarea medie a
preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor la serviciile
utilizate de populaţie. Se determină prin relaţia: ICV = Σ
Q1 x p1 / ΣQ1 x p0, unde Q1 este cantitatea de bunuri şi
servicii, p0 şi p1 nivelul preţurilor şi tarifelor în perioada de
bază ţi cea curentă. Scăderea indicelui costului vieţii
semnifică o creştere a nivelului de trai, iar dacă acest
indice creşte, nivelul de trai scade.
Bugetele de familie Bugetele de familie se utilizează pentru a
cunoaşte nivelul costului vieţii, a puterii de cumpărare a
populaţiei şi a nivelului de trai. Bugetul de familie
reprezintă un sistem de evidenţă prin care se
înregistrează sistematic şi cronologic, de regulă pe o
perioadă de un an, atât veniturile după sursa lor de
provenienţă, cât şi cheltuielile de consum după
destinaţia acestora (alimente, îmbrăcăminte, bunuri de
folosinţă îndelungată, educaţie, confort).

Evoluţia consumului Evoluţia consumului

Având la dispoziţie un anumit venit, fiecare consumator
doreşte să achiziţioneze bunurile economice şi serviciile
care să-i ofere posibilitatea de a-şi maximiza satisfacţia.
Realitatea evidenţiază faptul că aceste dorinţe ale
indivizilor depăşesc, pentru marea majoritate a
persoanelor, disponibilităţile lor băneşti, astfel că fiecare
consumator va trebui să renunţe la satisfacerea unora
dintre ele. În acest scop, consumatorul va compara
utilităţilor bunurilor pe care doreşte să le achiziţioneze şi
va cumpăra acel bun economic care are cea mai mare

93
 utilitate pe unitatea monetară cheltuită. Maximizarea
satisfacţiei sau realizarea echilibrului consumatorului se
obţine atunci când utilităţile marginale ale ultimei unităţi
monetare cheltuite pentru procurarea şi consumul
bunurilor economice sunt egale. În plus, această
egalitate trebuie să existe şi cu ultima unitate monetară
economisită.
În acest context, una dintre cele mai impresionante
cercetări a fost realizată în a doua jumătate a sec. al
XIX-lea de economistul şi statisticianul de origine
germană Ernest Engel, care a examinat variaţiile
cererii de consum în funcţie de nivelul veniturilor pe
baza bugetelor de familie. În studiile sale, Engel a realizat
o clasificare a familiilor în foarte sărace, sărace şi
bogate, examinând ponderea diferitelor categorii de
cheltuieli efectuate de acestea pe categoriile de bunuri
din structura consumului. Concluziile la care a ajuns
Engel au fost exprimate prin intermediul unor legi, care
în literatura de specialitate se regăsesc sub denumirea de
legile lui Engel:
• Creşterea venitului determină creşterea în mărime
absolută a cheltuielilor destinate alimentaţiei, dar scăderea
acestora în mărime relativă;
• Indiferent de mărimea venitului, cheltuielile cu
îmbrăcămintea rămân constante;
• Indiferent de nivelul venitului, ponderea
cheltuielilor pentru locuinţă, combustibili şi iluminat
rămâne aproximativ constantă;
• Creşterea venitului determină creşterea într-o proporţie
mai mare a cheltuielilor diverse (confort, relaxare,
distracţie). La persoanele cu venituri foarte mici această
creştere este aproape zero, în timp ce la persoanele cu
venituri mari, creşterea este semnificativă;
• Odată cu creşterea venitului au loc şi alte procese
care îşi pun amprenta asupra evoluţiei de ansamblu a
cererii de consum agregate, a corelaţiilor dintre diferitele
categorii de cheltuieli, ca şi asupra intensităţii cu care
acţionează legile consumului.

94
 Mărimea consumului total al indivizilor are un
caracter dinamic, fiind influenţată de numeroşi factori
atât obiectivi, cât şi subiectivi. Din punct de vedere
obiectiv, nivelul consumului depinde de mărimea
venitului şi numărul nevoilor care trebuie satisfăcute.
Din punct de vedere subiectiv, consumul este
dependent de volumul şi structura nevoilor indivizilor.
Primul economist care a reliefat existenţa legăturii
dintre venitul consumatorilor şi cheltuielile acestora
pentru consum a fost M. Keynes, legătură pe care a
denumit-o înclinaţia spre consum, care se manifestă sub
forma unei mărimi medii şi a unei mărimi marginale.
Potrivit concepţiei keynesiste, înclinaţia spre consum
depinde numeroşi factori atât obiectivi, cât şi
subiectivi. Factorii obiectivi sunt:
• Nivelul şi dinamica salariului, ştiind că consumul
depinde într-o măsură mai mare de salariul real decât
cel nominal;
• Schimbările neprevăzute ale preţurilor diferitelor
elemente componente ale capitalului fix şi circulant ca
efect al uzurii morale şi restricţionarea accesului la
anumite materii prime;
• Modificarea previziunilor referitoare la raportul
dintre cheltuielile curente şi cheltuielile de consum
prognozate în viitor ca efect al modificării puterii de
cumpărare a banilor sau a unor riscuri. Aceste riscuri
se referă la incertitudinea duratei de viaţă, plata unor
impozite mari, situaţia internaţională existentă ş.a.;
• Modificările politicii fiscale. Mărimea veniturilor
este influenţată direct de impozitul pe venit, impozitul
pe profit, impozitul pe succesiuni ş.a. Efectul
modificării veniturilor populaţiei se răsfrânge asupra
cererii de bunuri economice şi servicii. Atunci când
politica fiscală este utilizată ca instrument de repartizare
echilibrată a veniturilor, accentuează înclinaţia spre
consum. Dacă fondurile bugetare ,obţinute în cea mai
mare parte din impozite, sunt utilizate pentru acoperirea
datoriei publice, atunci gradul de impozitare a populaţiei

95
 creşte şi prin urmare înclinaţia spre consum scade;
• Modificările aşteptărilor referitoare la raportul dintre
venitul actual şi venitul prognozat a fi obţinut în viitor.
Factorii subiectivi evidenţiaţi de Keynes în lucrarea
„Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi
a banilor” sunt:
• Dorinţa indivizilor de a-şi crea rezerve pentru situaţii
neprevăzute. Astfel cheltuielile pentru consumul curent
se diminuează în favoarea unui probabil consum viitor
care ar putea apărea în situaţii neprevăzute;
• Tendinţa manifestată de indivizi pentru constituirea
de rezerve băneşti în scopul asigurării situaţiei financiare
la bătrâneţe sau protejarea anumitor persoane;
• Dorinţa manifestată de indivizi de a beneficia de
dobânzi sau alte avantaje prin participarea la proiecte de
afaceri, în scopul preferării unui consum mai mare în
viitor decât un consum mic în prezent;
• Instinctul înnăscut al indivizilor de a-şi ridica
standardul de viaţă ceea ce determină majorarea treptată a
cheltuielilor de consum;
• Senzaţia de independenţă şi libertate a persoanelor
determinată de existenţa unor rezerve băneşti
economisite;
• Dorinţa anumitor indivizi de a manevra sume de
bani în scopul realizării unor proiecte şi ambiţii
personale;
• Dorinţa persoanelor de a lăsa moşteniri urmaşilor;
• Înclinaţia indivizilor de a nu cheltui, manifestându-şi
zgârcenia.
Acestor factori de natură subiectivă, care
determină o reducere a înclinaţiei spre consum Keynes
le-a găsit o serie de sinonime: prudenţă, prevedere,
calcul, sete de propăşire, independenţă, spirit de afaceri,
mândrie şi avariţie.
Literatura de specialitate defineşte înclinaţia
medie spre consum sau rata consumului (c), ca fiind
raportul procentual dintre consum şi venit, raport care
exprimă ponderea consumului (C) în totalul venitului

96
 disponibil (V):
C = C / V x 100.
Înclinaţia medie spre consum este direct
proporţională cu dimensiunea consumului şi invers
proporţională cu mărimea venitului. Înclinaţia medie spre
consum reprezintă relaţia fundamentală dintre o anumită
dimensiune a venitului exprimat în salariu şi cheltuielile
de consum efectuate la nivelul respectiv de venit.
Prima abordare a înclinaţiei marginale spre consum
a fost realizată de M. Keynes care a afirmat că există o
lege psihologică fundamentală, potrivit căreia de
obicei oamenii înclină să-şi mărească consumul atunci
când venitul lor creşte, dar nu în aceeaşi proporţie.
Potrivit acestei legi, creşterea venitului antrenează o
creştere mai mică a consumului. Matematic, legea se
scrie ∆C < ∆V. Astfel, înclinaţia marginală spre consum
exprimă legătura existentă între creşterea venitului şi
creşterea consumului şi se calculează cu formula:
cmg = ∆ C / ∆ V.
Deci, înclinaţia marginală spre consum este o
mărime pozitivă subunitară, valorile ei fiind diferite atât
de unu, cât şi de zero. Importanţa acestui indicator o
reprezintă cunoaşterea modului în care va fi împărţită
unitatea de venit suplimentară, pentru consum sau
pentru investiţii.

Ipoteze referitoare la Ipoteze referitoare la efectuarea consumului

efectuarea Cercetările efectuate de alţi economişti s-au
consumului concluzionat cu numeroase ipoteze. Dintre acestea
amintim:
Ipoteza venitului Ipoteza venitului permanent
permanent A fost conturată de M. Friedman în anul 1957 cu
scopul de a explica consumul global, nu numai consumul
gospodăriilor. Acesta delimitează venitul în două
componente, venitul permanent şi venitul tranzitoriu. În
viziunea sa, venitul permanent reprezintă randamentul real
neîntrerupt (exprimat în preţuri constante) al avuţiei totale.
Friedman consideră că venitul permanent reprezintă

97
 suma ponderată a dimensiunilor trecute, prezente şi
viitoare previzionate ale venitului. Venitul permanent
determină nivelul consumului permanent. Conform
acestei teorii consumul este planificat pe baza veniturilor
medii obţinute în decursul unei perioade de timp mai
îndelungate. În acest context se ridică problema
determinării raportului dintre consumul curent şi venitul
permanent, precum şi modul prin care se poate măsura
venitul permanent.
Ipoteza venitului permanent exprimă că mărimea
consumului este direct proporţională cu mărimea
venitului permanent. Astfel, C = c x VP, unde VP este
venitul permanent, iar c înclinaţia medie spre consum.
Venitul permanent este o mărime medie a consumului pe
care o persoană ar pute-o menţine pe tot parcursul vieţii,
luând în consideraţie nivelul actual al averii şi venitului
realizat în prezent şi previzionat în viitor. Venitul
permanent al unei persoane depinde de evoluţia
veniturilor trecute şi prezente ale acesteia. În acest context
venitul permanent obţinut de o persoană în anul curent
este egal cu venitul obţinut în anul trecut plus variaţia
din acest an în raport cu cea din anul trecut:
VP = V-1 + θ x (V - V-1) = θ x V + (1 - θ)·V-1, unde θ
reprezintă variaţia venitului din anul curent în raport cu
anul trecut şi V-1 este venitul obţinut în anul trecut.
De exemplu, se consideră θ = 0,5; venitul curent
V = 50.000 u.m. şi venitul din anul trecut V-1 = 40.000
u.m. Venitul permanent este: VP = 40.000 + 0.5(50.000 -
40.000) = 40.000 + 5.000 = 45.000 u.m. Ţinând cont de
relaţia C = c ·VP, funcţia consumului se poate rescrie: C = c
x VP =c x θ·V + c x·(1 - θ)·x V-1.
În această funcţie a consumului se disting două
componente: o înclinaţie marginală spre consum din
venitul curent şi o înclinaţie medie spre consum pe
termen lung.
Ipoteza ciclului de Ipoteza ciclului de viaţă şi consumul
viaţă şi consumul Funcţia C = c x·V are la bază ideea conform căreia
consumul individual se bazează doar pe venitul disponibil

98
din perioada respectivă, fără să ia în considerare cazul în
care persoanele raţionale ar putea să-şi planifice
consumul şi economisirile pe termen lung, cu copul de
redistribuire cât mai adecvată a venitului pe durata
întregii existenţe. Economiştii R. Harrold, F. Modigliani
şi A. Ando au abordat această ipoteză a ciclului de viaţă.
Potrivit acestei ipoteze, indivizii şi gospodăriile caută să
menţină o rată de creştere constantă de-a lungul întregii
vieţi. În prima perioadă de viaţă (nonactivă), individul nu
desfăşoară activitate economică, resursele băneşti pentru
consum fiind date de părinţi şi de familie sau fiind
provenite din moşteniri. În celelalte două perioade de viaţă
(viaţa activă şi retragerea), funcţia de consum va avea
următoarea formulă: C = cmg’·x WR + cmg x VL, unde C
consumul pe termen lung, WR bogăţia reală, cmg’
înclinaţia marginală spre consum, VL venitul din
muncă şi cmg înclinaţia marginală spre consum din
venitul obţinut prin muncă.
Să presupunem că o persoane se aşteaptă să trăiască
N ani şi să lucreze NL, urmând să trăiască la pensie o
perioadă de (N - NL) ani. Această persoană doreşte să-şi
distribuie consumul în părţi aproximativ egale pentru
întreaga durată a vieţii. Deci, consumul este legat de
venitul total al persoanei pe care-l obţine în întreaga
durată de viaţă. Consumul total este egal cu venitul
total, deci venitul total este egal cu consumul planificat
înmulţit cu numărul anilor de viaţă: C x N = VL x NL.
Consumul anual planificat, C se obţine împărţind relaţia la
N: C = (NL / N) x VL.
De exemplu, să presupunem că o persoană începe
să lucreze la vârsta de 18 ani, va lucra până la vârsta de
62 de ani şi se va stinge din viaţă la vârsta de 80 de ani.
Venitul persoanei respective este format doar din ce a
obţinut în perioada activă, anual persoana câştigând
VL = 50.000u.m.
Viaţa activă a persoanei este de NL = 62 - 18 = 44
ani.
Perioada pentru care se repartizează venitul

99
 provenit din muncă este 80 - 18 = 62 ani.
Venitul total = VL x NL =50.000 x 44 = 2.200.000
u.m.
Consumul anual = 2.200.000 / 62 = 35.483,80 u.m.
Consumul total efectuat de-a lungul anilor de muncă
este: 35.483,8 x 44 = 1.561.287,2 u.m.
Înclinaţia spre consum în perioada activă este
raportul dintre consumul în această perioadă şi venitul
total. Această valoare este de 0,7096 şi reprezintă
rezultatul raportului dintre durata perioadei activă şi
durata ultimelor două perioade din viaţă. Astfel, înclinaţia
spre consum în perioada activă este de 0,7096 şi va
reprezenta şi înclinaţia spre consum în perioada de
pensionare.
În decursul anilor de muncă, omul economiseşte
pentru a-şi finanţa consumul în perioada de pensionare.
Aceste economii generează avere, care creşte în perioada
activă, atingând valoarea maximă în momentul
retragerii din activitate.
În timpul vieţii active, persoana acumulează
valori pentru ca în perioada de retragere să consume din
aceste valori, până la sfârşitul vieţii. Consumul este
constant pe întreaga durată a vieţii. La sfârşitul vieţii toate
valorile vor fi consumate.
Analizând modelul de consum, economisire şi
economie negativă (dezeconomisire) pe durata întregii
vieţi, avem posibilitatea să constatăm următoarelor
elemente:
• nivelul consumului este constant (C) pe toata perioada;
• volumul total al consumului este egal cu C·NL;
• cheltuielile de consum vor fi finanţate în perioada
activă a vieţii din venitul curent, iar în perioada de
retragere acestea vor fi finanţate din economiile făcute în
timpul vieţii active;
• cele două suprafeţe haşurate au arii egale, ceea ce
semnifică faptul că economiile realizate de-a lungul
perioadei active vor finanţa cheltuielile din anii perioadei
de retragere;

100
 • consumul este planificat astfel încât să asigure un
nivel uniform al acestuia pe parcursul întregii vieţi.
Acesta se poate asigura prin realizarea de economii în
perioada activa şi dezeconomii în perioada de
retragere;
• averea persoanei atinge valoarea maximă (WRmax) la
sfârşitul perioadei active, urmând să scadă ulterior.
Această valoare este: WRmax=C·(N - NL).
Astfel dacă ne referim la exemplu numeric
anterior, se poate calcula averea maximă economisită la
sfârşitul perioadei active:
Viaţa activă a persoanei este: NL = 62 - 18 = 44 ani.
Perioada pentru care se repartizează venitul provenit din
muncă este 80 - 18 = 62 ani.
Venitul total = VL · NL =50.000 x 44 = 2.200.000 u.m.
Consumul anual = 2.200.000 / 62 = 35.483,8 u.m.
Consumul total efectuat de-a lungul anilor de muncă este:
35.483,8 u.m. x 44 ani = 1561.287, 2 u.m.
Averea maximă economisită:
WRmax= 2.200.000 – 1.561.287,2 = 638712,80 u.m.
WRmax= (Venitul anual - consumul anual) x NL =
= (50.000 u.m. - 35.483,8 u.m.) x 44 ani = 638.712,8 u.m.
Această ipoteză a ciclului de viaţă a luat în
considerare faptul că individul dispune doar de venitul
obţinut prin munca proprie. Dar, în realitate multe
persoane beneficiază de moşteniri care determină
creşterea averii lor reale. Averea mai poate fi crescută şi
prin valorificarea economiilor (constituirea de depozite
la bănci, achiziţionarea de acţiuni, obligaţiuni şi alte
hârtii de valoare). Dacă mai luăm în considerare şi faptul
că anumite persoane nu doresc să consume întreg venitul
avut la dispoziţie pentru a lăsa moşteniri, atunci această
ipoteza microeconomică a ciclului de viaţă devine mai
complicată.

Economiile şi Economiile şi investiţiile

investiţiile Dezvoltarea societăţii omeneşti evidenţiază faptul
că atât individul cât şi societatea pot progresa doar dacă

101
 se produce mai mult decât se consumă. De aceea, în
procesul repartiţiei venitului trebuie să se ia în
considerare atât satisfacerea nevoilor prezente cât şi a
celor viitoare, deci a unei proporţii între consum şi
economii.
Prin economii (E) se înţelege surplusul de venit
(V) peste cheltuielile de consum (C) sau altfel spus
diferenţa dintre venitul disponibil şi cheltuieli de
consum. În literatura de specialitate română se mai
identifică şi o altă definiţie conform căreia prin
economii se înţeleg toate reducerile costului de
producţie mediu pe care o unitate economică le
înregistrează. Sursa economiilor poate fi o internă sau
externă. Economia internă se realizează în interiorul
agentului economic este direct proporţională cu
organizarea şi planificarea activităţii acestuia. Economiile
externe îşi au originea în afara agenţilor economici, de
exemplu reducerea preţurilor materiilor prime de către
furnizori sau reducerea cheltuielilor de transport. Costul
mediu de producţie se poate realiza prin creşterea
volumului producţiei, creşterea nivelului
productivităţii muncii, îmbunătăţirea organizării
producţiei, reducerea consumului de materiale,
reducerea consumului de forţă de muncă, îmbunătăţirea
calităţii produselor, ameliorarea managementului ş.a.
Economiile de scară sunt acele economii care provin din
perfecţionarea organizării producţiei. Ele pot proveni şi
din creşterea volumului producţiei (economii de scară pe
termen scurt) şi din mărirea capacităţii de producţie
(economii de scară pe termen lung). Economiile de scară
pe termen scurt nu există decât în situaţia în care
firma produce la un cost inferior costului mediu. Dacă
costul este egal cu costul mediu, economiile sunt nule,
iar dacă costul creşte peste costul mediu, firma va
înregistra pierderi (dezeconomii).
Matematic, relaţia dintre venit, consum şi economii
se scrie: V = C + E; C = V - E; E = V – C.
Între fluctuaţia economiilor (∆E) şi variaţia

102
venitului (∆V) există o legătură exprimată prin
înclinaţia marginală spre economii, notată cu s. Aceasta
reflectă raportul dintre creşterea economiilor şi cea a
venitului, evidenţiind cu cât cresc economiile ca efect al
creşterii venitului cu o unitate. Matematic, înclinaţia
marginală spre economii se scrie: s = ∆ E / ∆ V.
Se observă că s este o mărime pozitivă şi subunitară
(0 < s < 1).
Relaţia dintre economii şi venit este reliefată de
funcţia de economisire, care se obţine scăzând din venit,
funcţia de consum:
E = V - C = V - (c·V + C0) = V·(1 - c) - C0, unde
c este înclinaţia medie spre consum.
Economiile se concretizează, în plasamente sub
forma investiţiilor sau în tezaurizarea lor.
Investiţiile reprezintă plasarea unei părţi a
economiilor deţinute de agenţii economici în scopul
producerii sau cumpărării de echipamente de producţie,
îmbunătăţirii celor existente, al creşterii stocului de capital,
construcţiei de locuinţe, cumpărării unor suprafeţe de
teren, cumpărării de acţiuni şi alte titluri de valoare,
îmbunătăţirii activităţii economice, financiare, bancare,
ştiinţifice şi culturale.
În sens restrâns, investiţiile reprezintă un adaos
la capitalul propriu existent, rezultat din folosirea unei
părţi a economiilor obţinute din activitatea perioadei
respective, adaos care se referă la elemente de capital fix
sau circulant, la capitalul lichid şi la alte bunuri aflate
în proprietatea gospodăriilor. Astfel, investiţia este
considerată un act de creare de active şi este legată de
activitatea întreprinzătorului. Într-un sens mai larg,
investiţia se referă la cumpărarea unui bun economic
(nou sau vechi) sau a unor hârtii de valoare de către o
persoană fizică sau juridică. În acest context sunt
considerate investiţii şi cheltuielile cu exploatarea,
prospectarea, cercetarea ştiinţifică, proiectarea,
împăduririle, plantaţiile, îmbunătăţirile funciare,
demontarea, transportul şi remontarea echipamentelor şi

103
 utilajelor de producţie. Prin urmare, în acest sens,
investiţia poate fi realizată de orice agent economic.
Investiţia se caracterizează printr-un ansamblu de
trăsături:
• subiectul care realizează investiţia este un agent
economic (firmă, gospodărie, stat);
• conţinutul investiţiei depinde de conţinutul capitalului;
• evaluarea investiţiei este identică cu evaluarea
capitalului;
• importanţa evaluării depinde de durata de timp
pentru care este calculată investiţia. O perioadă mai lungă
de timp necesită o investiţie mai mare;
• investiţia este întotdeauna o valoare pozitivă. Dacă
evaluarea capitalului între două momente succesive de
timp, este o mărime negativă atunci se numeşte
dezinvestiţie. Conţinutul acestui concept constă în actele
de a vinde sau de a consuma bunuri achiziţionate în
procesele investiţionale anterioare.
Dorinţa de a investi se naşte dintr-un ansamblu de
interese: sporirea masei profitului, expansiunea firmei,
creşterea potenţialului concurenţial al firmei ş.a. Izvorul
investiţiilor îl reprezintă economisirile, care reprezintă
partea din venit superioară consumului. Dacă totalitatea
economisirilor sunt investite atunci putem scrie relaţia I
= E. Deşi între cele două mărimi este semnul de
egalitate, investiţia se deosebeşte de economisire, chiar
şi atunci când au loc simultan şi sunt egale din punct de
vedere cantitativ. Investiţia şi economisirea reprezintă
două procese separate. Economisirea constă în
renunţarea la consumarea unei părţi din venitul realizat
de agentul economic şi se realizează sub formă monetară
prin acumularea banilor. Investiţia constă în adăugarea
la capitalul existent a economisirilor făcute. Din punct
de vedere temporal, investiţiile se pot realiza după ce au
fost făcute economisirile. Rezultatul concret al
transformărilor economisirilor în investiţii îl reprezintă
mărirea volumului capitalului fix şi a celui circulant,
adică a stocurilor. Formarea netă a capitalului este

104
 asigurată de partea din venit destinată investiţiilor, care
reprezintă investiţia netă, pe baza căruia are
loc sporirea volumului capitalului fix şi a stocurilor.

Tipologia Tipologia investiţiilor

investiţiilor Necesitatea cunoaşterii investiţiilor a condus la
realizarea unei clasificări a acestora, după anumite
criterii. Astfel, după modul de formare al capitalului,
investiţiile se împart în investiţii nete şi investiţii
brute.
• Investiţia netă reprezintă partea profitului sau
venitului economisit, destinată doar creşterii volumului
capitalului fix şi al stocurilor de capital, constituind astfel
sursa formării nete a capitalului. Prin intermediul
investiţiei nete are loc formarea netă de capital fix.
Investiţia netă exprimă creşterea bunurilor de echipament,
altele decât acelea de înlocuire a echipamentelor
productive uzate fizic sau depăşite din punct de vedere
tehnico-economic;
• Investiţia brută, cu ajutorul căreia are loc formarea
brută a capitalului fix. Este constituită din investiţia
netă şi amortizarea capitalului fix., fiind sursa formării
brute a capitalului, adică a creşterii volumului capitalului
fix, a stocului de capital, a refacerii şi înlocuirii de
capital fix consumat. Reprezintă suma tuturor bunurilor
durabile achiziţionate de unităţile productive rezidente
pentru a fi folosite timp de cel puţin un an în procesul de
producţie al unităţilor economice respective, precum şi
valoarea bunurilor şi serviciilor incorporate în bunurile
de capital fix achiziţionate, în terenurile agricole şi
activele incorporate. Pe seama investiţiei brute are loc
refacerea şi înlocuirea capitalului fix consumat.
Formarea brută a capitalului fix este egală cu
amortizarea plus formarea netă a capitalului fix.
• Investiţia productivă are drept scop îmbunătăţirea
echipamentelor de producţie, a producţiei pe unitatea
monetară investită şi a volumului total al producţiei.
• Investiţia administrativă civilă are ca obiect

105
 îmbunătăţirea echipamentelor colective: infrastructura
rutieră, feroviară, echipamentul din unităţile şcolare de
învăţământ, ş.a.
• Investiţia în locuinţe reprezintă o parte importantă a
economisirilor investite în gospodării şi se
materializează prin construcţia sau cumpărarea de
locuinţe de către persoanele particulare, închirierea de
către societăţi mobiliare sau proprietăţi ale firmelor care
le închiriază angajaţilor lor.
• Investiţia de productivitate desemnează acea parte a
investiţiei productive îndreptată spre reducerea
costurilor unitare pe baza creşterii productivităţii
muncii (producţiei per om/oră), creşterii randamentului
capitalului, creşterii producţiei per unitatea energetică
consumată şi per materie primă folosită.
• Investiţia de înlocuire reprezintă acera parte a
investiţiei destinată înlocuirii bunurilor de producţie
vechi.
• Investiţia materială reprezintă acea parte a investiţiei
care are drept scop construcţia de locuinţe, de obiective
industriale, maşini, utilaje şi alte bunuri de capital fix.
• Investiţia imaterială este acea parte a investiţiei
care are ca scop cumpărarea de brevete şi licenţe pentru
cercetare şi formare, dar şi unele cheltuieli de marketing
şi de publicitate.
• Investiţia în capital uman cuprinde totalitatea
cheltuielilor destinate îmbunătăţirii cantitative şi calitative
a cunoştinţelor care se acumulează în indivizi cu scopul
formării acestora în vederea creşterii productivităţii.
• Investiţia financiară sau de portofoliu are drept obiect
cumpărarea de valori mobiliare cu scopul realizării unui
venit.
• Investiţia indusă reprezintă cheltuielile care provin
din surse de la venitul naţional şi sunt destinate formării
nete de capital.
• Investiţia ofensivă constituie acea parte a investiţiei
efectuată de întreprinzător cu scopul de a cucerii un
segment oarecare de piaţă, de a obţine un anumit avantaj

106
tehnologic sau de a achiziţiona un lanţ de magazine.
• Investiţia defensivă este investiţia făcută cu scopul de
apărare împotriva concurenţei.
• Investiţia tactică reprezintă investiţia realizată cu
scopul de a obţine profit într-un interval de timp scurt şi
mediu.
• Investiţia strategică este investiţia care se face în
obiective, cu efecte pe termen lung, cum sunt crearea
unor echipamente şi maşini de producţie,
diversificarea gamei de produse, îmbunătăţirea calităţii
personalului, investiţii în publicitate şi în promovarea
vânzărilor, expansiunea reţelei de distribuţie şi crearea
altor canale de distribuţie ş.a.
Pe lângă această clasificare, cheltuielile cu
investiţiile se mai grupează în următoarele categorii:
• Investiţiile economice fixe, care reprezintă sumele de
bani cheltuite pentru achiziţionarea bunurilor de capital
fix necesare desfăşurării activităţii productive (construcţii
industriale, maşini şi echipamente de producţie);
• Investiţiile rezidenţiale care reprezintă investiţiile
făcute pentru construcţia de locuinţe;
• Investiţiile în stocuri se compun din investiţii în
procurarea de materii prime, materiale, semifabricate
şi produse finite depozitate în vederea livrării.
Economisirile se constituie într-un factor de succes
doar în măsura în care acestea se transformă în investiţii.
Acest proces de transformare se află sub controlul mai
multor factori:
• Cererea de investiţii depinde de eficienţa
marginală a capitalului investit şi de nivelul ratei
dobânzii. volumul investiţiilor curente cresc până la
nivelul la care eficienţa marginală a capitalului
devine cel mult egală cu rata dobânzii actuale la orice
categorie de bunuri capital. Altfel spus, eficienţa
marginală a capitalului este aproximativ egală cu rata
dobânzii. Decizia de a investi este direct proporţională
cu riscurile asumate de întreprinzător şi în aceeaşi măsură
de agentul economic care creditează investitorul. O

107
 categorie de risc este cea care se referă la incertitudinea
întreprinzătorului cu privire la profitul pe care se aşteaptă
să-l aducă investiţia realizată. Riscul este diminuat de
realizarea de investiţii în mai multe domenii de
activitate economică şi prin previziuni mai exacte. Pe
lângă aceste riscuri mai există şi riscul datorat
insolvabilităţii debitorului din cauza nerealizării
obiectivelor investiţiei. În acest caz, apare şi riscul pe
care şi-l asumă creditorul, care de fapt determină la o
dublare a riscului întreprinzătorului;
• Randamentul viitor al bunului capital stă la baza
motivaţiei pentru investiţii, acesta fiind în funcţie de
raportul dintre preţul de ofertă al unui bun capital şi
randamentul acestuia. Pentru a calcula randamentul
viitor al unui bun capital trebuie luată în considerare
previziunea şi starea de încredere manifestată de
investitor pentru realizarea investiţiei. Asupra
fenomenului investiţional se manifestă o puternică
influenţă negativă din partea pieţei financiare. Piaţa
financiară cu toate că deşi facilitează realizarea noilor
investiţii, accentuează instabilitatea economică, în
principal prin speculaţiile realizate la bursa de valori;
• Prin aceste instituţii se facilitează transferurile de
investiţii între agenţii economici şi modificarea
preţurilor hârtiilor de valoare are un efect determinant
asupra volumului investiţiilor.
• Variaţiile profitului la investiţiile existente are un
efect important asupra dorinţei de a investi. Aceste
oscilaţii ale profitului sunt mai evidente în cazul
firmelor producătoare cu caracter sezonier, unde valoarea
acţiunilor şi deci dimensiunea profitului variază de la o
perioadă la alta;
• Politica statului în domeniul investiţiilor;
• Starea generală a economiei naţionale influenţează
investiţiile care depind de factori politici, economici şi
sociali. Dacă economia se află într-o perioadă de
recesiune, se acţionează pentru încetinirea acestui
proces folosind chiar şi reducerea investiţiilor pentru a se

108
crea condiţiile necesare apariţiei dorinţei de a investi;
• Conjunctura economiei mondiale influenţează dorinţa
de a investi, în funcţie de fluctuaţiile fazelor ciclurilor
economice. Astfel, dacă pe plan mondial există o
tendinţă de diminuare a cererii de bunuri economice,
atunci agenţii economici interni care desfac la export
bunuri economice nu vor mai fi interesaţi în dezvoltarea
activităţii respective şi prin urmare volumul investiţiilor
va scădea.
În urma studiilor efectuate de-a lungul timpului s-a
ajuns la concluzia că fluctuaţiilor cheltuielilor
investiţionale sunt mai instabile decât cheltuielile pentru
consum, deoarece achiziţia bunurilor de consum nu poate
fi amânată aşa de mult timp cât achiziţia diverselor
bunuri capital. Între evoluţia volumului investiţiilor din
economie şi modificarea ratei dobânzii pe piaţa monetară
există o oarecare relaţie de condiţionare reciprocă.
Astfel, dacă volumul cheltuielilor de investiţii va scădea,
cererea de împrumuturi se reduce determinând scăderea
ratei dobânzii. În schimb, această diminuare a ratei
dobânzii stimulează investiţiile şi prin urmare proiectele
de investiţii amânate din lipsa fondurilor se vor relua şi
volumul investiţiilor va creşte.
Luarea unei decizii de investiţii se
fundamentează pe studii de oportunitate financiară, prin
care se stabilesc o serie de indicatori, cum sunt:
rata rentabilităţii investiţiei se determină fie pe baza
formulei dobânzii compuse, fie pe baza principiului
actualizării. Potrivit formulei dobânzii compuse, o sumă
de bani disponibilă la un moment dat (S0), plasată cu o
anumită dobânda compusă a cărei rată este (d), se va
constitui după o perioadă de timp de n ani într-o sumă mai
mare (Sn): Sn = S x ( 1 − d )n
• rata rentabilităţii minime reprezintă plafonul minim
stabilit, de regulă la un nivel ridicat, pe care investitorul
aşteaptă să-l obţină şi să-l depăşească şi care motivează
investiţia;
• perioada de rambursare reprezintă durata de timp în

109
 care va avea loc rambursarea costului iniţial al
investiţiei care urmează să fie executată, întreprinzătorul
acceptând perioada de timp cea mai scurtă. Analiza
studiilor de oportunitate financiară este completată cu
studii psihologice, sociologici şi economici (gradul de
acoperire a investiţiei cu fonduri proprii). Creşterea
corespunzătoare a investiţiilor din punct de vedere al
volumului şi al structurii asigură crearea de locuri de
muncă, modernizarea capitalului fix datorate dezvoltării
tehnicii şi tehnologiei, creşterea ofertei de bunuri
economice, diversificarea şi ridicarea calităţii
produselor, protecţia mediului înconjurător ş.a.
Rolul pe care investiţiile îl îndeplinesc în economie
este acela că acestea reprezintă suportul material al
creşterii şi dezvoltării economico-sociale a ţării. Acest
rol se concretizează prin intermediul unui ansamblu de
funcţii:
• investiţiile sunt un mijloc de creştere a capacităţii de
producţie la nivelul firmei şi la nivelul economiei în
ansamblu;
• investiţiile sunt un mijloc de perfecţionare a bazei
tehnico materiale atât la nivelul firmei cât şi la nivel
macroeconomic;
• investiţiile sunt un mijloc de creare de locuri de muncă
în economie şi prin urmare creşterea gradului de ocupare;
• investiţiile reprezintă un factor de creştere şi
dezvoltare a ştiinţei, educaţiei, învăţământului, culturii;
• investiţiile reprezintă un mijloc de formare brută şi netă
a capitalului fix şi de formare a capitalului uman.
Investiţia depinde de un ansamblu de factori, dintre
care cei mai reprezentativi sunt venitul total, corelaţia
dintre înclinaţia marginală spre consum şi înclinaţia spre
economisiri, rata dobânzii şi conjunctura economică
internă şi internaţională. Deoarece investiţiile
reprezintă o funcţie dependentă de venit, între
modificarea investiţiilor şi modificarea venitului există o
relaţie direct proporţională. Creşterea venitului determină
creşterea economiilor şi a investiţiilor. Efectul scăderii

110
 venitului îl reprezintă diminuarea investiţiilor.
Investiţia poate fi considerată o funcţie ce
depinde direct de productivitatea marginală a
capitalului şi rata dobânzii. De obicei, agenţii economici
realizează investiţii doar dacă rata anticipată a profitului
este mai mare decât rata anticipată a dobânzii. Din
punct de vedere economic, decizia de a realiza o
investiţie se bazează şi pe o serie de alţi factori:
• valoarea investiţiei, volumul fondurilor necesare
pentru realizarea obiectivului de investiţie până în
momentul intrării în activitate de producţie;
• durata de execuţie a lucrărilor de investiţie;
• durata de funcţionare a elementelor de capital fix;
• investiţia specifică sau efortul investiţional exprimat
în formă bănească care se realizează pentru a obţine o
unitate de factor de producţie;
• termenul de recuperare a investiţiei reprezintă
perioada de timp necesară recuperării investiţiei pe baza
profitului, amortizărilor ş.a.;
• coeficientul de eficienţă economică a investiţiei care
reprezintă profitul anual obţinut la o unitate monetară
investită;
• cheltuielile echivalente reprezintă cheltuielile totale
cu investiţia şi producţie efectuată după punerea în
funcţiune al obiectivului, necesare pentru obţinerea unei
unităţi de capacitate de producţie;
• randamentul economic al investiţiei reprezintă
raportul dintre profitul net obţinut ca efect al realizării
obiectivului investiţional şi efortul investiţional.

Corelaţia dintre Corelaţia dintre economii, investiţii şi cheltuielile

economii, investiţii şi de consum
cheltuielile de Între cheltuielile de consum şi investiţii există un
consum raport invers proporţional. Cu cât consumul creşte, cu
atât volumul investiţiilor datorat economisirilor realizate,
scade. În general, evoluţia interdependentă a
economisirilor şi consumului se explică prin variaţia
venitului total disponibil, intensitatea cu care se

111
 manifestă înclinaţia spre economii, intensitatea cu care se
manifestă înclinaţia spre consum şi modul în care
creşterea venitului va fi repartizată consumului şi
investiţiilor.
După cum se ştie, raportul dintre modificarea
economiilor (∆E) şi modificarea venitului (∆V) se
Înclinaţia marginală numeşte înclinaţia marginală spre economii (s).
spre economii Aceasta este un număr care arată cu cât se modifică
economisirile ca efect al modificării cu o unitate a
venitului total disponibil. Înclinaţia marginală spre
consum (cmg) reprezintă raportul dintre modificarea
cheltuielilor de consum (∆C) şi modificarea venitului
disponibil (∆V). Este un număr care evidenţiază creşterea
consumului ca efect al modificării cu o unitate a venitului
total disponibil.
s = ∆E / ∆V; cm = ∆E / ∆V; s + cm = I
Se observă din relaţiile de mai sus că cele două
mărimi sunt subunitare. Între instrumentele mecanismului
economiei de piaţă se include şi corelaţia dintre consum
şi investiţii, în exprimarea căreia un rol deosebit de
important îl au acceleratorul şi multiplicatorul
investiţiilor.
Principiul acceleratorului a fost formulat de A.
Aftalion în anul 1913 şi de J.B. Clark în anul 1917 şi
exprimă relaţiile de interdependenţă dintre creşterea
venitului naţional şi cea a investiţiilor nete. Reflectă
efectul amplificat al venitului naţional asupra investiţiilor,
altfel spus cu cât trebuie să crească venitul pentru a se
efectua o anumită investiţie. Coeficientul de accelerare (a)
se exprimă influenţa consumului asupra investiţiilor prin
relaţia:
a = ∆I / ∆C; ∆I = a x ∆C.
Principiul Principiul acceleratorului poate fi sintetizat
acceleratorului astfel: agenţii economici obţin o creşterea venitului care
determină creşterea cererii de mărfuri şi servicii, cerere
adresată unităţilor economice care constată necesitatea
adaptării producţiei la cerere. Creşterea ofertei firmelor
este condiţionată de realizarea unor investiţii

112
 suplimentare pentru asigurarea capacităţilor de producţie
corespunzător unui anumit raport tehnico-economic.
Principiul Principiul multiplicatorului a fost formulat de R.
multiplicatorului Khan şi M. Keynes în legătură cu înclinaţia marginală
spre consum. Acesta se mai numeşte şi multiplicator al
investiţiei (K) şi exprimă efectele creşterii investiţiilor
(∆I) asupra creşterii venitului naţional (∆V) şi se
determină ca raport între variaţia venitului naţional şi
cea a investiţiilor.
K = ∆V / ∆I = 1 / (1 - cmg ) = 1 / s = K x ∆I, unde K>1.
Multiplicatorul investiţiei evidenţiază de câte ori
creşterea volumului investiţiilor este cuprinsă în
creşterea venitului naţional. De asemenea,
multiplicatorul investiţiilor este egal cu inversul
înclinaţiei marginale spre economii.
După cum se ştie, volumul producţiei de bunuri
economice şi servicii depinde de cererea de bunuri de
consum şi de bunuri investiţionale, de aceea nivelul
activităţii economice trebuie adaptat la aceste variaţii
ale cererii totale. Cererea de bunuri de consum este
direct dependentă de nivelul venitului disponibil, iar
cererea de bunuri investiţionale depinde de o
multitudine de factori care stau la baza deciziei de
investiţie. Investiţiile influenţează producţia de bunuri
economice şi servicii, veniturile şi consumul. Astfel,
creşterea investiţiilor care ca efect creşterea venitului
care determină creşterea consumului prin manifestarea
unei cereri agregate sporite. Această creştere a cererii
determină o creştere a producţiei, a investiţiilor şi a
ocupării forţei de muncă, deci se realizează o creştere a
venitului, iar aceste interdependenţe se repetă,
amplificându-se.
Multiplicatorul exprimă influenţa investiţiei
asupra venitului, iar acceleratorul evidenţiază efectul
unei variaţii a cererii determinată de venit asupra
investiţiei.

113
 CAPITOLUL 3

LEGILE ECONOMICE

3.1. Începuturile activităţilor economice şi formele acestora

3.2. Sistemul economic de piaţă
3.3. Economia de piaţă
3.4. Conţinutul economiei de piaţă contemporane
3.5. Mobilul activităţii economice
3.6. Caracteristici ale economiei de piaţă
3.7. Sistemul economic şi mecanismele economiei de piaţă
3.8. Concurenţa
3.9. Tipuri de concurenţă

Începuturile 3.1. Începuturile activităţilor economice şi formele

activităţilor acestora
economice şi Activitatea economică s-a desfăşurat de-a lungul
formele acestora timpului în variate forme. Diferite forme de economie s-au
deosebit şi se deosebesc între ele în funcţie de civilizaţiile
construite de omenire, de condiţiile naturale în care au apărut
şi existat aceste civilizaţii, de circumstanţele istorice şi
tradiţionale, de voinţa colectivităţilor umane şi opţiunea lor
politică, de capacitatea oamenilor de a elabora proiecte şi
strategii de dezvoltare. Disponibilitatea popoarelor de a pune
în mişcare sisteme funcţionale şi eficiente de producţie,
schimb, repartiţie şi de consum, ocupă un loc aparte în acest
proces.
Pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii, atunci când
au fost create condiţiile tehnice, economice şi sociale
necesare, omenirea a trecut - în momente diferite şi în forme
specifice - la economia de piaţă.
Există însă autori care neagă acest adevăr istoric,
considerând că economia s-a desfăşurat din totdeauna pe baza
regulilor economiei de piaţă. Cei mai aprigi susţinători ai
acestui tip de economie afirmă adesea că aceasta a apărut

114
odată cu societatea umană însăşi, doctrina acestui sistem
economic găsindu-şi izvoarele în Biblie. Exagerate sunt şi
acele idei care identifică economia de piaţă cu piaţa însăşi.
Informaţiile ştiinţifice actuale, bazate pe variante probe
istorice, atestă că nimeni şi niciodată nu i-a considerat pe
faraonii egipteni şi pe sclavii lor participanţi la economia de
piaţă. De asemenea, nu se poate susţine cu temei că grecii
antici, aşa cum ne-au fost ei prezentaţi de marele Homer, au
trăit în condiţiile sistemului economic respectiv, chiar dacă în
toate cetăţile greceşti au existat numeroşi comercianţi
puternici. Apropiindu-ne de timpurile noastre, nici economiile
închise şi nici corporaţiile meşteşugăreşti din Evul Mediu nu
se încadrează în structurile şi mecanismele economiei de
piaţă. Dimpotrivă, majoritatea covârşitoare a specialiştilor în
istoria economică consideră că sistemul economic de piaţă a
reprezentat de fapt negaţia acestor forme de economie
medievală, preponderent naturală, în care relaţiile de piaţă
aveau o pondere redusă.
Pentru satisfacerea nevoilor personale, oamenii
apelează atât la produsele obţinute prin producţie proprie,
cât şi la produsele altor producători, prin intermediul
procesului de schimb. Autoconsumul reprezintă procesul de
utilizare a propriilor rezultate în vederea satisfacerii nevoilor.
Autoconsumul se compune din autoconsumul final, care
permite satisfacerea directă a unor nevoi, şi autoconsum
intermediar, care este destinat producerii altor bunuri care
vor fi consumate ulterior de către producător. Un exemplu de
consum intermediar îl reprezintă folosirea legumelor obţinute
din producţie proprie la fabricarea conservelor destinate
consumului propriu. Autoconsumului îi corespunde ca
formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice,
economia naturală.
Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei
activităţi economice primind în contraprestaţie alte bunuri,
inclusiv monedă. Forma de organizarea a economiei
corespunzătoare satisfacerii nevoilor prin schimb o
reprezintă economia de schimb.
Economia naturală reprezintă acea formă de

115
 organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care
nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei
activităţi, fără a se apela la schimb.
Evaluările realizate de specialişti au arătat că
economia naturală a fost preponderentă până la prima
revoluţie industrială. Bernard Braudel a precizat că în
secolul al XIV-lea, 90% din populaţia regiunii
mediteraneene trăiau din munca câmpului, iar pe pieţe nu
ajungeau mai mult de 30% din producţia întregii regiuni.
Economia naturală a fost dominantă în condiţiile existenţei
unui nivel scăzut de dezvoltare economică, în care
predominante erau necesităţile fiziologice. Fiecare producător
avea o activitate diversificată, producea o gamă variată de
bunuri, era izolat din punct de vedere economic, iar eficienţa
economică era foarte redusă.
În lucrarea, Al treilea val, Alvin Toffler ilustrează
principalele caracteristici ale economiei naturale: “pământul
constituia principalul factor de producţie; baza economiei
consta în cules, vânătoare şi cultivarea pământului; diviziunea
simplă a muncii; economie descentralizată, în care fiecare
comunitate producea aproape tot ce-i făcea trebuinţă” 9.
Economia naturală s-a restrâns treptat, odată cu trecerea
timpului, locul ei fiind luat de economia de schimb. Izvoarele
economiei de schimb se regăsesc în perioada destrămării
comunei primitive, iar dezvoltarea ei s-a bazat pe
amplificarea şi extinderea nevoilor şi mijloacelor de
satisfacere a lor, inaugurată de prima revoluţie industrială.
Economia de schimb desemnează acea formă de
organizare a activităţii economice în care agenţii economici
produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor
altele, destinate satisfacerii necesităţilor. Economia de
schimb reprezintă forma universală de organizare şi
funcţionare a activităţii economice contemporane.

Sistemul 3.2. Sistemul economic de piaţă

economic de Sistemele de organizare şi funcţionare a economiei de
piaţă schimb sintetizează modalităţile de fundamentare, adoptare,

9
Toffler, A., Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983

116
 aplicare şi monitorizare a deciziilor guvernate de raritatea
economică. Acestea sunt: sistemul economiei de piaţă şi
sistemul economiei de comandă sau centralizată.
Sistemul economic de piaţă reprezintă un sistem
economic modern, contemporan, ale cărui începuturi au fost
marcate de apariţia sistemului capitalist în Europa
Occidentală. Cu toată istoria sa relativ îndelungată, în prezent,
doar circa un sfert din populaţia globului trăieşte în ţări care
pot fi considerate a avea economie de piaţă modernă.
Sistemul economic de piaţă are încă mari rezerve de extindere
pe plan mondial.
Rezultă deci că economia de piaţă poate fi delimitată
prin comparaţii succesive cu: economiile precapitaliste, în
care era predominantă economia naturală; economiile
naţionale dominate de regimuri totalitare (fie ele de dreapta,
fie de stânga); economiile contemporane ale ţărilor slab
dezvoltate şi în curs de dezvoltare.
Cele mai multe dintre modelele teoretice surprind şi
redau conţinutul sistemului economic de piaţă, folosindu-se
Planuri de trei planuri conceptuale: ideologic-spiritual; formal-
conceptuale instituţional; tehnic-substanţial.
Sub raport ideologic, gândirea socială şi filosofia
secolului al XVIII-lea, ca şi economia politică clasică -
dezvoltate şi adaptate continuu la noile condiţii - au aşezat la
temelia sistemului economic de piaţă primordialitatea
individului naturalmente bun şi inteligent. Individualismul şi
principiul liberalismului, în cadrul căruia liberalismul
economic ocupă un loc central, sunt fundamentele ideologice
ale economiei de piaţă, apărută ca negaţie a sistemului
medieval, în care dependenţa oamenilor faţă de stăpânii
feudali era baza însăşi a sistemului.
Instituţional - economia de piaţă se bazează pe instituţii
juridice şi economice adecvate (dreptul de proprietate
individuală, deplina egalitate între oameni, întreprinderea
privată individuală sau colectivă, piaţa cu rolul hotărâtor al
regulilor ei în desfăşurarea activităţii economice, statul ca
agent economic autonom).
Tehnic-substanţial, economia de piaţă are la temelie

117
 tehnologiile moderne care permit producţii de serie mare, în
care se integrează noile cuceriri ale ştiinţei şi care permit
înfăptuirea revoluţiilor industriale, atunci când acestea devin
necesare şi posibile pe plan mondial.
Sistemul Sistemul economiei de piaţă reprezintă acel tip de
economiei de organizare a economiei în care raportul dintre cerere şi
piaţă ofertă determină principiile de prioritate în producerea
bunurilor, metodele de combinare a factorilor de producţie,
iar nivelul preţului stabileşte categoriile de persoane care au
acces la aceste bunuri economice.10 Pentru a se asigura
funcţionalitatea economiei de piaţă se consideră că agenţii
economici, independenţi juridic şi egali în faţa legii, îşi
exercită liber atributele dreptului de proprietate asupra
factorilor de producţiei, forţei de muncă, banilor, titlurilor şi
bunurilor economice marfare. Tranzacţiile dintre agenţii
economici se realizează în cadrul unui sistem generalizat de
pieţe interdependente: piaţa bunurilor de consum, piaţa
resurselor naturale, piaţa capitalului, piaţa monetară, piaţa
muncii. Toţi agenţii economici şi toate categoriile de pieţe
se află într-o concurenţă liberă, care permite formarea
liberă a preţului pe toate pieţele şi la toate categoriile de
bunuri economice şi active monetare şi financiare.

Economia de 3.3. Economia de piaţă

piaţă Economia de piaţă reprezintă deci o formă modernă de
organizare şi funcţionare a activităţii economice, în care
oamenii acţionează în mod liber, autonom şi eficient, în
concordanţă cu favorabilităţile şi regulile universale şi
dinamice ale pieţei, nu după obiceiuri şi practici zonale şi nici
sub autoritatea vreunei comenzi din afară, fapt ce face
posibilă valorificarea maximă a resurselor limitate existente
pentru satisfacerea nevoilor şi dorinţele umane nelimitate.
În cadrul unei economii de piaţă trebuie să existe un
sistem corelat de pieţe - piaţă factorilor de producţie, piaţa
monetară, piaţa capitalului etc. - în care se confruntă cererea
şi oferta pentru a stabili nivelul preţurilor. De asemenea
trebuie realizat un sistem de comunicare între componentele

10
Niţă Dobrotă, Economia politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995

118
 sistemului de pieţe, astfel încât o evoluţie a unor elemente
specifice de pe o piaţă să producă efecte şi pe celelalte pieţe.
De exemplu, dacă creşte cantitatea cerută dintr-un bun
economic X, atunci va avea loc o creştere a preţului
bunului X pentru a elimina diferenţa dintre cantitatea
cerută şi cantitatea oferită şi pentru a impulsiona
producătorii să mărească producţia. Acestei creşteri a
cantităţii oferite din produsul X îi corespunde o creştere a
cantităţii de factori de producţie necesari realizării
produselor, ceea ce va determina creşterea preţului
factorilor de producţie. Astfel, pe piaţa factorilor de
producţie are loc o reducere a decalajului dintre cantitatea
cerută şi cea oferită de factori de producţie, prin diminuarea
cantităţii cerute şi de asemenea prin stimularea proprietarilor
de a mări oferta.
Într-o economie de piaţă preţurile majorităţii bunurilor
economice se formează liber în urma interacţiunilor dintre
vânzători şi cumpărători, fără intervenţii administrative din
partea statului şi fără politici monopoliste. Economia de
piaţă, prin concurenţa loială pe care o permite,
favorizează întreprinzătorii puternici eliminându-i pe cei
inadaptabili. Pentru reglarea masei monetare şi o eficienţă
economică superioară a activităţilor economice, este necesară
existenţa unui sistem financiar-bancar competent şi o
structură tehnico-materială modernă, în pas cu dezvoltările
tehnologice. Cadrul legislativ şi pârghiile economico-
financiare sunt realizate de stat, care monitorizează
respectarea regulilor pieţei. În vederea succesului într-o
economie de piaţă, agenţii economici trebuie să posede
atitudini şi abilităţi specifice cum sunt prevederea,
flexibilitatea, riscul, iniţiativa şi curajul.

Conţinutul 3.4. Conţinutul economiei de piaţă contemporane

economiei de Conţinutul economiei de piaţă contemporană este pus
piaţă în evidenţă prin caracteristicile ei esenţiale. În ansamblul
contemporane elementelor definitorii ale economiei de piaţă, un rol esenţial
îl ocupă componenta sa tehnică substanţială. Numai la un
anumit nivel al dezvoltării şi pe baza unei anumite structuri

119
 tehnologice, de ramură şi teritoriale se poate edifica şi
consolida, prin voinţa adânc resimţită a tuturor indivizilor
organizaţi în cadrul a diferite sociogrupuri, structurile
instituţionale economice şi juridice specifice economiei de
piaţă. În aceste condiţii, apar şi se dezvoltă noile concepţii şi
mentalităţi, favorabile sistemului economic de piaţă. Starea şi
dinamica activităţii economice - desfăşurate pe baza tehnicii
şi tehnologiilor avansate - volumul şi evoluţia rezultatelor
obţinute reprezintă criteriul cel mai sigur de apreciere a
funcţionalităţii instituţiilor economiei de piaţă, a rolului jucat
de gândirea social-economică, care propagă libera iniţiativă,
egalitatea oamenilor în faţa legilor şi democraţia.

Mobilul 3.5. Mobilul activităţii economice

activităţii Mobilul combinării şi utilizării factorilor de producţie,
economice al modernizării lor în concordanţă cu noile cuceriri ale ştiinţei
şi tehnicii, constă în obţinerea de cantităţi mari de produse
(bunuri economice), de calitate superioară şi cu costuri cât
mai mici, toate acestea însemnând câştiguri, profituri cât mai
mari. Economia de piaţă ridică profitul la rang de mobil
principal al activităţii economice. Mărimea şi dinamica
profitului sunt criterii de apreciere a modului de combinare şi
folosire a factorilor de producţie.

Caracteristici ale 3.6. Caracteristici ale economiei de piaţă

economiei de Proprietatea individuală reprezintă o caracteristică de
piaţă bază a economiei de piaţă, indiferent de formele de organizare
a modului de folosire a obiectului proprietăţii. În nici una din
societăţile antice şi medievale nu s-a acordat, prin lege,
tuturor persoanelor dreptul de a fi proprietari. Inviolabilitatea
dreptului de proprietate al fiecărei persoane şi apărarea
acestui drept sunt principii de acţiune a statului democrat în
condiţiile economiei de piaţă. Proprietatea individuală este
premisa fundamentală a liberei iniţiative, a manifestării
tuturor celorlalte libertăţi economice.
O altă caracteristică esenţială a economiei de piaţă este
egalitatea deplină a participanţilor independenţi şi autonomi
la viaţa economică. Proclamată juridic şi susţinută de statul

120
democratic, egalitatea economică între oameni şi
sociogrupurile legal constituite are la bază principiul
autonomiei lor de voinţă şi se concretizează în libera alegere a
profesiei, în posibilitatea legală a fiecărui individ de a se
angaja într-o afacere pe cont propriu, de a se asocia cu alte
persoane în vederea producerii sau vânzării de bunuri, de a
dispune de capacitatea lui de muncă cum doreşte etc.
Întreprinderea privată - individuală sau colectivă -
este entitatea economică de bază a economiei de piaţă, aceasta
constituind locul de combinare şi substituire a factorilor de
producţie, de folosire eficientă a acestora. Întreprinzătorul
(individual sau colectiv) este promotorul raţionalităţii
economice în condiţiile economiei de piaţă. El promovează
interesele producătorilor, ale unei anumite unităţi
producătoare în raporturile ei cu alţi producători, cu cele ale
consumatorilor, ale băncilor şi administraţiilor publice.
Existenţa unei ample reţele unitare de pieţe constituie o
altă trăsătură esenţială a economiei de piaţă. Este vorba aici
de saltul calitativ în evoluţia procesului istoric de dezvoltare a
pieţei, caracterizat prin realizarea unităţii dintre pieţele
factorilor de producţie şi cele ale bunurilor de consum
personal, dintre pieţele reale şi cele fictive, dintre pieţele
monetare, financiare şi ale capitalurilor.
Statul democrat de drept este garantul bunei funcţionări
a instituţiilor economice şi juridice specifice economiei de
piaţă. În particular, statul legiferează şi apără structurile
economice globale, care răspund intereselor generale ale
cetăţenilor, ale naţiunii. În acest context, el consacră şi apără
proprietatea individuală, asigură cadrul juridic al contractelor
economice. Statul de drept se manifestă şi prin aceea că
reglementează raporturile asociaţilor şi ale acţionarilor cu
societăţile din care fac parte, relaţiile între cumpărători şi
vânzători, pe cele între debitori şi creditori. Statul adoptă, în
mod democratic, Codul comercial şi supraveghează aplicarea
lui.
O altă caracteristică a economiei de piaţă pune în
evidenţă faptul că acest sistem a luat naştere şi s-a dezvoltat
având la bază tehnica maşinistă şi tehnologiile moderne de

121
 fabricaţie. Revoluţiile industriale şi progresul tehnico-
ştiinţific au fost factorii hotărâtori ai sporirii continue a ofertei
de mărfuri, ai menţinerii nivelului ridicat, ca regulă de bază a
funcţionării normale a sistemului economic de piaţă.
Băncile, instituţiile financiare şi de asigurări au
devenit un agent economic autonom indispensabil al
economiei de piaţă. Fără reţeaua relativ atotcuprinzătoare şi
dinamică de instituţii bancar-financiare nu s-ar putea asigura
mobilizarea resurselor băneşti temporar disponibile şi
orientarea lor, pe bază de interes economic, spre unităţile
care, la un moment dat, au nevoi suplimentare de resurse
financiare. Pe de altă parte, nu poate fi vorba de economie de
piaţă modernă fără mecanisme financiare operative şi active.
Sistemul economiei de piaţă şi mecanismul de
funcţionare a acestuia s-au dovedit a fi excelente stimulatoare
ale creşterii economice. Stau dovadă concludentă în acest
sens remarcabilele rezultate economice ale ţărilor care au
evoluat consecvent pe temeliile economiei de piaţă. Prin
undele sale de progres economic, sistemul economic de piaţă
a antrenat ameliorarea generală a bunăstării oamenilor,
marcând astfel efectul său de antrenare în planul progresului
social.
Specialiştii în problemele economiei de piaţă apreciază
că aceasta generează unele fenomene economico-sociale
negative. Astfel, regulile de joc ale economiei de piaţă
favorizează pe cei puternici economic şi îi penalizează pe cei
slabi (falimentele fac parte din aceste reguli). De asemenea,
lupta pentru profitul maxim implică minimizarea costurilor
factorilor de producţie, inclusiv a cheltuielilor cu factorul
muncă, producătorii proprietari tinzând să reducă salariile sau
să le menţină la niveluri mai joase decât cele care ar deveni
posibile pe baza creşterii productivităţii. În ciuda sloganurilor
de genul “consumatorul-suveran”, “clientul-stăpân”, numeroşi
consumatori sunt dominaţi de producătorii-vânzători, nevoile
lor legitime fiind limitate drastic prin sporirea preţurilor etc.
Funcţionarea normală a economiei de piaţă este
întreruptă periodic de crize. Societatea în ansamblu şi,
îndeosebi, anumiţi membri ai ei sunt nevoiţi să suporte

122
costurile sociale ale disfuncţiilor - inflaţia, şomajul, etc.
Economia de piaţă modernă se caracterizează prin
existenţa unor agenţi economici specifici, prin funcţiile lor
autonomizate, ca şi prin relaţii determinate între aceştia.
Noţiunea de agent economic este folosită adesea cu
sensuri variate. Astfel, el apare ca: persoană participantă la
viaţa economică; om, care - individual sau în colectiv -
transformă mediul său natural şi produce bunuri materiale şi
servicii; subiect al proprietăţii; persoană juridică producătoare
pentru piaţă. În ultimul timp, termenul este nu numai extrem
de frecvent utilizat, dar lui i se atribuie şi un conţinut specific.
Agentul economic este abordat atât dinspre individ şi subiect
de proprietate, cât şi dinspre mecanismul macroeconomic şi
fluxurile economice naţionale.
Agentul economic reprezintă o persoană sau o grupare
de persoane fizice şi/sau juridice dintr-o economie naţională
care exercită funcţii specifice, autonomizate în cadrul
diviziunii muncii, folosindu-se în acest scop de mijloace şi
instrumente adecvate domeniului.
Deci, agenţii economici se delimitează între ei prin
funcţiile ce le revin în cadrul activităţii economice şi prin
instrumentele pe care le pot utiliza. De pildă, unii agenţi
economici se ocupă cu producerea de bunuri materiale şi
servicii pentru piaţă, aceştia prezentându-se sub toate formele
de proprietate şi ca subiecţi de proprietate diverşi. Invers,
indivizii ca subiecţi de proprietate se manifestă în toate
domeniile activităţii economice, aceşti subiecţi îndeplinind
atât funcţii de producţie, cât şi de consumaţie, atât de
administraţie cât şi de redistribuţia financiară.
Între agenţii economici şi subiecţii de proprietate există
mai multe deosebiri. În primul rând, subiecţii de proprietate
au existat din totdeauna şi vor exista întotdeauna, comparativ
cu agenţii economici, care sunt legaţi de economia de piaţă
modernă. În al doilea rând, abordarea şi analiza subiecţilor de
proprietate trebuie să înceapă de la fiecare om, de la individ,
în timp ce agentul economic îşi are punctul de pornire în
fluxurile economice din cadrul unei ţări. În al treilea rând,
delimitarea unui subiect de proprietate de altul se realizează

123
 în raport de bunuri identificabile şi măsurabile, fiecare bun
aflându-se numai în posesia cuiva; în cazul agentului
economic această delimitare se face pe baza funcţiilor majore
din activitatea economică, funcţii privite din punctul de
vedere al economiei de piaţă.
În economia modernă se manifestă următorii agenţi
economici principali: întreprinderile, menajele,
administraţiile, băncile, instituţiile financiare şi societăţile de
asigurări, restul lumii sau exteriorul.
Desigur, caracteristicile economiei de piaţă au mai ales
funcţia de a contura modelul teoretic al acestui sistem
economic. Importanţa cunoaşterii acestui model şi înţelegerea
faptului că el reprezintă doar un model şi nimic mai mult este
însă enormă. Pe o asemenea bază teoretico-principală pot fi
delimitate tipurile concrete de economie de piaţă existente în
lume, ca premisă a analizei mecanismelor lor de funcţionare.

Sistemul 3.7. Sistemul economic şi mecanismele economiei

economic şi de piaţă
mecanismele Realităţile economice dintr-o ţară sau alta, din diferitele
economiei de ei perioade de dezvoltare atestă că economia de piaţă
piaţă integrează două laturi inseparabile: sistemul economic şi
mecanismul ei de funcţionare. Indiferent de modul de
abordare a acestor două laturi şi de opticile autorilor, ele îşi
găsesc reflectarea chiar şi în cazul când se operează doar cu
conceptul de sistem economic.
Caracterizarea economiei de piaţă se face, de regulă, pe
baza a trei întrebări simple, pe care şi le pune orice om matur
care încearcă să înţeleagă viaţa economică la care obligatoriu
participă într-un fel sau altul. Aceste întrebări sunt extrem de
simple, şi poate, tocmai de aceea, sunt esenţiale, aşa cum se
poate constata:
- Cine este subiectul principal al vieţii economice, deci
cui îi aparţine iniţiativa şi responsabilitatea în economie?
- în ce scop se desfăşoară activitatea economică, care
este finalitatea ei social-umană?
- Cu ce metode şi procedee se organizează şi se
conduce economia, cu ce forme juridice sunt puse în mişcare

124
eforturile umane şi sub ce formă sunt ele recompensate?
Oricât de sumară ar fi reflecţia asupra sensurilor
întrebărilor, se poate constata că ele vizează atât structurile
economiei, sistemul acesteia, cât şi mecanismele ei de
funcţionare. În funcţie de structurile tehnico-ştiinţifice şi
economico-sociale, de modul în care personalitatea umană şi
libera iniţiativă a oamenilor se manifestă, sistemele şi
mecanismele economice pot fi diferite ca tip fundamental
(liber sau de comandă), dar şi ca formă concretă de
manifestare a unuia sau altuia dintre tipuri.
Tipul de acţiune economică se defineşte, se delimitează
atât printr-o seamă de caracteristici care se referă la sistemul
economic, cât şi la mecanismul lui de funcţionare.
Clasicii economiei politice, de pildă, comparând
economia de piaţă cu cea a evului Mediu şi cu regimurile
absolutiste feudale, o caracterizau în felul următor:
1. Subiectul vieţii economice este individul - spun ei - de
unde denumirea de sistem individualist, în care iniţiativa
revine fiecărui ins sau unor sociogrupuri, în cadrul cărora
oamenii intră în mod liber, fiind egali între ei.
2. Scopul activităţii este utilitatea individuală, motiv pentru
care sistemul este numit utilitarist, deviza “totul pentru
individ” traducându-se prin dreptul lui de a lupta pentru bani
şi de a realiza un profit cât mai mare.
3. Procedeele şi mijloacele de realizare a scopului oricărei
acţiuni economice îşi au originea în libera iniţiativă a
individului, mecanismul economiei de piaţă fiind de tip
liberal, nu de comandă, de subordonare a unor oameni faţă de
alţii.
Fiind latura dinamizatoare a acţiunii economice,
mecanismul trebuie abordat şi analizat în continuarea acestei
acţiuni, ale cărei trăsături definitorii sunt raţionalitatea şi
eficienţa.
Conţinutul mecanismului acţiunii economice depinde
hotărâtor de tipul activităţii umane practice, al activităţii
economice.
Activitatea economică implică, pe de o parte,
raportarea oamenilor la nevoile, interesele şi ţelurile lor

125
 (conştiinţa semnificaţiei activităţii economice), iar, pe de altă
parte, pe baza condiţiilor naturale, tehnico-ştiinţifice (relaţia
dintre existenţa socială, dintre lupta pentru satisfacerea
trebuinţelor umane şi natură, respectiv mediul înconjurător).
Este vorba aici de o anumită îmbinare şi confruntare a
scopurilor individuale cu cele sociale.
Măsura realizării raportului dintre scopul, mijlocul şi
efectul acţiunii economice este raţionalitatea economică, care
s-ar putea traduce prin faptul că economia se desfăşoară cu
participarea oamenilor şi pentru oameni. Deci, sensul şi
finalitatea acţiunii economice are atât determinări obiective,
cât şi condiţionări subiective, omul are nevoile sale
constituindu-se în scopul economiei.
Mecanismul Mecanismul economiei de piaţă constă tocmai din
economiei de modalitatea specifică de realizare a raporturilor, a legăturilor
piaţă sau corelaţiilor dintre activităţile desfăşurate în vederea
satisfacerii nevoilor umane şi resursele solicitate în acest
scop, respectiv de modificare a acestor raporturi pe baza
schimburilor ce survin atât în existenţa socială, cât şi în
volumul, structura, calitatea şi dinamica resurselor.
Pornind de la viziunea praxiologică asupra activităţii
economice, conform căreia aceasta este formată din două
componente esenţiale - starea sau situaţia, pe de o parte şi
realizarea, pe de alta - mecanismul acţiunii economice poate
fi identificat cu realizarea. Aceasta are loc pe baza condiţiilor
tehnico-ştiinţifice existente şi prin intervenţia în domeniul
dreptului sacru la proprietatea particulară în numele
intereselor general-sociale.
Mecanismul acţiunii economice pune, deci, în evidenţă
modul în care are loc reglarea realizării vieţii economice în
dinamica ei, prin conexiunea reciprocă a elementelor ei
structurale, prin schimbarea poziţiilor acestora şi a modificării
raporturilor lor de dependenţă pe baza disponibilităţilor şi
favorabilităţilor pieţei. Mai mult, conceptul de mecanism
economic are mai ales sens de evoluţie a vieţii economice,
ceea ce presupune implicarea elementelor obiective şi
subiective ale acestuia, schimbarea poziţiilor acestora şi
reevaluarea raporturilor de dependenţă, trecerea de la un

126
 anumit echilibru relativ la altul.
Mecanismul economiei de piaţă constă din ansamblul
mijloacelor şi metodelor de antrenare a resurselor, ca şi din
pârghiile de susţinere a activităţilor prin care economia în
ansamblul ei şi fiecare verigă a acesteia sunt puse în mişcare
cu raţionalitate şi eficienţă economică.
Ca mecanism liber, spontan al acţiunii economice,
Caracteristicile mecanismul economiei de piaţă se caracterizează prin:
mecanismului • libera iniţiativă a agenţilor economici pe baza proprietăţii
economiei de private şi în condiţiile legii, acestea fiind modalitatea de
piaţă asigurare a echilibrului relativ între resursele limitate şi
nevoile umane nelimitate;
• fiecare agent economic agregat (producătorii,
consumatorii, băncile etc.) şi fiecare agent economic
individual, fiecare subiect de proprietate îşi apără interesele
cu forţele lui economice;
• schimburile de bunuri materiale şi de servicii, de factori de
producţie şi de bunuri de consum personal se desfăşoară pe
baze economice, mobilul acestora fiind profitul obţinut în
condiţii de concurenţă loial;
• echilibrul dintre producţie şi consum se asigură cu ajutorul
pârghiilor economice, pe baza legii cererii şi ofertei şi a
mecanismului preţurilor;
• statul democrat de drept - prin funcţiile sale de agent
economic autonom şi prin politicile economice duse - are un
rol tot mai notabil în ansamblul mecanismului economiei de
piaţă.
Mecanismul economiei contemporane îmbină în
maniere specifice şi în proporţii diferite, mai multe
submecanisme, cele mai importante fiind mecanismul pieţei şi
mecanismul planificării. Având determinări obiective diferite
şi deţinând ponderi variate pe ţări şi perioade, piaţa şi planul
au un caracter complementar. Nici piaţa şi nici planul nu sunt
în măsură să asigure, fiecare separat, realizarea raporturilor
dintre existenţa socială şi resursele atrase şi folosite în acest
scop. Atât piaţa, cât şi planificarea reprezintă câte un reglator
cu funcţie imperfectă al economiei moderne. Este o
descoperire istorică a anilor de după al doilea război mondial

127
 că destinul economic al unei naţiuni poate fi dirijat. Ţelul a
fost o dirijare conştientă şi raţională a vieţii economice prin
instituţii de planificare sub control democratic şi pe baza
favorabilităţii pieţei.
Combinarea concretă a celor două submecanisme,
eficienţa fiecăruia şi a ambelor depind de sistemul economic
real, ca şi de factori sociali, tehnologici, de mediul
internaţional etc.
Mecanismul economic de piaţă este un mecanism
concurenţial sau al pieţei concurenţiale. Aceasta înseamnă că
în mecanismul respectiv şi prin intermediul lui se confruntă
producătorii şi consumatorii, vânzătorii şi cumpărătorii, dar şi
producătorii între ei, consumatorii între ei. Mecanismul
preţurilor, confruntarea cererii şi a ofertei pe toate tipurile de
pieţe scoate la suprafaţă toate acele aspecte profunde ce ţin de
libera iniţiativă, de apărarea proprietăţii cu propriile forţe ale
subiectului de proprietate.
Baza obiectivă a concurenţei o formează producţia şi
circulaţia mărfurilor, respectiv condiţiile acestora,
specializarea tot mai puternică a producătorilor de mărfuri,
concomitent cu creşterea şi diversificarea acestor producători
şi vânzători pe baza preponderenţei proprietăţii private, a
dreptului fiecărei persoane de a fi proprietar asupra unor
factori de producţie, indiferent de forma de folosire a
obiectului proprietăţii (individuală, prin angajarea de salariaţi,
asociativă).

128
 CAPITOLUL 4

FLUXURILE ŞI CIRCUITELE ECONOMICE

4.1. Agenţii economici

4.2. Relaţia ofertant - consumator
4.3. Fluxurile şi circuitele economice

Agenţii 4.1. Agenţii economici

economici Specificitate
Atunci când o persoană decide să cumpere un
automobil Renault, contactează un reprezentant al
concernului Renault. Acest dealer a închiriat terenul şi
clădirile în care îşi desfăşoară activitatea şi a angajat persoane
pentru a putea face disponibilă oferta Renault. Angajaţii au
venituri sub formă de salarii pe care le primesc de la
Renault şi achiziţionează cu banii câştigaţi alimente şi alte
produse necesare satisfacerii nevoilor de la diverse magazine
de comercializare a produselor. Aceasta generează venit
pentru supermarket care plăteşte angajaţii proprii pentru ca
aceştia să poată cumpăra produse alimentare şi automobile
Renault. Cheltuielile realizate de Renault fac parte dintr-un
flux economic închis. Venitul dealer-ului este apoi distribuit
angajaţilor sub formă de salarii. Pentru a se putea prezenta
funcţionarea unei economii, economiştii au grupat vânzătorii şi
cumpărătorii individuali în cinci sectoare: menaje
(gospodării), firme, institute financiare de credit şi societăţi
de asigurări, sectorul public şi străinătatea.
Agenţii Agenţii economici elementari reprezintă entităţile
economici primare autonome ale vieţii economice. Orice agent
elementari economic elementar întruneşte o serie de trăsături distinctive:
• Este identificabil şi posibil de observat ca subiect
distinct al vieţii economice, fie în calitate de
persoană juridică, fie ca un grup de persoane fizice;
• Este purtătorul unor interese proprii, pe care le

129
 transformă în scopuri ale acţiunii sale;
• Are un comportament specific, care constă în decizii
şi acţiuni elaborate şi îndeplinite de către agentul
respectiv;
• Are capacitatea de a iniţia şi întreţine relaţii cu alţi
agenţi economici elementari, de a-şi exercita influenţa
asupra mediului său ambiant; Dispune de resurse şi
capacităţi proprii care îi permit să-şi promoveze
interesul.
Agenţii Agenţii economici agregaţi reprezintă clase de agenţi
economici economici elementari care îndeplinesc funcţii similare.
agregaţi Agregarea agenţilor elementari se referă doar la abordarea
bazată pe similitudinile comportamentelor unor agenţi
elementari.
Definirea Agentul economic se defineşte ca fiind persoana
agentului sau grupul de persoane care îndeplineşte o serie de funcţii
economic bine stabilite în viaţa economică. La baza delimitării agenţilor
economici se află funcţiile specifice exercitate de aceştia.
Astfel, menajele constituie agenţii economici consumatori de
bunuri şi servicii; firmele sunt agenţii economici producători
de bunuri şi servicii; agenţii economici şi financiari sunt
reprezentaţi de institutele financiare de credit şi societăţile
de asigurări; administraţiile reprezintă sectorul public şi
străinătatea cuprinde totalitatea agenţilor economici din
celelalte ţări. Menajele şi firmele sunt încadrate în categoria
agenţilor economici nonfinanciari. Administraţiile au rolul
de a furniza bunuri şi servicii de utilitate publică prin
colectarea veniturilor sub formă de taxe de la agenţii
economici şi redistribuirea lor conform interesului public.
Veniturile sectorului public sunt constituite în cea mai mare
parte de vărsămintele obligatorii ale agenţilor economici din
celelalte sectoare ale economiei.
Menajele Menajele (gospodăriile)
(gospodăriile) O gospodărie se compune din una sau mai multe
persoane care ocupă o unitate de locuit. Unitatea de locuit
poate fi o casă, un apartament, o garsonieră şi orice altă formă
care permite o delimitare a spaţiului de locuit. O gospodărie
poate să fie alcătuiră din membrii unei familii cu sau fără

130
 copii, sau din persoane care nu formează o familie, cum sunt
de exemplu studenţii care împart un apartament pe perioada
studiilor.
Firmele Firmele
O firmă este o organizaţie alcătuită din una sau mai
multe persoane care desfăşoară activităţi, utilizând de regulă
mijloace economice în vederea obţinerii de profit. În
conformitate cu legea nr.133/23.07.1999, “Prin firmă se
înţelege orice formă de organizare a unei activităţi economice,
autonomă patrimonial şi autorizată potrivit legilor în
vigoare să facă acte şi fapte de comerţ, în scopul obţinerii
de profit prin realizarea de bunuri materiale, respectiv
prestări de servicii, din vânzarea acestora pe piaţă, în
condiţii de concurenţă”
Firma este principala creatoare de substanţă economică
fără de care societatea nu poate exista şi oferă locuri pentru
cea mai mare parte a populaţiei. Performanţele sale
condiţionează starea şi performanţele fiecărei ţări şi
standardul de viaţă al populaţiei.
Agentul economic agregat firme grupează toate
unităţile instituţionale a căror funcţie principală constă în
producerea de bunuri materiale şi servicii (nonfinanciare)
destinate pieţei. Firmele sunt acelea care lucrează pentru
piaţă, produc bunuri şi servicii destinate vânzării. Ele sunt de
tipul societăţilor de capitaluri, cooperativelor şi asociaţilor
cu personalitate juridică. Veniturile firmelor provin din
vânzarea producţiei, iar scopul activităţilor îl constituie
obţinerea de profit, permiţând astfel încadrarea firmelor în
sectorul afacerilor, sector existent în fiecare economie
naţională.
Firmele sunt organizate ca proprietăţi personale,
parteneriate şi corporaţii. O firmă proprietate personală este
aceea aflată în proprietatea unei singure persoane. Proprietarul
recepţionează întreg profitul şi este responsabil pentru toate
datoriile pe care le acumulează firma. Un parteneriat este o
firmă aflată în proprietatea a două sau mai multe persoane
(parteneri), care împart atât profiturile firmei cât şi
responsabilităţile care decurg din desfăşurarea activităţilor.

131
 Partenerii pot fi indivizi, firme sau state. O corporaţie este o
firmă a cărei identitate în faţa legii este diferită de identitatea
proprietarilor. O corporaţie este o entitate economică care,
asemeni unei persoane are drept de proprietate şi poate
împrumuta bani în nume propriu. Proprietarii corporaţiei sunt
acţionarii. Dacă o corporaţie nu îşi poate plăti datoriile,
corporaţia este răspunzătoare pentru toate acţiunile sale, iar
acţionarii nu suportă plata datoriilor.
Multe firme prezintă operaţiuni la nivel global chiar
dacă au fost înfiinţate şi sunt proprietatea rezidenţilor unei
singure ţări. Iniţial, firmele intră pentru prima dată pe piaţa
internaţională prin comercializarea produselor în ţări străine.
Pe măsură ce veniturile în acele ţări cresc şi operaţiunile de
vânzare-cumpărare iau amploare, firmele înfiinţează filiale în
respectivele ţări. O firmă multinaţională este acea firmă care
produce şi comercializează prin filiale proprii aflate în
exteriorul ţării de origine, produsele realizate. Cele mai
cunoscute corporaţii din Statele Unite, Ford, PepsiCo,
McDonald’s sunt firmele multinaţionale, toate deţinând filiale
în diferite ţări. De exemplu, Ford Motor Company, are în
proprietate peste tot în lume, mai multe unităţi de producţie
în care asamblează automobilele cu marca proprie.
Activitatea firmelor multinaţionale s-a dezvoltat şi se va
dezvolta pe măsura progresului tehnologic în sectorul
transportului şi cel al comunicaţiilor.
Consumatorii folosesc veniturile personale pentru a
achiziţiona bunuri şi servicii care le oferă maximă
satisfacţie; de asemenea proprietarii de resurse îşi oferă
serviciile resurselor personale la cel mai bun preţ. Firmele
produc bunuri şi servicii utilizând resurse care le dă
posibilitatea obţină profit maxim. Cu alte cuvinte, fiecare
participant în sistemul de piaţă - consumatori, firme,
ofertanţi de resurse - încearcă să obţină cele mai multe
beneficii cu cel mai mic cost. În mod evident, acest
comportament îngust, de cointeresare personală este
convertit într-un rezultat social în care nici unul nu poate
câştiga fără să-l facă pe altul să piardă. Orice alocare de
resurse care ar permite câştigul unuia fără ca cineva să piardă

132
 ar putea creşte eficienţa. Când toate alocările de resurse care
ar putea produce o creştere a eficienţei au fost realizate
atunci se poate spune că societatea a atins cea mai bună
alocare posibilă. Eficienţa poate însemna multe şi diferite
lucruri pentru diverse persoane. Făcând referire la curba
posibilităţilor de producţie se cunoaşte că efectuarea unei
activităţi într-un punct situat pe această curbă se numeşte
eficienţă productivă sau tehnică. O firmă este considerată a
desfăşura eficient o activitate dacă produce o anumită
cantitate de bunuri la un nivel calitativ dat cu costurile cele
mai mici. Într-un sistem de piaţă eficienţa economică se
atinge prin interesul personal. Persoanele cu abilitate
antreprenorială care oferă bunurile şi serviciile cerute de
societate câştigă venituri mai mari şi în consecinţă profituri
superioare.

Relaţia ofertant 4.2. Relaţia ofertant – consumator

– consumator Aproape toate societăţile, indiferent de organizarea
politică, folosesc piaţa ca un mecanism eficace în stimularea
concurenţei cu scopul de a asigura satisfacerea cererii
consumatorilor sub aspectul, calităţii produselor şi serviciilor
precum şi al preţului de cost. Piaţa prin accesul liber al
ofertanţilor, prin libera iniţiativă în condiţiile accesului la
informaţii despre piaţă precum şi a unui cadru legislativ
adecvat economiei de piaţă, poate elimina efectele negative
ale poziţiilor de monopol pe care firmele caută să-l ocupe
indiferent de situaţie, ştiut fiind avantajele care le revin din
aceasta.
Indiferent de modul de organizare socială şi politică
orice societate ar trebui să-şi pună din punct de vedere
economic următoarele întrebări:
• Ce şi cât să se producă?;
• Cum se va dezvolta producţia, prin prisma nivelului
tehnologic şi al resurselor implicate în procesul de producţie?;
• Cine şi cum va prelua produsele, în ce mod vor fi
distribuite?;
• Cum este gândită producţia şi distribuţia în ideea
posibilităţii acestora de a se adapta rapid schimbărilor în

133
 timp?
Răspunsul la toate întrebările este dat de “decizia”
consumatorilor şi ofertanţilor, lăsaţi liberi pe piaţa produselor
şi serviciilor să “le dirijeze” în direcţia în care doresc în ideea
în care consumatorul urmăreşte satisfacerea dorinţelor
cumpărând produse şi servicii la preţuri cât mai mici şi
calitate cât mai ridicată iar ofertantul urmăreşte creşterea
profitului.
Sistemul de piaţă lucrează eficient doar dacă preţul de
piaţă reflectă costul total şi beneficiile producerii şi
consumului unui anumit bun sau serviciu. Faptul că
persoanele iau deciziile pe baza costului de oportunitate şi al
preţului de piaţă este o măsură a valorilor la care trebuie
să se renunţe pentru achiziţionarea unor bunuri economice şi
servicii. Dacă preţul de piaţă nu reflectă costurile totale,
atunci deciziile luate de consumatori nu pot reflecta costurile
de oportunitate. De exemplu, atunci când o persoană
utilizează aerul condiţionat, contaminează stratul de ozon din
atmosferă, dar nu plăteşte costul acestei contaminări. Când
şoferii conduc automobilele nu plătesc pentru poluarea creată
de propriile maşini. Când firmele aruncă reziduuri şi creează
produse radioactive ele nu plătesc costurile pentru
distrugerea echilibrului ecologic. Toate aceste efecte
secundare care nu sunt acoperite de preţul pieţei sunt
denumite externalităţi. Externalităţile sunt costurile sau
beneficiile unei activităţi de piaţă create de o persoană care
nu face parte direct din tranzacţia de piaţă. Astfel, preţul de
piaţă al activităţii de conducere a automobilelor este mai mic
decât costul total pentru societate al activităţii respective.
Efectul îl reprezintă faptul că persoanele conduc mai mult
decât dacă ar fi trebuit să plătească costul total.

134
Fluxurile şi 4.3. Fluxurile şi circuitele economice
circuitele Circuitul economic este format din totalitatea
economice operaţiilor şi tranzacţiilor care au loc între agenţii
economici. Este definit de activităţile economice, subiecţii
economici, tranzacţiile şi obiectul acestora. Activităţile
reprezintă totalitatea operaţiilor care urmăresc satisfacerea
Clasificare nevoilor. Operaţiile din cadrul unei economii se grupează în
operaţiilor operaţii cu bunuri şi servicii, operaţii de repartiţie şi operaţii
financiare. Operaţiile cu bunuri şi servicii se referă la
producţia, schimbul şi consumul bunurilor într-o perioadă
considerată. Operaţiile de repartiţie sunt acele operaţii prin
care se efectuează formarea şi distribuirea veniturilor legate
de procesul de producţie - plata salariilor, impozite şi
subvenţii - şi a celor de proprietate, cum sunt dobânzile,
renta, dividendele, etc. Operaţiile financiare se referă la
modificarea şi volumului şi structurii activelor şi pasivelor
agenţilor economici. Subiecţii tranzacţiilor sunt agenţii
economici. Cea mai mare parte a tranzacţiilor desfăşurate în
economiile de piaţă se realizează prin intermediul pieţei.
Totuşi unele activităţi nu dau naştere tranzacţiilor de piaţă.
De exemplu, bunurile produse şi nevândute de către firme
într-o perioadă, bunurile produse şi consumate în
gospodării şi serviciile gratuite provenite de la sectorul
public nu produc tranzacţii de piaţă.
Cea mai mare parte a tranzacţiilor de piaţă sunt
Tranzacţiile reprezentate de tranzacţiile bilaterale, caracterizate prin
bilaterale faptul că oricărui transfer bunuri economice îi corespunde în
contrapartidă un alt bun sau serviciu sau echivalentul în
monedă. Există şi tranzacţii care nu generează o contrapartidă,
cum sunt transferurile curente reprezentate de plăţile de
impozite directe şi indirecte, subvenţiile de exploatare, plata
contribuţiilor la asigurările sociale şi transferurile de
patrimoniu (donaţii, moşteniri ş.a.).
Orice tranzacţie bilaterală presupune două fluxuri de
Fluxul real şi sens contrar, fluxul real şi cel monetar. De exemplu, în
fluxul monetar cazul tranzacţiilor de factori de producţie, preponderente în
economia de piaţă, fluxurilor reale reprezentate de transferul
factorilor de producţie (cedarea dreptului de utilizare şi

135
 uzufruct al pământului) le corespund fluxurile monetare
(renta funciară) de aceeaşi mărime dar de sens contrar.
Menajele deţin toate resursele fundamentele sau
factori de producţie din economie, cum sunt pământul, forţa
de muncă, capital şi abilitate antreprenorială. Factorii de
producţie sunt combinaţi pentru a produce alte bunuri şi
servicii. Membrii menajelor deţin pământ şi furnizează forţă
de muncă. De asemenea, sunt întreprinzători, proprietari şi
deţinători de acţiuni. Firmele, în speranţa obţinerii de
profituri superioare, angajează serviciile factorilor de
producţie pentru a obţine bunuri şi servicii. Firmele plătesc
pentru utilizarea factorilor de producţie şi pentru că acestea
sunt în proprietatea membrilor menajelor, firmele plătesc
menajele. Intrările în circuitul economic sunt reprezentate
de factorii de producţie, utilizarea acestora în activitatea
economică de către firme se concretizează în obţinerea de
bunuri materiale şi servicii. Plata serviciilor factorilor de
producţie reprezintă venituri pentru menaje şi cheltuieli
pentru firme, iar cheltuielile menajelor pentru bunuri şi
servicii reprezintă venituri pentru firme. În realitate,
menajele nu utilizează totalitatea veniturilor lor pentru
achiziţionarea de bunuri şi servicii, o parte a veniturilor
fiind economisite. Această parte economisită a veniturilor
populaţiei reintră în circuitul economic sub forma
investiţiilor. Intermediarii financiari, institutele financiare
de credit şi societăţile de asigurări preiau economiile
menajelor şi apoi împrumută (creditează) firmele pentru
realizarea de investiţii. Investiţia reprezintă o cheltuială a
firmelor pentru achiziţionarea de bunuri capital - maşini
unelte, roboţi şi clădiri - care vor fi utilizate pentru
obţinerea de bunuri şi servicii. Semnificaţia economică a
investiţiei este diferită de înţelesul de zi cu zi: “o tranzacţie
financiară de tipul achiziţionării de acţiuni şi alte titluri de
valoare”. În sens economic, investiţia se referă la cheltuielile
suportate de firme pentru achiziţionarea de bunuri capital,
necesare redimensionării capacităţilor de producţie în scopul
creşterii activităţii de producţie. În desfăşurarea activităţii în
economia de piaţă intervine şi sectorul public, care în

136
 calitate de agent economic colectează şi redistribuie
veniturile. Intrările în acest sector, veniturile administraţiilor
sunt reprezentate de taxele şi impozitele, iar ieşirile
de către cheltuielile cu serviciile nonmarfare către ceilalţi
agenţi economici.
Sectorul public cumpără serviciile factorilor de
producţie de la menaje şi bunuri şi servicii de la firme.
Cheltuielile guvernamentale sunt astfel venituri pentru
menaje şi firme. Sectorul public foloseşte serviciile factorilor
de producţie pentru a furniza servicii guvernamentale pentru
populaţie şi firme. Menajele şi firmele plătesc impozite şi taxe
guvernului pentru a finanţa cheltuielile acestuia cu siguranţa şi
apărarea naţională, învăţământul, sănătatea, protecţia şi
siguranţa socială, protecţia mediului înconjurător ş.a. De
asemenea, sectorul public efectuează transferuri către firme
sub forma subvenţiilor şi către menaje, sub forma
ajutoarelor sociale.
Menajele nu sunt angajate direct în comerţul
internaţional. Firmele fac legătura cu agentul economic
străinătatea. Tranzacţiile cu străinătatea sunt exportul şi
importul de bunuri economice şi servicii. Exportul în
străinătate generează venituri pentru firme, iar importurile
ocazionează cheltuieli cu achiziţionarea bunurilor şi
serviciilor din străinătate. De asemenea cu ocazia
importurilor, firmele plătesc sectorului public taxe vamale.
Cele două tendinţe aparent contradictorii asigură cadrul
relaţional între producători, consumatori şi pieţele resurselor
şi cea a produselor.
Fluxurile Circuitele economice dau naştere la fluxuri economice
economice care se stabilesc între consumatori – proprietarii resurselor şi
consumatori. Din aceste dependenţe reciproce caută să câştige
toţi şi producătorii şi consumatorii.

137
Fluxurile şi
circuitele Pamant, forta de munca PIATA Diverse resurse, talent managerial

economice Salarii, impozite,taxe Dobanzi, dividende, alte obligatii

RESURSELOR

oferta venituri costuri cerere

Influenta politicilor macro
CONSUMATORII PRODUCATORII
Propritarii
resurselor Persoane fizice
Persoane fizice Organizatii
Organizatii
Plata pentru bunuri si servicii
venituri oferta
cerere cheltuieli
PIATA

PRODUSE FINITE de pe piata bunuri si servicii

Consumatorii cumpara

SERVICII
Figura 4.1 - Fluxurile şi circuitele economice

138
 CAPITOLUL 5

RAMURILE ECONOMIEI

5.1. Introducere
5.2. Microeconomia
5.3. Macroeconomia
5.4. Mezoeconomia
5.5. Mondoecomia
5.6. Diferenţiere

Introducere 5.1. Introducere

Economia are două ramuri, microeconomia şi
macroeconomia, care, de regulă, se studiază individual. Această
diferenţiere se face, atât în literatura de specialitate în limba
engleză (“microeconomics” sau “economics of the firm” şi
“macroeconomics”), cât şi în cea germană
(“Betriebswirtschaftslehre” şi Volkswirtschaftslehre”).

Microeconomia 5.2. Microeconomia

Microeconomia este ştiinţa care studiază producţia,
repartiţia, schimbul şi consumul de pe poziţia firmei,
formulând principii, reguli, metode şi tehnici care orientează
managerii unei firme în adoptarea deciziilor privind ce să
producă, cât să producă, cum să producă şi pentru cine să
producă.
În sensul larg, microeconomia studiază
comportamentul economic al firmei în condiţiile economiei
de piaţă concurenţială, în vederea adaptării acesteia la
cerinţele pieţei.
În fapt, microeconomia se referă la totalitatea
proceselor şi fenomenelor economice, la raporturile cauzale şi
funcţionale care se formează între participanţii la viaţa
economică şi care se structurează la nivelul unităţilor
economice. Microeconomia studiază în detaliu producţia,

139
 schimbul şi consumul pentru o anumită grupă de mărfuri,
precum şi problematica repartiţiei rezultatelor finale la nivelul
firmei. Mai concret, se studiază factorii generali care
determină şi influenţează cererea unei grupe de mărfuri-preţul
mărfii, preţul unor mărfuri substituibile şi complementare,
venitul consumatorilor - sensibilitatea cererii la modificarea
acestor factori, adică elasticitatea cererii, comportamentul
economic al consumatorilor, care realizează un echilibru între
preferinţe şi posibilitatea de satisfacere a lor, având în vedere
preţurile mărfurilor şi veniturile de care dispun. Totodată,
microeconomia studiază factorii care determină şi
influenţează oferta - preţul mărfii, preţul factorilor de
producţie, tehnologia de fabricaţie, hotărârile guvernului,
modificarea ofertei sub influenţa acestor factori, impactul
costurilor de producţie şi a profitului asupra nivelului ofertei.
În acelaşi timp, microeconomia studiază impactul tehnologiei
asupra nivelului şi eficienţei producţiei, elaborând reguli de
alegere a proceselor tehnologice pe termen lung şi termen
scurt.
Microeconomia se referă la funcţionarea individuală a
industriilor şi la comportamentul unităţilor individuale de
luare a deciziilor, firme şi gospodării (menaje).
Microeconomia explorează deciziile pe care firmele şi
consumatorii le iau. Pentru a ne ajuta să înţelegem de ce
economia produce bunurile care se găsesc pe piaţă, trebuie
observate şi analizate alegerile firmelor cu privire la ce şi cât
de mult să producă precum şi deciziile consumatorilor
referitoare la ce şi cât de mult să cumpere. Un alt subiect
care se adresează microeconomiei îl reprezintă răspunsul la
întrebarea cine obţine bunurile produse de economie?
Gospodăriile bogate achiziţionează mai multe bunuri decât
cele sărace. De ce există sărăcia? Cine este sărac? De ce
anumite locuri de muncă se plătesc mai bine decât altele?
Sunt întrebări la care se referă microeconomia.
Microeconomia se concentrează asupra preţurilor fiecărui
produs, a preţurilor relative între produse, asupra numărului
de persoane care vor fi angajate într-o perioadă de timp într-o
anumită industrie sau într-o zonă geografică şi factorii care

140
 determină necesarul de forţă de muncă dintr-o industrie.

Macroeconomia 5.3. Macroeconomia

Macroeconomia este o ramură a economiei care
studiază comportamentul economic al agregatelor - venit,
şomaj, producţie - la scară naţională. Macroeconomia se
referă la ansamblul industriilor, la economia completă
privită global. Macroeconomia priveşte nivelul general al
preţurilor şi cum variază acesta. Macroeconomia examinează
factorii care influenţează fluctuaţia producţiei naţionale sau a
produsului naţional şi tratează subiecte cum sunt inflaţia şi
şomajul, câte locuri de muncă există în ansamblul economiei
şi câte persoane care doresc să lucreze nu pot să îşi găsească
un loc de muncă.
Macroeconomia studiază, de asemenea, producţia,
repartiţia, schimbul şi consumul, dar subliniază interacţiunea
acestor faze ale producţiei la nivelul economiei ca un tot.
De exemplu, macroeconomia, la fel ca microeconomia,
studiază cererea, dar nu cererea pentru o anumită marfă, ci
cererea agregată, care este suma pe care firmele şi
gospodăriile îşi propun să le cheltuiască pe mărfuri şi servicii
la fiecare nivel al venitului.
Macroeconomia exprimă procesele, faptele şi
comportamentele de ansamblu ale agenţilor economici
agregaţi şi se referă la totalitatea intrărilor în producţie şi
rezultatele economice obţinute (ieşirile agenţilor
economici). Cuvântul macroeconomie a apărut în anul
1933, fiind creat de economistul Ragnar Frisch şi provine de
la cuvântul grecesc „makros” care înseamnă mare. În
literatura de specialitate, macroeconomia reprezintă acea
parte a teoriei economice care face referire la actele
economice de ansamblu, pe ramuri, agregate de producţie,
ţări şi la interdependenţele dintre variabilele care
caracterizează evoluţia sistemului economic. Macroeconomia
studiază atât consumul tuturor agenţilor economici (inclusiv al
gospodăriilor) cât şi producţia în ansamblu a firmelor.
Macroeconomia se defineşte ca fiind „acel nivel de
structurare economică, reprezentată de ansamblul forţelor

141
 din economie, desfăşurate în unitatea şi interdependenţa lor -
la nivelul unităţilor, ramurilor şi zonelor teritoriale -, agregate
pe plan orizontal şi vertical în cadrul unui anumit teritoriu
naţional.” 11
În literatura de specialitate se afirmă despre
macroeconomie că „se concentrează către analiza calitativă a
mecanismului de funcţionare a economiei naţionale, a
corelaţiilor dintre variabilele macroeconomice, punând un
accent deosebit pe aspectele de măsurare a influenţelor directe
şi indirecte dintre acestea în vederea fundamentării ştiinţifice
a deciziilor de politică economică”.12 De asemenea,
macroeconomia „se ocupă cu studiul structurii,
funcţionalităţii şi comportamentului de ansamblu al sistemului
economiei naţionale, în strânsă conexiune cu sistemul
economiei mondiale şi cu mediul înconjurător, în scopul
determinării volumului total de bunuri şi servicii, precum şi a
tuturor variabilelor care-l influenţează”.13 Din punct de vedere
al economiei mondiale, macroeconomia este componenta
ştiinţei economice care este focalizată asupra analizelor
comportamentale ale unei economii naţionale şi a relaţiilor cu
celelalte economii străine.
Economia naţională se defineşte ca sistemul constituit
de-a lungul timpului, al activităţilor economico-sociale, al
relaţiilor şi fluxurilor economice care se desfăşoară între
agenţii economici din cadrul unei ţări şi se raportează la
resursele, nevoile şi interesele acesteia. Structurarea
proceselor din economie se realizează pe baza intereselor
personale şi de grup a cetăţenilor tării. Economia naţională
reprezintă cadrul optim de utilizare a resurselor economice
în vederea satisfacerii cât mai optime a nevoilor oamenilor.
O problemă economică este considerată una
macroeconomică atunci când este rezultată din conturarea
unei anumite economii naţionale, când influenţează
realizarea intereselor generale ale agenţilor economici şi când
presupune implicarea activă a tuturor participanţilor la viaţa
economică a ţării.
11
Dobrotă, N., ABC-ul economiei de piaţă moderne, Ed. Viaţa Românească, Bucureşti, 1991
12
Băcescu, M., Băcescu A., Macroeconomie, Ed. All, Bucureşti, 1993
13
ibidem

142
 Cu toate că fiecărei economii naţionale îi sunt proprii
anumite caracteristici specifice care le particularizează, o
economie naţională se caracterizează printr-un ansamblu de
trăsături generale:
• Procesul de formare a acestui sistem complex a început
în secolul al XVI-lea, primul model teoretic al unei
economii funcţionale fiind propus în anul 1758 „Tabloul
economic” realizat de economistul francez Quesnay. Prin
sistem se înţelege un întreg, un ansamblu organic în care
elementele componente care formează un organism
economico-social definit, îndeplinesc roluri bine determinate,
se intercondiţionează şi influenţează reciproc;
• Sursa procesului de formarea a economiilor naţionale a
reprezentat-o constituirea pieţelor naţionale, realizarea unei
comunităţi umane sub denumirea de naţiune, crearea statelor
naţionale, apariţia diviziunii sociale a muncii şi a unor sisteme
de relaţii de cooperare macroeconomice;
• Subiecţii economiei naţionale sunt întreprinzătorii din
industrie, agricultură, comerţ, sistemul financiar care pot fi
atât creditori cât şi debitori, atât producători cât şi
consumatori, furnizori şi clienţi, vânzători şi cumpărători.
Persoanele dintr-o economie naţională se identifică prin
două atribute sociale: naţionalitatea (apartenenţa la o
anumită naţiune) şi cetăţenia (apartenenţa la un stat naţional
sau federaţie);
• Economia naţională se compune din totalitatea firmelor,
companiilor şi corporaţiilor care reprezintă entităţile
fundamentale ale acesteia, aşa cum familia este considerată
celula de bază a societăţii;
• Economia naţională este considerată un sistem cibernetic
cu funcţie de autoreglare;
• Evoluţia economiilor naţionale este caracterizată prin
fluctuaţii dinamice, perioadele de creştere şi progres fiind
întrerupte de momente de criză;
• Economiile naţionale sunt conduse de legile economice
obiective care stabilesc ordinea, echilibrul şi certitudinea;
• Economia naţională cupă o zonă geografică bine
determinată, şi deţine totalitatea bogăţiilor solului şi

143
 subsolului acesteia.
În secolul al XX-lea, rolul economic al statului a
crescut treptat din diferite motive aflate în legătură directă cu
progresul factorilor de producţie, cu dezvoltarea ştiinţei şi
tehnologiei, cu complexitatea economiei şi cu dorinţa
evoluţiei coerente a vieţii economico-sociale. Statul se
implică în economie pentru a ajusta neajunsurile economiei de
piaţă şi a permite o desfăşurare normală a activităţilor
economico-sociale pentru satisfacerea nevoilor populaţiei
prin producerea de bunuri materiale şi servicii de interes
general, îmbunătăţirea mecanismelor pieţei şi repartizarea
veniturilor în societate. Principalele motive ale implicării
statului în economie sunt:
• insuficienţa iniţiativei private într-o serie de domenii
strategice, de interes general. Statul se implică în
susţinerea activităţilor cu rentabilitate scăzută, nivel
tehnologic inferior, de cercetare care nu prezintă interesul
întreprinzătorilor particulari deoarece nu aduc profituri
imediate, dar sunt vitale pentru interesul naţional. De aceea
statul creează întreprinderi publice de producţie, coordonează
şi realizează pe baza resurselor bugetare ocrotirea sănătăţii,
servicii de transport, apărarea şi siguranţa naţională,
învăţământul, producţia agricolă şi energetică, precum şi alte
activităţi de producţie care satisfac nevoile de bază ale
populaţiei;
• complexitatea problemelor apărute în perioade dificile,
cum sunt crizele economice, situaţiile conflictuale, etc. În
aceste perioade de timp, implicarea statului vizează asigurarea
funcţionării economiei naţionale şi supravegherea tensiunilor
sociale, care influenţează mersul economiei;
• conjunctura economică internaţională care
influenţează situaţia economică a unor ţări. Astfel, statul
susţine întărirea puterii de schimb a monedei naţionale.
Problemele macroeconomice cu care se confruntă statul în
orice economie sunt:
• asigurarea echilibrului între cererea totală şi oferta totală,
în condiţiile de creştere economică durabilă;
• ocuparea deplină a forţei de muncă;

144
 • asigurarea economiei naţionale cu monedă, în cantităţile
şi structurile cerute de realizarea unor fluxuri reale normale;
• realizarea funcţiilor economice şi sociale ale statului prin
intermediul politicilor bugetare şi fiscale, exercitate de guvern
şi administraţiile locale;
• asigurarea pe termen mediu a unei balanţe comerciale şi a
unei balanţe de plăţi externe echilibrate;
• integrarea problemelor macroeconomice în strategii
globale de creştere şi dezvoltare.
Statul îşi exercită rolul în economie printr-un ansamblu
de măsuri şi forme specifice de implicare. Aceasta se
realizează prin intermediul administraţiei publice centrale
(servicii susţinute din bugetul statului, administrarea
învăţământului, ştiinţei, culturii), administraţiile publice
locale (organisme ale administraţiilor publice locale,
colectivităţi, organizaţii şi fundaţii) şi administraţia
securităţii sociale (administraţia caselor de asigurări,
regimuri statutare, regimuri mutuale speciale). Rolul
economic al statului constă între altele prin prestările de
servicii nonmarfare celorlalţi agenţi economici, organizarea
instituţională a sistemului economiei de piaţă, redistribuirea
veniturilor, producerea şi achiziţionarea de bunuri
economice, elaborarea şi derularea politicilor economice în
vederea macrostabilizării şi protecţia, siguranţa populaţiei de
totalitatea consecinţelor negative care ar putea să apară.
Literatura de specialitate defineşte politica economică ca fiind
acţiunea conştientă a puterii publice concretizată prin
definirea obiectivelor economico-sociale pe o perioadă de
timp şi aplicată prin intermediul tehnicilor şi mijloacelor
adecvate.
Rezultatele Rezultatele macroeconomice
macroeconomice Punctul de plecare în determinarea rezultatelor
macroeconomice îl reprezintă rezultatele microeconomice
care se integrează la diferite niveluri de structurare a
sistemului economic naţional. Mişcarea mărfurilor de la
producători la consumatori se realizează prin intermediul
pieţei.
Măsurarea economică a acestor rezultate se realizează

145
 prin intermediul a două sisteme metodologice:
• Sistemul conturilor naţionale (S.C.N.) este fundamentat
pe teoria factorilor de producţie conform căreia participanţii la
diferitele activităţi economice sunt recompensaţi în raport cu
serviciile aduse: forţa de muncă cu salariul, pământul cu renta
şi capitalul cu dobânda. Sistemul oferă principalele informaţii
pentru fundamentarea diferitelor strategii de dezvoltare
economică şi este folosit de toate ţările cu economie de piaţă,
de organismele economice ale O.N.U. şi de unele ţări cu
economie planificată.
• Sistemul producţiei materiale (S.P.M.) se bazează pe
teoria muncii productive conform căreia munca prestată în
domeniul producţiei de bunuri economice şi servicii creează
venituri.
Sistemul Sistemul Conturilor Naţionale (S.C.N.) sau
Conturilor Contabilitatea Naţională (C.N)
Naţionale Conturile naţionale pentru România au fost elaborate
(S.C.N.) sau începând cu anul 1989, pe baza metodologiei Sistemului
Contabilitatea European de Conturi Economice Integrate 1979 (SEC 1979).
Naţională (C.N) Din anul 1998 s-a trecut la utilizarea noului Sistem European
de Conturi 1995 (SEC 1995). Începând cu anul 1999,
conturile naţionale s-au realizat numai pe baza cerinţelor
metodologice ale SEC 1995.
Sistemul Conturilor Naţionale reprezintă o metodă de
analiză a economiei naţionale şi constituie principalul sistem
de evidenţă şi analiză macroeconomică utilizat de majoritatea
ţărilor lumii, în principal cele cu economie de piaţă. Oferă o
prezentare agregată, coerentă şi completă a realităţii
economice pe o perioadă de timp sau la un moment dat.
Sistemul Conturilor Naţionale sistematizează fluxurile care
alcătuiesc activitatea economică într-un sistem de conturi al
economiei naţionale, care să satisfacă cerinţele unei economii
de piaţă. Sistemul Conturilor Naţionale evidenţiază şi
analizează activitatea economică care are ca rezultat atât
bunurile economice cu caracter de marfă (care fac obiectul
tranzacţiilor) cât şi cele care nu au caracter de marfă (nu fac
obiectul tranzacţiilor). Sistemul Conturilor Naţionale este un
sistem format dintr-un ansamblu de conturi şi tabele cu

146
scopul de a crea o imagine sintetică şi completă a activităţii
economice desfăşurate într-o perioadă de timp. S.C.N.
foloseşte tehnica contabilă, principiul contabil al dublei
înregistrări, pentru alcătuirea conturilor analitice, care
exprimă activitatea desfăşurată de agenţii economici în
cadrul ansamblului economic analizat. Conturile
înregistrează resursele, iar pe de altă parte, folosirea
acestora. S.C.N. este un sistem format dintr-un ansamblu de
conturi şi tabele cu scopul de furnizare a unei imagini
sintetice şi complete a activităţii economice desfăşurate într-o
perioadă de timp. Obiectivele S.C.N. sunt:
• furnizarea de informaţii care să permită cunoaşterea şi
analiza aprofundată a structurii economiei, a
interdependenţelor dintre elementele constitutive;
• furnizarea de informaţii care să permită cunoaşterea unor
aspecte importante referitoare la mediul înconjurător şi
poluarea acestuia, precum şi măsurile întreprinse pentru
stoparea deteriorării calităţii mediului;
• furnizarea de informaţii care să permită cunoaşterea
gradului de ocupare a forţe de muncă şi a şomajului.
Activităţile economice desfăşurate de agenţii
economici furnizează datele necesare statisticilor economiei
unei ţări. Activităţile economice se clasifică în patru grupe
principale:
• de creare a veniturilor prin producerea de bunuri;
• de folosire a veniturilor pentru consum;
• de folosire a veniturilor pentru acumularea profitului;
• de acordare a creditelor.
Evidenţierea producţiei de bunuri materiale şi
servicii în S.C.N. necesită delimitarea conceptului de
producţie în ansamblul activităţii şi luarea în considerare a
tranzacţiilor ca parte componentă a activităţii de producţie.
Potrivit concepţiei S.C.N., activitatea de producţie
reprezintă acea activitate care se finalizează cu producerea
de bunuri şi servicii folosite pentru satisfacerea nevoilor
membrilor societăţii, realizării exporturilor şi a acumulărilor.
Se consideră bunuri produse doar acelea care trec de la un
agent economic la altul prin intermediul tranzacţiilor, deci
care au caracter de marfă. În categoria de bunuri produse, deci

147
 fiind rezultate ale activităţii economice de producţie se includ
şi serviciile statului, bunurile de capital din producţie proprie
şi modificările stocurilor provenite din producţia perioadei de
calcul, autoconsumul agenţilor economici şi închirierea
locuinţelor.
Agenţii economici se grupează în industrii. Industriile
cuprind agenţi economici cu producţie omogenă care
realizează acelaşi produs sau produse asemănătoare.
Analizarea fluxurilor de venituri şi cheltuieli se
realizează având la bază agregarea agenţilor economici
(subiecţilor activităţii economice) în firme, gospodării
(menaje), sectorul public (guvernul) şi străinătatea.
Sistemul Conturilor Naţionale este utilizat la
fundamentarea deciziilor macroeconomice şi oferă date
referitoare la o multitudine de tipuri de activităţi economice
din toate sectoarele economiei pentru a se putea calcula
indicatorii macroeconomici semnificativi, produsul intern,
produsul naţional, venitul naţional, consumul final, formarea
capitalului, veniturile personale şi disponibile ale populaţiei,
exportul, importul şi investiţiile. Aceşti indicatori
caracterizează starea economiei şi modificările survenite într-
o perioadă de timp. În evaluarea performanţelor economiilor
naţionale în vederea comparării acestora se utilizează
indicatorii macroeconomici: produsul intern brut pe locuitor,
venitul naţional pe locuitor, puterea de cumpărare a
veniturilor populaţiei, rata brută a capitalului. Principalii
utilizatori ai indicatorilor macroeconomici sunt instituţiile
guvernamentale, organismele internaţionale, institutele de
cercetare, firmele şi chiar populaţia.
Administraţia privată grupează unităţile instituţionale
rezidente care produc servicii nedestinate pieţei pentru
gospodării şi ale căror resurse, în cea mai mare parte, provin
din contribuţiile voluntare efectuate de gospodării şi din
veniturile pe proprietate. În acest sector instituţional se includ
organizaţii religioase, sindicate, partide politice, uniuni,
fundaţii, asociaţii culturale şi sportive, Crucea Roşie.
Administraţia publică cuprinde unităţile instituţionale
a căror funcţie principală este de a produce servicii
nedestinate pieţei pentru colectivitate şi de a efectua operaţii

148
de redistribuire a veniturilor statului; resursele lor provin din
prelevări au vărsăminte obligatorii efectuate de unităţi
aparţinând altor sectoare. Sectorul administraţia publică se
compune din două subsectoare: administraţia centrală şi
administraţia locală. Administraţia publică include organele
administraţiei centrale şi locale, ale procuraturii şi cele
judecătoreşti, unităţile ce desfăşoară activităţi de învăţământ,
sănătate, cultură, artă, apărare etc. Sursa de finanţare a
unităţilor incluse în acest sector o constituie bugetul public,
fondurile extrabugetare şi fondurile proprii.
Capacitatea (+) sau necesarul de finanţare (-) reprezintă
soldul contului de capital şi arată resursele pe care naţiunea le
poate pune la dispoziţia restului lumii sau acesta le furnizează
naţiunii (în cazul în care există un necesar de finanţare).
Contabilitatea naţională reprezintă un ansamblu
coerent şi detaliat de conturi şi tabele ce oferă o imagine
sistematică, comparabilă şi completă a activităţii economice
a unei ţări. Aceasta clasifică marea varietate de fluxuri
economice într-un număr restrâns de categorii fundamentale
şi le înscrie într-un cadru de ansamblu ce permite obţinerea
unei reprezentări a circuitului economic adaptată nevoilor
de analiză, previziune şi de politică economică. Principalele
conturi care se elaborează în cadrul contabilităţii naţionale
sunt: contul de producţie (C1); contul de exploatare (C2);
contul de venituri (C3); contul de utilizare a veniturilor
(C4); contul de capital (C5); contul financiar (C6).
Rezultatele activităţii economice de producţie dintr-o
perioadă de timp pot fi folosite în aceeaşi perioadă de timp
pentru a produce noi bunuri economice şi astfel, valoarea
producţiei respective este denumită producţie intermediară
sau consum intermediar (CI). Partea din producţie care nu
se foloseşte în aceeaşi perioadă de timp cu perioada în
care a fost realizată producţia, în scopul obţinerii de produse
noi se numeşte producţie finală (PF). Producţia brută (PB)
reprezintă pe lângă producţia finală şi valoarea bunurilor
produse într-o perioadă de timp şi consumate în aceeaşi
perioadă pentru obţinerea de noi produse.
Consumurile intermediare reprezintă bunuri necesare

149
 producţiei şi cuprind materiile prime, materiile secundare,
energia, produsele semifabricate, serviciile marfă cumpărate
de o firmă de la alta dar fără capital fix. Consumul
intermediar reprezintă valoarea bunurilor, altele decât bunurile
de capital fix şi a serviciilor destinate pieţei, consumate în
perioada în care au fost produse, pentru a produce alte
bunuri şi servicii.
Consumul final al gospodăriilor populaţiei însumează
toate bunurile şi serviciile utilizate pentru satisfacerea directă
a nevoilor umane individuale ale gospodăriilor rezidente.
Consumul final al gospodăriilor cuprinde:
• cumpărările de bunuri noi (cu excepţia imobilelor şi a
uneltelor, materialelor şi echipamentelor necesare activităţii
profesionale);
• cumpărarea de servicii destinate pieţei;
• produsele agricole şi alimentare autoconsumate de
gospodăriile întreprinzătorilor agricoli;
• produsele neagricole şi nealimentare realizate şi
autoconsumate de gospodării;
• avantajele în natură;
• prestaţiile sociale în natură acordate gospodăriilor de către
administraţiile publice şi private;
• îmbrăcămintea şi hrana furnizate militarilor;
• chiriile imputate pentru locuinţele ocupate de proprietari;
• vânzările reziduale ale activităţilor cu producţie nedestinată
pieţei din cadrul administraţiei publice şi private.
În consumul gospodăriilor nu se includ, cumpărările
de terenuri, cumpărările de imobile cuprinse în formarea
brută a capitalului şi cumpărările gospodăriilor de unelte şi
materiale.
Consumul final al administraţiei publice (sau private)
reprezintă valoarea serviciilor nedestinate pieţei produse de
administraţia publică (sau privată) în folosul colectivităţii
sau a unor grupuri de gospodării. Se calculează ca diferenţă
între producţia sectorului administraţiei publice (sau
private) şi valoarea vânzărilor reziduale.
Consumul final total reprezintă suma consumului final
al gospodăriilor, al administraţiei publice şi al administraţiei

150
 private. Formarea brută de capital sau investiţiile brute este un
agregat macroeconomic care cuprinde formarea brută de capital
fix (FBCF) cu denumirea de investiţii capitale brute (Ib) şi
variaţia stocurilor:
FBC = FBCF + VS
Partea principală a formării brute a capitalului fix este
constituită de mărimea investiţiilor capitale brute care include:
• valoarea bunurilor durabile noi, cumpărate de pe piaţă sau
produse de unităţile producătoare în perioada de calcul şi
destinate să fie folosite pe o perioadă mai mare de un an
în procesul de producţie;
• valoarea bunurilor materiale şi serviciilor încorporate în
bunurile de capital fix existente;
• valoarea bunurilor materiale şi a serviciilor încorporate în
terenuri.
În investiţiile capitale brute nu se includ următoarele:
• îmbrăcămintea de lucru, piesele de schimb şi uneltele de
mică valoare, chiar dacă au o durată mai mare de un an.
Acestea sunt considerate şi evidenţiate drept consum
intermediar;
• bunurile durabile ale menajelor achiziţionate pentru
satisfacerea nevoilor casnice. Acestea se consideră consum
privat;
• bunurile durabile achiziţionate de unităţile militare (consum
intermediar);
• terenurile şi activele nemateriale.
Circuitul Circuitul economic. Categorii de conturi
economic. Fluxurile economice şi circuitul economic este
Categorii de evidenţiat de Sistemul Conturilor Naţionale. Circuitul
conturi economic se compune din activităţile economie, subiecţii
activităţii economice, obiectele activităţii economice şi
tranzacţiile. De asemenea, este importantă evaluarea, care
atribuie tranzacţiei o anumită mărime în expresie monetară,
datarea ce stabileşte data tranzacţiei şi localizarea care
determină locul unde s-a efectuat tranzacţia.
Conturile în care se evidenţiază activitatea economică
sunt grupate în conturi care evidenţiază activitatea subiectelor
economice, conturi care evidenţiază activitatea industriilor şi

151
 conturi macroeconomice în care se evidenţiază activitatea în
ansamblul economiei naţionale. Din punct de vedere al
conţinutului, conturile se grupează în conturi ale activităţii
de producţie, conturi de venituri şi cheltuieli, conturi ale
relaţiilor cu alte ţări şi conturi ale modificării patrimoniului.
Conturile care evidenţiază activitatea subiecţilor
activităţii economice cuprind informaţii care se referă la
producţia de bunuri obţinută de o firmă, cheltuielile
înregistrate şi veniturile realizate. De asemenea, oferă
informaţii referitoare la modificarea patrimonială. Utilizând
aceste informaţii, firma calculează producţia brută, valoarea
adăugată brută şi netă, excedentul brut şi net.
În ansamblul activităţii economice este necesară
delimitarea conceptului de producţie. Conform Sistemului
de Conturi Naţionale, activitatea de producţie este
considerată a fi activitatea de realizare a bunurilor materiale şi
serviciilor, care să satisfacă nevoile de consum ale
societăţii, ale exportului şi acumulării, prin folosirea
factorilor de producţie. În categoria activităţilor de producţie
sunt cuprinse şi serviciile publice (care nu se realizează prin
intermediul tranzacţiilor de piaţă), bunurile de capital din
producţie proprie şi modificările stocurilor provenite din
producţia perioadei de calcul, autoconsumul întreprinzătorilor
din producţie proprie şi închirierea locuinţelor.

Mezoeconomia 5.4. Mezoeconomia

Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi
comportamentele care se referă la sectoarele de activitate
economică (primar, secundar, terţiar), la ramurile activităţii
economice (industrie, agricultură, transport, unităţile
administrativ-teritoriale).
Cuvântul “mezo" înseamnă "mediu". Analiza pur
microeconomică a individului şi punctul de vedere pur
macroeconomic asupra întregii structuri a grupurilor au fost
criticate pe motiv că ar fi insuficiente. Astfel a apărut
mezoeconomia, a cărei scop este explicarea

152
 comportamentului grupurilor la un nivel mediu de agregare,
între factori de decizie politici şi grupuri de interese. Ea
analizează şi cercetează viaţa economică de la nivelul
subramurilor, ramurilor şi zonelor economice.

Mondoeconomia 5.5. Mondoecomia

Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi
comportamentele subiecţilor economici şi ale comunităţii
internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice
dintre economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară
planetară sau zonal-internaţională (relaţiile economice
internaţionale, mecanismele de funcţionare a economiei
mondiale, instituţiile economice internaţionale etc.).

Diferenţiere 5.6. Diferenţiere

Microeconomia este studiul economiei la nivelul unei
entităţi economice: firmă, consumator şi muncitor.
Macroeconomia, în locul analizării comportamentului unui
singur consumator, priveşte totalitatea comportamentelor
consumatorilor sau a sectorului consumatorilor. Similar, în
locul examinării comportamentului unei firme, în
macroeconomie, se studiază comportamentul tuturor firmelor,
sau altfel spus al sectorului afacerilor.
În timp ce microeconomia priveşte unitatea individuală
de decizie gospodăria, firma, industria - şi se referă la venitul
acesteia, macroeconomia vizează întregul, ansamblul
economiei şi venitul naţional. Dacă pentru domeniul
producţiei industriale şi a serviciilor, relevanţa mai mare este
dată de microeconomie, în cazul sectorul guvernamental şi
bancar macroeconomia este mult mai importantă.

153
 CAPITOLUL 6

MOTIVUL ACŢIUNII ECONOMICE

6.1. Introducere
6.2. Utilitatea economică
6.3. Cererea
6.4. Oferta

Introducere 6.1. Introducere

Viaţa este o înşiruire de decizii pe care fiecare persoană
trebuie să le adopte în urma studiului mai multor alternative.
Să te înscrii la cursurile unei facultăţi sau să te angajezi într-
un serviciu? Să-ţi cumperi un automobil sau un apartament?
Să practici un sport sau să urmăreşti sportul la televizor?
Niciodată persoanele nu iau pauză în procesul de luare a
deciziilor. Modul în care persoanele iau decizii este o
problemă care îşi găseşte răspuns prin explicaţiile ştiinţifice.
Anumite decizii par să se bazeze pe sentimente, în timp ce
altele sunt mult mai calculate, depinzând de caracterul şi
personalitatea fiecărei persoane. De asemenea, deciziile
sunt influenţate de televiziune, de familie, prieteni sau
colegi de serviciu. Dar fiecare dintre acestea îşi pune
amprenta asupra deciziei fiecăruia prin prisma personalităţii
individului.

Utilitatea 6.2. Utilitatea economică

economică Cu toate că factorii importanţi ai deciziilor pot varia
de la o persoană la alta, deciziile sunt luate aproape în
acelaşi mod. Persoanele tind să compare costurile cu
beneficiile înregistrate ale alternativelor şi să le selecteze pe
acelea care ei consideră că le oferă cel mai mare beneficiu
relativ. Indiferent că deciziile au la bază aspectele
emoţionale ale individului sau se bazează pe un bilanţ
contabil, persoanele compară ceea ce ei percep ca fiind costuri
şi beneficii. Pentru a explica cum sunt realizate aceste

154
 comparaţii, economiştii împreună cu filosofii secolului al
XIX-lea au dezvoltat conceptul denumit utilitate. Acest
concept favorizează înţelegerea procesului de luare a
deciziilor fiecărui individ.
Utilitatea Utilitatea descrie gradul în care bunurile şi serviciile
satisfac dorinţele consumatorilor. Utilitatea reprezintă
proprietatea unui bun sau serviciu de a satisface o dorinţă sau
o nevoie a consumatorului. Persoanele se simt hrănite după ce
servesc masa de prânz, distrate de un concert, mândre de
posesie unui automobil sau confortabile într-o locuinţă sau
purtând o haină de blană. Toate sentimentele de satisfacţie
care provin prin alimentaţie, distracţie, mândrie şi confort sunt
grupate în termenul utilitate. Conceptul de utilitate se referă
la plăcerea sau satisfacţia asociată cu posesia, utilizarea,
consumul sau beneficiind de bunuri sau servicii. Sursele
utilităţii sunt o mai bună sănătate, design estetic, uşurinţa în
utilizare, aromă şi gust, durabilitate, convenienţă, confort,
plăcere, prestigiu, statut, mândrie, lux, securitate şi putere.
Cu alte cuvinte, utilitate este un alt termen pentru satisfacţie.
Consumatorii iau deciziile care le oferă cea mai mare
satisfacţie, deci îşi maximizează utilitatea. Un bun
economic este preferat în schimbul altuia în funcţie de
utilitatea furnizată de fiecare dintre bunuri. Utilitatea
totală recepţionată de individ depinde de gusturile şi
preferinţele acestuia formate în timp şi reprezintă
satisfacţia generală pe care un individ o recepţionează prin
consumul unei unităţi specificate dintr-un bun economic
într-o perioadă de timp.

Exemplu Pentru a măsura utilitatea se foloseşte unitatea de

măsură denumită util. Astfel, să presupunem că o persoană
poate consuma ciocolată cât de mult doreşte pe parcursul unei
zile. Cutia de ciocolată preferată are 20 de bucăţi de
dimensiuni egale. Fiecare bucată de ciocolată consumată
oferă persoanei o anumită satisfacţie (utilitate), măsurată în
utili. Satisfacţia recepţionată de persoana respectivă prin
consumul fiecărei unităţi de produs (bucată de ciocolată) este
prezentată în tabelul 6.1.

155
 Bucăţi de Utilitatea fiecărei Utilitatea totală
ciocolată bucăţi de recepţionată
consumate pe zi ciocolată
1 250 250
2 150 400
3 75 475
4 25 500
5 0 500
6 -50 450
7 -125 325
Tabel 6.1: Relaţia dintre utilitatea totală, utilitatea marginală
şi rata consumului (date ipotetice pentru o persoană)

Se observă că dacă persoana consumă zilnic cinci

unităţi de produs (cinci bucăţi de ciocolată), satisfacţia
generală este de 500 utili. La un consum superior satisfacţia
generală, deci utilitatea totală devine mai mică.
Funcţia utilităţii totale pe care o recepţionează
consumatorul prin consumul unui bun sau serviciu reflectă
relaţia cantitativă dintre satisfacţia recepţionată de la un
produs şi cantitatea consumată din produsul respectiv.
Utilitatea totală este o funcţie dependentă de consumator.
Fiecare consumator recepţionează satisfacţii diferite prin
consumul aceleaşi cantităţi de produs. Astfel, după un
consum zilnic de trei bucăţi de ciocolată un alt consumator
poate acumula o satisfacţie de 350 utili, după care consumul
suplimentar să-i producă insatisfacţie, deci o scădere a
utilităţii totale.

Utilitatea Utilitatea marginală. Legea diminuării utilităţii

marginală. Legea marginale
diminuării Vizualizând tabelul de mai sus se observă că fiecare
utilităţii unitate suplimentară de produs consumată îi oferă persoanei
marginale mai puţină satisfacţie. Astfel, prima bucată de ciocolată îi
oferă 250 utili, a doua 150, a treia 75, a patra 25 şi a cincea
nici un util. Fiecare bucată de ciocolată până la a cincea aduce
satisfacţii care se adună la satisfacţia generală acumulată
anterior. Această satisfacţie recepţionată prin consumul unei

156
 unităţi suplimentare de produs este denumită utilitate
marginală.
Utilitatea Utilitatea marginală este definită ca fiind modificarea
marginală utilităţii totale datorate modificării cu o unitate a cantităţii
consumate dintr-un produs sau serviciu, pe o perioadă de
timp. Satisfacţia recepţionată de consumator se observă că
este din ce în ce mai mică, până nu mai există. Această relaţie
Legea diminuării este denumită legea diminuării utilităţii marginale,
utilităţii conformă căreia cu cât o persoană consumă mai multe unităţi
marginale dintr-un produs, cu atât satisfacţia recepţionată prin acest
consum este mai mică. Punctul de diminuare a utilităţii
marginale reprezintă punctul începând de la care satisfacţia
recepţionată prin consumul unei unităţi suplimentare dintr-
un produs scade. Practica a demonstrat că prima unitate
consumată dintr-un produs îi oferă consumatorului
satisfacţia cea mai mare, urmând ca aceasta să scadă până la
un moment când nu se mai manifestă. Orice unitatea de
produs consumată după acest moment oferă o insatisfacţie şi
produce o inutilitate. Acea unitate de produs care nu îi mai
oferă consumatorului nici o satisfacţie reprezintă punctul
de saturaţie.

Relaţia dintre Relaţia dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală

utilitatea totală şi Utilitatea totală creşte direct proporţional cu cantitatea
utilitatea consumată până la cea de a cincea unitate de produs. După
marginală cele cinci bucăţi de ciocolate consumate, utilitatea totală
începe să scadă. Motivul creşterii utilităţii totale se datorează
faptului că fiecare unitate suplimentară dintr-un produs
furnizează un pic mai multă utilitate. Utilitatea marginală
a primei unităţi de produs consumate este de 250, a celei de
a doua 150, ş.a.m.d. a celei de a patra 25 şi a celei de a
cincea, zero. Cea de a cincea unitate consumată creează
utilitatea maximă de 500 de utili, şi utilitatea marginală de
zero. Deci, utilitatea marginală este zero atunci când
utilitatea totală este maximă. Din punct de vedere
matematic, se ştie că o funcţie este maximă atunci când
derivata ei în raport cu variabila necunoscută este zero.
Fiecare astfel de funcţie a utilităţii totale poate fi de

157
 asemenea exprimată matematic printr-o relaţie între utilitatea
totală şi rata consumului produsului respectiv.
Să considerăm, funcţia utilităţii totale, UT = a + b·X +
c·X - d·X3. Cea mai importantă relaţie dintre funcţiile UT şi
2

UM se referă la forma funcţiei utilităţii totale. Definind UM

ca fiind modificarea utilităţii totale ca efect al modificării
consumului dintr-un produs, se poate afirma că valoarea
utilităţii marginale într-un anumit punct este egală cu panta
funcţiei utilităţii totale la acel nivel al consumului. Din
punct de vedere geometric, derivata funcţiei utilităţii totale
este panta funcţiei utilităţii totale la orice valoare a lui X.
Când utilitatea totală este maximă panta curbei UT este
zero, deoarece tangenta la funcţia UT, în punctul de maxim
este orizontală. Deoarece utilitatea marginală, prin definiţie
are o valoare egală cu panta funcţiei utilităţii totale, valoarea
corespunzătoare a UM în punctul de saturaţie a UT este de
asemenea zero. Funcţia UT, fiind de gradul al treilea, are un
punct de maxim şi un punct de inflexiune în cadranul 1 al
sistemului de axe de coordonate.
Funcţia UT este maximă atunci când derivata
acesteia este zero, deci când UM are valoarea zero. Punctul
de diminuare a utilităţii marginale reprezintă punctul de
maxim al funcţiei UM. Deci, punctul de diminuare al
utilităţii marginale se atinge la acel nivel al consumului dat de
egalitatea dintre derivata de ordinul doi a funcţiei utilităţii
totale şi valoarea zero. Astfel, punctul de diminuare a utilităţii
marginale este punctul de inflexiune al funcţiei UT de gradul
al treilea. Atunci când nivelul consumului unei persoane
creşte de la zero până la valoarea corespunzătoare punctului
de diminuare a utilităţii marginale, utilitatea totală sau
satisfacţia generală a consumatorului creşte cu rate de
creştere crescătoare (panta în fiecare punct la curba UT
creşte direct proporţional cu consumul). Pentru rata
consumului cuprinsă între valorile determinate de punctul
de diminuare a utilităţii marginale şi rata de saturaţie a
consumatorului, utilitatea totală a acestuia creşte dar cu rate
de creştere descrescătoare (valoarea pantei la curba UT scade
cu creşterea nivelului consumului). Atunci când consumul

158
 creşte peste nivelul ratei de saturaţie, consumatorul nu mai
recepţionează nici o satisfacţie prin consumul unei unităţi
suplimentare de produs, utilitatea totală diminuându-se şi
crescând gradul de disconfort al individului.

Comportamentul Comportamentul decizional al consumatorului

decizional al Fiind cunoscute funcţiile utilităţii consumatorului, este
consumatorului posibil să se determine produsele sau serviciile cumpărate de
un consumator de pe piaţă. Fiind limitaţi de un anumit nivel
al veniturilor şi având posibilitatea de a alege dintr-o gamă
diversă de produse, sarcina persoanelor de a încerca să
obţină cea mai mare satisfacţie este dificilă, acestea
renunţând la anumite bunuri în schimbul altora.
Consumatorii raţionali încearcă să cumpere produsele astfel
încât să-şi maximizeze satisfacţia totală pe care ar putea-o
recepţiona cu venitul disponibil. Prin venit disponibil se
înţelege venitul curent din orice sursă, orice economie pe
care consumatorul a realizat-o în trecut şi doreşte să o
consume acum, orice sume de bani pe care persoana
doreşte şi o poate împrumuta, precum şi orice alte fonduri pe
care consumatorul este dispus să le aloce consumului
curent. În scopul realizării unei bune analize a
comportamentului consumatorului, se fac următoarele
presupuneri:
1) fiecare consumator cunoaşte totalitatea informaţiilor
care îi influenţează decizia -gusturile şi preferinţele, bunurile
şi serviciile disponibile, capacitatea acestora de a satisface
dorinţele, venitul şi preţurile la care produsele pot fi
cumpărate;
2) în cazul consumului oricărui produs se manifestă legea
diminuării utilităţii marginale;
3) funcţia utilităţii pentru fiecare produs este independentă
de rata consumului altor produse.

Exemplu Să presupunem că o persoană are funcţiile utilităţilor

marginale recepţionate din consumul a trei produse
prezentate mai jos şi doreşte să decidă ce combinaţie de
produse va trebui să cumpere pentru a avea o satisfacţie

159
 maximă. Individul are un venit de 20 u.m. disponibil pentru
achiziţionarea acestor trei produse. Preţurile acestor produse
sunt: Px=4 u.m., Py=2 u.m. şi respectiv Pz=6 u.m.

Produsul x; Px=4 Produsul y; Py=2 Produsul z; Pz=6

u.m. u.m. u.m.
Nr. UM UM/ Nr. UM UM/ Nr. UM UM/
P P P
1 240 60 1 240 120 1 180 30
2 120 30 2 120 90 2 120 20
3 60 15 3 60 30 3 84 14
4 20 5 4 40 20 4 48 8
5 0 0 5 0 0 5 24 4
6 -56 -14 6 -100 -50 6 0 0
7 -120 -30 7 -200 -100 7 -60 -10
Tabel 6.2: Uilităţile marginale şi utilităţile marginale ale
fiecărei unităţi monetare cheltuite şi rata consumului pentru
trei produse

Cum îşi va aloca consumatorul venitul de 20u.m. pe o

perioadă de timp pentru produsele X, Y şi Z astfel încât să
recepţioneze o satisfacţie maximă? La venitul său
disponibil, persoana ar putea cumpăra pentru început o
unitate din fiecare produs. Cum decide ce produs va
cumpăra prima dată? Dintre toate alternativele cea mai
bună alegere ar fi achiziţionarea primei unităţi de produs
Y deoarece oferă consumatorului 120 utili pe unitate
monetară cheltuită, cea mai mare valoare în raport cu celelalte
două variante.
Varianta optimă nu este dată nici de valoarea utilităţii
marginale şi nici de cea a utilităţii totale ci de utilitatea
marginală a fiecărei unităţi monetare cheltuite. În continuare,
persoana va cumpăra a doua unitate de produs Y, deoarece
aceasta oferă satisfacţia pe unitatea monetară cheltuită cea mai
mare, 90utili.
Consumatorului îi mai rămân după aceste două achiziţii
16 u.m. Ce va cumpăra în continuare? Dintre unităţile de
produse rămase va alege firesc prima unitate de produs X,

160
care oferă 60 utili pe unitatea monetară cheltuită, rămânându-
i 12u.m. procedând analog va cumpără în continuare a doua
unitate de produs X, apoi a treia unitate de produs Y şi în
sfârşit cu ultimele 6u.m. va achiziţiona prima unitate de
produs Z.
În acest caz, consumatorul nu doreşte să
economisească bani pentru un eventual consum viitor. El
alocă şi cheltuieşte pe perioada de timp respectivă întreaga
sumă de bani disponibilă. Problema decizională devine şi
mai interesantă dacă persoana doreşte să economisească şi
recepţionează prin economisirea diverselor sume de bani,
satisfacţii diferite.
Astfel dacă persoana din exemplu anterior are un venit
de 23 u.m. pe o perioadă de timp (o săptămână) şi manifestă
un comportament de economisire al banilor prezentat în
tabelul de mai jos, atunci problema care se pune este
determinarea produselor care se vor achiziţiona şi în plus
câte unităţi monetare va economisi.
Produsul x; Produsul y; Produsul z; Economii
Px=4 u.m. Py=2 u.m. Pz=6 u.m.
Nr. UM UM/P Nr. UM UM/P Nr. UM UM/P Nr. UT UM
1 240 60 1 240 120 1 180 30 0 10 80
2 120 30 2 180 90 2 120 20 1 90 50
3 60 15 3 60 30 3 84 14 2 140 30
4 20 5 4 40 20 4 48 8 3 170 20
5 0 0 5 0 0 5 24 4 4 190 10
6 -56 -14 6 -100 -50 6 0 0 5 200 0
7 -120 -30 7 -200 -100 7 -60 -10 6 200
Tabel 6.3: Utilităţile marginale, utilităţile marginale ale
fiecărei unităţi monetare cheltuite, rata consumului pentru trei
produse şi utilităţi marginale ale fiecărei unităţi monetare
economisite

La fiecare pas, consumatorul va trebui să decidă dacă

utilitatea marginală a unei unităţi monetare cheltuită este mai
mare decât utilitatea marginală a unei unităţi monetare
economisite. Consumatorul va proceda astfel:

161
 Paşi 1 2 3 4 5 6 7
Decizia luată 3Y 2Y 1X 2X 1Z 3Y Econ=3u.m.
Suma disponibilă 21 19 15 11 5 3
Nici o altă repartizare a banilor de consum pentru
achiziţionarea produselor în alte combinaţii posibile nu va
produce consumatorului o satisfacţie superioară. Astfel
consumatorul îşi maximizează utilitatea totală, folosind
venitul disponibil cel mai bine posibil.

Echilibrul Echilibrul consumatorului

consumatorului Pentru a maximiza utilitatea marginală, consumatorul
trebuie să aloce venitul disponibil pentru cumpărarea de
bunuri şi servicii astfel încât utilitatea marginală a fiecărei
unităţi monetare cheltuite pentru ultimele unităţi ale
produselor să fie aproximativ egale cu utilitatea marginală a
ultimei unităţi monetare economisite. Acesta este echilibrul
consumatorului, care permite maximizarea utilităţii totale şi
este evidenţiat de următoarele ecuaţii:
UMx / Px = UMy / Py = UMz / Pz = ... = UM
economii
Px * X + Py * Y + Pz * Z + … + Economii = Venitul
consumatorului

Utilitatea şi curba Utilitatea şi curba cererii consumatorului

cererii Un consumator este în echilibru atunci când venitul
consumatorului total este cheltuit şi utilităţile marginale ale unităţilor
monetare ale ultimelor unităţi de produse cumpărate sunt
egale. O modificare a preţului unui produs va perturba
echilibrul consumatorului. Valorile utilităţilor marginale ale
fiecărei unităţi monetare cheltuite pentru ultimele produse
nu vor mai fi egale. În consecinţă, consumatorul va realoca
venitul propriu pentru a-şi mări utilitatea totală recepţionată.
În exemplul anterior, am observat că individul
achiziţionează 2 unităţi de produs X, 3 unităţi de Y şi 1
unitate de Z. Dacă preţul produsului X se modifică, şi
devine egal cu 2u.m. în timp ce celelalte preţuri şi venitul
rămân constante la nivelul vechiului consum, utilităţile
marginale ale condiţiilor vechiului echilibru nu mai sunt

162
egale:
Produsul X: 60; Produsul Y: 30; Produsul Z: 30.
Este clar că pentru a maximiza utilitatea totală,
persoana trebuie să achiziţioneze o altă combinaţie de
produse cu venitul disponibil. Ea va achiziţiona în plus faţă de
cazul precedent o unitate suplimentară de produs X. Dacă
preţul produsului X va creşte la 6u.m. atunci persoana va
cumpăra doar 1 unitate de produs X. Cele trei preţuri şi
cantităţile de produse corespunzătoare cumpărate,
reprezintă curba cererii persoanei pentru produsul X. La
valoarea de 6u.m. poate cumpăra doar o unitate de produs X,
la valoarea de 4 u.m. cumpără 2 unităţi şi la valoarea de 2
u.m. cumpără trei unităţi de X. Curba cererii este o linie
care uneşte cele trei puncte. Curba cererii a fost obţinută
prin modificarea preţului produsului X în timp ce venitul,
gusturile şi preferinţele consumatorului, preţurile celorlalte
produse şi perioada de timp în care s-a efectuat consumul au
fost menţinute constante.
Consumatorul îşi maximizează utilitatea totală
atingând punctul de echilibru atunci când unitatea monetară
cheltuită pentru achiziţionarea unei unităţi suplimentare din
diferite produse aduce aceeaşi utilitate marginală acestuia. O
modificare a preţului unui produs sau serviciu modifică
raportul dintre utilitatea marginală şi preţ, aruncând
consumatorul în afara echilibrului. Acesta va fi nevoit să
realoce venitul disponibil până când va atinge din nou un
punct de echilibru. Procesul de modificare a preţului unui
produs sau serviciu şi disponibilitatea consumatorului pentru
realocarea venitului în scopul atingerii unui alt punct de
echilibru, oferă posibilitatea determinării curbei cererii
individului pentru un produs. Acest proces identifică
determinanţii cererii produsului, acei factori care determină
deplasarea curbei cererii. Astfel, pentru a obţine curba cererii,
singurul factor pe care putem să îl modificăm este preţul
produsului. Ceilalţi factori, gusturile şi preferinţele
consumatorilor - reprezentate de utilitatea marginală - nu se
modifică. De asemenea, nu se modifică venitul
consumatorului. Orice modificare a gusturilor, preferinţelor

163
 şi venitului consumatorului determină o deplasare a curbei
cererii. Fiecare individ are gusturi, preferinţe şi venituri
diferite ceea ce
determină puncte de echilibru diferite pentru fiecare
consumator.

Surplusul Surplusul consumatorului

consumatorului Curba cererii individului pentru un produs măsoară
valoarea pe care un consumator o alocă fiecărei unităţi din
produsul considerat. De exemplu, valoarea pe care persoana
din exemplul precedent o alocă primei unităţi de produs X
este preţul pe care aceasta doreşte să îl plătească. Este
interesant de observat că persoana nu trebuie să plătească
pentru prima unitate de produs atât de mult cât doreşte. Ea
plăteşte doar 4u.m. pentru unitatea de produs X. La acest
preţ, cumpără două unităţi de produs X. Persoana ar fi
dispusă să plătească 6 u.m. pentru prima unitate şi 4u.m.
pentru cea de a doua, dar le achiziţionează pe amândouă la
preţul de 4u.m. Astfel persoana primeşte un bonus deoarece
valoarea pe care o alocă produsului X este mai mare decât
preţul pe care trebuie să îl plătească pentru achiziţionarea lui.
Valoarea acestui bonus este denumit surplusul consumatorului.
Surplusul consumatorului este o măsură a diferenţei
dintre ceea ce consumatorul doreşte şi este capabil să
plătească şi preţul de piaţă al bunului economic.

Mecanismul pietei
Pretul
unitar S
Surplus

P1

Q Cantitatea

Figura 6.1 - Surplusul consumatorului

164
 Făcând referire la exemplul anterior, surplusul
consumatorului pentru persoana respectivă este egal cu (3u.m.-
2u.m.) + (2u.m.-2u.m.) = 1u.m. La preţul produsului de 1
u.m. persoana este dispusă şi poate să cumpere 3 unităţi de
produs, dar numai a treia este consideră că valorează 1u.m.
Primele două unităţi valorează mai mult de 1 u.m., atât cât
trebuie să plătească. Când cumpără unităţi de produs X la
preţul de 1u.m., surplusul consumatorului persoanei este
de (3u.m.-1u.m.) + (2u.m.-1u.m.) + (1u.m.-1u.m.) = 3u.m.
Conceptul de surplus al consumatorului furnizează
bazele necesare explicării aspectelor legate de
comportamentul consumatorilor, producătorilor şi a
guvernului, şi joacă un rol important în determinarea
strategiei de preţ a firmelor.

Maximizarea Maximizarea utilităţii totale

utilităţii totale Se consideră PA, PB, PC ,…, PN preţurile produselor XA,
XB, XC, … XN, V venitul unui consumator pe o perioadă
de timp şi UT o funcţie a utilităţii totale pentru n produse,
UT=f (XA, XB, XC, … XN). Consumatorul doreşte să
maximizeze această funcţie în condiţiile date de preţurile
produselor şi venitul său. Venitul disponibil pentru
achiziţionarea celor N produse are următoarea funcţie: V =
XA·PA+XB·PB+…+XN·PN. După cum se observă
consumatorul nu economiseşte nimic din venitul disponibil.
Pentru a determina combinaţia de produse care
maximizează satisfacţia totală a consumatorului (utilitatea
totală), se utilizează multiplicatorul LaGrange, λ astfel:
Z = f (XA, XB, XC, … XN) + λ·(V - XA·PA - XB·PB -… -
XN·PN).
Funcţia UT = f (XA, XB, XC, … XN) este maximă atunci când Z
este
maximă. Aceasta se realizează când derivatele parţiale ale
lui Z în raport cu fiecare variabilă sunt egale cu zero.
Rezultă sistemul de ecuaţii de mai jos:
δ Z / δ XA = δ UT / δ XA λ PA = 0
δ Z / δ XB = δ UT / δ XB λ PB = 0
δ Z / δ XC = δ UT / δ XC λ PC = 0

165
 …..
δ Z / δ XN = δ UT / δ XN λ PN = 0
δ Z / δ λ = V - XA PA – XB PB - - XN PN = 0
Prin rezolvarea acestui sistem se determină cantităţile
produselor pe care consumatorul le cumpără şi le consumă
astfel încât utilitatea totală sau satisfacţia acestuia să fie
maximă.
Se observă din sistem că (δ UT / δ XA ) / PA = (δ UT
/ δ XB) PB = = (δ UT / δ XN) / PN, relaţie echivalentă cu δ
UMXA / PA = δ UMXB/ PB = = δ UMXN/ PN = UM
economii care reprezintă condiţia necesară pentru
maximizarea utilităţii totale a consumatorului.
Se consideră următorul exemplu: Funcţia utilităţii totale
a unui consumator este: UT = 10·X + 24·Y - 0.5·X2 - 0.5·Y2.
Venitul pe o perioadă de timp a consumatorului este
V=44u.m., iar preţurile celor două produse sunt: PX=2u.m.
şi PY=6u.m.
Z = 10·X+24·Y- 0.5·X2 - 0.5·Y2 +λ·(44 - 2X - 6Y) 10 -
X - 2λ = 0
24 - Y - 6λ = 0
44 - 2X - 6Y=0
Rezolvând sistemul de ecuaţii se obţine X = 4, Y = 6 şi λ
= 3.
Astfel consumatorul atinge maximul satisfacţiei dacă
cumpără 4 unităţi din produsul X şi 6 unităţi din produsul Y.

Cererea 6.3. Cererea

Specificitate
Cererea reprezintă cantitatea dintr-un produs pe care
oamenii doresc şi pot să o cumpere la orice nivel al preţului.
Cantitatea cerută reprezintă cantitatea dintr-un produs pe care
oamenii doresc şi pot să o cumpere la un anumit nivel al
preţului. Cererea este deci cantitatea cerută la orice nivel al
preţului produsului. Afirmaţia “cantitatea de şampanie cerută
a scăzut odată cu creşterea preţului acesteia în 2001”
înseamnă că oamenii au dorit şi au fost capabili să cumpere
mai puţină şampanie datorită creşterii preţului. În schimb
prin afirmaţia “cererea de carne românească a crescut după

166
 ce guvernul a majorat cu 200% taxele vamale la import” se
înţelege că la fiecare nivel al preţului cărnii româneşti
oamenii au dorit şi au putut cumpăra carne de producţie
românească.

Legea cererii Legea cererii

Consumatorii şi comercianţii cunosc faptul că dacă
preţul unui produs sau serviciu scade, fără a se altera calitatea
sau cantitatea, oamenii vor dori şi vor putea să cumpere mai
mult din produsul respectiv. Acest simplu adevăr reprezintă
legea cererii. În conformitatea cu legea cererii, oamenii
cumpără mai multe unităţi dintr-un produs atunci când preţul
produsului scade. Mai formal, legea cererii specifică faptul
că dacă preţul unui bun sau serviciu creşte, cantitatea pe
care oamenii sunt dispuşi şi pot să o cumpere într-o
perioadă de timp, scade; şi invers.
Legea cererii poate fi împărţită în cinci părţi:
1. Cantitatea dintr-un bun sau serviciu;
2. pe care oamenii doresc şi pot să o cumpere;
3. într-o perioadă de timp;
4. scade dacă preţul respectivului bun sau serviciu creşte;
şi creşte dacă preţul scade;
5. toţi ceilalţi factori rămânând constanţi.
Prima parte se referă la faptul că legea face referire la un
anumit produs sau serviciu bine definit şi nu la un amestec de
produse. De exemplu, un ceas este un produs bine definit şi
deosebit faţă de alte produse, cu mai multe caracteristici:
calitate, culoare, model etc. Legea cererii se aplică numai
unui produs bine definit. Dacă doar una dintre
caracteristici s-ar schimba, produsul nu ar mai fi bine definit,
de fapt ar fi un produs diferit. De exemplu, un ceas Rolex
este diferit de un ceas Timex; un tricou de sport Adidas este
diferit de un tricou de sport fără marcă sau un automobil
Mercedes este diferit de un automobil Opel. A doua frază
indică faptul că oamenii nu trebuie doar să dorească să
cumpere un produs, ei trebuie să şi poată să îl cumpere,
pentru ca dorinţele lor să fie considerate cerere. A treia
parte a legii face referire la faptul că cererea pentru un bun

167
 sau serviciu este definită pentru o anumită perioadă de timp.
Fără existenţa acestei referinţe, legea nu ar mai avea sens. A
patra parte precizează faptul că o modificare a preţului unui
bun sau serviciu determină o modificare în sens invers a
cantităţii cerute. Cererea este o măsură a legăturii dintre preţ şi
cantitatea cerută dintr-un bun sau serviciu, atunci când
determinanţii cererii nu se modifică. Determinanţii cererii
sunt factorii care influenţează cererea, cei mai importanţi
sunt venitul, gusturile şi preferinţele consumatorilor, preţul
produselor complementare şi al celor substituibile, aşteptările
sau speranţele consumatorilor şi numărul acestora. Ultima
parte a legii se referă la faptul că determinanţii cererii nu se
modifică.

Determinanţii Determinanţii cererii

cererii Determinanţii cererii sunt:
Preţul produsului 1. Preţul produsului:
Preţul unui bun sau serviciu reprezintă aproape
întotdeauna un factor instrumental în analiza cererii. Toate
celelalte variabile fiind menţinute constante, cantitatea cerută
dintr-un produs variază invers proporţional cu preţul -
cumpărătorii sunt dispuşi şi pot cumpăra mai multe unităţi
dintr-un produs la preţuri mai mici decât atunci când preţul
produsului este mai mare.
Atributele 2. Atributele produsului:
produsului În general, consumatorii sunt foarte interesaţi de
atributele produsului în special pentru comparaţiile cu cele
ale altor produse concurente sau produse substituibile.
Atributele semnificative sunt de obicei, calitatea,
caracteristicile de performanţă, garanţiile, serviciile post
garanţie, termenele de creditare, convenienţa, aspectul şi
design-ul şi valoarea generală. În general, cererea pentru un
produs este mai mare atunci când acesta prezintă atributele pe
care consumatorii le caută. În anumite industrii, atributele
produselor diferitelor firme sunt în general identice, cum ar
fi lâna, gazul natural, sarea, ouă, agrafe de hârtie, pahare,
farfurii. În astfel de cazuri, produsele comercianţilor sunt
văzute de obicei ca fiind produse standard. Dar dacă

168
 produsele concurenţilor prezintă atribute diferite, atunci
ele sunt produse diferenţiate., cum ar fi de exemplu,
băuturile răcoritoare, automobilele, pachete software,
restaurantele, magazinele, echipamentul sportiv etc. şi
cererea pentru un produs este o funcţie de modul în care
consumatorii percep atributele în raport cu atributele
produselor concurente.
Gusturile şi 3. Gusturile şi preferinţele consumatorului:
preferinţele Importanţa gusturilor consumatorilor pentru
consumatorului determinarea cererii este evidentă. Atunci când preferinţele
consumatorilor pentru un bun sau serviciu sunt mai
scăzute, cererea pieţei pentru produsul respectiv este mai
mică. În schimb, creşterea intensităţii dorinţelor
consumatorilor pentru un produs tinde să crească
disponibilitatea acestora de a plăti un preţ mai mare sau de a
cumpăra mai mult, sau amândouă. Gusturile şi preferinţele
consumatorilor se schimbă de-a lungul timpului, câteodată
gradual, altădată rapid, datorită mai multor factori între care
un rol semnificativ îl au: apariţia unor noi şi mai bune
produse, modificarea stilului de viaţă, noile informaţii
despre atributele se sănătate şi siguranţă ale produselor,
intrarea sau ieşirea din curentul de modă, modificarea
nivelului de reclamă al produsului, modificarea nivelului de
reclamă pentru produsele concurente şi numărul unităţilor
de comercializare a produsului.
Venitul 4. Venitul consumatorului:
consumatorului Dorinţa de a cumpăra un produs nu este suficientă;
consumatorii trebuie să poată plăti preţul produselor pe
care le doresc. Cu cât venitul şi puterea de cumpărare a
consumatorului este mai mare cu atât va fi mai mare cererea
pieţei pentru produse în general, şi pentru anumite produse
în particular. Doar în cazul produselor inferioare, creşterea
venitului determină o scădere a cererii.
Preţul produselor 5. Preţul produselor complementare şi a celor
complementare şi substituibile:
a celor Preţul acestor categorii de produse este o variabilă
substituibile foarte importantă datorită legăturilor care există între
bunuri. Produsele complementare sunt acele produse care se

169
 consumă împreună, cu alte cuvinte consumul unui produs sau
serviciu este dependent de consumul celuilalt produs sau
serviciu. În cazul în care produsele se află în legături de
complementaritate, variaţia preţului unui produs va determina
modificarea în sens invers a cereri pentru celelalte produse
complementare. Astfel dacă preţul biletului de intrare pentru
efectuarea unui antrenament de golf creşte atunci cererea
pentru mingile de golf va scădea. Dacă preţul energiei
electrice creşte, cererea pentru produsele electrocasnice
scade. La fel, creşterea preţului la benzină, determină
scăderea cererii de automobile care funcţionează cu
benzină şi creşterea cererii de automobile diesel. Creşterea pe
plan mondial a petrolului, are ca efect printre altele şi o
creştere a preţurilor biletelor de avion şi prin urmare o scădere
a cererii călătorii cu avionul. Produsele substituibile sunt
acele produse care se pot înlocui în consum unele cu
celelalte. Modificarea preţului unui produs va determina
modificarea în acelaşi sens a cererii pentru produsele
substituibile. De exemplu, dacă preţul puloverelor de lână
creşte atunci cererea pentru puloverele de bumbac va
creşte.
Aşteptările sau 6. Aşteptările sau speranţele consumatorului:
speranţele Aşteptările consumatorilor referitor la nivelul viitor al
consumatorului preţului, nivelul venitului şi disponibilitatea produsului, tind
să influenţeze comportamentul actual de cumpărare. Dacă
consumatorii cred că preţurile produselor pe care
intenţionează să le cumpere vor creşte, atunci ei vor considera
oportun să cumpere produsele acum şi astfel vor evita plata
unor preţuri mai ridicate. Aşteptările cu privire la venit,
lucrează în acelaşi mod. De asemenea, dacă consumatorii din
mai multe motive consideră că un produs nu va fi disponibil în
viitorul apropiat sau va fi disponibil în cantităţi limitate din
cauza unor greve, calamităţilor naturale, accidentelor ecologice
sau pur şi simplu diminuarea stocului de resurse regenerabile,
atunci vor creşte volumul cumpărăturilor curente.
Numărul 7. Numărul consumatorilor şi frecvenţa de cumpărare:
consumatorilor şi Deoarece cererea pieţei pentru un bun economic sau
frecvenţa de serviciu este suma cererilor indivizilor pentru produsul

170
cumpărare respectiv este evident că există o relaţie de directă
proporţionalitate între numărul de clienţi potenţiali ai pieţei
produsului şi cererea pieţei.

Funcţia cererii Funcţia cererii

Funcţia cererii pentru un bun sau serviciu exprimă
relaţia dintre cantitatea cerută şi setul de variabile specifice
care influenţează cererea. În termeni matematici, funcţia
cererii pentru un produs poate fi exprimată astfel:
QX = f (PX, PS, PC, G, V, A, S, N), unde:
QX = cantitatea totală cerută din produsul X;
PX = preţul produsului X;
PS = preţul produselor substituibile produsului X;
PC = preţul produselor complementare produsului X;
G = gusturile şi preferinţele consumatorilor;
V = venitul consumatorilor sau puterea de cumpărare a
acestora;
A = atributele produsului în relaţia cu alte produse;
S = aşteptările, speranţele sau previziunile
consumatorilor;
N = numărul consumatorilor sau frecvenţa de cumpărare
a produsului.

Modificarea Modificarea cererii şi modificarea cantităţii cerute

cererii şi Este foarte important să se conştientizeze deosebirea
modificarea dintre modificarea preţului unui produs, care afectează
cantităţii cerute cantitatea cerută din acel produs şi modificarea altor
factori ai cererii (cum este de exemplu, venitul) care
modifică întreaga relaţie dintre preţ şi cantitate. De
exemplu dacă o familie începe să obţină un venit superior,
ar putea cumpăra o cantitate mai mare dintr-un produs la
orice nivel al preţului acestuia. Modificarea preţului unui
produs determină modificarea cantităţii cerute pe o
perioadă de timp. Modificarea oricărui alt factor al cererii,
cum ar fi de exemplu venitul sau preferinţele
consumatorilor, afectează cererea.
Astfel, se poate spune că o creştere a preţului
produsului lapte este posibil să provoace o scădere a

171
 cantităţii de lapte cerute. În mod similar, o creştere a
venitului determină o creştere a cererii pentru mai multe
produse.

Cresterea Cererii

P D D’ S

P3
P1

Q2 Q Q3 Q
1
Grafice Figura 6.2 - Creştere cererii

Oferta 6.4. Oferta

Specificitate
Firmele se angajează în desfăşurarea activităţii de
producţie cu scopul obţinerii de profit. Firmele de succes fac
profit deoarece sunt capabile să vândă produsele la preţuri
mai mari decât costurile de producere a acestora.
Deciziile privitoare la ofertă pot fi privite ca depinzând
de un potenţial profit. Deoarece profitul reprezintă diferenţa
dintre venituri şi cheltuieli, oferta reacţionează la
modificările veniturilor şi costurilor de producţie. Venitul
pe care o firmă îl obţine depinde de preţul de piaţă al
produsului vândut şi de cantitatea de produse vândută.
Costurile de producţie depind de mai mulţi factori, cei mai
importanţi fiind tipul, cantitatea şi preţul intrărilor necesare
realizării produsului. Decizia cu privire la ofertă este doar
una din numeroasele decizii pe care firma le ia pentru a-şi
maximiza profitul. Există de obicei un număr de modalităţi
de realizare a unui produs. Firma trebuie să aleagă cele mai
potrivite tehnici de producţie şi proiectare a nivelului
producţiei. Cea mai

172
 bună metodă este cea care minimizează costurile totale de
producţie. Care tehnică de producţie este cea mai bună
depinde de preţul intrărilor în procesul de producţie. Dacă
forţa de muncă este ieftină iar maşinile unelte şi
echipamentele de producţie sunt scumpe şi greu de
transportat, firmele vor alege tehnicile de producţie care
utilizează un număr mare de forţă de muncă. Când maşinile
unelte şi echipamentele sunt disponibile şi forţa de muncă
este scumpă şi limitată, firmele vor apela la metode care
utilizează intensiv bunurile capital. Prin stabilirea nivelului
ofertei şi a celor mai potrivite tehnologii, firmele determină
intrările pe care le vor solicita.
1. Considerând că obiectivul firmei este maximizarea
profitului, decizia firmei cu privire la volumul produselor
realizate şi oferite depinde de: preţul produsului/serviciului;
2. costul de producţie, care depinde atât de preţul intrărilor
necesare (muncă, capital, pământ) cât şi de tehnologiile care
pot fi utilizate în procesul de producţie
3. preţul celorlalte produse (substituibile şi complementare).
Legea ofertei Legea ofertei
Oferta reprezintă cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe
care producătorii sunt dispuşi şi pot să o ofere pentru
vânzare la orice nivel al preţului, pe o perioadă de timp,
toţi ceilalţi factori rămânând constanţi.
Cantitatea oferită reprezintă cantitatea dintr-un anumit
produs pe care o firmă ar dori şi o poate oferi pentru
vânzare la un preţ stabilit pe o perioadă de timp, ceilalţi
factori rămânând constanţi.
Enunţul legii ofertei se compune din cinci părţi:
1. cantitatea dintr-un produs sau serviciu bine definit pe care;
2. producătorii sunt dispuşi şi capabili să o ofere pentru
vânzare;
3. pe o anumită perioadă de timp;
4. creşte dacă preţul produsului/serviciului creşte şi scade
dacă preţul scade;
5. ceilalţi factori fiind constanţi.
Relaţia pozitivă dintre preţ şi cantitatea oferită poate
enunţa astfel: o creştere a preţului de piaţă va conduce la o

173
 creştere a cantităţii oferite şi o scădere a preţului pieţei
produsului va determina scăderea cantităţii oferite.

Cresterea ofertei

La aceeasi cerere: S S’
P D
 S trece in S’

 P1 trece in P3,
Q1-Q3
P1
 Echilibrul P3, Q3 P3

Q1 Q3Q2 Q

Figura 6.3 – Creşterea ofertei

Determinanţii Determinanţii ofertei

ofertei Determinanţii ofertei sunt:
Costul de 1. Costul de producţie:
producţie Pentru a realiza profit, preţul trebuie să depăşească
costurile de producţie necesare realizării unei unităţi de
produs. Costul de producţie depinde de un număr de factori:
tehnologiile disponibile şi preţul intrărilor în procesul de
producţie (muncă, pământ, capital, energie) de care firma are
nevoie. Schimbările tehnologice pot avea un impact
semnificativ asupra costurilor de producţie de-a lungul
timpului. În agricultură, de exemplu, introducerea
îngrăşămintelor chimice, dezvoltarea unor echipamente
moderne de prelucrare a pământului şi de recoltare a
producţiei precum şi utilizarea bioingineriei, cu scopul de a
creşte producţia a afectat costul de producţie al produselor
agricole. Când schimbările tehnologice reduc costul de
producţie rezultatule economice vor creşte. Costul producţiei
este direct afectat şi de preţul factorilor de producţie. De
exemplu, în Statele Unite ale Americii, în anul 1994
preţul lemnului a crescut foarte mult. Ca urmare, a rezultat o
creştere a costului de producţie al locuinţelor şi oferta de noi
locuinţe a scăzut. De asemenea, o criză în industria petrolieră

174
 din Nigeria a determinat creşterea preţului barilului de petrol
de la 14 $ la 22 $. Ca rezultat şoferii de automobile au
suportat preţurile mari ale combustibilului, companiile
aeriene au înfruntat preţurile ridicate ale benzinei prin
ridicarea preţului biletelor de avion iar firmele producătoare
au plătit mai mult pentru încălzirea spaţiilor. Astfel, şoferii
de taxi s-au plimbat mai puţin în căutarea clienţilor iar
companiile aeriene au renunţat la rutele ce aduceau profituri
scăzute.
În concluzie, se poate afirma că creşterea preţului
intrărilor în procesul de producţie determină creşterea
costurilor de producţie având ca rezultat o posibilă reducere
a ofertei.
Tehnologia şi 2. Tehnologia şi productivitatea:
productivitatea Dacă resursele sunt utilizate mai eficient în procesul de
producţie al bunurilor şi serviciilor, pot fi produse mai multe
bunuri cu acelaşi cost, sau aceeaşi cantitate poate fi produsă
cu un cost mai mic. Rezultatul îl reprezintă o deplasare la
dreapta a curbei ofertei. Trecerea de la folosirea în agricultură
a animalelor de tracţiune pentru lucratul pământului la
tractoare şi avansul tehnologic înregistrat în domeniul
tehnologiei informaţiilor, a însemnat practic că fiecare
muncitor a fost capabil să producă mai mult. Îmbunătăţirea
tehnologiilor de fabricaţie, înlocuirea celor vechi cu altele noi,
conduc la creşterea eficienţei utilizării tuturor resurselor,
creşterea producţiei obţinute cu acelaşi nivel de resurse,
rezultatul fiind scăderea costului de producţie şi prin urmare
o creştere a ofertei. La acelaşi nivel al eficienţei
economice, dacă salariile sau preţul materiilor prime,
materialelor şi energiei cresc atunci creşte costul total de
producţie şi scade oferta. Creşterea rezultatelor economice la
fiecare unitate de resurse folosite este denumită creşterea
productivităţii. Productivitatea este definită ca fiind cantitatea
de bunuri economice realizată pentru fiecare unitate de resurse
folosite. Îmbunătăţirea tehnologiei determină creşterea
productivităţii ceea ce conduce la o creştere a ofertei.
Preţurile altor 3. Preţurile altor produse:
produse O firmă utilizează o cantitate de factori de producţie

175
 în aceleaşi condiţii de eficienţă pentru obţinerea bunurilor X
şi Y. Dacă preţul bunului X scade, atunci un volum mai mare
din resurse va fi folosit pentru producerea bunului Y al
cărui preţ nu s-a modificat. Prin urmare, modificarea
preţului bunului X determină o modificare în sens invers a
ofertei pe piaţa bunului Y.
De exemplu, dacă un fermier utilizează un teren
pentru a cultiva porumb şi soia, iar preţul porumbului creşte,
atunci el va cultiva o suprafaţă mai mare de teren cu porumb
în detrimentul culturii de soia. Astfel, o creştere a preţului
porumbului va determina o scădere a ofertei de soia. În mod
similar, dacă preţul cărnii de vacă creşte, producătorii vor
răspunde prin creşterea unui număr mai mare de vaci. Deci, o
creştere a preţului cărnii de vacă va determina o creştere a
ofertei de piele pentru industria de pielărie. Costul de
oportunitate al producerii şi comercializării fiecărui produs
sau serviciu este oportunitatea la care s-a renunţat pentru a
produce orice alt produs sau serviciu. Dacă preţul unui
produs alternativ se modifică, atunci costul de
oportunitate al producerii unui anumit bun se modifică.
Aşteptările şi 4. Aşteptările şi previziunile producătorilor:
previziunile Producătorii pot modifica cantitatea actuală oferită
producătorilor spre vânzare datorită modificărilor de preţuri pe care ei le
previzionează că se vor produce. Dacă producătorii îşi vor
schimba aşteptările şi previziunile cu privire la viitorul nivel
al venitului ar putea modifica cantitatea de bunuri şi
servicii oferită astăzi. Dacă producătorii devin pesimişti în
legătură cu viitorul nivel al venitului lor, ar putea vinde mai
puţin în viitor şi va micşora producţia de astăzi. O
modificare în aşteptările şi previziunile cu privire la
preţul unui produs poate afecta de asemenea oferta actuală a
producătorului. De exemplu, în anii ’80, proprietarii de
terenuri petroliere din Texas au închis instalaţiile de extracţie
din adâncime deoarece au aşteptat ca preţul petrolului să
crească pentru a putea să vândă la preţ mai mare.
Numărul 5. Numărul producătorilor produsului sau serviciului
producătorilor respectiv:
produsului sau Atunci când mai multe persoane decid să producă un

176
serviciului bun sau serviciu, oferta pe piaţă creşte. Cu cât cantitatea
respectiv oferită spre vânzare este mai mare la fiecare nivel al preţului,
cu atât curba ofertei se deplasează mai mult spre dreapta.
Taxele şi 6. Taxele şi subsidiile:
subsidiile Introducerea unor taxe sau majorarea celor existente
pentru realizarea sau comercializarea unor produse de către
firmele dintr-o anumită industrie determină creşterea preţului
de vânzare al produselor şi prin urmare scăderea ofertei. De
asemenea reducerea taxelor are ca efect o creştere a
ofertei. Dacă guvernul oferă de la bugetul de stat subsidii unor
firme sau unor industrii, rezultă o creştere a ofertei.
Existenţă condiţiilor social politice şi naturale favorabile
sunt determinante pentru desfăşurarea activităţilor
economice.
Modificarea Modificarea ofertei şi modificarea cantităţii oferite
ofertei şi O curbă a ofertei arată relaţia dintre cantitatea oferită
modificarea dintr-un bun sau serviciu de către o firmă şi preţul acelui
cantităţii oferite produs sau serviciu adus pe piaţă. Un preţ mai mare conduce
la o creştere a cantităţii oferite, ceteris paribus. De reţinut
faptul că curba ofertei este obţinută menţinând constante
toate variabilele ofertei cu excepţia preţului produsului. Când
preţul unui produs se modifică, ceteris paribus, are loc o
modificare a cantităţii oferite, reprezentată grafic printr-o
deplasarea de-a lungul curbei ofertei. După cum s-a văzut,
deciziile referitoare la ofertă sunt influenţate de asemenea, şi
de alţi factori în afara preţului. Noile relaţii dintre preţ şi
cantitatea oferită intervin atunci când factorii ofertei, alţii în
afară de preţ se modifică, rezultând o deplasarea a curbei
ofertei, denumită modificarea ofertei.
Să considerăm exemplul anterior referitor la oferta de
porumb a unei firme agricole. Costul de producţie depinde
de preţul intrărilor şi tehnologiile de producţie disponibile.
Să presupunem că specialiştii din domeniul ingineriei
genetice au realizat o sămânţă rezistentă la boli şi la dăunători.
O astfel de schimbare ar permite fermierilor să furnizeze o
cantitatea mai mare de porumb la orice nivel al preţului. În
acest caz, curba ofertei se deplasează spre dreapta.
Creşterea preţurilor intrărilor poate de asemenea cauza

177
 deplasarea curbei ofertei. Creşterea preţului petrolului pe
plan mondial poate afecta şi preţul produselor agricole. Se
cunoaşte faptul că îngrăşămintele chimice sunt realizate prin
prelucrarea petrolului şi toate maşinile agricole funcţionează
cu motorină sau benzină, produse ale prelucrării petrolului. O
asemenea creştere a costurilor de producţie determină
realizarea unei producţii mai mici la un nivel dat al preţului
pe piaţă ceea ce semnifică o deplasare a curbei ofertei spre
stânga. Dacă curba ofertei s-ar deplasa mai mult spre stânga şi
ar intersecta axa preţului, aceasta ar însemna că pentru a nu
produce deloc porumb preţul de piaţă ar trebui să fie mai
mare. Este deosebit de important să se observe deosebirile
dintre deplasarea de-a lungul curbei ofertei (modificarea
cantităţii oferite) şi deplasarea curbei ofertei (modificarea
ofertei).
Modificarea preţului unui produs sau serviciu
determină modificarea cantităţii oferite (deplasare de-a lungul
curbei ofertei).
Modificarea costurilor de producţie, preţurilor
intrărilor sau preţurilor altor produse şi servicii conduce la
modificarea ofertei (deplasarea curbei ofertei).
Oferta agregată Oferta agregată
Oferta agregată sau oferta totală a pieţei pentru un
produs este obţinută prin suma tuturor ofertelor
producătorilor individuali ai produsului respectiv pe o
perioadă de timp. Să considerăm următorul tabel al ofertelor a
trei producători de ciocolată.
Preţ Cantitatea oferită pe o perioadă de timp
(u.m.) A B C Oferta
pieţei
10 20 10 0 30
15 30 15 5 50
20 40 20 10 70
25 50 25 15 90
30 60 30 20 110
Tabel 6.4: Oferta pieţei (oferta agregată)

178
 CAPITOLUL 7

PIAŢA

7.1. Originile pieţei

7.2. Piaţa contemporană, realitate şi concept
7.3. Perspectivele pieţei
7.4. Definirea pieţei
7.5. Tipuri de economii
7.6. Premisele economiei de piaţă
7.7. Echilibrul pieţei
7.8. Preţul
7.9. Analiza cererii şi a ofertei
7.10. Elasticitatea cererii
7.11. Inflaţia

Originile pieţei 7.1. Originile pieţei

Dintre fenomenele şi procesele specifice economiei de
piaţă contemporane, piaţa are istoria cea mai îndelungată. Ea
a apărut cu multe secole în urmă ca punte istorică de legătură
între producătorii şi consumatorii autonomizaţi. Între
producţie şi consum, ca două universuri complementare ale
vieţii economice, s-a strecurat - remarca F. Braudel - un al
treilea univers, îngust, dar vioi ca un fir de apă, lesne de
recunoscut şi el, de la întâia privire, schimbul sau, dacă vreţi,
economia de piaţă imperfectă, discontinuă, dar impunându-şi
constrângerile şi, în mod sigur, revoluţionară. Abordând
fenomenul schimbului, Alvin Toffler remarca: “Piaţa a avut
ca premisă sciziunea dintre producător şi consumator, ea
devenind necesară abia atunci când funcţia consumului s-a
separat de funcţia productivă”.
De-a lungul secolelor, schimburile dintre producători şi
consumatori s-au dezvoltat atât în lărgime, cât şi în
profunzime. Noi şi noi teritorii au fost atrase în sfera pieţei,
produse din ce în ce mai numeroase şi în cantităţi sporite au

179
 intrat în procesul schimbului. În acelaşi timp, modalităţile de
schimb, tehnicile şi instrumentele acestora au devenit tot mai
rafinate. Orice observator contemporan al fenomenului
rămâne uimit de imaginaţia creativă a înaintaşilor pe calea
creării facilităţilor monetare - marfare (au fost create, de
pildă, noi instrumente monetare, au apărut şi s-au perfecţionat
variate forme de pieţe, au fost omologate forme de credit tot
mai variate etc.).
În antichitate şi în evul mediu relaţiile de schimb s-au
extins cu încetineală; în unele intervale şi zone ele au
cunoscut chiar însemnate refluxuri. O asemenea evoluţie s-a
aflat în deplină concordanţă cu dinamica lentă a factorilor de
producţie, cu caracterul primitiv al aparatului productiv şi
nivelul scăzut al productivităţii, toate acestea fiind explicate
prin interesul redus al producătorilor direcţi (sclavi şi iobagi)
în sporirea producţiei şi ridicarea calităţii acesteia.
De aceea, atunci când a început revoluţia industrială,
relaţiile de piaţă erau, chiar în ţările din Europa occidentală,
destul de firave. În ţările din celelalte continente, astfel de
relaţii erau cu totul periferice. Diversele reţele de comis-
voiajori, de distribuitori angrosişti, de negustori cu
amănuntul, reţele de bănci comerciale, ca şi diverse alte
facilităţi obligatorii ale pieţei erau puţine şi destul de
rudimentare.
Timp de peste trei secole, în ţările care au păşit primele
pe calea transpunerii în viaţă a exigenţelor revoluţiei
industriale, s-au investit energii enorme pentru constituirea şi
modernizarea sistemului pieţei. Negustorii s-au răspândit pe
tot globul, antrenând noi categorii de populaţie în sfera
producţiei pentru schimb. Tot mai multe bunuri au devenit
mărfuri, s-a extins rapid ponderea schimbului de mărfuri în
ansamblul vieţii oamenilor, viaţa lor depinzând hotărâtor de
piaţă şi mecanismele ei. Tranzacţiile s-au amplificat. A
crescut, de asemenea, numărul intermediarilor şi s-a
complicat hăţişul conductelor din reţeaua schimbului.
Populaţia ocupată în sfera circulaţiei mărfurilor deţine
ponderi de circa o treime în totalul celor ocupaţi în viaţa
economico-socială a ţărilor avansate economic.

180
Piaţa 7.2. Piaţa contemporană, realitate şi concept
contemporană, Tradiţional, noţiunea de piaţă desemnează un moment
realitate şi distinct al vieţii economice, o reţea de activităţi şi funcţii ce se
concept interpun între producţie şi consumaţie. Pentru a desemna
conţinutul sferei economice care acoperă reţelele de schimb,
ca şi timpul traseului pe care-l parcurg bunurile economice de
la încheierea procesului de producţie propriu-zis până la
ajungerea lor în sfera consumului final, unii autori au optat
Distribuţia pentru noţiunea de distribuţie. În prezent, prin noţiunea de
piaţă sunt exprimate relaţii de schimb foarte ample şi în
continuă diversificare. În genere, piaţa exprimă raportul dintre
oferta şi cererea de bunuri economice (corporale şi
necorporale), prima fiind forma de manifestare a producţiei în
condiţiile economiei de piaţă, a doua exprimând nevoile
umane solvabile, însoţite de capacitatea oamenilor de a
cumpăra mărfurile oferite şi care se dovedesc a fi convenabile
Cererea şi oferta pentru ei. Este vorba, mai întâi, de cererea şi oferta de bunuri
de bunuri de de consum personal (de satisfactori, cum le numesc unii
consum personal specialişti), începând cu bunurile corporale de folosinţă
zilnică (pâinea, carnea, apa), continuând cu cele de folosinţă
îndelungată (frigidere, autoturisme), până la bunurile
necorporale şi la serviciile de orice fel necesare oamenilor
pentru a fi consumate individual (serviciile telefonice
personale, serviciile culturale etc.). De asemenea , în sfera
cuprinzătoare a pieţei contemporane se includ relaţiile
Cererea şi oferta multiple dintre cererea şi oferta de factori de producţie. În
de factori de acest sens, există piaţa capitalului, ca cerere şi ofertă de
producţie bunuri investiţionale, de titluri de proprietate pe termen lung,
Tipuri de pieţe piaţa financiară, ca sistem de relaţii, prin care resursele
băneşti temporar disponibile sunt oferite acelor agenţi
economici care au nevoi suplimentare de astfel de resurse.
Piaţa resurselor naturale (a petrolului şi gazelor naturale, de
pildă) a devenit cu mult timp în urmă o piaţă de interes
general, universal. Deosebit de complexe sunt relaţiile de pe
piaţa monetară, inclusiv cea valutară. În angrenajul reţelei
schimbului, se include şi piaţa muncii, adică raportul dintre
cererea şi oferta de resurse de muncă. Prezintă numeroase
particularităţi piaţa informaţiei, a rezultatelor cercetării

181
 ştiinţifice (vânzarea-cumpărarea de brevete şi invenţii, de
documentaţii ştiinţifice), piaţa serviciilor manageriale, de
marketing, a tuturor serviciilor tehnice, ştiinţifice, juridice
etc., prestate pe baze comerciale.
Pentru a evidenţia caracterul extrem de complex al
relaţiilor de schimb, este important de precizat că piaţa în
ansamblul ei se prezintă în două ipostaze strâns legate între
ele: piaţa reală şi piaţa fictivă. Dacă piaţa reală exprimă
cererea şi oferta de bunuri de consum şi de factori de
producţie, care se prezintă ca rezultate efective ale activităţii
economice şi ca entităţi identificabile ce satisfac direct sau
indirect nevoi umane de consum personal sau productiv, piaţa
fictivă presupune confruntarea dintre cererea şi oferta de
titluri de proprietate asupra acestor bunuri, vânzare-
cumpărare de semne băneşti ale bunurilor corporale.
De pildă, la bursa de mărfuri din Chicago se vând şi se
cumpără adesea cereale aflate în lan, tranzacţiile respective
repetându-se înainte de recoltare, una şi aceeaşi cantitate
oferită de unul şi acelaşi producător fiind vândută-cumpărată
de mai multe ori. În ceea ce priveşte bursele de valori, aici
tranzacţiile repetate sunt şi mai numeroase.
În timp ce capitalul real din cadrul societăţii pe acţiuni, de
pildă, îşi derulează rotaţia sa unică, specifică fiecărei activităţi
în parte, la bursă acţiunile sunt vândute-cumpărate de zeci de
ori.
Din cele de mai sus, rezultă caracterul deosebit de
complex al relaţiilor multiple de schimb, pe care la numim cu
un singur cuvânt - piaţă.
Piaţa este deci un mod specific de confruntare dintre
producători şi consumatori, procese care iau forma unor
relaţii specifice dintre vânzători şi cumpărători, dintre
creditori şi debitori, dintre cererea şi oferta de bunuri
economice. “Piaţa - afirmă economistul francez M. Didier -
apare ca un ansamblu de mijloace de comunicaţie prin care
vânzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc despre ceea
ce ei au, despre ceea ce aceştia au nevoie, despre preţurile pe
care le cer şi pe care le propun pentru ca tranzacţiile dintre ei
să se încheie”. Deci, piaţa este înainte de toate “un contract

182
 social”, mai mult sau mai puţin spontan, care defineşte locul
economiei în ansamblul vieţii sociale.
Conceptul de piaţă desemnează adesea ansamblul
acelor fenomene şi procese care, concomitent în spaţiu şi
consecutiv în timp, asigură realizarea punţilor de legătură
între producători şi consumatori, cum sunt: fluxurile de
bunuri corporale şi necorporale care ies din cadrul
autoconsumului şi intră în reţeaua schimbului: formele şi
tehnicile de comerţ, începând cu cele elementare şi terminând
cu cele mai sofisticate forme de desfacere a mărfurilor;
suprafeţele comerciale privite după criteriul teritorialităţii
(urbane, naţionale, zonale, mondiale) în cadrul cărora se
negociază; segmentele specializate privind schimbul de
mărfuri pe categorii de bunuri, pe forme de magazine;
formele reale şi formele fictive ale vânzării-cumpărării
factorilor de producţie; structurile specifice ale derulării
comerţului, adică reţelele de unităţi comerciale de vânzare cu
ridicata, cu amănuntul etc.

Perspectivele 7.3. Perspectivele pieţei

pieţei Problema dezvoltării, în continuare, a relaţiilor de
schimb se pune pe termeni foarte diferiţi pe ţări şi grupe de
ţări. Pe baza observării situaţiei din cele mai multe ţări
dezvoltate industrial, unde în ultimele decenii ponderea pieţei
s-a menţinut sau chiar a scăzut, unii specialişti au ajuns la
concluzia că, în aceste ţări, au apus vremurile eroice ale
extinderii relaţiilor de schimb şi ale edificării unor noi reţele
şi mecanisme de desfacere a mărfurilor. Cel mai puternic
indiciu al limitelor extinderii pieţei şi mecanismelor ei constă
în dimensiunea costului ei social. De pildă, costul schimbului
de mărfuri - măsurat prin etalonul convenţional al numărului
de ore de muncă cheltuită - depăşeşte, în unele ţări, costul
producţiei materiale. Cu alte cuvinte se consumă mai mult
timp social pentru schimbul bunurilor materiale şi a
serviciilor decât pentru producerea lor. În aceste ţări,
problema care se pune în prezent este cea a trecerii la o nouă
calitate a pieţei, la o nouă fază în relaţiile de schimb.
Întreţinerea, renovarea şi modernizarea pieţei - iată care sunt

183
 problemele de mare actualitate în ţările avansate economic. În
marea majoritate a ţărilor lumii, piaţa are însă numeroase
rezerve de dezvoltare atât în lărgime, cât şi în adâncime.
În ţara noastră, de pildă, problema realizării unor reţele
moderne de schimb presupune atât făurirea de noi structuri,
extinderea sferei distribuţiei, cât mai ales modernizarea celor
existente, astfel încât să se ajungă la acel sistem de pieţe
capabil să faciliteze relaţiile dintre producătorii tot mai
eficienţi şi consumatorii din ce în ce mai îndestulaţi şi
civilizaţi.
Evidenţiind limitele sociale şi economice ale extinderii
pieţei, specialişti de mare autoritate în probleme de
viitorologie consideră că “ceea ce este astăzi în joc înseamnă
mai mult decât alternativă politică, mai mult decât problemele
energiei, alimentaţiei, populaţiei, capitalului, materiilor prime
sau locurilor de muncă; în joc este rolul pieţei în viaţa noastră
şi însuşi în viitorul civilizaţiei, o civilizaţie capabilă să se
îndrepte spre alte preocupări, tocmai pentru că piaţa a fost
deja edificată şi desăvârşită”.
Pe baza celor afirmate mai sus, se pot face anumite
consideraţii principale cu privire la conţinutul general, la sfera
de cuprindere şi dinamica istorică a pieţei. Schimbul de
mărfuri cu ajutorul banilor - una din marile creaţii ale geniului
uman - s-a efectuat, se efectuează şi se va efectua sub cele
mai diverse sisteme economice şi regimuri politice (în timp
de pace, ca şi în timp de război, în regimuri democratice, ca şi
în regimuri totalitare, fie ele de dreapta sau de stânga).
Piaţa s-a extins şi s-a diversificat în concordanţă directă
cu dezvoltarea factorilor de producţie şi cu creşterea
productivităţii şi randamentului utilizării acestora. La un
anumit nivel al dezvoltării economice, au fost create
condiţiile pentru instaurarea sistemului economic de piaţă,
ale cărui trăsături fundamentale s-au identificat, o bună
perioadă de timp, cu cele ale sistemului economic capitalist.
Deci, fără producţie pentru piaţă, mai mult sau mai puţin
generalizată, nu poate exista economia de piaţă. Dar
generalizarea pieţei nu este suficientă pentru a exista
economia de piaţă. Sistemul economic capitalist s-a dovedit a

184
 fi doar o formă istorică de economie de piaţă, cea mai
semnificativă până în prezent. Dar, nici în trecut şi nici în
prezent, piaţa şi regulile ei generale - stabilite cu greu de-a
lungul mileniilor - nu au definit conţinutul vreunui sistem
economic. în prezent, continuă A. Toffler, piaţa nu este nici
capitalistă, nici socialistă.
În condiţiile statului totalitar de tip stalinist, piaţa
apărea ca o ameninţare la adresa socialismului şi de aceea
lupta împotriva sistemului economic capitalist s-a dus mai
ales prin ofensiva asupra pieţei, ale cărei reguli de funcţionare
erau identificate cu cele ale regimului burghez. Efortul
factorilor politici şi administrativi din fostele dictaturi de
stânga era orientat în direcţia convertirii regulilor implacabile
ale pieţei în disimulatori ai constrângerii extraeconomice. De
aceea, se poate spune că în aceste ţări au existat relaţii de
piaţă, evident pe măsura nivelului lor de dezvoltare, relaţii
puse în slujba conducerii planificate centralizat. Lipsea însă
economia de piaţă şi, cu atât mai mult, lipseau mecanismele
libere ale economiei de piaţă.
Logica implacabilă a evoluţiei istorice a progresului
favorizează concluzia, conform căreia este posibilă
instaurarea unei autentice economii de piaţă contemporană,
fără a se recurge la sisteme economice anacronice.

Definirea pieţei 7.4. Definirea pieţei

Piaţa, în sens larg, reprezintă un sistem de relaţii prin
care vânzătorii şi cumpărătorii intră în contact pentru a
schimba bunuri şi servicii. Aşadar, piaţa reuneşte vânzătorii şi
cumpărătorii de bunuri şi servicii.
Anumite pieţe, de exemplu magazinele, reunesc
vânzătorii şi cumpărătorii în acelaşi loc fizic, iar altele
operează prin intermediari, care tratează afacerile în numele
clienţilor, ca de exemplu bursa.
În esenţă, piaţa reprezintă ansamblul deciziilor adoptate de
cumpărători, privind ce şi cât să consume, de producători,
privind ce şi cât să producă, şi de lucrători, privind cât şi
pentru cine să muncească, decizii care sunt armonizate, în
principal, prin mecanismul preţurilor.

185
 Piaţa, prin intermediul preţurilor, permite societăţii să
rezolve problema privind ce, cât, cum şi pentru cine să
producă.
Exemplu Să presupunem că pentru masa de prânz servim o
omletă într-o cafenea. Am ales cafeneaua pentru că este
rapidă, iar omleta întrucât este ieftină. Aşadar, preţul, în mod
obiectiv “va delimita un segment de cumpărători care vor
consuma omletă, deşi preferă friptură”.
Proprietarul cafenelei întreprinde această afacere
întrucât, avându-se în vedere preţul ouălor şi a ingredientelor
necesare preparării omletei, obţine un profit. Lucrătorul din
spatele tejghelei lucrează în cafenea, întrucât este o slujbă
convenabilă pentru el, având în vedere salariul pe care îl
primeşte, nivelul lui de pregătire şi lipsa capitalului pentru a
iniţia o afacere pe cont propriu.
Aşadar, preţurile orientează decizia cumpărătorului
privind consumul de omletă, a proprietarului cafenelei de a
produce şi vinde omletă şi a lucrătorului din cafenea de a
accepta slujba. Societatea alocă o parte din resurse - ouă,
clădiri, forţă de muncă ş.a. pentru producţia de omletă prin
intermediul sistemului de preţuri. Desigur că există şi o
dorinţă a oamenilor de a consuma omletă, dar această dorinţă
nu este suficientă pentru a determina societatea să aloce o
parte din resurse pentru producţia de omletă. De exemplu,
dacă la un moment dat din cauza unei epidemii mor multe
găini, preţul ouălor va creşte ceea ce va scumpi costul
omletei, iar o parte din segmentul consumatorilor de omletă
vor cumpăra sandviciuri, reducându-se producţia de omletă şi
crescând producţia de sandviciuri.

Tipuri de 7.5. Tipuri de economii

economii Piaţa liberă, prin mecanismul preţurilor, este mâna
invizibilă, cum o numeşte A. Smith, care generează coerenţa
în adoptarea deciziilor de alocare a resurselor, stabilind ce,
cât, cum şi pentru cine să se producă.
Spre deosebire de economia reglată prin mecanismele
pieţii libere, există economia de comandă, în care guvernul şi
alte organe centrale adoptă aproape toate deciziile privind

186
 consumul şi producţia. Aceste organe decid ce şi cât să se
producă, cum şi pentru cine să se producă. Subiectivismul şi
voluntarismul unui asemenea mod de a conduce economia,
asociată cu complexitatea sarcinii de planificare detaliată a
producţiei şi a consumului, generează ineficientă la scara
întregii societăţi, fenomen evidenţiat în fostele ţări socialiste
din Europa Centrală şi de Est. Economia reglată pe baza
mecanismelor pieţei libere, în care indivizii îşi urmăresc
propriile interese, cu o intervenţie extrem de limitată a statului
în economie, precum şi economia de comandă, cu o slabă
afirmare a libertăţilor economice individuale, reprezintă două
variante extreme ale reglării economiei. Între aceste variante
extreme se plasează aşa-zisa economie de piaţă mixtă, în care
guvernul şi piaţa liberă au un rol aproape la fel de important
în reglarea economiei.
În cadrul economiei de piaţă mixte, guvernul intervine
în economie nu prin măsuri administrative, ca în cazul
economiei de comandă, ci împreună cu parlamentul, creează
cadrul juridic în care indivizii îşi pot promova propriile
interese, controlând, totodată, o parte importantă a proceselor
economice, prin intermediul taxelor şi a impozitelor, a
producţiei şi a consumului unor bunuri şi servicii, a adoptării
unor măsuri de protecţie socială - acordarea de compensaţii,
limitarea unor preţuri, etc. În acest tip de economie chiar
intervenţia guvernului în economie se bazează pe studierea
pieţei, a cererii şi a ofertei, a preţului ca pârghie importantă de
asigurare a echilibrului economiei.

Premisele 7.6. Premisele economiei de piaţă

economiei de Funcţionarea economiei pe baza mecanismelor pieţei
piaţă implică unele premise, cum sunt:
Mecanismul • ponderea ridicată a proprietăţii private;
economiei de • autonomia largă a întreprinderii;
piaţă • un nivel de dezvoltare a economiei care să asigure un
echilibru relativ între cerere şi ofertă;
• o structură a economiei care asigură concurenţa între
agenţii economici;
• liberalizarea preţurilor;

187
 • manageri competenţi;
• stabilitatea politică;
• anumite valori culturale.
Proprietatea Proprietatea privată asupra activelor de producţie
privată asupra constituie fundamentul economiei de piaţă, întrucât aceasta
activelor de asigură concurenţa reală între agenţii economici, autonomia
producţie largă a întreprinderilor şi liberalizarea preţurilor. Totodată,
proprietatea privată stimulează interesul agenţilor economici
pentru creşterea producţiei, îmbunătăţirea calităţii produselor
şi serviciilor, introducerea formelor şi metodelor moderne de
management, într-un cuvânt pentru creşterea eficienţei
economice. Aşa cum demonstrează practica tuturor ţărilor,
chiar şi a celor mai puternic capitaliste, alături de proprietatea
privată coexistă, într-o proporţie mai mare sau mai mică, şi
proprietatea publică. Mecanismele pieţei funcţionează mai
bine în condiţiile unei ponderi mai ridicate a proprietăţii
private.
În trecerea ţărilor cu economie de comandă la
economia de piaţă, una din primele măsuri care trebuie
adoptată de guvern şi parlament constă în privatizarea
economiei, prin adoptarea legii privatizării şi aplicarea
acesteia.
În ţara noastră, deşi unele începuturi au fost făcute, totuşi s-a
tergiversat nejustificat de mult rezolvarea de fond a
problemei.
Autonomia largă Autonomia largă a întreprinderii este o altă instituţie
a întreprinderii fundamentală a economiei de piaţă. Firmele au competenţa să
stabilească ce să producă, cât să producă, la ce preţ să vândă,
cum să-şi folosească fondurile de investiţii ş.a. Totodată,
indivizii au libertatea să-şi aleagă ocupaţia pe care o doresc şi
să iniţieze afaceri în orice domeniu al economiei. În cadrul
unei economii reglate strict pe baza mecanismelor pieţei
libere, cu o intervenţie foarte limitată a guvernului, autonomia
întreprinderii este mai largă decât în cadrul unei economii de
piaţă mixte, dar în oricare din aceste două forme de conducere
a economiei libertăţile întreprinderii sunt mult mai mari decât
în economia de comandă. Guvernul şi parlamentul României
prin legile 15 şi 31 din 1990 privind regiile autonome şi

188
 societăţile comerciale, au creat un cadru adecvat privind
libertăţile întreprinderii în condiţiile economiei de piaţă.
Nivelul de Funcţionarea eficientă a mecanismelor pieţei este
dezvoltare a influenţată sensibil de nivelul de dezvoltare a economiei, de
economiei, de posibilitatea echilibrării cererii cu oferta. Dacă în anumite
posibilitatea ramuri ale economiei nivelul de dezvoltare este slab, oferta
echilibrării cererii situându-se cu mult sub nivelul cererii, atunci preţurile ating
cu oferta un nivel foarte înalt, cu implicaţii sociale grave, care pot
genera tulburări sociale, ceea ce frânează şi mai mult nivelul
Competiţia de dezvoltare. Competiţia reprezintă o altă premisă a
economiei de piaţă. Firmele şi indivizii trebuie să lupte pentru
recompense economice superioare - profit mare, posturi mai
bune, promovare, cifră de afaceri mare, produse şi servicii
dorite, câştiguri substanţiale. În această competiţie apar
elemente de darvinism social: viaţa este o competiţie şi o
luptă În care câştigă cei care sunt mai întreprinzători, mai
muncitori, mai bine pregătiţi profesional.
Competiţia în cadrul pieţei asigură o serie de avantaje,
cum ar fi:
- piaţa competitivă va permite mecanismul preţului să
reflecte nivelul cererii şi al costurilor şi astfel să maximizeze
folosirea eficientă a capitalului şi a altor resurse;
- competiţia va încuraja inovaţia tehnică, economică şi
managerială, cu implicaţii benefice asupra reducerii costurilor
pe termen lung,
- piaţa concurenţială va asigura consumatorilor o gamă
largă de produse şi servicii de o calitate superioară;
- competiţia va asigura difuzarea echitabilă a veniturilor,
vor obţine venituri mai ridicate firmele şi indivizii mai
competitivi.
Pentru a se asigura competiţia între firme, în primul
rând este necesară o asemenea structurare a ramurilor
economiei, încât în fiecare ramură să acţioneze un număr cât
mai mare de firme. Competiţia reală se asigură în condiţiile în
care oferta firmelor dintr-o anumită ramură tinde să
echilibreze cererea din ramura respectivă. Aşadar, chiar dacă
între o ramură există un număr mare de firme, dar dacă
producţia totală a acestor firme se situează sub nivelul cererii,

189
 atunci nu se asigură o competiţie reală, întrucât fiecare firmă
poate să-şi desfacă producţia indiferent de nivelul de eficienţă
a activităţii sale. În ţara noastră legislaţia referitoare la
funcţionarea firmelor caută să reglementeze o structură de
organizare a economiei care să favorizeze competiţia. Astfel
legea nr. 15/1990 prevede: “Se interzic orice acorduri între
societăţile comerciale sau regiile autonome, orice decizie de
asociere între acestea şi orice practici concertate care sunt
susceptibile a afecta comerţul între agenţii economici şi care
au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau
denaturarea jocului concurenţei ... Sunt interzise activităţile
unui agent economic sau ale unui grup de agenţi economici
care ocupă o piaţă, o poziţie dominantă caracterizată printr-o
situaţie de monopol ...”
Cu toate măsurile adoptate pe plan legislativ, nu se
poate asigura încă o concurenţă reală, întrucât cea mai mare
parte din întreprinderi sunt publice sau cu capital majoritar de
stat, iar în cele mai multe ramuri economice nivelul ofertei se
situează cu mult sub nivelul cererii.
Funcţionarea şi Funcţionarea şi reglarea normală a economiei pe baza
reglarea normală mecanismelor pieţei impune liberalizarea preţurilor
a economiei produselor, serviciilor şi a resurselor. Astfel, dacă preferinţele
Liberalizarea consumatorilor se schimbă în favoarea unor produse, preţul
preţurilor acestora va creşte, stimulându-se producătorii în sporirea
ofertei acelui produs.
Sunt situaţii când din motive de protecţie socială
guvernul adoptă preţuri limită la unele produse. În aceste
condiţii stimulentul producătorului pentru creşterea ofertei
este limitat, accentuându-se disproporţia dintre cerere şi
ofertă, Întrucât a fost alterată funcţia de reglare a preţului.
Funcţionarea în condiţii bune a mecanismelor pieţei cere
Manageri manageri competenţi şi un sistem evoluat de management al
competenţi firmelor. Mecanismele pieţei difuzează pe scară largă puterea
conducătorilor de a adopta decizii economice. Fireşte, că
pentru a adopta decizii bune conducătorii trebuie să fie
competenţi. Totodată, în condiţiile economiei de piaţă,
conducătorii trebuie să posede calitatea de Întreprinzători,
adică să posede înclinaţiile şi abilitatea spre iniţiativă,

190
 inovaţie, organizare şi asumarea unui risc calculat.
Conducătorii întreprinzători sparg barierele rutinei,
promovează noi produse, noi tehnologii, găsesc noi resurse şi
noi metode de conducere şi organizare a producţiei şi a
muncii. Funcţionarea bună a mecanismelor pieţei cere şi un
sistem managerial evoluat, exprimat prin raţionalitatea
sistemului informaţional şi a structurii organizatorice, precum
şi prin folosirea unor metode ştiinţifice de conducere şi
adoptare a deciziilor. Funcţionarea normală a mecanismelor
Stabilitate politică pieţei cere o stabilitate politică necesară guvernului şi
parlamentului pentru a crea cadrul juridic în care să
funcţioneze sistemul pieţei. Un guvern slab şi instabil
afectează negativ mecanismele pieţei prin promovarea unor
legi contradictorii şi schimbarea frecventă a politicii
economice, care generează o stare de confuzie şi neîncredere
în mecanismele pieţei.
Reglarea economiei prin mecanismele pieţei se bazează
Anumite valori pe anumite valori culturale şi o mentalitate specifică.
culturale Economia de piaţă se bazează pe respectul faţă de individ şi
garantarea drepturilor acestuia, pe simţul proprietăţii private,
pe acceptarea acordării diferenţiate a veniturilor în funcţie de
performanţele individuale. Totodată, în condiţiile economiei
de piaţă, indivizii trebuie să accepte şomajul, să fie pregătiţi
pentru schimbarea profesiei, să accepte incertitudinea şi
competiţia.
Economia de piaţă se bazează pe un sistem de valori şi
o mentalitate diferită de cele promovate în condiţiile
economiei de comandă, în care interesele individuale erau
subordonate intereselor generale, riscul şi incertitudinea
individuală erau reduse, promovându-se o politică de
uniformizare a repartiţiei, ceea ce limita competiţia şi
concurenţa între indivizi.
Aşadar, trecerea la economia de piaţă impune
schimbări profunde în mentalitatea oamenilor, or aceste
schimbări se fac în timp. În consecinţă, menţinerea unui
sistem de valori şi a unor mentalităţi proprii economiei de
comandă constituie o frână importantă în trecerea accelerată
la economia de piaţă.

191
 Absenţa unor condiţii fundamentale ale economiei de
piaţă impune acţiuni guvernamentale în vederea creării lor.
Interacţiunea dintre cererea de produse sau servicii şi
oferta de produse sau servicii pe o anumită piaţă duce la
Preţul de stabilirea unui preţ numit preţ de echilibru. Se numeşte de
echilibru echilibru deoarece punctul de intersecţie dintre cerere şi ofertă
corespunzător unui preţ şi o anumită cantitate cerută la un
anumit moment de timp se reglează automat prin
interacţiunea liberă dintre cerere şi ofertă.

Mecanismul
pieţei, cererea, Mecanismul pietei
oferta şi preţul de
Pretul
echilibru unitar
S

Q Cantitatea

Figura 7.1 - Preţul de echilibru

Cresterea ofertei

La aceeasi cerere: S S’
P D
 S trece in S’

 P1 trece in P3,
Q1-Q3
P1
 Echilibrul P3, Q3 P3

Q1 Q3Q2 Q

Figura 7.2 – Creşterea ofertei

192
 Aşa cum reiese din figura 7.3, în zona de surplus, se
observă că la orice preţ mai mare decât preţul de echilibru nu
se pot realiza tranzacţii datorită diferenţelor între cantitatea
cerută şi cantitatea oferită la acelaşi preţ, astfel încât apare o
deplasare a preţului spre valoarea preţului de echilibru.

Zona de surplus Mecanismul pietei

Pretul
unitar S
Surplus

P1

Q Cantitatea

Figura 7.3 – Mecanismul pieţei

-

În zona de surplus, cererea este scăzută datorită

preţului prea mare faţă de preţul corespunzător cantităţii iar
pentru ofertă preţul este atractiv dar aceasta nu se întâlneşte
cu cererea la cantitatea şi preţul respectiv.
Autoreglarea
pieţei
Autoreglarea pietei
Pretul
unitar S
S
Surplus
P1

P2

Q1 Q3 Q2 Cantitatea

Figura 7.4 – Autoreglarea pieţei

193
Zona de penurie În zona de penurie, cumpărătorul nu găseşte produse
sau servicii la preţuri aşa mici şi cantităţile aferente, iar
ofertantul nu este dispus să ofere produsul sau serviciul la
asemenea preţuri şi cantităţi.

Autoreglarea pietei

Pretul
S
unitar

P3

P2
Penurie
D

Q1 Q3 Q2 Cantitatea

Figura 4.5 – Zona de penurie

Conceptul de Conceptul de surplus a consumatorului

surplus al Surplusul consumatorului se defineşte ca fiind
consumatorului porţiunea de sub graficul curbei cererii până la punctul
corespunzător preţului pieţei (zona haşurată).
Surplusul
consumatorului SURPLUSUL CONSUMATORULUI
Preţul
Surplusul
consumatorului

OFERTA

PE E

CEREREA

0 QE Q

Figure 7.6 – Surplusul consumatorului

194
 Surplusul consumatorului este diferenţa dintre suma de
bani plătită pentru o anumită cantitate de produse sau servicii
în tranzacţia de piaţă şi suma maximă de bani pe care
consumatorul ar fi dispus să o plătească pentru această
cantitate (oricare punct din porţiunea de curbă haşurată).

Surplusul Surplusul ofertantului

ofertantului Surplusul ofertantului se defineşte ca fiind porţiunea de
deasupra graficul curbei ofertei şi până la punctul
corespunzător preţului pieţei (zona haşurată).
Surplusul ofertantului este diferenţa dintre suma de
bani plătită pentru o anumită cantitate de produse sau servicii
în tranzacţia de piaţă şi suma de bani pe la care producătorul
ar fi dispus să vândă această cantitate (oricare punct din
porţiunea de curbă haşurată).

SURPLUSUL OFERTANTULUI
Preţul
Surplusul
ofertantului
OFERTA

PE E

CEREREA

0 QE Q

Figura 7.7 – Surplusul ofertantului

Echilibrul pieţei 7.7. Echilibrul pieţei

Specificitate
Operaţiile efectuate pe piaţă, depind de interacţiunea
dintre furnizori şi consumatori. La un anumit moment de
timp, pe orice piaţă poate exista una din următoarele trei
situaţii:
1. cantitatea cerută este mai mare decât cantitatea oferită la

195
 acelaşi nivel al preţului, situaţie denumită exces de cerere;
2. cantitatea oferită este mai mare decât cantitatea cerută la
acelaşi nivel al preţului, situaţie denumită excesul ofertei;
3. cantitatea oferită este egală cu cantitatea cerută la acelaşi
nivel al preţului, situaţie denumită echilibru. La echilibru nu
există nici o tendinţă de modificare a preţului produsului.
Echilibrul este condiţia care există atunci când
Studiu de caz cantitatea oferită şi cantitatea cerută sunt egale.
Să considerăm că pe piaţa produsului soia, punctul de
echilibru al pieţei (determinat de cantitatea de echilibru şi
preţul de echilibru) se întâlneşte atunci când preţul unei tone
este de 100u.m. şi cantitatea oferită este de 40.000 tone.
Excesul de cerere există atunci când cantitatea cerută
este mai mare decât cantitatea oferită la acelaşi nivel de preţ.
Se poate observa că cererea pieţei pentru produsul soia la
preţul de 75u.m. este de 55.000 tone. şi depăşeşte cantitatea
oferită de fermieri care este de 30.000 tone. Atunci când pe o
piaţă imperfectă se produce un exces de cerere, există o
tendinţă de creştere a preţului odată cu intensificarea
competiţiei dintre consumatori pentru achiziţionarea ofertei
limitate. Mecanismele de ajustare a preţului sunt diferite, dar
rezultatul este întotdeauna acelaşi. Să luăm în considerare
mecanismul licitaţiei. Într-o licitaţie produsele sunt vândute
direct celui mai bun ofertant. Când licitatorul începe licitaţia
cu o ofertă de preţ scăzută, mai multe persoane licitează
pentru cumpărarea produsului. La început este un exces de
cerere: cantitatea cerută este mai mare decât cantitatea oferită.
Apoi, unii dintre potenţialii cumpărători oferă preţuri din ce
în ce mai mari, în timp ce alţii se retrag de la licitaţie, până
când rămâne o singură persoană care oferă cel mai mare preţ
pentru produsul licitat. Deci preţul a crescut până când
cantitatea cerută a devenit egală cu cantitatea oferită.
De asemenea se observă că la preţul de 75u.m.
producătorii realizează o producţie anuală de 30.000 tone, iar
cantitatea cerută este de 55.000 tone. Cei mai mulţi fermieri îşi
vând producţia agenţilor comerciali locali, care apoi o
distribuie pe piaţă, unde prin oferta de preţ se încearcă
creşterea preţului dacă cantitatea cerută este mai mare decât

196
cea oferită. La creşterea preţului peste valoarea de
75u.m./tonă, se pot succede următoarele evenimente: (1)
cantitatea cerută scade odată cu retragerea de pe piaţa
produsului a potenţialilor cumpărători prin alegerea de
către aceştia a produselor substituibile produsului soia; (2)
cantitatea oferită creşte, fermierii găsind atractivă creşterea
preţului şi cultivând suprafeţe mai mari de teren cu soia.
Acest proces continuă până când excesul de cerere este
eliminat. În momentul în care cantitatea cerută este egală cu
cantitatea oferită, procesul a atins un echilibru, situaţie în
care nu există o tendinţă naturală pentru o ajustare
suplimentară a preţului.
Deci, când cantitatea cerută este mai mare decât
cantitatea oferită, preţul are tendinţa de a creşte. Când preţul
pe o piaţă creşte, cantitatea cerută scade şi cantitatea oferită
creşte până când devin egale atingându-se un echilibru.
Există exces de ofertă atunci când cantitatea oferită
este mai mare decât cantitatea cerută la acelaşi nivel al
preţului. Mecanismele de ajustare a preţului care înfruntă
excesul de ofertă pot diferi de la o piaţă la alta. De
exemplu, dacă vânzătorii de automobile au în stoc o cantitate
mare de automobile nevândute în momentul apariţiei unui alt
model, consumatorii se pot aştepta la o reducere a preţului
acestora. Câteodată, agenţii de vânzări pot oferi reduceri de
preţ pentru încurajarea cumpărătorilor. Dacă preţul cerut
iniţial este prea mare, nu se arată interesat nici un cumpărător
şi atunci agentul de vânzări este obligat să reducă preţul.
Se poate observa că la preţul de 150u.m./tonă, fermierii
oferă pe piaţă 60.000 tone de soia, în timp ce cumpărătorii
solicită o cantitate de 10.000 tone. Scăderea preţului
produsului de la 150 u.m. la 100 u.m. determină cantitatea
oferită să scadă de la 60.000 tone la 40.000 tone. Scăderea
preţului va avea ca efect creşterea cantităţii cerute de la
10.000 tone la 40.000 tone. La preţul de 100 u.m./tonă
cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită.
Prin urmare, când cantitatea oferită este mai mare
decât cantitatea cerută la acelaşi nivel al preţului, preţul are
tendinţa să scadă. Când preţul scade, cantitatea oferită este

197
 posibil să scadă şi cantitatea cerută să crească până când
este atins un preţ de echilibru la care cantitatea oferită este
egală cu cantitatea cerută.

Modificarea Modificarea echilibrului pieţei

echilibrului pieţei Atunci când curbele ofertei şi cererii se deplasează,
preţul de echilibru şi cantitatea de echilibru se modifică.
Exemplu Următorul exemplu va ajuta la înţelegerea acestei
situaţii. America de Sud este un mare producător de cafea. O
boală specifică culturii de cafea poate diminua recolta
astfel încât preţul mondial al cafelei să fie afectat. De
exemplu, în vara anului 1994 un puternic îngheţ a lovit
Brazilia şi Columbia şi a condus preţul la valoarea record de
2.40 $ livra. Efectul îngheţului asupra preţului se manifestă
conform descrierii care urmează. Iniţial, în momentul
când piaţa cafelei se afla în echilibru, preţul acesteia era
de 1.20 $ livra. La acest nivel al preţului cantitatea cerută
a fost egală cu cea oferită, în valoare de 13.2 miliarde livre.
Îngheţul a determinat o scădere a ofertei de cafea, scădere
reprezentată grafic printr-o deplasare a curbei ofertei la
stânga. La valoarea iniţială a preţului de echilibru, de 1.20 $,
există acum un exces de cerere pentru cafea. Dacă preţul ar
rămâne nemodificat, cantitatea cerută nu s-ar schimba, ar
rămâne la valoarea de 13.2 miliarde livre. Dar la acel nivel de
preţ, cantitatea oferită ar scădea la valoarea de 6.6 miliarde
livre. Aşadar, la preţul de 1.20 $ cantitatea cerută este mai
mare decât cantitatea oferită.
Dacă pe o piaţă a unui produs există un exces de
cerere, se poate aştepta ca preţul să crească. Aşa a fost şi în
acest caz. După cum se poate observa în figură, preţul de
echilibru a crescut la valoarea de 2.40 $. La această valoare
cantitatea oferită este egală cu cantitatea cerută şi are
valoarea de 9.9 miliarde livre.
Creşterea preţului poate avea următoarele efecte: cantitatea
cerută scade (a) cantitatea cerută scade (o deplasare de-a
lungul curbei cererii) deoarece persoanele cumpără produse
substituibile cum sunt ceai şi cacao; (b) cantitatea oferită
începe să crească dar în limitele impuse de daunele

198
 provocate de îngheţ. De asemenea, s-ar putea ca ţări sau zone
producătoare de cafea dar cu costuri de producţie ridicate,
iniţial neprofitabile la valoarea de 1.20 $ livra, să intre în
comerţul mondial şi să livreze cafea la acest preţ ridicat care le
face profitabilă producţia. Prin urmare, cantitatea oferită creşte
ca răspuns la preţul mai ridicat de-a lungul noii curbe a ofertei
care se găseşte la stânga vechii curbe a ofertei. Rezultatul
final a fost un preţ de echilibru ridicat, la valoarea de 2.40 $,
o cantitate mai mică de cafea comercializată pe piaţă, de 9.9
miliarde livre şi faptul că produsul cafea a fost cumpărat
doar de persoanele care au dorit să plătească acest preţ.

Preţul 7.8. Preţul

De-a lungul timpului, apariţia schimbului de mărfuri a
creat condiţiile de evidenţiere a preţului ca mijloc de
măsură a ceva. Explicarea a ce anume măsoară preţul a fost
dată de Aristotel care afirma că, în cadrul procesului
schimbului, preţurile exprimă comensurabilitatea
mărfurilor. Mai târziu, Adam Smith şi David Ricardo au
realizat explicaţia ştiinţifică a raportului de schimb. Astfel
a. Smith a evidenţiat faptul că munca este măsura reală a
valorii de schimb a tuturor mărfurilor, iar D. Ricardo a
considerat valoarea, element comun al tuturor mărfurilor.
Preţurile reprezintă forma cea mai complexă de
măsurare economică a bunurilor, formă denumită şi bănească
sau monetară. Preţul exprimă cantitatea de monedă care
trebuie plătită pentru cumpărarea unor bunuri materiale şi
servicii. Modificarea preţurilor este influenţată, printre alţi
factori de cererea şu oferta. Dinamica dintre cerere şi ofertă
determină modificarea nivelului preţului. Preţul constituie
rezultatul confruntării intereselor economice generale ale
purtătorilor cererii şi ofertei. Cererea influenţează preţul prin
utilitatea bunului economic ce urmează să fie cumpărat de
consumator şi posibilitatea de plată a acestuia. Din punctul
de vedere al ofertei, nivelul şi dinamica preţului depind de
costul de producţie şi de preţurile bunului economic respectiv
existente pe alte pieţe. Aceasta se referă la interconexiunea
preţurilor existente între diferitele categorii de produse, cum

199
 sunt produsele substituibile şi cele complementare.
Produsele complementare sunt interdependente prin cerere,
consumul unui produs fiind condiţionat de consumul
produsului complementar acestuia. Dacă cererea pentru un
produs creşte, se creează o creştere a cererii pentru bunurile
economice complementare produsului, realizându-se o
sporire a producţiei. În situaţia produselor substituibile,
legătura se realizează la ofertă, existând diferite bunuri
economice care se pot substitui în consum pentru
satisfacerea aceleaşi nevoi. Astfel, dacă cererea pentru un
produs creşte, atunci cererea pentru produsele substituibile
acestuia va scădea.
Intensitatea presiunilor exercitate de cerere şi ofertă
asupra preţurilor este diferită în timp. Pe termen scurt,
cererea influenţează modificarea preţului, deoarece producţia
este relativ constantă şi nu se poate modifica datorită
capacităţilor de producţie existente. Prin urmare o creştere
a cererii cauzează creşterea preţului, o scădere a cererii
produce diminuarea preţului. Pe termen lung, însă, oferta
constituie factorul principal al modificării preţurilor,
deoarece există posibilitatea, prin investiţii a măririi volumului
capacităţilor de producţie.
Nivelul, structura şi dinamica preţului are un rol
deosebit de important în reglarea mecanismului de funcţionare
al economiei de piaţă şi prin funcţiile sale contribuie la
realizarea obiectivelor economice şi sociale. Cele mai
Funcţiile preţului importante funcţii ale preţului sunt:
• de calcul a cheltuielilor şi rezultatelor. Prin
intermediul preţurilor, indicatorii ce exprimă activitatea
economică primesc semnificaţie monetară;
• de stimulare a producătorilor şi de adaptare a
nivelului calitativ al producţiei acestora la cerinţele
permanent în schimbare a consumatorilor;
• de recuperare a cheltuielilor. Această funcţie
presupune că nivelul preţurilor trebuie să realizeze
acoperirea tuturor cheltuielilor legate de procesul de
producţie şi obţinerea unui profit;
• de redistribuire a veniturilor. Veniturile în economia de

200
 piaţă reprezintă diferenţa dintre încasări şi plăţi. De
aceea, fiecare agent economic este interesat să plătească
un preţ cât mai mic pentru factorii de producţie
necesari desfăşurării activităţii economice şi să vândă
producţia la cel mai favorabil preţ. În cadrul
economiei de piaţă, acelaşi produs poate avea costuri
diferite, şi se poate valorifica diferit, realizându-se
astfel redistribuirea veniturilor.

Analiza cererii şi 7.9. Analiza cererii şi a ofertei

a ofertei Să considerăm exemplul introducerii unei taxe la
importul de petrol. Totuşi există puncte de vedere cu privire
la oportunitatea introducerii unei taxe de vânzare a
benzinei. Mai mulţi economişti consideră că o taxă pe
importul de petrol care este utilizat la obţinerea benzinei, ar
avea efecte economice superioare decât taxa pentru
comercializarea benzinei.
Studiu de caz Fie următorul studiu de caz. În Statele Unite ale
Americii, între 1985 şi 1989 dependenţa de importul de petrol
a economiei a fost foarte mare. Astfel, în anul 1989 cererea
totală de petrol a fost de 13.6 milioane de barili pe zi. Din
această cantitate, 7.7 milioane de barili, aproximativ 57% au
fost furnizate de producătorii autohtoni iar diferenţa de 5.9
milioane, respectiv 43% a fost importată. Preţul petrolului pe
piaţa mondială a fost în anul acela de aproximativ 18 $/baril.
Această dependenţă de importul de petrol a creat o
vulnerabilitate ridicată a Statelor Unite în faţa modificării
preţului petrolului, ca efect al invaziei Kuweit-ului de către
Irak în vara anului 1990. În lunile care au urmat invaziei,
preţul petrolului pe plan mondial a crescut la valoarea de 40
$/baril.
Chiar înainte de invazie, numeroşi economişti şi câţiva
politicieni au recomandat introducerea unei taxe rigide la
importul de petrol, care ar reduce dependenţa de petrolul
străin prin reducerea nivelului de consum general şi
furnizarea unui stimulent pentru creşterea producţiei
interne de petrol. De asemenea creşterea preţului benzinei ar
determina diminuarea circulaţiei rutiere şi în consecinţă aerul

201
 ar fi mai puţin poluat. Producţia mondială în 1989 a fost de
aproximativ 56 milioane barili pe zi (în 2003, producţia este
de 72,6 milioane barili pe zi) şi preţul mediu a fost de
aproximativ 18 $. Statele Unite cumpără petrolul la preţul de
18 $/baril, aceasta însemnând că producătorii interni nu vor
putea vinde petrol la un preţ mai ridicat. Curba ofertei SUS
arată cantitatea de petrol produsă pe plan intern la orice nivel
al preţului. Astfel, la preţul de 18 $, producţia internă este de
7.7 milioane barili pe zi. Cantitatea totală de petrol cerută a
fost în 1989 de 13.6 milioane barili pe zi. Diferenţa dintre
cantitatea totală cerută şi producţia internă reprezintă
cantitatea totală importată (5.9 milioane barili pe zi).
Să presupunem acum că guvernul impune o taxă de
33% pentru importul de petrol. Deoarece preţul de import este
de 18 $/baril şi taxa vamală de 6 $/baril (0.33*18 $), preţul
plătit de importatori este de 24 $/baril. Aceasta înseamnă că
producătorii interni pot solicita un preţ de până la 24
$/baril.
Iniţial, creşterea preţului conduce la o scădere a
cantităţii de petrol cerute până la valoarea de 12.2 milioane
barili pe zi.
Grafic, aceasta se reprezintă printr-o deplasare de-a
lungul curbei cererii. În acelaşi timp, cantitatea oferită de
producătorii interni creşte la valoarea de 9 milioane de barili
pe zi, reprezentată grafic printr-o deplasare de-a lungul
curbei ofertei. Datorită creşterii cantităţii de petrol oferite
de producătorii interni şi o scădere a cantităţii cerute,
importul scade la valoarea de 3.2 milioane barili pe zi. De
asemenea, taxa generează venituri pentru guvernul federal.
Taxa totală colectată este egală cu 19.2 milioane $ (6 $/baril
3.2milioane barili) pe zi, ceea ce înseamnă o sumă totală de
aproximativ 7 miliarde $ pe an.
În concluzie, o taxă pe importul de petrol ar
determina creşterea producţiei interne de petrol şi ar reduce
consumul general. Ar avea ca rezultat o poluare redusă a
aerului şi o dependenţă scăzută de petrolul din străinătate.

202
Elasticitatea 7.10. Elasticitatea cererii
cererii
Conceptul de Conceptul de elasticitate are un rol important în
elasticitate analiza cererii. Se referă la răspunsul sau sensibilitatea
cantităţii cerute dintr-un produs la o modificare a unui
determinant al cererii. Mai exact, elasticitatea cererii este o
măsură a mărimii modificării procentuale a cantităţii cerute,
determinată de o modificare procentuală a unui determinant
al cererii. Matematic, elasticitatea cererii se calculează ca
raport între modificarea procentuală a cantităţii cerute şi
modificarea procentuală a oricărui determinant al cererii.
Întotdeauna elasticitatea este calculată ca o valoare
procentuală şi nu ca o mărime absolută. Aceasta permite
compararea sensibilităţii cererii pentru diferite produse,
indiferent de unităţile de măsură ale acestora. De exemplu o
modificare cu 22% are aceeaşi semnificaţie indiferent că
produsul este măsurat în tone, litri, cutii, dolari sau lei.
Deoarece elasticitatea este calculată ca raport între două
modificări procentuale, coeficientul de elasticitate este un
număr simplu, fără ordin de mărime.
Principiile cererii şi ofertei permit realizarea de
previziuni referitoare la comportamentul gospodăriilor şi
firmelor atât pe pieţele naţionale cât şi pe cele internaţionale.
Atunci când preţul unui produs creşte, menajele vor cumpăra
mai puţin din produsul respectiv, iar firmele vor furniza o
cantitate mai mare. Dacă costul de producţie scade, firmele
vor oferi mai mult, oferta va creşte, grafic, curba ofertei se
va deplasa spre dreapta. Când preţul unui produs scade,
consumatorii vor cumpăra mai puţin din produsele
substituibile acestuia, deci cererea pentru produsele
substituibile este posibil să scadă, curba cererii deplasându-se
spre stânga.
Dimensiunea sau mărimea acestor reacţii poate fi foarte
importantă. În anii ’70, Organizaţia ţărilor exportatoarea de
petrol (OPEC) a ridicat preţul petrolului, ceea ce a condus la o
creştere a veniturilor ţărilor producătoare de petrol. Datorită
succesului acestei strategii, s-a crezut că aceasta va funcţiona şi
în alte domenii. Organizaţia ţărilor exportatoare de banane

203
 (OBEC) a aplicat aceeaşi strategie, dar nu a dat rezultate.
OBEC a decis reducerea producţiei cu 30% pentru a ridica
preţul produsului. La început, când cantitatea de banane
oferită pe piaţă a început să scadă, cantitatea cerută a fost mai
mare decât cantitatea oferită şi preţul a început să crească.
Întrebarea care se pune este până la ce nivel al preţului
persoanele sunt dispuse să plătească pentru a continua să
consume banane. Dacă procentul creşterii preţului nu este
mai mare decât procentul scăderii rezultatelor, ţările OBEC
vor pierde din venituri. Există mai multe produse substituibile
pentru banane. Odată cu creşterea preţului, consumatorii vor
mânca mai puţine banane şi mai multe portocale şi ananas.
Multe persoane nu doresc să plătească un preţ mai mare
pentru banane. Cantitatea de banane cerută scade cu 30%
pentru a întâlni noua cantitate oferită, chiar dacă preţul a
crescut modest. Astfel veniturile ţărilor OBEC au scăzut în
loc să crească.
Cantitatea cerută de petrol nu este la fel de sensibilă la o
modificare a preţului ca şi cantitatea de banane cerută
deoarece, deocamdată nu există produse substituibile pentru
petrol. Diferenţa dintre cazurile OPEC şi OBEC o reprezintă
magnitudinea răspunsului cantităţii cerute la o modificare a
preţului. Economiştii măsoară răspunsul sau reacţia
folosind conceptul de elasticitate. Elasticitatea este un
concept general care poate fi folosit pentru a cuantifica
răspunsul unei variabile la modificarea alteia.

Elasticitatea Elasticitatea cererii în funcţie de preţ

cererii în funcţie Legea cererii afirmă că atunci când preţul creşte,
de preţ cantitatea cerută scade şi când preţul scade cantitatea
cerută creşte, cateris paribus. Relaţia negativă dintre preţ
şi cantitatea cerută este reflectată de panta negativă a
curbei cererii.
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la
modificarea unuia din factorii de influenţă. Cum cererea este,
în primul rând, dependentă de preţ, elasticitatea ei se
raportează, în principal faţă de preţ. La preţul P1 cantitatea
cerută este Q1. Dacă acest preţ scade la P2 pe curba cererii C2,

204
cantitatea creşte de la Q1 la Q2. Dacă curba cererii are
configuraţia C1, cantitatea cerută creşte de la Q1 la Q2. La
aceeaşi schimbare în preţ, schimbarea în cantitatea cerută este
mai mare pentru curba C2 faţă de curba C1. Aceasta se explică
prin aceea că, aşa cum se vede din grafic, curba cererii C1 este
mai întinsă decât curba cererii C2 care este mai abruptă. Prin
urmare, la aceeaşi schimbare de preţ spunem că curba cererii
C1 este mai elastică decât curba cererii C2. Graficul de sus ne
sugerează foarte bine ceea ce înseamnă elasticitatea cererii
faţă de preţ. Conceptul de elasticitate este cel mai important
instrument utilizat în analizele care se pot efectua asupra
cererii. Elasticitatea este o măsură a răspunsului sau
sensibilităţii cantităţii cerute pentru un produs la o schimbare
în unele elemente determinante ale cererii. Elasticitatea mai
poate fi definită ca fiind o măsură a magnitudinii cu care un
procent în variabilele cererii cauzează (sau sunt asociate
direct cu) o schimbare a unui procent în cantitatea cerută.
Matematic aceasta poate fi exprimată ca raport între
schimbarea procentuală în cantitatea cerută şi schimbarea
procentuală a preţului sau a altui factor de influenţă asupra
cererii.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ se defineşte ca
fiind raportul dintre schimbarea procentuală a cantităţii
cerute şi schimbarea procentuală a preţului. Matematic
această relaţie se scrie, astfel:
EP = % ∆Q / % ∆P
unde Q reprezintă cantitatea cerută, iar P preţul.
Modificările procentuale ar trebuie întotdeauna să
poarte semnul (plus sau minus) schimbării. Modificările
pozitive, sau creşterile iau semnul plus. Cele negative sau
reducerile iau semnul minus. Legea cererii sugerează că
elasticitatea cererii în funcţie de preţ este aproape întotdeauna
un număr negativ: creşterea preţului va conduce la o scădere a
cantităţii cerute şi invers. Astfel, numărătorul şi numitorul
având semne diferite, rezultatul raportului va fi un număr
negativ. Să presupunem că elasticitatea cererii pentru un
produs în funcţie de preţ are valoarea “-2”. Aceasta înseamnă
că modificarea preţului cu 1% determină modificarea cantităţii

205
 cerute cu 2% în sens contrar.
Exemplu Insulina este absolut necesară pentru o persoană
diabetică şi cantitatea cerută nu se va modifica odată cu
creşterea preţului. Când cantitatea cerută nu răspunde deloc la
o modificare a preţului, modificarea procentuală a cantităţii
cerute este zero şi elasticitatea cererii în funcţie de preţ este
zero. În acest caz, se spune că cererea pentru un produs este
perfect inelastică. Cererea perfect inelastică se defineşte ca
fiind cererea în care cantitatea cerută nu răspunde deloc la
o modificare a preţului. Spre deosebire de insulină, serviciile
de telefonie nu sunt considerate o necesitate absolută. Dacă
preţul serviciilor de telefonie creşte cu 10% atunci cererea
pentru astfel de servicii scade cu 1%. Coeficientul de
elasticitate al cererii în funcţie de preţ este: -1/10 = -0.1.
Dacă modificarea procentuală a cantităţii cerute este
mai mică în mărime absolută decât modificarea
procentuală a preţului, cum este cazul serviciilor de
telefonie, atunci mărimea absolută a coeficientului de
elasticitate a cererii în funcţie de preţ este mai mic decât
1. Când un produs are o elasticitate a cererii în funcţie de
preţ cuprinsă între minus 1 şi zero, spunem că cererea pentru
acel produs este inelastică. O cerere inelastică înseamnă că
există un oarecare răspuns al cantităţii cerute la modificarea
preţului, dar nu foarte mare.
Dacă preţul creşte cu 10% şi determină o scădere a
cantităţii cerute tot cu 10%, cum este cazul produsului
carne de vacă, atunci se spune că cererea pentru un astfel
de produs are elasticitatea unitară. Cererea cu elasticitate
unitară are întotdeauna valoarea - 1. Elasticitatea unitară
reprezintă o relaţie a cererii în care modificarea procentuală
a cantităţii cerute dintr-un produs este aceeaşi cu
modificarea procentuală a preţului în valoare absolută.
Când scăderea procentuală a cantităţii cerute este mai
mare decât mărimea absolută a creşterii procentuale a
preţului se spune că cererea este elastică. De exemplu,
cererea pentru banane este elastică deoarece există mai multe
produse substituibile acestui produs. Dacă o creştere cu 10% a
preţului produsului determină scăderea cantităţii de banane

206
 cerute cu 30%, elasticitatea cererii în funcţie de preţ pentru
produsul banane este minus 3. Aşadar când valoarea
absolută a elasticităţii este mai mare decât 1, cererea este
elastică.
Dacă o creştere mică de preţ determină scăderea la zero
a cantităţii cerute, cererea pentru acel produs este perfect
elastică. O cerere perfect elastică se reprezintă grafic printr-o
linie orizontală.

Metode de calcul Metode de calcul a elasticităţii

a elasticităţii
Metoda arcului de Metoda arcului de elasticitate
elasticitate Arcul de elasticitate este o măsură a răspunsului
cantităţii cerute între două puncte separate de pe curba cererii.
Coeficientul de elasticitate se poate determina cu formula:
Є = [ (Q1 – Q2) / Q1 ] x 100 / [ (P2 – P1) / P1 ] x 100
unde perechile (Q1, P1) şi (Q2, P2) reprezintă, respectiv
valorile cantităţii şi preţului înainte şi după schimbarea
acestora.
Calculul coeficientului de elasticitate se poate face în
ambele sensuri între două puncte alese, mărimea acestuia
depinzând de sensul ales. Între două puncte ale curbei cererii
se poate calcula coeficientul mediu de elasticitate cu
următoarea formulă:
Є = [ (Q2 – Q1) / (Q1 + Q2) / 2] / [ (P2 – P1) / (P1 +
P2) / 2 ]
Cererea se caracterizează prin elasticitatea preţului atunci
când o schimbare procentuală a preţului duce la o schimbare
importantă în cantitatea cerută. Cererea este inelastică atunci
când o schimbare în preţ duce la o schimbare mică a cantităţii
cerute.

Metoda punctului Metoda punctului de elasticitate

de elasticitate Punctul de elasticitate este o măsură a senzitivităţii
cantităţii cerute raportată la un singur punct de pe curba
cererii.
Metoda punctului este mai precisă dar presupune luarea
în analiză o schimbare foarte mică în jurul preţului

207
 corespunzător punctului ales.
Matematic aceasta se poate scrie astfel:
ЄP = %∆Q / %∆P = (∆Q / Q) / (∆P / P) = (∆Q / ∆P) x
P/Q
La o modificare foarte mică a preţului (∆P = 0), raportul
∆Q / ∆P devine egal cu derivate funcţiei cererii în raport cu
variabila preţ. Expresia elasticităţii cererii în funcţie de preţ
este:
ЄP = (δQ / δP) x P / Q
Când este cunoscut coeficientul elasticităţii preţului,
efectul schimbării preţului asupra cantităţii cerute poate fi
prevăzut cu multă precizie. Acesta este un lucru foarte
important în activitatea firmei deoarece aceasta îşi poate
planifica o strategie de preţuri care să-i permită maximizarea
profitului

Elasticitatea cererii
functie de pret
CEA MAI IMPORTANTA CARACTERISTICA!
Pretul
unitar EP = - ∞ Elasticitatea cererii in functie
4 de pret are valori cuprinse
intre 0 si infinit. In cazul
Q = 8 - 2P unei legi liniare panta
fiind constanta.

Ep = -1
2
Cererea liniara
Q = a - bP
Q = 8 - 2P

Ep = 0
4 8 Q

Figura 7.8 - Elasticitatea cererii funcţie de preţ

Determinanţii Determinanţii elasticităţii cererii

elasticităţii cererii Este important să se înţeleagă care sunt factorii care
determină o piaţă a unui produs sau serviciu să răspundă
mai mult sau mai puţin la o modificare a preţului. Atunci
când firmele dintr-o industrie reduc preţurile produselor se
pune întrebarea dacă va rezulta sau nu o creştere a
cantităţii cerute de piaţă. Răspunsul la întrebare, deci
elasticitatea cererii în funcţie de preţ depinde de mai mulţi

208
factori:
Numărul de produse substituibile disponibile pe piaţă
la preţuri competitive. Cel mai important factor al elasticităţii
cererii în funcţie de preţ îl reprezintă disponibilitatea pe piaţă a
produselor substituibile.
Numărul de întrebuinţări a produsului. Cererea pentru
un produs este mai elastică cu cât acesta are mai multe
întrebuinţări. Cu cât acestea sunt mai numeroase există mai
multe posibilităţi de modificare a cantităţii vândute atunci
când preţul de modifică. Acest aspect al elasticităţii este
potrivit produselor din oţel şi alte metale, produselor din
plastic, lână, şi hârtie.
Perioada de timp considerată. În general, cererea de
piaţă pentru un produs tinde să fie mai elastică pe termen lung
decât pe o perioadă scurtă de timp. Aceasta este cauzată de
intervalul de timp în care consumatorul răspunde la
modificările de preţ şi creşterea şanselor de apariţie pe piaţă a
unor produse substituibile.
Durabilitatea produsului. Elasticitatea cererii în funcţie
de preţ este dependentă de durabilitatea produsului deoarece
există posibilitatea amânării achiziţiei sau înlocuirii unui
produs. Amânarea cumpărării unor noi produse durabile prin
repararea celor existente poate fi un substituent al înlocuirii
produselor al căror preţ creşte, făcând astfel, cererea mai
elastică pe termen scurt.
Importanţa produsului pentru cumpărători. Cererea
produselor foarte importante pentru cumpărători cum sunt, de
exemplu produsele de folosinţă zilnică (pastă de dinţi,
cafea, pâine), nu este foarte sensibilă la preţ. Astfel, dacă
preţul creşte, consumatorii nu vor reduce foarte mult
cantitatea cumpărată şi s-ar putea să cheltuiască mai mult.
Dar, există şi produse care nu sunt considerate la fel de
importante cum ar fi o excursie în Alpi pentru practicarea
sporturilor de iarnă sau achiziţionarea unui televizor cu ecran
uriaş. Cererea pentru produsele sau serviciile de lux sau care
nu necesită urgenţă de achiziţionare tinde să manifeste un
grad ridicat de elasticitate în funcţie de preţ.
Gradul de saturaţie al pieţei pentru produs. Saturaţia

209
 pieţei este importantă pentru elasticitatea cererii în funcţie de
preţ în sensul că aproape toate gospodăriile au frigidere şi
aparate electrocasnice şi este puţin probabil ca producătorii
acestor produse să stimuleze cererea de piaţă prin reducerea
preţului de vânzare al produselor. În schimb introducerea
echipamentelor electrocasnice bazate pe tehnologii moderne
nepoluante, care în momentul de faţă nu au o largă răspândire
în gospodării, ar declanşa o creştere substanţială a procentului
de vânzări pe piaţă.
Mărimea şi venitului consumatorilor unui produs.
Cererea pentru adevăratele produse de lux cum sunt yacht-
urile şi colierele cu diamante, care sunt vândute mai mult
sau mai puţin exclusiv persoanelor foarte bogate poate fi
inelastică în funcţie de preţ chiar la modificări mari de preţ.
Aceasta datorită tendinţei ca preţul de vânzare, chiar dacă
este foarte ridicat să reprezinte un mic procent din venitul
cumpărătorilor. Atunci când preţul unui produs este în
relaţie directă cu venitul cumpărătorilor, o modificare a
preţului va avea un impact semnificativ asupra cererii. Din
alt punct de vedere, la apariţia pe piaţă a unor produse
electronice, cum sunt camerele video, preţul acestora este
ridicat pentru majoritatea persoanelor. În prima etapă, preţul
acestora scade timid, negenerând un răspuns semnificativ din
partea potenţialilor consumatori. Apoi, ca urmare a scăderii
continue a preţului produsului, acesta devine accesibil
persoanelor cu venituri modeste şi astfel piaţa manifestă o
creştere a cantităţii cerute pentru produsul respectiv la preţuri
mai mici.

Utilitatea analizei Utilitatea analizei elasticităţii cererii

elasticităţii cererii Relaţia dintre preţul produsului şi volumul vânzărilor
reprezintă un interes major pentru firmă ca bază a politicii
de preţ, strategie de vânzări şi realizarea profitului ca
încununare a atingerii obiectivelor sale de câştigarea a unor
segmente de piaţă.

210
 CAPITOLUL 8

TIPURI DE BUNURI ECONOMICE ŞI CONCURENŢA

8.1. Tipuri de bunuri

8.2. Mecanismul economiei de piaţă
8.3. Concurenţa

Tipuri de bunuri 8.1. Tipuri de bunuri

Bunurile normale - sunt acelea pe care indivizii le atrag
mai mult în consum pe măsura creşterii veniturilor lor. Curba
cererii pentru un bun normal se va deplasa spre dreapta,
respectiv creşte cantitatea cerută atunci când veniturile
individuale cresc. Invers, când venitul individual scade, curba
cererii se va deplasa spre stânga, respectiv scade cantitatea
cerută.
Bunuri inferioare - sunt acelea pe care indivizii le cer
atunci când nivelul veniturilor lor sunt mai reduse, decât
atunci când sunt mai mari. (De pildă s-a constatat că oamenii
care dispun de venituri mici mănâncă mai multă pâine şi
cartofi decât oamenii cu venituri ridicate). Faptele arată că
oamenii au tendinţa să reducă consumul la bunurile
inferioare, atunci când se înregistrează creşterea veniturilor
lor.

Concurenţa 8.2. Concurenţa

Exprimarea cererii şi a ofertei se bazează pe libera
iniţiativă garantată de dreptul de proprietate, prin
intermediul atribuţiilor sale. Concurenţa, caracteristică
semnificativă a economiei de piaţă, este o formă activă a
liberei iniţiative şi apreciată atât ca un sistem competitiv, cât
şi ca un mecanism concurenţial. În literatura de
specialitate, concurenţa defineşte ca fiind confruntarea
deschisă, rivalitatea dintre agenţii economici ofertanţi
(producători sau vânzători) pentru a atrage cumpărătorii de
bunuri economice şi exprimă comportamentul specific,

211
 interesat al tuturor subiecţilor de proprietate, care se
realizează în funcţie de cadrul concurenţial şi de
particularităţile diverselor pieţe.14 Firmele vizează obţinerea
de profit, iar consumatorii îşi exprimă opţiunile pentru
bunurile şi serviciile oferite de producători. Prin realizarea
orientării agenţilor economici spre a produce ceea ce este
dorit şi cerut de consumatori la costuri cât mai reduse,
concurenţa permite firmelor să obţină profitul dorit, iar
consumatorilor să cumpere produsele dorite pentru
satisfacerea nevoilor. Concurenţa este privită ca o
confruntare deschisă între agenţii economici prin care
aceştia doresc să-şi îmbunătăţească segmentul de piaţă prin
intermediul strategiilor. Concurenţa se realizează atât prin
intermediul instrumentelor de natură economică, cât şi
extraeconomică. Instrumentele economice de manifestare a
luptei concurenţiale sunt reducerea costurilor de producere a
bunurilor şi serviciilor sub costurile de producţie ale firmelor
concurente, reducerea preţurilor de vânzare, îmbunătăţirea
calităţii produselor, acordarea diverselor facilităţi clienţilor,
ş.a. Instrumentele de natură extraeconomică sunt oferirea de
informaţii tuturor clienţilor referitoare la imaginea firmei şi
a produselor acesteia, sponsorizări ş.a. Concurenţa loială
reprezintă folosirea de către vânzători în cadrul luptei
concurenţiale a instrumentelor, în condiţiile liberului acces pe
piaţă şi a cunoaşterii totalităţii posibilităţilor de îmbunătăţire a
relaţiilor cu consumatorii. Concurenţa neloială, cunoscută şi
sub denumirea de concurenţă nelegală sau incorectă se
caracterizează prin acordarea de stimulente deosebite
consumatorilor, pătrunderea şi menţinerea pe piaţă prin
folosirea unor mijloace extraeconomice de natură să creeze
confuzie, sacrificarea intereselor unor consumatori,
stimularea unor consumuri neraţionale de resurse ş.a. În
conformitate cu legislaţia în vigoare din România,
concurenţa neloială se pedepseşte ca infracţiune, pentru
prevenirea acesteia fiind adoptată o lege specială prin care se
reglementează cadrul de desfăşurare a concurenţei.
Baza obiectivă a concurenţei o formează producţia şi

14
Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică Bucureşti, 1995

212
 circulaţia mărfurilor, respectiv condiţiile acestora,
specializarea tot mai puternică a producătorilor de mărfuri,
concomitent cu creşterea şi diversificarea acestor producători
şi vânzători pe baza preponderenţei proprietăţii private, a
dreptului fiecărei persoane de a fi proprietar asupra unor
factori de producţie, indiferent de forma de folosire a
obiectului proprietăţii (individuală, prin angajarea de salariaţi,
asociativă).
Prin concurenţă, se transpune în plan economic
principiul liberei iniţiative a întreprinzătorilor, oricare ar fi
forma de întreprindere, se realizează dreptul de proprietate al
oamenilor, se testează calităţile lor de proprietar.
Definiţia Concurenţa reprezintă confruntarea dintre producătorii
concurenţei de bunuri şi prestatorii de servicii pentru a acapara segmente
cât mai mari ale diferitelor pieţe, pentru a atrage cumpărătorii
de partea lor, a spori volumul afacerilor În vederea realizării
de câştiguri, profituri cât mai mari şi mai sigure. Ea exprimă
comportamentul specific al agenţilor producători de bunuri
materiale şi prestatori de servicii în condiţiile pieţei, un raport
dinamic de forţe între participanţii la actele de vânzare-
cumpărare. Obiectivele luptei de concurenţă se urmăresc (unii
le şi ating) pe căi, cu instrumente diverse de natură economică
şi de natură extraeconomică. Deci, mecanismul luptei
concurenţiale exprimă unitatea acţiunilor subiective ale
agenţilor economici concurenţi şi a cerinţelor şi exigenţelor
obiective ale vieţii economice în ansamblu.
Instrumente Dintre instrumentele economice, cele mai
economice semnificative sunt: reducerea costurilor de producţie,
producerea de bunuri la costuri mai mici decât ale
concurenţilor direcţi, ca punct esenţial şi cert de asigurare a
competitivităţii produselor şi serviciilor oferite; practicarea de
reduceri temporare de preţuri în vederea atragerii clientelei şi,
apoi, ridicarea preţurilor pentru a obţine pe ansamblu
câştiguri superioare, faţă de perioada anterioară şi de foştii
concurenţi egali etc. acordarea de condiţii favorabile clienţilor
(credite de consum; asigurarea service-ului la bunurile de
folosinţă îndelungată etc.), comparativ cu ele oferite de
ceilalţi vânzători.

213
Instrumente Dintre instrumentele extraeconomice se detaşează ca
extraeconomice importanţă următoarele: presiuni morale sau chiar politice
asupra firmelor concurente; violarea secretelor de fabricaţie,
comerciale sau bancare; crearea unor situaţii artificiale pe
diferite pieţe, pe care la folosesc în scopuri speculative. În
funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, aceasta a fost
departajată în loială şi neloială. Concurenţa loială se
caracterizează prin folosirea nediscriminatorie de către
vânzători a unora dintre instrumentele economice amintite, în
condiţiile accesului liber pe piaţă şi ale deplinei posibilităţi de
cunoaştere a mijloacelor de reglementare a relaţiilor de
vânzare-cumpărare. Concurenţa neloială constă în mărirea
artificială a forţei concurenţiale a propriilor produse, în
stimulente deosebite acordate unor clienţi, în utilizarea unor
mijloace extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe piaţă
etc. În ţările cu economie de piaţă, s-au adoptat reglementări
speciale, care incriminează actele de concurenţă neloială, cum
ar fi: faptele de natură a crea confuzie în legătură cu
activitatea industrială sau comercială a unui concurent,
afirmaţiile false în exercitarea comerţului pentru a discredita
produsele concurentului etc. De aceea, concurenţa neloială
este cunoscută sub denumirea de concurenţă incorectă sau
ilegală.
Criterii pentru Concurenţa şi mecanismele concurenţiale diferă de la o
delimitarea etapă la alta, de la o ţară la alta, de la un tip de piaţă la altul.
formelor de luptă Delimitarea diferitelor forme de luptă concurenţială se face
concurenţială pe baza următoarelor criterii:
• numărul, dimensiunea şi puterea economică a vânzătorilor
şi cumpărătorilor;
• gradul de omogenitate sau de diferenţiere a mărfurilor;
• posibilitatea de a intra într-o ramură sau într-un sector,
facilităţile sau limitările în acest sens;
• gradul de transparenţă a pieţei, respectiv de informare
reciprocă a vânzătorilor şi cumpărătorilor;
• mobilitatea sau rigiditatea preţurilor;
• gradul de libertate în ceea ce priveşte determinarea
preţurilor;
• raportul dintre preţurile libere şi cele administrate.

214
 Conţinutul concurenţei şi formele ei au evoluat o dată
cu modificările în structurile tehnologice, în cele de ramură şi
zonale ale ţărilor. Relaţiile de condiţionare arătate pot fi
observate mai ales în ţările avansate economic, în acele ţări
care au parcurs numeroase etape istorice de fluxuri şi
refluxuri ale mecanismelor economice concurenţiale.
Se observă că tipul de piaţă influenţează sensibil
intensitatea concurenţei prin preţ şi, natura diferenţierii
produsului şi amploarea reclamei. O firmă trebuie să
recunoască tipul general de piaţă concurenţială pentru a
înţelege şi promova strategiile sale şi, cu deosebire, strategia
de preţ. Firma trebuie să ştie ce preţuri practică firmele
concurente. Genurile de concurenţă care au semnificaţii
teoretice şi practice mai deosebite sunt: concurenţa perfectă,
concurenţa monopolistică, concurenţa tip monopol şi cea
imperfectă (această formă de piaţă concurenţială este
contrapusă adesea celei perfecte, toate tipurile de pieţe fiind
încadrate în aceasta).
Rolul concurenţei Prin intermediul funcţiilor pe care le deţine, concurenţa
în cadrul joacă în cadrul economiei de piaţă un rol esenţial,
economiei contribuind fundamental la realizarea progresului
economico-social:
• Stimulează progresul prin competiţia pe care o susţine şi
oferă perspective largi de creştere a profiturilor agenţilor
economici flexibili şi adaptabili la nou, eliminându-i pe cei
neadaptabili.
• Concurenţa contribuie la reducerea nivelului preţurilor
bunurilor economice şi serviciilor.
• Concurenţa loială determină creşterea optimismului,
creativităţii şi interesul pentru îmbunătăţirea eficienţei
activităţii economice de producţie a agenţilor economici,
precum şi de orientare a acestora pentru maximizarea
eficienţei sociale.
Pe lângă aceste aspecte pozitive, intensificarea luptei
concurenţiale determină unii agenţi economici să recurgă la
acţiuni de deteriorare a calităţii produselor, la poluarea
mediului înconjurător.

215
 CAPITOLUL 9

CONCURENŢA PERFECTĂ

9.1. Definiţie
9.2. Premisele concurenţei perfecte
9.3. Preţul de echilibru

Definiţie 9.1. Definiţie

Concurenţa perfectă sau pură (adică purificată de orice
intervenţie monopolistă) presupune ca toţi producătorii, toţi
ofertanţii să fie capabili să vândă toată producţia, toate
mărfurile pe care le pot oferi la preţul pieţei, fără a-l influenţa
în mod hotărâtor. Totodată, ea presupune că toţi cumpărătorii
pot cumpăra ceea ce doresc şi cât doresc la preţul pieţei, fără
a-l putea influenţa hotărâtor.

Premisele 9.2. Premisele concurenţei perfecte

concurenţei Premisele acestui tip de piaţă sunt următoarele:
perfecte • atomicitatea participanţilor;
• omogenitatea produselor;
• accesibilitatea producătorilor în ramură;
• fluiditatea atât a ofertei cât şi a cererii;
• transparenţa pieţei;
• mobilitatea factorilor de producţie.
Concurenţa După doctrina liberală, piaţa cu concurenţă perfectă
perfectă – model are menirea de a asigura funcţionarea cea mai eficientă a
teoretic de analiză sistemului economiei de piaţă. Ea este “corolarul”
a mecanismului suveranităţii consumatorului şi al echilibrului ideal. În
pieţei căutarea profitului, producătorul se supune voinţei
consumatorilor. În aceste condiţii preţul de echilibru este cel
care rezultă din confruntarea liberă a producătorilor şi
consumatorilor, preţ care se formează la intersecţia curbei
cererii cu cea a ofertei, ambele având caracter elastic în raport
de preţ.

216
 Acest gen de concurenţă este întâlnit în puţine cazuri,
în realitatea economică întâlnim concurenţa perfectă în unele
cazuri de tranzacţii la bursă. Totuşi, concurenţa perfectă a
servit ca model teoretic de analiză a mecanismului pieţei, pe
baza lui uşurându-se înţelegerea concurenţei reale.

Preţul de 9.3. Preţul de echilibru

echilibru Pe o piaţă caracterizată de concurenţă perfectă, preţul
se formează la nivelul corespunzător egalităţii dintre cerere şi
ofertă, denumit preţ de echilibru. Ofertantul de pe această
piaţă nu poate influenţa preţul, îl preia după ce forţele pieţei
au determinat preţul de echilibru. Fiecare producător vinde
produsele realizate la acest preţ deoarece cererea este
perfect elastică într-o concurenţă perfectă. Modificarea
preţului de echilibru determină modificarea cererii şi a ofertei
în sensuri inverse una faţă de alta. La orice nivel al
preţului, cantitatea vândută este egală cu cea achiziţionată,
ceea ce nu înseamnă că s-a stabilit echilibrul pe piaţa
respectivă. Echilibrul va fi atins doar atunci când se respectă
Condiţiile simultane următoarele două condiţii:
simultane ale • încheierea, respectiv rezilierea succesivă a contractelor,
echilibrului realizarea schimbului având loc doar în momentul
echilibrului;
• existenţa unei instituţii care să certifice modificarea
preţurilor şi să autorizeze îndeplinirea contractelor.
Condiţii pentru Pe orice piaţă cu concurenţă perfectă, nivelul preţului
egalizarea va determina egalizarea cantităţii cerute cu cantitatea oferită
cantităţilor doar în următoarele condiţii:
• fiecare producător (ofertant) cunoaşte în amănunt
parametrii ofertei agregate de factori de producţie,
tehnologiile de producţie şi posibilităţile de combinare ale
acestora în scopul maximizării profitului;
• fiecare consumator este pe deplin informat şi cunoaşte
în amănunt oferta agregată existentă pe toate pieţele atât din
punctul de vedere al volumului, calităţii, structurii cât şi din
punct de vedere al locului de realizare a tranzacţiilor, având
posibilitatea realizării celei mai bune alegeri;
• existenţa pe toate pieţele a libertăţii de realizare a

217
 tranzacţiilor bilaterale, nici un agent economic neputând
influenţa concurenţa;
• transparenţa perfectă a pieţei, agenţii economici fiind
perfect informaţi în legătură cu nivelul preţurilor bunurilor
economice şi cu starea generală a pieţei.
Pe o piaţă perfect concurenţială, interacţiunea dintre
cerere şi ofertă se concretizează prin stabilirea unui preţ de
echilibru, la care vor fi realizate tranzacţiile dintre vânzători şi
cumpărători. Dacă preţul se fixează deasupra nivelului de
echilibru, cantitatea cerută va fi mai mică decât cantitatea
oferită, iar acest surplus de produse va determina reducerea
preţurilor spre nivelul de echilibru. Dacă preţul fixat se află
sub nivelul preţului de echilibru, atunci excedentul de cerere
şi insuficienţa de produse care se creează pe piaţă vor
exercita presiuni asupra preţului în sensul creşterii acestuia
la nivelul valorii de echilibru.
Trăsăturile Preţul de echilibru prezintă numeroase trăsături
determinante ale determinante:
preţului de • interacţiunea liberă dintre cererea şi oferta fiecărui bun
echilibru economic conduce la apariţia spontană a preţului de echilibru,
nivel la care are loc atingerea volumului maxim al vânzărilor
prin egalizarea cantităţilor cerute din bunul economic
respectiv cu cantităţile oferite;
• pentru fiecare bun economic stabilirea preţului de echilibru
este dependentă şi de starea celorlalte pieţe interdependente şi
este legată de preţurile de echilibru ale celorlalte produse,
substituibile şi complementare;
• stabilirea unui echilibru pe piaţă nu conduce la
eliminarea forţelor de interacţiune pentru modificarea
acestuia; preţul de echilibru se modifică corespunzător cu
evoluţia raporturilor reale dintre cerere şi ofertă.
O firmă aflată pe o piaţă cu concurenţă perfectă îşi va
planifica producţia de bunuri economice până la acel nivel
care îi maximizează profitul.
Analiza preţului Analiza preţului de echilibru se face şi în funcţie de
de echilibru timp. Pe o perioadă foarte scurtă de timp se consideră faptul
că evoluţia ofertei depinde doar de reacţiile ofertanţilor la
preţul pieţei.

218
 Perioada scurtă de timp se caracterizează prin faptul că
producătorii au posibilitatea modificării volumului producţiei
prin intervenţia asupra factorului de producţie variabil muncă,
fără a modifica volumul capitalului fix. Preţul existent în
această perioadă scurtă este preţul normal (preţul de vânzare)
şi nu preţul pieţei. Pe o perioadă scurtă de timp condiţia de
echilibru a producătorului este definită de egalitatea dintre
preţul de vânzare (preţul normal) şi costul marginal. Situaţia
cea mai favorabilă a ofertantului corespunde realizării unui
volum al producţiei, determinat de egalitatea dintre costul
marginal, venitul marginal şi preţul de vânzare.
Perioada lungă de timp se caracterizează prin
posibilitatea producătorilor de a modifica volumul ofertei prin
schimbarea volumului capitalului fix ca urmare a procesului
investiţional. Volumul ofertei corespunzător condiţiei de
echilibru corespunde egalităţii dintre costul marginal, costul
unitar minim şi preţul de vânzare. Într-o situaţie concurenţială
perfectă, preţul pieţei este diferit de preţul de echilibru doar
pe intervale lungi de timp, perioade corespunzătoare adaptării
ofertei la cerere.

219
 CAPITOLUL 10

VENITURILE

10.1. Introducere
10.2. Formele de venit în economia de piaţă
10.3. Analiza modificării veniturilor individuale

Introducere 10.1. Introducere

Pentru orice activitate economică, veniturile reprezintă
o componentă importantă care, raportată la costurile pentru
realizarea acelui venit, ne dau o imagine asupra profitabilităţii
acelei activităţi economice. O activitate economică are doar
atunci sens dacă, pe termen mediu şi lung, rezultatul acesteia
este pozitiv, adică veniturile depăşesc costurile firmei.

Formele de venit 10.2. Formele de venit în economia de piaţă

în economia de Profitul
piaţă Termen de origine latină, cuvântul profit înseamnă a da
Profitul rezultate, a progresa. Profitul reprezintă o formă de venit,
având numeroase înţelesuri. Din punct de vedere juridic,
profitul este cunoscut şi sub denumirea de beneficiu,
determinându-se ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile
suportate de firmă pentru realizarea producţiei. Din acest
punct de vedere, profitul se defineşte ca fiind avantajul sub
formă bănească realizat dintr-o acţiune, operaţiune sau orice
activitate economică. Profitul reprezintă temelia dezvoltării
oricărei activităţi economice. Totalitatea activităţilor
desfăşurate au ca scop obţinerea de profit. Întreaga
diferenţă dintre venituri şi cheltuieli reprezintă o sumă
impozabilă, în conformitate cu legislaţiile fiecărei ţări.
Important este determinarea corectă a mărimii profitului,
Componentele format din două componente:
profitului Profit legal, realizat în conformitate cu respectarea
prevederilor legale referitoare la totalitatea activităţilor care

220
 conlucrează la obţinerea acestuia. Bineînţeles că este de
dorit ca întreaga masă impozabilă să fie un profit legal;
Profitul nelegal, este acel profit realizat prin
încălcarea aspectelor legale, prin mărirea artificială a
costurilor, atribuirea unor cote procentuale de profit
superioare celor precizate de legislaţia în vigoare, prin
evitarea plăţii impozitelor şi taxelor etc. Această
componentă a profitului nu trebuie să fie obţinută,
încălcarea legalităţii ar putea determina aplicarea de măsuri
din partea statului firmelor care nu respectă legea.
Suma de bani sub formă de profit poate fi folosită de
cel care o deţine doar după ce a fost plătit impozitul pe
masa impozabilă a profitului. Impozitul pe profit se
stabileşte în funcţie de cotele procentuale şi de metodologia
de calcul aferentă fiecărei ţări. Suma de bani ce rămâne
agentului economic se numeşte profit admis. Profitul poate fi
considerat dependent de prevederile legale iar agenţii
economici pot acţiona în sensul creşterii acestuia doar în
condiţiile respectării legislaţiei.
Masa profitului Masa profitului reprezintă suma totală realizată sub
formă de profit de un agent economic, o industrie sau o
economie, ca diferenţă dintre venituri şi cheltuieli sau dintre
preţul de vânzare şi costul unitar. Întotdeauna profitul trebuie
să fie o mărime pozitivă. În situaţia în care profitul este o
mărime negativă se spune că s-au înregistrat pierderi.
Rata profitului Rata profitului (Rpr) reprezintă raportul procentual
între masa profitului şi costurile suportate pentru realizarea
acesteia sau între masa profitului şi volumul capitalului tehnic
(real) utilizat sau între profit şi cifra de afaceri (venitul total
Formule de calcul realizat). Relaţiile matematice sunt:
a profitului Rpr = Pr/CT x 100;
Rpr = Pr/K x 100;
Rpr = Pr/VT x 100
unde: Pr – profitul, CT – costurile totale; VT –
veniturile totale (cifra de afaceri) şi K – capitalul tehnic (real).
Pentru producţiile pe termen scurt cea mai relevantă
formulă este prima, deoarece ponderea capitalului fix este
mică. Rata profitului reprezintă gradul de rentabilitate al unui

221
 agent economic, al unei industrii sau economii naţionale şi
de asemenea gradul de rentabilitate al unui produs realizat.
Firmele îşi orientează activitatea productivă spre acele
industrii care prezintă o rată ridicată de rentabilitate. În lupta
pentru maximizarea profitului, şi deci a ratei profitului, sume
mari de bani se deplasează dintr-o industrie în alta. Această
deplasare se numeşte migraţia capitalului între diferite
ramuri ale economiei.
Mărimea ratei profitului este determinată de mai mulţi
factori dintre care se detaşează ca importanţă masa
profitului. Între aceşti doi indicatori există o relaţie de
Masa profitului proporţionalitate directă. Masa profitului este condiţionată
este condiţionată de:
de: • Nivelul randamentului factorilor de producţie variabili
care influenţează nivelul producţiei;
• Costul unitar şi preţul de vânzare. O scădere a costului
corelată cu o creştere a preţului de vânzare are ca efect
creşterea profitului;
• Structura, mărimea şi calitatea producţiei. În condiţiile
în care calitatea şi structura producţiei rămân constante, masa
producţiei depinde de mărimea producţiei. La o anumită
calitate a produselor realizate şi la un anumit volum, profitul
este influenţat de structura producţiei. Astfel, firmele vor opta
întotdeauna pentru realizarea acelor produse care se vând
cel mai repede, sunt mai rentabile, necesită costuri de
producţie reduse şi au preţuri de vânzare ridicate. Prin urmare,
firmele ar putea renunţa la realizarea unor produse sau să
reducă nivelul producţiei acestora. De asemenea, produsele
superioare din punct de vedere calitativ se vând mai repede,
deci firmele sunt interesate în realizarea produselor pe trepte
de calitate superioare;
• Viteza de rotaţie a capitalului. Capitalul parcurge o
mişcare completă începând de la forma bănească cu care
firma achiziţionează mijloacele de producţie (bunurile
capital) sau capitalul real şi până la încasarea banilor rezultaţi
din vânzarea produselor obţinute. Timpul necesar parcurgerii
unui circuit complet poartă numele de timpul de rotaţie. Cu cât
acesta este mai mic cu atât firma obţine mai repede profitul.

222
 De asemenea, firma doreşte ca pe parcursul unui an să obţină
un număr mai mare de rotaţii. Mărimea profitului este direct
proporţională cu viteza de rotaţie. O viteză mai mare de
rotaţie (un timp de rotaţie mai mic) creează condiţiile
realizării unui profit superior. Viteza de rotaţie este
influenţată de:
• Structura capitalului şi de modul în care se împarte pe
destinaţii (capital fix, circulant). Fiecare componentă are un
circuit de rotaţie propriu. În general componentele capitalului
fix, sub forma mijloacelor de producţie, au o viteză mai mică
de rotaţie, ceea ce determină scăderea profitului;
• Economisirea componentelor capitalului, în special a
mijloacelor de producţie, prin folosirea înlocuitorilor mai
ieftini şi cu randamente ridicate cu scopul evitării tendinţei de
scădere a vitezei de rotaţie a capitalului rezultate din
modificarea structurii acestuia.
Analiza profitului Existenţa oricărei activităţi economice este determinată
de obţinerea profitului, de maximizarea acestuia. Profitul
este o funcţie determinată de două elemente: producţia şi
costul. Matematic, aceasta se poate scrie astfel: Pr = VT - CT
= P Q - CT = P · f(x,y) - (x · Px + y · Py).
După cum se vede din relaţia de mai sus, profitul
începe să se realizeze atunci când producţia marginală a
fiecărui factor de producţie (x sau y) este egală cu preţul său.
Aceasta semnifică faptul că firma va utiliza un factor de
producţie în cantităţi tot mai mari atâta timp cât veniturile
care rezultă din utilizarea unor cantităţi suplimentare din
acel factor vor fi superioare preţului plătit de firmă pentru
cumpărarea factorului respectiv, sau altfel spus, costul
suplimentar plătit pentru utilizarea mai multor unităţi din
factorul de producţie respectiv. Firma îşi maximizează
profitul prin creşterea producţiei atâta timp cât veniturile
care decurg din creşterea cu o unitate a factorilor sunt
superioare costului acestora.
Mai mulţi economişti dintre care P. Heyne, R.
Wonnacott, L. Atkinson şi J. Craven şi-au exprimat părerile
referitoare la existenţa şi metodologia de calcul a profitului.
Aceştia susţin că ar trebui să se ia în calcul costul total, de

223
 opţiune sau de oportunitate şi nu cum se realizează prin
reglementările legislative actuale. Diferenţa constă în
faptul că în costul de opţiune (oportunitate) se include tot
ceea ce presupune realizarea activităţii economice a unei
firme. Faţă de costul care se stabileşte conform
reglementărilor actuale, costul de opţiune (oportunitate) mai
cuprinde şi dividendele plătite acţionarilor, sumele de bani
cuvenite proprietarilor pentru munca depusă în cadrul firmei
şi pentru care nu se întocmesc state de plată, sumele de bani
reprezentând chiriile pentru clădirile aflate în proprietate şi
utilizate în activitatea productivă, dar care nu sunt încasate
conform reglementărilor în vigoare şi altele. Prin urmare
costul de oportunitate este mai mare, ceea ce înseamnă că
profitul realizat ar fi mai mic decât profitul legal, dacă s-ar
aplica această metodologie de calcul. Masa impozabilă a
profitului fiind mai mică, ar determina ca sume mai mici de
bani să fie vărsate la bugetul de stat. Un profit legal mare
consolidează avantajul statului care primeşte de la firma care îl
obţine un impozit mai mare.
Metodologia de calcul a profitului determină obţinerea
unei sume globale nediferenţiate, natura şi legitimitatea
acestuia nefiind evidenţiate. Numeroşi economişti susţin că
profitul trebuie să reprezinte venitul corespunzător
aportului firmei la activitatea economică. Astfel, conform
acestei teorii, profitul are două componente: profitul legitim
(cuvenit) şi profitul nelegitim (necuvenit). Deoarece din
diferenţa dintre venituri şi costuri se tot elimină partea
necuvenită, în final profitul va reprezenta venitul rezidual (ce
rămâne) al firmei.
Profitul legitim Profitul legitim se compune din veniturile însuşite ca
urmare a progreselor tehnice şi economice din cadrul
firmei, realizate prin folosirea unor mijloace de producţie
mai ieftine şi mai perfecţionate, prin realizarea unor noi
produse, îmbunătăţite în comparaţie cu cele anterioare şi
printr-o organizare superioară a activităţii economice.
Acestea sunt de fapt serviciile concrete aduse de firmă, atât
propriei activităţi cât şi societăţii, iar câştigurile aduse de
acestea sunt pe deplin justificate. Unii economişti afirmă

224
 chiar că ar trebui scutite de impozit, deoarece încurajează
progresul tehnico-economic.
Sunt considerate, de asemenea componente ale
profitului legitim şi veniturile realizate prin asumarea
riscurilor în activităţile economice. Costul eşecurilor este
suportat doar de agentul economic respectiv. În schimb
câştigurile celor care au riscat sunt de obicei foarte mari,
fiind însă justificate prin comportamentul evidenţiat în
vederea evitării riscurilor. În categoria profitului legitim intră
şi acele părţi ale diferenţei dintre venituri şi costuri
datorate economiilor şi eforturilor făcute de firmă pentru a
minimiza costurile de producţie.
Profitul nelegitim Profitul nelegitim reprezintă componenta profitului
câştigată într-un mod nemeritat, deoarece nu s-a adus nici un
serviciu la activitatea economică. Numeroşi economişti
susţin că aceste sume ar trebui integral preluate de societate,
fiind obţinute fără efort. În această categorie intră diferite
forme de rentă funciară. Acestea se referă la câştigurile
obţinute de firme prin minimizarea costurilor datorită
apropierii de piaţă şi transportului redus, creşterii
nejustificate a preţului pământului ca urmare a perspectivei
construirii unor autostrăzi sau extinderii localităţilor. În
general, este vorba de însuşirea sub formă de venit a unor
sume de bani pentru care nu există justificare, paravanul
fiind creat de implicarea pământului în activitatea
economică. Nelegitim este considerat şi profitul de
monopol. Acesta este rezultatul concentrării unei părţi foarte
mari dintr-o activitate într-o firmă sau grup de firme
partenere, astfel încât acestea stabilesc preţuri scăzute la
cumpărare şi mari la vânzare, venitul obţinut nefiind
justificat, conform cu aportul adus la activitatea economică.
Profit nelegitim este considerat şi câştigul obţinut de fiecare
firmă care nu cheltuieşte sumele de bani necesare pentru
evitarea poluării mediului ambiant create de activitatea
productivă proprie şi repararea daunelor, catastrofelor şi
accidentelor ecologice pe care le-au produs. De asemenea este
considerat profit nelegitim câştigurile firmelor obţinute prin
creşterea preţurilor de vânzare ale produselor datorată

225
 politicilor vamale protecţioniste.
Analiza pragului Analiza pragului de rentabilitate
de rentabilitate La nivelul firmei, este foarte importantă realizarea
interdependenţei dintre volumul producţiei, costurile totale şi
cifra de afaceri. Pragul de rentabilitate al firmei reprezintă
acel nivel al producţiei la care veniturile realizate egalează
costurile suportate, nivel începând de la care firma începe să
producă profit. Prin urmare, odată cu atingerea punctului
critic, firma începe să devină rentabilă. Stabilirea pragului de
rentabilitate este o procedură destul de complexă, evoluţia
acestuia fiind influenţată de preţurile materiilor prime,
materialelor, preţurile de vânzare ale produselor realizate,
şi reglementările referitoare la unele elemente specifice de
costuri, cum sunt amortizările şi provizioanele.
Pentru stabilirea pragului de rentabilitate la nivelul unui
produs sau pe ansamblul firmei se grupează costurile în
fixe şi variabile, în funcţie de dependenţa acestora de
nivelul producţiei. Împărţirea costurilor în variabile şi fixe se
face pe baza clasificării lor în directe şi indirecte. Cele
directe sunt considerate ca fiind variabile, în plus se
adaugă câteva costuri indirecte.
Formula de calcul a pragului de rentabilitate se obţine astfel:
Pr = 0
VT - CT = 0
P·Q = CF + CV
P·Q = CF + Q·CMV
Q = CF / (P – CMV)
În practică trebuie realizată individualizarea pe produs a
cheltuielilor fixe totale, dacă firma realizează mai multe
produse, sau grupe de produse. În funcţie de anumite criterii
(cantitatea pentru produsele omogene şi costurile variabile
pentru produsele eterogene), cheltuielile fixe se repartizează
pe produse, sau grupe de produse.
Pentru a mări profitul aferent unui produs o firmă
poate acţiona prin creşterea preţului de vânzare al produsului,
micşorarea cheltuielilor variabile unitare, micşorarea
cheltuielilor fixe totale sau/şi creşterea cantităţii realizate şi
vândute.

226
 La nivelul firmei, pragul de rentabilitate exprimat ca
venit se poate calcula astfel (cazul începerii activităţii firmei):
VTpc = CT
VTpc = CF / (1 – CV/CT).
În cazul în care firma este în derularea producţiei,
formula de calcul a pragului de rentabilitate (exprimată
ca valoare) este:
VTpc = CF / (1 – CV/VT).
Analiza pragului de rentabilitate este foarte utilă pentru
perioadele
viitoare în vederea planificării afacerilor, în special dacă nu se
are în vedere o modificare semnificativă a nivelului producţiei.
Ca efect al dezvoltării durabile şi în vederea
protejării mediului ambiant, profitul firmei trebuie corelat
şi cu pragul de rentabilitate ecologic. La calcularea acestuia
se iau în considerare şi cheltuielile înregistrate de firmă cu
protecţia mediului ambiant şi care nu sunt legate de activităţile
de exploatare şi producţie.
Pe parcursul procesului de producţie, există o corelaţie
între pragul de rentabilitate al firmei şi gradul de utilizare al
capacităţii de producţie. Pentru a se putea recupera
cheltuielile de exploatare necesare desfăşurării activităţii
productive, trebuie realizată o creştere a gradului de utilizare
a capacităţii de producţie. Prin urmare, pentru evitarea
riscului operaţional, se determină gradul minim de utilizare a
capacităţii de producţie (KP).
KP = VTpc / VT max = CF / (1 – CV / VT) VTmax.

Dobânda Dobânda
Alături de profit şi salariu, dobânda este una dintre
formele de venit întâlnite în economia de piaţă. Funcţionarea
activităţii economice a unei firme presupune pe lângă
existenţa capitalului propriu şi atragerea de capital din
exteriorul firmei sub forma creditelor. În afara firmelor,
contractează credite atât populaţia pentru nevoi curente cât şi
instituţiile sectorului public, cu scopul acoperirii cheltuielilor
publice, dacă veniturile bugetare nu sunt suficiente pentru
îndeplinirea politicii bugetare a statului. Obţinerea unui credit

227
 de la un alt agent economic, de obicei o instituţie financiar-
bancară, se realizează prin plata unei sume de bani care să-i
ofere dreptul solicitantului să utilizeze capitalul bănesc,
denumită dobândă. În literatura economică de specialitate
dobânda reprezintă preţul utilizării capitalului.
Literatura de specialitate evidenţiază mai multe teorii
referitoare la originea acestei forme de venit, dintre care
semnificative sunt teoria factorilor de producţie şi teoria
Teoria valorii bazată pe teoria valorii muncă, abordată de Adam Smith şi
muncă preluată apoi de gândirea marxistă. Conform acestei teorii,
agentul economic primeşte cu împrumut o sumă de bani pe
care o uilizează în activitatea de producţie de bunuri şi servicii,
prin intermediul forţei de muncă. Cu ajutorul acestui capital
împrumutat şi folosindu-se de forţa de muncă salariată,
agentul economic obţine un profit, de obicei egal cu profitul
normal. O parte din acesta revine agentului economic, iar
cealaltă parte îi revine sub formă de dobândă proprietarului
capitalului care a creditat agentul economic respectiv. Dacă
agentul economic nu foloseşte credite şi apelează doar la
capitalul propriu, îşi însuşeşte în întregime profitul. Prin
urmare, dobânda reprezintă un rezultat al exploatării forţei
Teoria factorilor de muncă salariale. Potrivit teoriei factorilor de producţie,
de producţie dobânda reprezintă dă sens utilizării capitalului, ca factor de
producţie, la crearea valorii şi este egală cu productivitatea
marginală a capitalului care se măsoară prin intermediul
venitului marginal al capitalului.
J.M. Keynes a elaborat şi publicat în anul 1936
lucrarea intitulată „Teoria generală a folosirii mâinii de
lucru, a dobânzii şi a banilor” în care a dezvoltat teoria
monetaristă a dobânzii. La baza teoriei sale care se referă la
modalităţile de formare a ratei dobânzii, Keynes consideră
moneda un element activ în viaţa economică prin intermediul
funcţiilor sale specifice pe care le furnizează. Aceste funcţii
pe care le oferă moneda se referă, în viziunea lui Keynes la
funcţia de realizarea a tranzacţiilor, funcţia de prevedere şi
funcţia de speculă. Moneda permite formarea unor rezerve
de lichidităţi destinate acoperirii necesarului de finanţare
care se formează între încasarea veniturilor şi efectuarea

228
 cheltuielilor, ştiindu-se că există un interval de timp între
momentul efectuarea plăţilor şi încasarea veniturilor.
Funcţia prevedere se referă la necesitatea constituirii unor
rezerve de lichidităţi care să permită efectuarea de plăţi în
cazul apariţiei unor situaţii neprevăzute. Funcţia de speculă
presupune posibilitatea formării unei rezerve de lichidităţi de
către un agent economic în schimbul investiţiilor în titluri de
valoare la bursă, datorită pesimismului manifestat în evoluţia
viitoare a cursurilor acestora. Aceste funcţii oferite de
monedă agentului economic, permite acestuia manifestarea
preferinţei pentru lichidităţi (numerar şi depozite la vedere).
Pe lângă aceste funcţii oferite de monedă, Keynes consideră
că procesul economisirii şi implicit realizarea investiţiilor nu
sunt dependente de nivelul ratei dobânzii, deoarece
economiile depind de înclinaţia spre consum şi investiţiile de
înclinaţia spre investiţii. La baza înclinaţiei spre investiţii se
află productivitatea marginală a capitalului care trebuie să fie
superioară nivelului ratei dobânzii şi depinde de volumul
capitalul folosit, invenţiile, inovaţiile tehnice şi
considerentele întreprinzătorilor legate de risc şi
incertitudine. Prin urmare, productivitatea marginală a
capitalului nu influenţează în nici un fel nivelul ratei
dobânzii. Se poate afirma, în concluzie faptul că, rata dobânzii
în viziunea lui Keynes nu realizează reglarea proceselor de
economisire şi de investiţii în cadrul economiei, ci reprezintă
preţul care determină echilibrul dintre cantitatea de
lichidităţi disponibilă şi dorinţa agenţilor economici de a
conserva averea sub formă de lichidităţi. Rata dobânzii
reprezintă o remuneraţie încasată de posesorul de lichidităţi
pentru renunţarea la lichiditate pe o perioadă de timp.
Teoria fondurilor Teoria fondurilor de împrumut a fost elaborată de D.
de împrumut Robertson în anul 1940. Conform acestei teorii, rata dobânzii
este influenţată de un ansamblu compus din următorii
factori care orientează destinaţia resurselor aflate la
dispoziţia agenţilor economici: productivitatea marginală
previzionată a capitalului, oferta de monedă, preferinţa spre
lichiditate şi preferinţa agenţilor economici pentru timp.
În sistemul economiei de piaţă, gospodăriile în

229
 calitate de agent economic au posibilitatea să utilizeze
resursele băneşti în mai multe moduri: achiziţionarea de
titluri de valoare, păstrarea sub formă de rezervă lichidă,
realizarea de investiţii şi consum. Firmele nu au posibilitatea
decât să opteze pentru primele trei, iar institutele financiar-
bancare pentru primele două alternative. Exprimarea
factorilor se realizează prin intermediul interacţiunii dintre
cererea şi oferta de fonduri de împrumut care determină
Componentele formarea ratei dobânzii. Componentele ofertei de fonduri de
ofertei de fonduri împrumut sunt:
de împrumut • economiile nete formate din partea din venitul perioadei
precedente neconsumată în perioada actuală şi eliminând
consumul care ar putea fi efectuat de agenţii economici în
perioada actuală din dorinţa de creşterea consumului curent;
• economiile datorate unui proces investiţional anterior care
oferă posibilitatea existenţei unui surplus de fonduri
disponibile unei noi utilizări productive;
• introducerea pe piaţa de capital a unor lichidităţi
conservate anterior sub formă de numerar din care se scad
lichidităţile preluate din circuitul perioadei actuale în vederea
formării unei rezerve de valoare pasivă;
• împrumuturile bancare.
Cererea de Cererea de fonduri de împrumut (credite) este formată
fonduri de din cererea pentru realizarea de investiţii, cererea de fonduri
împrumut destinate rambursării şi amortizării capitalului, pentru
(credite) constituirea rezervelor lichide şi cererea pentru acoperirea
diferenţei dintre consum şi venit.
Nivelul ratei dobânzii este dependent şi de riscul pe
care îl presupune utilizarea fondurilor luate cu împrumut,
într-un domeniu sau altul de activitate, de durata de timp
pentru care se solicită creditul, de stabilitatea monetară şi de
ratele dobânzilor din celelalte ţări care pot crea mişcări
internaţionale ale capitalului. Dobânda reprezintă un venit
însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate
economică oarecare sub formă de excedent, în raport cu
capitalul avansat.15 O altă definiţie relevă faptul că dobânda

15
Dobrotă N., Economice politică, Ed. Economică Bucureşti, 1995

230
 este o sumă de bani plătită de către debitor (persoana fizică
sau juridică care a cerut şi obţinut un credit) creditorului
pentru folosirea capitalului împrumutat. Dobânda reprezintă
recompensa pentru riscul asumat de creditor, împrumutând
temporar capitalul său. Dobânda este preţul la care se
vinde şi se cumpără capitalul împrumutat de pe piaţa de
monetară. De asemenea, dobânda reprezintă şi suma de
bani pe care o primesc diverşi agenţi economici care
creditează cu sume de bani instituţiile financiar-bancare prin
constituirea de depozite, pentru cumpărarea obligaţiunilor
emise de stat sau alţi agenţi economici.
Mărimea Mărimea absolută a dobânzii se numeşte masa
absolută şi dobânzii (D), iar mărimea relativă se exprimă cu ajutorul
mărimea relativă ratei dobânzii (d), care reprezintă raportul procentual dintre
a dobânzii masa dobânzii şi capitalul împrumutat (C) pentru care
proprietarul acestuia este îndreptăţit să primească masa
dobânzii D.
Calculul dobânzii Masa dobânzii este determinată atât ca mărime a
dobânzii simple cât şi compuse. Astfel, masa dobânzii simple
se calculează conform formulei D =d x C, unde D este masa
dobânzii, d rata dobânzii şi C capitalul împrumutat. La baza
calculului formulei dobânzii compuse se află dobânda
simplă. Dobânda compusă este utilizată în activitatea
institutelor financiar-bancare, a caselor de economii şi
implică capitalizarea dobânzii pentru un număr de ani,
calculându-se dobânda la dobândă: D = C x ( 1 + d )n - C, n
fiind durata împrumutului. Se utilizează ca metoda de calcul
în situaţia constituirii depozitelor lunare, trimestriale,
semestriale, anuale şi multianuale. Sfera de cuprindere a
dobânzii nu se limitează doar la capitalul împrumutat ci şi
la capitalul propriu antrenat în desfăşurarea activităţii
economice. În economia de piaţă semnificaţia dobânzii este
venitul care revine proprietarului oricărui capital (atât
propriu cât şi împrumutat) utilizat în activitatea economică.
Capitalul de împrumut este obţinut de la posesorii de capital
lichid care doresc să-l împrumute.
Oferta de capital Oferta de capital lichid este formată din:

231
lichid • economiile populaţiei plasate în institutele financiare şi
utilizate ulterior de acestea prin acordarea de împrumuturi pe
termen scurt, mediu şi lung;
• economiile firmelor depuse la institutele financiar-
bancare, pentru constituirea unui fond investiţional solid;
• economiile statului (excedentele bugetare) create ca
urmare a politicii bugetare şi utilizate ca surse de finanţare a
economiei;
• împrumuturi externe de la institutele financiar-bancare
internaţionale publice şi private.
Cererea totală de capital este compusă din cererea
manifestată de firme cu scopul finanţării noilor proiecte de
investiţii a căror randamente sunt superioare ratei dobânzii, de
către gospodării pentru achiziţionarea bunurilor economice de
funcţionare îndelungată şi de administraţiile centrală şi locale
în vederea finanţării investiţiilor în instituţiile sectorului public.
Formele de Formele de existenţă ale dobânzilor sunt:
existenţă a • dobânda pe piaţa monetară care se aplică
dobânzilor împrumuturilor pe termen scurt pe care băncile le
contractează între ele sau cu Banca Centrală; această
dobândă reprezintă baza formării altor forme de dobânzi:
dobânda bancară practicată pentru remunerarea certificatelor
de depozit şi biletelor de trezorerie, dobânda la creditele
acordate de instituţiile financiar-bancare firmelor, dobânda
primită la scontarea efectelor de comerţ (taxa de scont
oficială).
• dobânzile aplicate diferitelor forme de plasament pe termen
scurt şi mediu, dobânzi aplicate de casele de economii,
dobânzi ale depozitelor la vedere şi pe termen;
• dobânzi pe piaţa obligaţiunilor.
Ceea ce diferenţiază alegerea opţiunilor de către
agenţii economici pe piaţa de capital se bazează pe
avantajele randamentelor fiecărei forme de plasament.
Factori de Factorii care influenţează mărimea relativă a
influenţă a dobânzii determină existenţa unei fluctuaţii permanente a
mărimii relative a acesteia între o limită maximă şi una minimă. Rata maximă
dobânzii a dobânzii trebuie să fie întotdeauna sub rata profitului
obţinută de utilizatorul de capital, pentru ca acesta să poată

232
realiza profit. La polul opus, rata minimă a dobânzii poate fi
zero, dar în realitate aceasta nu se întâmplă niciodată
deoarece proprietarul de capital îşi va valorifica resursele
financiare în scopul îndeplinirii intereselor personale.
Unul dintre factorii fundamentali care au o acţiune
directă asupra ratei dobânzii îl reprezintă raportul dintre
cererea şi oferta de capital pe piaţa de capital. O creştere a
cererii de capital (creşterea creditului) determină sporirea ratei
dobânzii, în timp ce creşterea ofertei are ca efect scăderea
ratei dobânzii. Fluctuaţiile cererii şi ofertei sunt dependente
de factorii care acţionează în economie, astfel eficienţa
marginală a investiţiilor limitează cererea de capital
determinând stabilirea unui nivel maxim al ratei dobânzii
până la acel nivel la care este exprimată cererea pentru capital
de împrumutat. În acelaşi timp, un nivel minim al ratei
dobânzii creditelor determină proprietarii de resurse băneşti
să nu simtă interesul de a credita agenţi economici. Asupra
raportului cerere - ofertă de capital de împrumut se manifestă
influenţe şi din partea riscului şi a ciclicităţii economiei. În
acest context, perioadele de boom, caracterizate de creşterea
cererii de capital imprimă o tendinţă de creştere a ratei
dobânzii. Simultan are loc şi o creştere a ofertei de capital,
diminuându-se riscul de recesiune. O reducere a activităţii
din economie, caracteristică perioadei de recesiune are ca
efect reducerea ratei dobânzii, crescând riscul utilizării
capitalului şi incertitudinea recuperării investiţiei
determinând o creştere a ratei dobânzii.
Rata dobânzii este influenţată direct proporţional de
rata inflaţiei şi se bazează pe o previziune a acesteia. În
scopul evitării efectelor nefavorabile pe care le-ar putea
induce fenomenul inflaţionist, institutele financiar-bancare
stabilesc o rată nominală a dobânzii (rata de piaţă) care să
acopere inflaţia previzionată. Prin urmare, valoarea acestei
rate a dobânzii are un nivel diferit de cel al ratei dobânzii
stabilite prin înfruntarea cererii cu oferta (nivelul de
echilibru). Rata nominală a dobânzii se determină conform
ecuaţiei Fischer, care evidenţiază faptul că rata nominală a
dobânzii este egală cu suma dintre rata reală a dobânzii şi

233
 rata inflaţiei. Astfel, dN = dR + rI. Dacă nu există inflaţie,
atunci rata nominală a dobânzii este egală cu rata reală a
acesteia. În cazul în care rata reală a dobânzii este o
mărime constantă creşterea ratei inflaţiei determină
sporirea cu acelaşi procent a ratei nominale a dobânzii.
Un alt factor care exercită influenţe asupra ratei
dobânzii este reprezentat de situaţia bugetului de stat. Dacă
deficitul bugetar este completat prin intermediul
împrumuturilor publice are loc o creştere a cererii de capital.
Aceasta, în condiţiile în care oferta de credite rămâne
constantă, determină creşterea ratei dobânzii. Dacă, în
schimb, deficitul este compensat prin emisiunea
suplimentară de monedă, oferta de capital creşte
imprimând un efect de scădere a ratei dobânzii la credite.
Asupra variaţiei cererii şi ofertei de capital îşi pune
amprenta şi evoluţia schimburilor economice externe prin
intermediul raportului de schimb şi paritatea ratelor dobânzii.
Dacă în situaţia în care între două ţări se menţine constant
raportul de schimb şi paritatea ratei dobânzii, atunci agenţii
economici sunt indiferenţi de tipul monedei în care îşi
plasează capitalul. Însă, creşterea raportului de schimb într-o
ţară are ca rezultat atragerea capitalurilor disponibile, sporind
oferta de capital şi imprimând o tendinţă de scădere a ratei
dobânzii. O rată scăzută a dobânzii determină creşterea
volumului investiţiilor în activitatea economică. Astfel,
cererea de capital creşte şi veniturile persoanelor din
domeniul respectiv de activitate în care se realizează investiţii
cresc. Această creştere antrenează o sporire atât a consumului
de bunuri de capital cât şi de bunuri de consum, imprimând o
tendinţă de creştere a preţurilor, deci a veniturilor
producătorilor cu efect asupra creşterii salariilor angajaţilor.
Pe lângă raportul dintre cererea şi oferta de capital,
nivelul ratei dobânzii este determinat şi de alţi factori, cum ar
fi:
• Riscul celor care acordă credite, de a nu primi înapoi
suma împrumutată împreună cu dobânda aferentă, la
termenele precizate în contract. Acest risc îi determină pe
proprietarii de capitaluri băneşti să acorde împrumuturi la un

234
 nivel al ratei dobânzii mai mare acelor persoanelor fizice
sau juridice care nu posedă garanţii suficiente şi nu
prezintă încredere. De asemenea, persoanele de încredere şi
care posedă garanţii reale pot beneficia de credite cu rate
mai mici ale dobânzii;
• Structura cererii de capital pe domenii de investire.
Astfel în cadrul domeniului circulaţiei mărfurilor, durata
scurtă de acordare şi recuperare a creditului permite
existenţa unei dobânzi mai mari. Investiţiile în activităţi de
producţie, au o durată de imobilizare a capitalului mai mare şi
cei care primesc creditele nu pot suporta o rată mare a
dobânzii;
• Volumul creditului. Astfel, un credit mare poate fi
acordat la o rată a dobânzii mai redusă, în timp ce dobânda
la un credit de dimensiuni reduse ar putea fi mare;
• Politicile guvernamentale, prin care se stabilesc anumite
plafoane maxime ale ratei dobânzii la acordarea de credite şi
respectiv de acordarea de credite cu dobânzi subvenţionate.

Renta Renta
Abordarea rentei a fost realizată prima dată în corelaţie
cu cea mai veche ramură a economiei, agricultura. În acest
domeniu de activitate, pământul reprezenta factorul de
producţie predominant pe care oamenii îl puteau utiliza
liber, fără nici o constrângere. Mai târziu, în momentul
când pământul devine obiect al proprietăţii, utilizarea
acestuia presupunea efectuarea unei plăţi proprietarului, care
reprezenta contravaloarea cedării dreptului de folosire şi
uzufruct al pământului, plată denumită rentă. Renta a fost
atribuită şi altor factori de producţie rari, reprezentând preţul
factorului de producţie caracterizat de o ofertă rigidă. Din
punctul de vedere al proprietarului, renta este un venit
obţinut de către posesorul factorului de producţie a cărei
ofertă este inelastică în raport cu cererea (oferta este
insuficientă). Nivelul rentei variază direct proporţional cu
gradul de rigiditate al ofertei factorului de producţie. Renta
evidenţiază ceea ce solicită şi primeşte proprietarul factorului
de producţie (pământ) de la utilizatorul acestuia, indiferent de

235
 forma de plată, în bani, produse sau muncă. Iniţial, renta a
fost considerată pe de o parte ca un venit al proprietarilor de
terenuri, iar pe de altă parte ca un preţ plătit de către
arendaşi pentru primirea de la proprietari a dreptului de
folosinţă şi uzufruct a pământului.
Odată cu transformarea agriculturii într-o activitate
economică intensivă caracterizată de diminuarea rolului
pământului în randamentul agricol şi apariţia tendinţei de
monopolizare a celorlalţi factori de producţie, mecanismul
creării rentei nu mai este specific doar agriculturii, având o
sferă de cuprindere mult mai largă.
De-a lungul timpului gânditorii ştiinţei economice au
fundamentat în lucrările lor mecanismul formării rentei.
Principalul fondator al şcolii fiziocrate, fiu al unui
mare proprietar de terenuri, Francois Quesnay (1694 -1774) a
considerat agricultura ca reprezentând singura activitate
economică care poate aduce bunăstarea şi progresul. În acest
context, consideră că doar în agricultură forţa de muncă
poate produce mai mult decât consumă, poate crea valoare,
produs şi renta care revine proprietarului sub forma unui dar
oferit de natură.
Marele economist, reprezentant al şcolii economice
clasice şi întemeietorul economiei politice ca ştiinţă, Adam
Smith (1723-1790) a considerat că munca lucrătorului
agricol poate crea produs net prin intermediul puterii
naturii, renta fiind un rezultatul acesteia. În opinia lui Adam
Smith, renta fiind preţul plătit pentru folosirea pământului ca
factor de producţie este considerată o componentă a preţului
de producţie a bunurilor economice la fel ca şi preţul
celorlalţi factori de producţie. Tot el a evidenţiat faptul că
spre deosebire de profit şi salariu, care influenţează preţul
unui bun economic, nivelul rentei este un rezultat al acestui
preţ.
William Petty (1737-1805) scrie în lucrare „Tratat
asupra impozitelor şi taxelor” că renta reprezintă plusul de
valoare obţinut peste cheltuielile de exploatare a pământului
(inclusiv cu forţa de muncă), iar nivelul acesteia este direct
proporţional cu raportul dintre cererea şi oferta de produse

236
agricole. Prin urmare orice creştere a cererii generează o
creştere a preţului produselor agricole şi implicit a nivelului
rentei.
Creatorul teoriei rentei moderne, David Ricardo (1772
- 1823) a explicat mecanismul formării rentei şi a evoluţiei
nivelului acesteia. În opinia lui, renta este partea din
produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar
pentru că acesta cedează dreptul de folosire a forţelor
originare şi indestructibile a solului.
Thomas Robert Malthus (1766 - 1834), în lucrarea „An
Inquiry into the Nature and Progress of Rent” publicată în
anul 1815, consideră că renta este o componentă a valorii
produsului total care rămâne proprietarului funciar şi ceea
ce rămâne din venitul obţinut din vânzarea produselor agricole
după ce s-au scăzut cheltuielile cu capitalul utilizat şi forţa
de muncă, adică totalitatea cheltuielilor de producţie.
Şcoala marginalistă consideră că formarea rentei are
la bază legea randamentelor neproporţionale şi productivitatea
factorilor de producţie.
Laureatul premiului Nobel pentru economie în anul
1970, Paul Samuelson (1915-) consideră renta ca fiind o
categorie universală aplicabilă nu doar pământului şi pe
care o defineşte ca suma de bani plătită pentru folosirea
pe o perioadă de timp a oricărui lucru.
Luând în considerare totalitatea abordărilor efectuate
de-a lungul timpului, renta se poate defini ca fiind o formă
de venit existentă în cadrul economiei de piaţă, ce revine
posesorului oricărui factor de producţie a cărei ofertă este
foarte rigidă sau mai puţin elastică. Din perspectiva
proprietarului, renta reprezintă venitul care revine acestuia
ca recompensă pentru cedarea dreptului de folosinţă şi
uzufruct a unor factori de producţie cu trăsături specifice,
altor persoane.
Rigiditatea ofertei se referă la condiţiile naturale,
tehnologice şi sociale care influenţează oferta factorului de
producţie respectiv. Pentru utilizatorul factorului de
producţie, renta reprezintă plata folosirii pe o perioadă de
timp a factorului respectiv. Pentru proprietar, renta

237
 reprezintă încasarea pentru cedarea dreptului de folosire şi
de uzufruct a oricărui factor de producţie a cărei ofertă este
perfect inelastică în funcţie de preţ.
Potrivit economiştilor clasici, originea rentei este
reprezentată de raritatea terenurilor, eterogenitatea acestora
din punct de vedere al fertilităţii, iar în condiţiile în care
cererea este superioară ofertei, proprietarii care posedă
terenuri mai bune obţin un venit suplimentar. În accepţiunea
acestora, renta, salariul şi profitul reprezintă venituri ale
proprietarilor celor trei factori de producţie: pământ, muncă
şi capital. Salariul şi profitul sigură reproducerea celor două
categorii de factori de producţie, iar renta reprezintă o
diferenţă care rezultă după scăderea acestora din valoarea
producţiei. Astfel, dacă preţul este o funcţie de salariu şi
profit, renta este o funcţie de preţ. Mărimea rentei poate fi
determinată cu ajutorul formulei:
RH = P · Q - ( Sn · LH + rPR · K )
unde RH este rata naturală la hectar, P preţul de piaţă al
produselor agricole, Q cantitatea de produse agricole, Sn
salariul mediu, LH volumul de forţă de muncă la hectar, rPR
rata profitului şi K capitalul folosit.
Elementele specifice pe care se fundamentează teoria
economiştilor clasici sunt: caracterul de marfă al tuturor
produselor agricole, valoarea acestora depinzând de volumul
de muncă prestată şi caracterul limitat al terenurilor agricole,
diferite atât ca fertilitate naturală cât şi ca amplasare
geografică. De asemenea, valoarea unică a preţurilor
produselor agricole este determinată de valoarea produsului
marginal, altfel spus de preţul de producţie al produselor
realizate pe terenurile agricole cu fertilitatea cea mai slabă,
oferind astfel proprietarilor de terenuri fertile şi foarte fertile,
posibilitatea să câştige o anumită rentă. Explicarea obţinerii
rentei provine din diferenţele costurilor de producţie
efectuate în vederea obţinerii anumitor produse în condiţii
diferite de producţie. Literatura de specialitate evidenţiază
faptul că dacă cererea de produse agricole are o anumită
reprezentare, se atrag în circuitul agricol cele mai bune
terenuri agricole. Pe măsura creşterii cererii, nevoia

238
 suplimentară de produse necesită atragerea în circuitul
agricol a altor terenuri cu fertilitate mai scăzută, situaţie în
care proprietarii celor mai bune terenuri obţin o anumită
rentă.
Mecanismul formării rentei funciare are la bază atât
dreptul de proprietate asupra pământului cât şi
comportamentele agenţilor economici pe piaţa factorilor de
producţie. Baza formării rentei o reprezintă legea
randamentelor neproporţionale conform căreia dacă o
activitate economică oarecare necesită utilizarea a doi sau
mai multor factori de producţie şi dacă se adaugă progresiv
aceeaşi doză la cantitatea folosită dintr-un factor, volumul
celorlalţi factori rămânând constant atunci producţia
marginală a factorului de producţie variabil creşte până la un
nivel, după care scade, dar producţia totală continuă să crească
cu rate de creştere descrescătoare.
Formele rentei Formele rentei
Teoria rentei s-a extins la totalitatea bunurilor
economice care prezintă o ofertă inelastică în funcţie de
preţ şi pentru care se manifestă o cerere elastică. Renta s-a
extins de la terenurile agricole, la cele pentru construcţii civile
şi industriale, la terenuri propice exploatărilor miniere ş.a.
Principalele categorii de rentă sunt:
Renta diferenţială • Renta diferenţială este întâlnită în agricultură, industria
extractivă şi construcţii, domenii de activitate caracterizate
de raritatea factorilor de producţie, diferenţa randamentelor
acestora la cheltuieli egale de producţie, ceea ce conduce la
stabilirea preţului de piaţă în funcţie de costul marginal,
adică de costul cel mai mare suportat pentru obţinerea unei
unităţi de produs. Aceasta determină ca proprietarii care
posedă condiţii mai bune de producţie să obţină un venit
suplimentar, denumit rentă diferenţială. De exemplu în
agricultură, unde principalul factor de producţie utilizat este
pământul, fertilitatea naturală a acestuia este diferită ceea ce
determină obţinerea de producţii diferite la acelaşi nivel al
cheltuielilor efectuate pe unitatea de suprafaţă agricolă.
Deoarece terenurile cu fertilitate bună şi foarte bună nu oferă
o producţie suficientă acoperirii cererii de produse agricole,

239
 vor fi atrase în circuit şi terenurile mai puţin fertile. Preţul
produselor agricole fiind determinat în funcţie de cheltuielile
efectuate pe terenurile cele mai puţin fertile, utilizatorii
terenurilor bune vor obţine unitatea de producţie cu costuri
mai mici şi vor obţine un venit denumit rentă diferenţială.
Renta care rezultă din diferenţa de fertilitate naturală a fost
denumită rentă diferenţială I, a cărei mărime este egală cu
diferenţa dintre preţul pieţei şi cheltuielile efectuate.
Nivelul rentei diferenţiale este influenţat şi de amplasarea
geografică a terenurilor faţă de piaţa de desfacere a produselor,
fiind mai avantajoase terenurile apropiate de piaţă. Efectuarea
de investiţii suplimentare în terenurile agricole, (instalaţii şi
mijloace de mecanizare, irigaţii, hidroamelioraţii ale
terenurilor desfundate, utilizarea îngrăşămintelor chimice
ş.a.) cu scopul creşterii randamentului pe unitatea de
suprafaţă agricolă şi reducerea costurilor pe unitatea de
produs determină existenţa rentei diferenţiale II. Obţinerea
acestei rente are la bază faptul că investiţiile succesive pe
aceeaşi suprafaţă de teren sau pe terenuri diferite determină o
inegalitate a costurilor cu care se realizează producţia. În
condiţiile prezenţei legii randamentelor neproporţionale,
investiţiile succesive în factorii de producţie muncă şi capital
pe aceeaşi unitate de suprafaţă determină creşterea producţiei
până la un nivel dincolo de care randamente scad. Creşterea
randamentelor investiţiilor implică scăderea costului unitar al
producţiei şi implicit obţinerea unui venit suplimentar (renta
diferenţială II) datorat vânzării producţiei la preţul
determinat de costul marginal.
Renta absolută • Renta absolută revine tuturor proprietarilor de terenuri,
indiferent de gradul de fertilitate şi de poziţia geografică a
acestora, ca recompensă pentru cedarea temporară a
dreptului de utilizare a pământului. Deci, orice teren agricol
care poate fi cultivat oferă o rentă, care provine din
insuficienţa producţiei faţă de cerere conducând la creşterea
preţurilor produselor agricole. Renta absolută este întâlnită şi
în industria extractivă şi în construcţii, obţinerea ei fiind
condiţionată de existenţa unei cereri de suficient de mari
pentru ca preţul să poată permite acoperirea cheltuielile

240
 marginale, obţinerea unui profit normal şi a rentei
absolute. Astfel, renta absolută este venitul care revine
proprietarului unui factor de producţie cu ofertă inelastică
(rar), în condiţiile în care cererea este superioară ofertei.
Renta de • Renta de monopol se referă la poziţia de monopol pe care o
monopol au unii întreprinzători. În agricultură, renta de monopol revine
proprietarilor de terenuri agricole care pot obţine de pe
terenurile deţinute produse cu calităţi de excepţie, foarte
căutate şi care pot fi vândute la preţuri de monopol. Aceste
preţuri cuprind pe lângă costul marginal, profitul normal,
renta absolută şi renta de monopol, nivelul acestora fiind
determinat de preferinţele consumatorilor pentru aceste
produse şi de oferta foarte limitată în raport cu cererea. Renta
de monopol poate fi obţinută şi prin existenţa unui monopol
creat artificial prin diminuarea forţată a unor suprafeţe de
terenuri şi renunţarea la cultivarea acestora sau distrugerea
cantităţilor excedentare ale producţiei care depăşeşte cererea,
reducerea importului de produse deficitare şi limitarea
introducerii progresului tehnic în agricultură. Renta de
monopol este prezentă şi în industria extractivă şi în
construcţii, în domeniile în care resursele naturale au
caracter de monopol.
Renta de raritate • Renta de raritate se obţine în cazul în care cererea pentru
un bun economic depăşeşte cu mult oferta, iar preţul creşte
peste valoarea marginală. Diferenţa dintre aceste două
variabile se numeşte rentă de raritate şi apare în situaţia în care
există resurse care să permită realizarea unei producţii ce
acoperă cererea, iar producţia se vinde la un preţ de
monopol, temporar până la restabilirea echilibrului.
Renta de abilitate • Renta de abilitate se obţine prin folosirea unor angajaţi
cu aptitudini excepţionale asigurând angajatorilor
obţinerea unor venituri suplimentare.
Renta de transfer • Renta de transfer se obţine prin modificarea utilizării
unui factor de producţie.
Renta • Renta consumatorului se referă la economiile pe care
consumatorului le-ar putea realiza un consumator dacă ar găsi pe piaţă
produse mai ieftine decât în mod normal.

241
Formarea rentei Formarea rentei funciare
funciare Renta funciară sau renta pământului reprezintă
principala formă de rentă, care se formează în agricultură şi
silvicultură. Aceasta reprezintă o sumă de bani plătită de
arendaş proprietarului funciar pentru dreptul de a exploata pe
termen limitat terenul acestuia. Renta financiară rezultă din
preţul ridicat al produselor agricole a căror cerere în creştere
se confruntă cu oferta inelastică datorată caracterului limitat
al pământului, principalul factor de producţie din agricultură.
Renta financiară reprezintă diferenţa dintre preţul de
vânzare al produsului agricol şi cheltuielile marginale la care
se adaugă profitul normal. Terenurile agricole se
caracterizează atât prin caracterul lor limitat ca întindere cât şi
prin diferenţa de fertilitate şi poziţie geografică faţă de
centrele de desfacere. Fertilitatea naturală este dinamică şi se
modifică sub impactul factorilor externi prin intermediul
activităţii umane care implică mijloace tehnice, chimice,
biologice ş.a., creându-se o fertilitate artificială a pământului.
Fertilitatea naturală împreună cu fertilitatea artificială
formează fertilitatea economică care se află sub influenţa
ştiinţei şi tehnicii. Insuficienţa ofertei în raport cu cererea de
produse agricole a determinat preluarea în circuitul agricol şi a
terenurilor mai puţin fertile caracterizate de un randament
scăzut. În acest context, la un consum egal de factori de
producţie pe unitatea de suprafaţă agricolă se obţin producţii
inegale, costul unitar fiind diferit de la o categorie de teren la
alta.
Renta va fi determinată ca diferenţă între venitul total şi
suma formată din consumul de factori de producţie şi profitul
normal. Profitul normal pe care îl ia în considerare
întreprinzătorul (arendaşul) este echivalent cu profitul pe
care l-ar obţine investind aceeaşi sumă de bani în alte
domenii de activitate. Renta reprezintă pentru
întreprinzătorul agricol (arendaş) un element de cost, o plată
pentru folosirea terenului, neexistând diferenţe între plata
rentei şi celelalte cheltuieli efectuate pentru achiziţionarea
îngrăşămintelor chimice, a maşinilor agricole, plata forţei de
muncă, a utilităţilor ş.a. Renta funciară primită de toţi

242
 proprietarii de terenuri, ca recompensă pentru cedarea
dreptului folosinţă şi uzufruct, indiferent de gradul de
fertilitate al acestuia este denumită rentă absolută. Renta
funciară obţinută ca rezultat a diferenţelor de fertilitate
naturală este denumită rentă diferenţială I, egală cu
diferenţa dintre preţul de piaţă determinat de costurile
marginale cu care se obţine producţie pe terenurile cu cea mai
slabă fertilitate şi costurile individuale.
Renta diferenţială I este influenţată şi de poziţia
terenurilor agricole faţă de pieţele de desfacere a produselor
agricole, de existenţa infrastructurilor rutiere şi feroviare
necesare. Astfel terenurile bune din acest punct de vedere vor
solicita întreprinzătorului cheltuieli de transport reduse
generând astfel venituri suplimentare care constituie parte
componentă a rentei diferenţiale I.
În cazul unei agriculturi de tip intensiv caracterizată
de investiţii importante de capital cu scopul de creştere a
randamentului pe unitatea de suprafaţă şi reducerea costului
unitar se obţine, în condiţiile vânzării producţiei la preţul
determinat de costul marginal, un profit suplimentar preluat de
proprietarii de terenuri sub formă de rentă diferenţială II.
Investiţiile succesive se pot efectua până la un nivel care
asigură o producţie suplimentară ce depăşeşte producţia
obţinută pe terenul marginal.
Obţinerea rentei diferenţiale constituie un motiv
important de negocieri între proprietarii de terenuri şi
arendaşi în legătură cu perioada de timp în care se arendează
terenul. Întreprinzătorii (arendaşii) care efectuează investiţii
ample doresc termene lungi de timp care să le ofere
posibilitatea recuperării acestora pe seama profiturilor
suplimentare previzionate a fi realizate. Proprietarii, doresc să
cedeze dreptul de utilizare şi uzufruct al pământului pe
termene reduse de timp pentru a avea posibilitatea
renegocierilor contractuale.
Preţul pământului Preţul pământului
Factor de producţie, pământul este obiect al
schimbului, tranzacţiilor de vânzare şi cumpărare la un
anumit nivel de preţ. Problema stabilirii preţului

243
 pământului a constituit o preocupare permanentă a
economiştilor de-a lungul timpului. Pământul ca factor
originar de producţie este un dar al naturii. În cazul în care
este atras în circuitul agricol, pământul nu mai este
considerat un dar la naturii deoarece se realizează ample
lucrări de amenajare şi pregătire a terenului, acesta
devenind de-a lungul generaţiilor pământ-capital. Acesta
cuprinde atât cheltuielile efectuate pentru menţinerea şi
ridicarea calităţilor sale productive cât şi numeroase
cheltuieli efectuate cu scopul păstrării şi conservării
ecosistemului agricol şi preîntâmpinarea apariţiei unor
dezechilibre. Acestea sunt cheltuielile de protecţie a
stratului fertil, de refacere a substanţelor minerale şi de
refacere a efectelor poluante ale desfăşurării activităţii
agricole.
Factori de Preţul pământului depinde de numeroşi factori a căror
influenţă a acţiune de manifestă direct sau indirect:
preţului • Raportul dintre cererea şi oferta de terenuri agricole.
pământului Factorul de producţie pământ fiind limitat, conferă ofertei de
terenuri agricole un caracter inelastic, nefiind sensibilă la
fluctuaţiile preţului pământului, acesta modificându-se în
funcţie de cererile agenţilor economici care doresc să
investească în sectorul agricol.
• Raportul dintre cererea şi oferta de produse agricole.
Creşterea cererii de produse agricole generează creşterea
preţului acestora, stimulând cererea de terenuri agricole şi
deci creşterea preţului acestora deoarece oferta de terenuri
agricole este inelastică. Agenţii economici sunt interesaţi de
achiziţionarea terenurilor agricole doar dacă preţul
acestora este scăzut. În situaţia în care preţul pământului este
ridicat, agenţii economici optează pentru preluarea terenurilor
agricole în arendă.
• Mărimea şi evoluţia rentei. Între nivelul rentei şi preţul
pământului există o relaţie de directă proporţionalitate, în
condiţiile manifestării dorinţei agenţilor economici de a
cumpăra terenuri agricole.
• Posibilitatea de folosire alternativă a terenurilor.
• Rata dobânzii bancare. Între preţul pământului şi nivelul

244
 ratei dobânzii bancare există o relaţie de inversă
proporţionalitate. Dacă preţul terenurilor este ridicat,
alternativa pe care o au la dispoziţie proprietarii de resurse
financiare o reprezintă depunerile la instituţiile financiar-
bancare sub formă de depozite.
• Îmbunătăţirea poziţiei terenurilor agricole.
Mărimea preţului Mărimea preţului pământului se determină ca raport
pământului între renta anuală capitalizată şi rata dobânzii bancară actuale
sau previzionate:
Preţul pământului = Renta anuală / Rata dobânzii.

Analiza 10.3. Analiza modificării veniturilor individuale

modificării Modificarea veniturilor individuale influenţează curba
veniturilor cererii în funcţie de natura bunurilor. Din acest punct de
individuale vedere distingem două tipuri de bunuri şi anume: normale şi
inferioare.
Bunurile normale Bunurile normale - sunt acelea pe care indivizii le
atrag mai mult în consum pe măsura creşterii veniturilor lor.
Curba cererii pentru un bun normal se va deplasa spre
dreapta, respectiv creşte cantitatea cerută atunci când
veniturile individuale cresc. Invers, când venitul individual
scade, curba cererii se va deplasa spre stânga, respectiv scade
cantitatea cerută.
Bunurile Bunuri inferioare - sunt acelea pe care indivizii le cer
inferioare atunci când nivelul veniturilor lor sunt mai reduse, decât
atunci când sunt mai mari. (De pildă s-a constatat că oamenii
care dispun de venituri mici mănâncă mai multă pâine şi
cartofi decât oamenii cu venituri ridicate). Faptele arată că
oamenii au tendinţa să reducă consumul la bunurile
inferioare, atunci când se înregistrează creşterea veniturilor
lor.
Paradoxul Giffen În cazul unor populaţii cu venit scăzut există anumite
bunuri economice şi, în special cele de strictă necesitate, dar
considerate de consumator ca “inferioare”, cum ar fi cartofii,
carnea cu os şi grăsime, pâinea neagră etc., la care creşterea
preţului nu mai determină reducerea cererii sau consumului
lor, ci, dimpotrivă, această creştere a preţului îi determină pe
consumatori să renunţe la consumul altor bunuri, de calitate

245
 mai bună dar mai scumpe, şi să le înlocuiască cu cele
inferioare, dar oricum relativ mai ieftine, chiar dacă şi preţul
lor a crescut. Prin urmare, cererea creşte când preţul creşte.
Când apare o creştere a veniturilor, consumatorul îşi va
îndrepta atenţia spre bunurile normale în detrimentul celor
inferioare.
Acest comportament aparent paradoxal este denumit
“Paradoxul Giffen”, după numele economistului englez care
a constatat o astfel de situaţie în Irlanda în secolul al XIX-lea,
unde ca urmare a creşterii generale a preţurilor produselor
agricole din cauza recoltelor slabe, ţăranii, sărăciţi şi-au
orientat resursele lor limitate spre procurarea cartofilor, cu
toate că preţul acestora a crescut, crescând cererea de cartofi.
Impactul Schimbările în suma de bani ce reprezintă venitul,
schimbării adesea cauzează alternative în ceea ce priveşte ce şi cât poate
venitului fi achiziţionat în schimbul banilor disponibili. Linia care
uneşte punctele echilibrului consumatorului în condiţiile
schimbării venitului se numeşte curba venitului pentru
consum. Când panta curbei venitului pentru consum este
pozitivă, produsul este un bun normal ceea ce înseamnă că
mai multe bunuri sunt cumpărate când există un nivel mai
ridicat al venitului decât atunci când acesta este mai redus.
Unele produse, numite bunuri inferioare, sunt acele bunuri
care se cumpără în cantitate mai mică atunci când venitul
creşte şi în acest caz panta curbei venitului pentru consum
este negativă.
Venitul şi efectul Când preţul unui produs se schimbă (considerăm
de substituit celelalte elemente ca rămânând constante), două forţe
acţionează în a determina consumatorul să schimbe cantitatea
de produse cumpărată. Să considerăm cazul scăderii preţului.
Aceasta va determina:
1. creştere a puterii de cumpărare, consumatorul are
posibilitatea de a cumpăra cantitate mai mare de produse sau
servicii;
2. scădere a preţului unui produs poate influenţa
consumatorul în a se orienta spre alte produse cu preţuri mai
ridicate.
Studiul efectelor de substituţie şi de venit se dovedeşte

246
 a fi util în studiul comportamentului consumatorului, ca
tehnică de dezvoltare a studiilor de marketing.
Venitul naţional Venitul naţional exprimă mărimea agregată a veniturilor
obţinute de proprietarii factorilor de producţie, în calitatea
lor de participanţi la producerea de bunuri economice şi se
calculează ca sumă a veniturilor obţinute de proprietarii
factorilor de producţie. În acest context, venitul naţional
reprezintă P.N.N. calculat la preţurile factorilor de producţie.
Venitul naţional se poate determina astfel:
V.N. = P.N.N. PR.P. - A - (I+S)
V.N. = P.N.N. PR.F. – A,
unde, A - amortizarea sau consumul de capital fix,
P.N.N. PR.P. -produsul naţional net calculat la preţurile pieţei,
P.N.N. PR.F. - produsul naţional net calculat la preţurile
factorilor de producţie, I - impozitele indirecte şi S -
subvenţiile de exploatare.
Agentul economic care contribuie la formarea venitului
naţionale se consideră că este orice firmă sau organ
guvernamental care produce bunuri economice sau servicii.
Nivelul de trai şi Nivelul de trai al populaţiei este un concept foarte
veniturile complex influenţat de numeroşi factori social-economici şi
populaţiei exprimă condiţiile de viaţă ale populaţiei, gradul de dezvoltare
culturală, a învăţământului, a ocrotirii sănătăţii populaţiei, a
deservirii populaţiei cu diferite servicii necesare unei vieţi
civilizate. La baza unui nivel de viaţă corespunzător
dezvoltării societăţii se află gradul de dezvoltare economică,
nivelul şi evoluţia produsului intern brut, politica bugetară
ş.a. Măsurarea nivelului de trai se realizează printr-un
sistem de indicatori care să permită o evaluare cât mai
exactă a bunăstării populaţiei şi a modului de variaţie a
acesteia. În literatura de specialitate, acest sistem de indicatori
se împarte în trei grupe: indicatori generali ai nivelului de trai,
indicatori care caracterizează direct nivelul de trai şi indicatori
ai efectelor nivelului de trai al populaţiei. Din acest sistem de
indicatori fac parte indicatorii veniturilor populaţiei, ai
consumului populaţiei şi indicele preţurilor de consum.

247
Indicatorii Indicatorii veniturilor populaţiei
veniturilor Veniturile totale obţinute de populaţie pot fi grupate
populaţiei astfel:
1. venituri din muncă şi veniturile factorilor de producţie:
• salariul din activitatea de bază (inclusiv sporuri,
premii);
• venituri din activităţile depuse pe cont propriu;
venituri din activităţi suplimentare;
• venituri obţinute din vânzarea produselor agricole;
• contravaloarea produselor consumate obţinute din
producţia proprie (autoconsum);
• venituri ale factorilor de producţie aflaţi în
proprietate: chirii, dividende, dobânzi, rente ş.a.
2. venituri din transferuri sociale:
• pensii;
• ajutoare de şomaj şi alocaţii de sprijin:
• alocaţii pentru copii;
• burse şcolare;
• alte venituri de asistenţă socială.
Salariul Salariul reprezintă principala sursă de venituri a
populaţiei, ştiindu-se că cea mai mare parte a populaţiei este
formată din salariaţi.
Salariul nominal Salariul nominal brut reprezintă totalitatea sumelor şi
brut avantajelor primite de angajat de la angajator, ca răsplată a
muncii depuse şi cuprinde drepturile băneşti şi în natură
pentru munca depusă (salariul propriu-zis), sporurile şi
indemnizaţiile acordate, sumele de bani plătite pentru timpul
nelucrat (concedii de odihnă, concedii medicale ş.a.) şi
premiile plătite salariaţilor din fondul de salarii, din profitul
net sau din alte surse. Acestea reprezintă drepturile
salariaţilor corespunzător cu legislaţia în vigoare şi în
conformitate cu contractele de muncă stabilite între angajat
şi angajator.
Salariul nominal Salariul nominal net reprezintă diferenţa dintre salariul
net nominal
brut şi totalitatea reţinerilor, în care se includ impozitul pe
salariu, contribuţia pentru pensia suplimentară, asigurările
sociale, contribuţia la fondul de şomaj.

248
Salariul real Salariul real din perioada actuală (curentă) este un
indicator cu ajutorul căruia se exprimă puterea de cumpărare
a salariului nominal în raport cu o perioadă de bază
(referinţă). Salariul real depinde direct proporţional de
salariul nominal net din perioada actuală şi invers
proporţional de indicele preţurilor de consum în perioada
curentă faţă de perioada de referinţă.

249
 CAPITOLUL 11

TESTE GRILĂ CU RĂSPUNSURI

11.1. Teste grilă

11.2. Răspunsuri

Teste grilă 11.1. Teste grilă

1. Unele dintre trăsăturile economiei de piaţă se află
printre cele care urmează:
a) nivelul de trai al întregii populaţii creşte permanent;
b) se reduce continuu gradul de poluare;
c) inflaţia se află permanent sub control;
d) raportul dintre cerere şi ofertă determină nivelul şi evoluţia
preţurilor;
e) concurenţa între producători şi între ofertanţi face ca
firmele care pot oferi la preţuri minime produse/servicii de
calitate să rămână pe piaţă.

2. Preţul de echilibru al unui bun economic este:

a) cel mai mare preţ de pe piaţă;
b) preţul fixat de cumpărător;
c) cel mai mic preţ de pe piaţă;
d) preţul la care cererea şi oferta satisfăcute relevă volumul
cel mai mare de vânzări şi cumpărări dintr-un anumit bun;
e) preţul stabilit de firma cea mai mare de pe piaţă.

3. Dacă pe piaţa unui bun economic cererea şi oferta

cresc, atunci noul preţ de echilibru:
a) poate să scadă;
b) poate să rămână constant;
c) poate să crească;
d) se stabileşte de către guvern;
e) depinde de gradul de creştere al cererii, respectiv ofertei
faţă de valorile iniţiale.

250
4. Dacă la creşterea cererii, când oferta este constantă,
preţul de echilibru creşte, atunci cantitatea de echilibru:
a) creşte;
b) scade;
c) nu este afectată în nici un fel;
d) se stabileşte din afara pieţei;
e) rămâne constantă.

5. Piaţa cu concurenţă de monopol se caracterizează prin:

a) oferta diversificată;
b) există un singur producător/ofertant pentru bunuri/servicii
care nu au înlocuitor;
c) existenta a foarte mulţi ofertanţi;
d) imposibilitatea celor care oferă de a stabili preţul;
e) o bună satisfacere a cererii la preţurile cele mai mici.

6. Care din următoarele caracteristici sunt proprii pieţei

cu concurenţă imperfectă?
a) asigura mari posibilităţi de satisfacere a cerinţelor
cumpărătorilor;
b) preţurile nu sunt impuse de producători;
c) cumpărătorii nu au nici o influenţă asupra preţurilor;
d) producătorii pot exercita influenţe individuale asupra
preţului;
e) nu sunt intervenţii din afara asupra mecanismelor
economiei de piaţă.

7. Utilitatea individuală reprezintă:

a. aprecierea pe care un individ o dă unui produs sau serviciu;
b. utilitatea pe care o are fiecare unitate din produsul sau
serviciul în discuţie;
c. utilitatea întregii cantităţi din produsul sau serviciul în
discuţie;
d. cantitatea de bunuri care satisfac un cumpărător;
e. utilitatea pe care o aduce întreaga cantitate de bunuri.

251
 8. Utilitatea marginală reprezintă:
a. utilitatea produselor foarte puţin căutate de consumatori;
b. utilitatea unei unităţi adiţionale din produsul sau serviciul
în discuţie;
c. utilitatea cantităţilor totale dintr-un produs care începe a fi
livrata pe piaţă;
d. utilitatea bunurilor-produselor sau serviciilor pe cale de
dispariţie;
e. utilitatea bunurilor-serviciilor sau bunurilor de pe pieţe mai
puţin căutate.

19. Pentru cererea de forma: P = 10 – Q, panta are

valoarea:
a. 10;
b. 1/10;
c. –10;
d. –1;
e. –1/10.

10. Pentru cererea de forma: P = 25000 – 1/5 Q, panta are

valoarea:
a. 25;
b. 1/25;
c. –5;
d. –1;
e. –1/5.

11. Pentru cererea de forma: P = 12 – 3 Q, panta are

valoarea:
a. 12;
b. –3;
c. –3/4;
d. 3;
e. –4.

12. La formarea costurilor variabile participă:

a) cheltuielile cu chiria unităţii economice;
b) cheltuielile cu transportul personalului la serviciu;

252
c) cheltuielile cu iluminatul sălii de protocol;
d) cheltuielile cu combustibilul utilizat în fabricaţie;
e) cheltuielile cu salariile personalului administrativ.

13. Costul marginal reprezintă:

a) cheltuielile efectuate pentru întreaga producţie obţinută;
b) sporul de cheltuieli determinat de creşterea producţiei în
ansamblu;
c) cheltuielile fixe şi variabile efectuate pentru obţinerea unei
unităţi de produs;
d) sporul de cheltuieli determinat de creşterea cu o unitate a
volumului producţiei;
e) costul determinat de transportul personalului muncitor.

14. Preţul de echilibru al unui bun economic este:

a) cel mai mare preţ de pe piaţă;
b) cel mai mic preţ de pe piaţă;
c) preţul la care cererea şi oferta satisfăcute relevă volumul
cel mai mare de vânzări şi cumpărări dintr-un anumit bun
economic;
d) preţul stabilit de ofertant;
e) preţul stabilit de cumpărător.

15. Când preţul unui produs, care poate înlocui produsul

X, scade, cererea pentru produsul X:
a. creşte;
b. scade;
c. rămâne neschimbată;
d. depinde de numărul locuitorilor din zonă;
e. depinde de gradul de educaţie al consumatorilor.

16. Când preţul unui produs, complementar produsului

X, creşte, cererea pentru produsul X:
a. creşte;
b. scade;
c. rămâne neschimbată;
d. depinde de gradul de educaţie al consumatorilor;
e. depinde de numărul locuitorilor din zonă.

253
 17. Metoda arcului de elasticitate se recomandă pentru
analiza elasticităţii în raport cu preţul, în cazul unei curbe
a cererii, când:
a. operăm cu funcţii continue;
b. operăm cu date discrete;
c. răspunsurile a şi b;
d. nici unul dintre răspunsurile a şi b;
e. când preţul scade.

18. O creştere a preţului unui produs în zona cu

elasticitate subunitară a cererii cu panta negativă face ca
venitul total să:
a. crească;
b. scadă;
c. rămână neschimbat;
d. nu pot afirma fără informaţii suplimentare;
e. depinde de producţie.

19. Când utilitatea totala creşte , utilitatea marginală este:

a. negativă şi crescătoare;
b. negativă şi descrescătoare;
c. zero;
d. pozitivă;
e. negativă.

20. Dacă funcţia cererii pentru un produs este Q = 840 –

0,5P şi preţul scade de la 48 u.m. la 38 u.m., cantitatea
cumpărată va creşte cu:
a. 0,5 unităţi;
b. 50 unităţi;
c. 5 unităţi;
d. 816 unităţi;
e. 821 unităţi.

21. Pentru oferta de mai jos, valoarea încasărilor din

vânzări la Q=150 KW vânduţi va fi:
P=1500 lei/kW

254
a. 235500 lei;
b. 252500 lei;
c. 225000 lei;
d. 220500 lei;
e. 225001 lei.

22. O firmă care vinde după cererea de piaţă: P=20-2Q,

va înregistra venit total maxim pentru valori ale lui Q
egale cu:
a. 5,50 unităţi;
b. 5,25 unităţi;
c. 5,05 unităţi;
d. 5,00 unităţi;
e. 10,0 unităţi.

23. Pentru oferta de gaz la P=4000 lei/m3, dacă preţul va

creste la 4500 lei/m3, pentru acelaşi consum Q=125m3,
venitul total înregistrat de regie va creşte cu:
a. 62000 lei;
b. 62500 lei;
c. 375000 lei;
d. 437000 lei;
e. 63000 lei.

24. Profitul unei firme după 5 luni, care vinde la

Pum=1122 RON/buc iar costul unitar mediu este de 1100
RON/buc, producţia lunară este 117 buc cu costuri fixe
totale 10296 RON, va fi:
a. 75 RON;
b. 74 RON;
c. 350 RON;
d. 2574 RON;
e. 1122 RON.

25. Pentru o firmă care vinde şi încasează pe baza legii

cererii: P =12 - 3Q, în cazul reducerii preţului de la
P=9 RON la P=6 RON, cifra de afaceri (venitul total):
a. scade de la valoarea 12 la valoarea 9;

255
 b. creşte de la valoarea 9 la valoarea 12;
c. creşte de la valoarea 8 la valoarea 10;
d. scade cu 12,5%;
e. creşte cu 34%.

26. Venitul total scade (când se calculează pe baza unei

cereri cu panta negativă) atunci când:
a) preţul scade în timp ce elasticitatea cererii în raport cu
preţul este < 1;
b) preţul scade în timp ce elasticitatea cererii în raport cu
preţul este >1;
c) preţul rămâne constant la elasticitate a cererii în raport cu
preţul > 1;
d) preţul rămâne constant la elasticitate a cererii în raport cu
preţul <1;
e) nici unul din răspunsurile precedente.

27. Valoarea maximă a producţiei Q=L2 + 5LK + 4K2,

(unde: L - forţa de munca iar K - capitalul) în condiţii de
optim, când costurile totale au valoarea 1000 RON, iar PL
=5 RON si PK =10 RON, va fi:
a. 45000 unităţi;
b. 10000 unităţi;
c. 46000 unităţi;
d. 45500 unităţi;
e. 42500 unităţi.

28. Pentru a produce bunuri economice, o societate

comercială face următoarele cheltuieli cu factorii de
producţie:
- materii prime şi materiale ..................1000 u.m.
- combustibil şi energie ........................2000 u.m.
- amortizarea capitalului fix ................….500 u.m.
- salarii şi asimilate ............................….3000 u.m.
Ponderea costurilor materiale în costul producţiei este de:
a. 53,8% (cu aproximaţie);
b. 46,1% (cu aproximaţie);
c. circa 7,7%.;

256
d. exact 55%;
e. 53%.

29. Pentru o firmă care are cheltuielile cu amortizarea CA

= 625 u.m., vinde produsul cu preţul mediu de 10
u.m./buc, are alte cheltuieli fixe ACF = 1875 u.m. şi
cheltuielile variabile pe unitatea de produs (în medie)
Cvm = 7,50 u.m., capacitatea nominală de producţie este
1250 buc/an, pragul de rentabilitate se atinge pentru:
a. 800 bucăţi;
b. 2000 bucăţi;
c. 1000 bucăţi;
d. 1500 bucăţi;
e. 1200 bucăţi.

30. Pentru o firmă care are cheltuielile cu amortizarea CA

= 275 u.m., vinde produsul cu preţul unitar mediu de 2000
u.m./buc, are alte cheltuieli fixe ACF = 4725 u.m. şi
cheltuielile variabile pe unitatea de produs Cv = 1000
u.m., realizarea unui profit de 1.000.000 u.m. presupune
vânzarea a:
a. 1000 bucăţi;
b. 1050 bucăţi;
c. 2000 bucăţi;
d. 1005 bucăţi;
e. 1500 bucăţi.

31. Rata profitului relevă:

a) gradul de rentabilitate cu care este folosit (utilizat)
capitalul;
b) diferenţa dintre venituri şi cheltuieli (costuri);
c) proporţia în care venitul se împarte între posesorul
capitalului şi posesorii altor factori de producţie;
d) gradul de rentabilitate cu care a fost consumată forţa de
muncă;
e) capacitatea de concurenţă a unei societăţii comerciale,
aceasta fiind direct proporţională cu rata profitului.

257
 32. Elasticitatea şi panta curbei cererii:
a. se calculează pornind de la mărimea pieţei;
b. se calculează cu aceleaşi formule;
c. dau indicaţii diferite despre cerere;
d. dau aceleaşi indicaţii despre cerere;
e. ambele au legătura cu derivata curbei cererii în punctul
unde se calculează.

33. Pentru o firmă care vinde după cererea P = 10 - 0,5Q,

când CTF = 1000 RON, CTV = -2,5Q² + 1/6Q³, valoarea
lui Q pentru care costul marginal este egal cu venitul
marginal este:
a. 16;
b. 36;
c. 5;
d. 10;
e. 15.

34. Pentru firma care are costurile fixe în valoare de 30

RON, costurile variabile date de legea: -120Q - 5Q² +
1/3Q³, iar cererea de piaţă de forma: P = 127 - 2Q,
valoarea cantităţii vânduta pentru care se va realiza profit
maxim va fi:
a. 19;
b. 38;
c. 19,5;
d. 19,8;
e. 22.

35. Daca costul total se modifica după legea: 550 + 9Q –

0,15Q² + 0,005Q³, costul marginal va fi minim pentru:
a. Q = 5;
b. Q = 15;
c. Q = 10;
d. Q = 20;
e. Q = 0,5.

258
36. Pentru funcţia de producţie Q = 21X + 9X² – X³ ,
producţia marginală are valoarea maximă pentru:
a. X = 18;
b. X = 3;
c. X = 6;
d. X = 9;
e. X = 3,5.

37. Pentru cererea P =12 - 3Q, elasticitatea în raport cu

preţul, când P=2 va fi:
a. supraunitară;
b. perfect elastică;
c. – 0,2;
d. perfect inelastică;
e. nu se poate calcula.

38. Pentru o firmă care vinde pe o piaţă după cererea: P =

30-1/2Q, o creştere a ofertei de la P = Q + 20 la P = Q + 10
va avea ca efect o creştere a venitului total cu:
a. 311,2;
b. 177,8;
c. 20/3;
d. 1200/9;
e. 40/3.

39. Ponderea cheltuielilor cu salariile în totalul costului

producţiei, care are următoarea structură:
- materii prime..................................................... 800.000 u.m.
- materii auxiliare................................................ 20.000 u.m.
- energie............................................................ ..100.000 u.m.
- salarii.............................................................. .150.000 u.m.
- amortizare........................................................ 45.000 u.m.
- contribuţii asigurări sociale şi ajutor şomaj... 30.000 u.m.,
este:
a) 150000 u.m. (15,72%);
b) 180000 u.m. (15,72%);
c) 180000 u.m. (17,00%);
d) 170000 u.m. (15,72%);

259
 e) 180000 u.m. (16%).

40. O firmă produce după o funcţie de producţie, Q = f

(L,C), dependenta de două variabile de intrare: L - forţa
de muncă respectiv, C - capitalul. Va consuma diferite
cantităţi din cele două categorii de factori de producţie,
pentru care va realiza diferite valori ale producţiei după
relaţia:
Q = 20L + 65C - 0,5L2 - 0,5C2,
În condiţiile în care:
Costurile totale sunt:…………………..CT = 2200 Euro,
Preţul unităţii de forţă de muncă:……..PL = 20 Euro,
Preţul unităţii de capital:……………….PC = 50 Euro.
Producţia maxima în condiţiile consumului minim de
factori de producţie va fi:
a. 1950 unităţi;
b. 1980 unităti;
c. 2000 unităţi;
d. 1940 unităţi;
e. 1590 unităţi.

41. Pentru o firmă care are cheltuielile fixe (CFT) egale cu

500.000 Euro, vinde produsul cu preţul unitar mediu de 2
Euro/buc, iar cheltuielile variabile totale (CVT) = 1,25 · Q
EURO, un profit de 100.000 Euro se obţine daca se vor
vinde:
a. 750.000 buc;
b. 900.000 buc;
c. 850.000 buc;
d. 800.000 buc;
e. 1000.000 buc.

42. Pentru o firmă care are cheltuielile fixe totale (CFT)

egale cu 300.000 Euro, are cheltuielile variabile medii pe
unitatea de produs Cvm = 10 Euro, capacitatea nominală
de producţie este 72.000 buc/an, dacă s-ar vinde toată
producţia realizată, la preţul unitar de 15 Euro, pragul de
rentabilitate s-ar atinge după o perioadă de:

260
a. 2,4 ani;
b. 2,4 luni;
c. 10 luni;
d. 2 ani şi 4 luni;
e. 2 ani.

43. Care din afirmaţiile de mai jos sunt corecte, în

legătură cu caracterul limitat al resurselor?
a. Resursele limitate reprezintă o permanenţă a existenţei
sociale;
b. Pe măsura dezvoltării nivelului tehnic şi tehnologic, pe
baza progresului cunoaşterii umane, se renunţă la unele
resurse şi se solicită altele;
c. Caracterul limitat al resurselor defineşte o situaţie
caracteristică doar ţărilor care au condiţii naturale vitrege, cu
insuficiente bogăţii naturale;
d. Limitarea resurselor este o realitate pentru orice ţară care
cunoaşte situaţii de criză economică şi convulsii sociale;
e. Pe măsura dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, este ameliorat
caracterul limitat al resurselor, dar nu este posibilă eliminarea
lui.

44. Care din sensurile sintagmei "resursele sunt limitate"

enunţate mai jos sunt corecte?
a. Nici un agent economic nu poate avea la dispoziţie, la un
moment dat, toate mijloacele necesare satisfacerii trebuinţelor
sale;
b. Nici o ţară nu-şi poate asigura integral factorii de producţie
necesari pentru a obţine cantitatea de bunuri economice
cerute de nevoile existente;
c. Nevoile, în continuă schimbare, transformare, presupun
antrenarea de noi resurse;
d. Pe măsura dezvoltării societăţii, are loc creşterea şi
diversificarea resurselor, dar aceasta nu are loc pe măsura
creşterii nevoilor;
e. Nici unul din cele de mai sus.

261
 45. Microeconomia presupune:
a. Studiul în amănunt al fenomenelor economice;
b. Fundamentează soluţiile pentru introducerea eficientă a
progresului tehnic;
c. Presupune aplicarea instrumentelor de analiză economică la
nivel de firmă;
d. Realizarea schimbului de mărfuri între agenţii economici
de acelaşi profil;
e. Aplicarea programelor politice de guvernare.

46. Nevoile umane sunt:

a. Regenerabile şi neregenerabile;
b Biologice şi sociale;
c. Elementare şi complexe;
d. De bază şi superioare;
e. Nelimitate şi în continuă schimbare.

47. Activitatea economică presupune:

a. Numai activitatea de producţie;
b. Transformarea resurselor spre a satisface nevoi, în condiţii
de eficienţă;
c. Numai activitatea de comerţ;
d. Numai activităţile de distribuţie;
e. Numai activităţile contabile.

48. Raporturile dintre oamenii care participă la

activitatea economică au anumite motivaţii astfel:
a. dorinţa;
b. voinţa;
c. simpatie;
d. interese;
e. acoperirea (satisfacerea trebuinţelor).

49. Care din următoarele activităţi reprezintă munca?

a. comercializarea bunurilor economice;
b. generarea (producerea) bunurilor economice;
c. consumul personal de bunuri economice;
d. transportul bunurilor economice;

262
e. industrială, agricolă, de telecomunicaţii etc.

50. Care din următoarele enunţuri redau cel mai corect

conţinutul eficienţei economice?
a. a produce şi a vinde cât mai multe bunuri economice;
b. a reduce consumurile, a economisi;
c. rentabilitate (beneficiu) cât mai mare;
d. venituri mai mari decât cheltuielile;
e. a satisface un volum de nevoi tot mai mare şi mai
diversificate, cu resurse limitate.

51. Putem spune despre resurse că:

a. sunt ceea ce serveşte pentru consum;
b. sunt factorii de producţie de genul munca;
c. sunt bunurile necesare existenţei unei pieţe;
d. sunt elemente sau combinaţii de elemente naturale sau
create de oameni, care pot fi folosite în activitatea economică;
e. ceea ce se găseşte în natură.

52. A spune că resursele sunt limitate, înseamnă a spune

că:
a. scad permanent;
b. sunt insuficiente în raport cu nevoile, la un moment dat şi
pe o perioadă de timp;
c. cresc mai încet decât nevoile;
d. sunt neregenerabile;
e. nu pot fi înlocuite cu alte resurse.

53. Următoarele trăsături nu sunt proprii economiei de

piaţă?
a. preponderenta proprietăţii private;
b. libertatea economica (libera iniţiativă);
c. libertatea preturilor;
d. libertatea comerţului;
e. administrarea preturilor de către guvern.

54. La 31 decembrie, în evidenta contabilă a unei societăţi

comerciale este prevăzută următoarea situaţie:

263
 - sume în contul bancar ...................................…..1mil.u.m.
- sume în casierie, reprezentând drepturi de salarii
neridicate....................................................……....10mil.u.m.
- maşini şi utilaje ..............................................….19mil.u.m.
- materii prime, materiale, combustibil ...............8mil.u.m.
- tehnică electronică de calcul şi programele
corespunzătoare necesare dirijării producţiei .....2mil.u.m.
- produse finale aflate în stoc..............................…3mil.u.m.
Care din sumele de mai jos reflectă corect expresia
monetară a capitalului tehnic?
a. 29 mil. u.m.;
b. 24.010 mil. u.m.;
c. 21.010 mil.u.m.;
d. 23 mil.u.m.;
e. 22 mil. u.m.

55. Care din elementele de mai jos nu se includ în

capitalul fix al unei firme?
a. mijloacele de transport de care dispune;
b. programele de calculator;
c. magaziile şi antrepozitele;
d. maşinile şi utilajele folosite în procesul tehnologic;
e. maşinile şi utilajele pe care le-a produs şi care se află în
stoc, ca produse finite destinate vânzării.

56. Care din elementele de mai jos fac parte din capitalul
circulant?
a. mijloacele de transport public;
b. resursele băneşti ale unei instituţii de învăţământ;
c. grâul pentru însămânţat;
d. calculatoarele deţinute de instituţiile de învăţământ public;
e. materiile prime, combustibilul şi apa consumate de
societăţile comerciale.

57. Capitalul fix are ca elemente componente?

a. costurile fixe;
b. costurile variabile;
c. salariile;

264
d. costul marginal;
e. nici unul din răspunsurile de mai sus.

58. Capitalul circulant include în componenţa sa:

a. costul producţiei;
b. salariile;
c. costul unitar;
d. preţul mărfii;
e. nici unul din răspunsurile de mai sus.

59. Care din următoarele elemente sunt incluse în

categoria de capital tehnic?
a. materia primă;
b. maşini, instalaţii şi utilaje, implicate în obţinerea unor
bunuri economice (materiale, servicii, informaţii) destinate
vânzării;
c. combustibilul;
d. materialele auxiliare;
e. salariile.

60. Piaţa este cea care asigură reglarea progresului tehnic

deoarece:
a. compară diferite performanţe tehnice şi tehnologice;
b. reţine performanţele ce permit realizarea unor costuri mai
mici;
c. evidenţiază compatibilitatea criteriilor economice cu cele
de ordin social şi ecologic;
d. intrările şi ieşirile sunt condiţionate de efectele promovării
progresului tehnic;
e. selectează competitorii pe bază de competitivitate.

61. Raportul dintre factorii de producţie şi resurse este:

a. supraunitar?
b. unitar?
c. subunitar?
d. resursele şi factorii de producţie reprezintă realităţi diferite
şi ele nu se pot compara din punct de vedere cantitativ;
e. nici unul din răspunsurile de mai sus.

265
 62. Într-un sistem economic bazat pe economia de piaţă,
scopul final al producţiei este:
a. satisfacerea nevoilor de consum ale populaţiei;
b. asigurarea locurilor de munca pentru populaţia aptă;
c. obţinerea unor câştiguri cât mai ridicate de către
întreprinzători;
d. de a realiza bunuri şi servicii de calitate la preţuri
competitive;
e. de a vinde cât mai mult în condiţii de profitabilitate.

63. Sub aspect economic capitalul fix se deosebeşte de

capitalul circulant prin:
a. modul în care participă la actele de producţie;
b. modul în care se consumă;
c. forma pe care o îmbracă;
d. participă la un ciclu de producţie;
e. se consumă în timp.

64. Care din criteriile de mai jos se află la baza împărţirii

capitalului în fix şi circulant?
a. modul în care participă la activitatea economică;
b. modul în care se consumă;
c. modul în care se înlocuiesc;
d. forma materială;
e. nici unul din răspunsurile de mai sus.

65. Dimensiunile unei activităţi economice oarecare într-o

economie de piaţă depind de:
a. raportul dintre cerere şi ofertă;
b. natura factorilor de producţie utilizaţi;
c. libera iniţiativă;
d. nivelul salariilor;
e. calitatea factorilor de producţie folosiţi.

66. Firma A a produs în anul 2004 un număr de 800 buc.

produse finite, având următoarele cheltuieli de producţie:
- materii prime.................................................200.000 u.m.

266
- mat. auxiliare..................................................10.000 u.m.
- combustibil, energie, apă.................................30.000 u.m.
- salarii................................................................50.000 u.m.
din care 10% salarii fixe
- amortizare capital fix........................................15.000 u.m.
- cheltuieli cu chirii, iluminat, încălzire..............20.000
u.m.
Firma dublează producţia în anul 2005, în condiţiile când
costurile variabile cresc direct proporţional cu producţia.
Costul producţiei în cei doi ani (2004 si 2005) va fi:
a. 300000 u.m. respectiv 600000 u.m.;
b. 320000 u.m. respectiv 600000 u.m.;
c. 325000 u.m. respectiv 600000 u.m.;
d. 325000 u.m. respectiv 610000 u.m.;
e. 300000 u.m. respectiv 610000 u.m.

67. Pentru a obţine zilnic 1000 bucăţi din bunul "X", un

agent economic cheltuieşte:
- materii prime................................. .50.000 u.m.
- materii auxiliare............................. 11.000 u.m.
- amortizare capital fix....................... 4.000 u.m.
- salarii................................................20.000 u.m.
din care 10% salarii ale personalului administrativ
- alte cheltuieli materiale....................5.000 u.m.
Daca preţul de vânzare al mărfii este de 150 u.m. bucata,
valoarea producţiei zilnice (QP) va fi:
a.105000 bucăţi;
b.115000 bucăţi;
c.125000 bucăţi;
d.155000 bucăţi;
e. 150000 bucăţi.

68. Valoarea cheltuielilor cu salariile (CS) în totalul

costului producţiei (CT) care are următoarea structură:
- materii prime................................................... 800.000 u.m.
- materii auxiliare................................................ 20.000 u.m.
- energie.............................................................. 100.000 u.m.
- salarii.................................................................150.000 u.m.

267
 - amortizare......................................................... 45.000 u.m.
- contribuţii asigurări sociale si ajutor şomaj....30.000 u.m.
va fi:
a. 108000 u.m.;
b. 100000 u.m.;
c. 18000 u.m.;
d. 180000 u.m.;
e. 185000 u.m.

69. Care din enunţurile de mai jos corespund costului

marginal?
a. cheltuielile efectuate pentru întreaga producţie obţinută;
b. sporul de cheltuieli determinat de creşterea producţiei;
c. cheltuielile fixe şi variabile efectuate pentru obţinerea unei
unităţi de produs;
d. sporul de cheltuieli determinat de creşterea cu o unitate a
volumului producţiei;
e. toate răspunsurile de mai sus.

70. Dinamica costurilor variabile în raport cu dinamica

producţiei se afla în relaţie:
a. de egalitate;
b. inversă;
c. matematică de adunare;
d. de proporţionalitate;
e. matematică de înmulţire.

71. Când producţia creşte cu o unitate atunci?

a. costurile fixe cresc cu aceeaşi unitate;
b. costurile variabile se modifică;
c. valoarea capitalului fix rămâne constantă;
d. costurile totale sunt constante;
e. toate răspunsurile de mai sus sunt corecte.

72. Costul unitar (mediu) va fi influenţat de:

a. productivitatea muncii;
b. preţul resurselor consumate;
c. numărul de maşini folosite;

268
d. eficienţa utilizării resurselor;
e. numărul de muncitori.

73. Productivitatea marginală a unui factor de producţie

este:
a. numărul de unităţi dintr-un factor de producţie ce revine la
o unitate de producţie;
b. sporul de producţie ce revine la creşterea cu o unitate a
unui factor de producţie, în condiţiile în care ceilalţi rămân
neschimbaţi;
c. producţia maximă ce se obţine prin creşterea factorilor de
producţie;
d. producţia medie la hectar;
e. numărul lucrărilor efectuate de un muncitor pe durata unei
zile.

74. Un întreprinzător cunoaşte că preţul unitar la

bunurile pe care le vinde este de 100 u.m./buc. Costurile
fixe (CF) la societatea comercială sunt de 60.000 u.m., iar
costurile variabile pe unitatea de produs (CVM) sunt de
30 u.m.
Cantitatea de bunuri realizata si vândută pentru a obţine
un profit total brut (Pr) de 80.000 u.m. este:
a. 850 u.m.;
b. 578,14 u.m.;
c. 857,14 u.m.;
d. 875,14 u.m.;
e. 800,14 u.m.

75. La o societate comercială costurile fixe (CF) sunt de

300.000 u.m. iar cele variabile pe unitatea de produs
(CVM) de 50 u.m. Din vânzarea bunurilor economice s-a
obţinut suma de 900.000 u.m., din care 100.000 u.m. profit
(Pr). Cantitatea de bunuri economice produse şi
vândute(Q) pentru a obţine acest profit va fi:
a. 10000 u.m.;
b. 1000 u.m.;
c. 100 u.m.;

269
 d. 1000000 u.m.;
e. 100000 u.m.

76. La o societate comercială costurile fixe (CF) sunt de

500.000 u.m. iar cele variabile pe unitatea de produs
(CVM) de 50 u.m. Din vânzarea bunurilor economice s-a
obţinut suma de 900.000 u.m., din care 100.000 u.m. profit
(Pr).
Nivelul rentabilităţii va fi:
a. 11,5%;
b. 10,12%;
c. 12,5 %;
d. 15,12%;
e. 11,15%.

77. Costul total al producţiei dintr-o fabrică la un nivel de

producţie de 1000 unităţi/zi, este de 4900 u.m. Dacă
producţia se reduce cu o unitate (la un total de 999
unităţi), costul total devine 4890 u.m. În cadrul acestui
volum de producţie:
a. costul mediu depăşeşte costul marginal;
b. costul mediu şi costul marginal sunt aproximativ egale;
c. costul marginal depăşeşte costul mediu;
d. nu se poate face comparaţie între costul marginal şi costul
mediu întrucât informaţia furnizată nu este suficientă pentru a
determina costul mediu;
e. costul total nu poate fi schimbat aşa cum prevede
problema.

78. Într-o fabrică, costul mediu este de 2 u.m. la 400

unităţi de producţie săptămânală şi de 2,50 u.m. la 500
unităţi de producţie. În cazul creşterii producţiei între
limitele de 400 şi 500 unităţi, costul mediu trebuie:
a. să crească;
b. să scadă;
c. să rămână constant;
d. poate să crească, să scadă sau ambele, dar nu poate să
rămână constant între cele doua limite;

270
e. nici unul de răspunsurile precedente.

79. În condiţiile în care costurile variabile totale cresc mai

repede decât producţia, rezultând un spor al costurilor
variabile unitare superior volumului absolut cu care scad
costurile fixe unitare, arătaţi care din consecinţele de mai
jos sunt adevărate:
a. costul unitar şi costul marginal cresc;
b. costul unitar şi costul marginal scad;
c. costul unitar şi costul marginal sunt constante;
d. costul unitar creşte, iar costul marginal scade;
e. costul unitar creşte, iar costul marginal este constant.

80. O societate comercială dispune de un capital tehnic de

200 milioane, din care 80% capital fix, cu o durată de
funcţionare de 4 ani. Capitalul tehnic consumat anual
este, în expresie valorică, de:
a. 80 mil.u.m.;
b. 50 mil.u.m.;
c. 20 mil.u.m.;
d. 40 mil.u.m.;
e. 10 mil.u.m.

81. O societate comercială produce şi comercializează în

anul To, 1000t din bunul "X" ceea ce ocazionează
următoarele cheltuieli:
- salarii = 10.000 u.m., din care 30% sunt pentru
personalul plătit în raport de timpul lucrat;
- capital fix = 1 milion u.m., durata de funcţionare fiind de
10 ani;
- capital circulant = 200.000 u.m., din care 90% depinde
de volumul de activitate.
Daca în T1 volumul producţiei s-ar mări cu 10%,
costurile ar spori cu 30%. Ştiind că preţul = 370 u.m./t,
mărirea producţiei:
a. se justifică deoarece costul unitar în T1 este superior
preţului;
b. se justifică deoarece costul marginal este mai mare ca

271
 preţul pieţei;
c. nu se justifică deoarece costul unitar sporeşte în T1 fata de
T0, diminuându-se, în orice situaţie, profitul total;
d. nu se justifică deoarece costul marginal şi costul mediu
depăşesc preţul pieţei iar profitul este negativ (pierdere);
e. nu se justifică deoarece costul marginal este mai mare
decât costul mediu din T1.
Argumentaţi soluţia considerată corectă.

82. Efectele tehnologiei asupra producţiei unei firme sunt:

a. scade producţia raportată la variabilele de intrare;
b. creşte eficienţa utilizării energiei;
c. creşte eficienţa utilizării resursei umane;
d. cu angajaţi mai puţini se obţin producţii mai mari sau la
aceleaşi valori;
e. cu acelaşi număr de angajaţi se obţine producţie mai mare.

83. Producţia totală este maximă unde:

a. producţia marginală este zero;
b. producţia medie este zero;
c. producţia medie şi cea marginală sunt maxime;
d. producţia medie şi cea marginală sunt zero;
e. producţia marginală trece spre valori negative.

84. Pentru variabilele de intrare cu valori peste cea

corespunzătoare producţiei maxime se întâmplă
următoarele:
a. producţia totală începe să crească;
b. producţia totală rămâne constantă;
c. producţia marginală devine pozitivă;
d. producţia totală începe să scadă;
e. producţia marginală devine negativă.

85. Profitul este maxim acolo unde:

a. concurenţa este oligopol;
b. există un singur ofertant;
c. firma nu are concurenţi;
d. veniturile marginale egalează costurile marginale;

272
e. veniturile totale sunt egale cu costurile totale.

86. Trecerea de pe pierderi pe profit depinde de:

a. nivelul tehnologic şi capacitatea de producţie a firmei;
b. costurile variabile medii unitare;
c. preţul unitar mediu;
d. eficienţa utilizării resurselor;
e. nivelul concurenţei pe piaţa unde acţionează firma.

87. Valoarea profitului în funcţie de vânzări şi cheltuieli

totale depinde de:
a. ritmul de creştere al vânzărilor;
b. calificarea personalului administrativ;
c. calificarea personalului direct productiv;
d. nivelul investiţiilor;
e. numărul agenţilor de vânzări.

88. Pragul de rentabilitate arată:

a. valoarea producţiei realizata şi vânduta pentru care profitul
este zero;
b. valoarea producţiei realizata şi vândută pentru care venitul
total este egal cu costul total;
c. valoarea producţiei realizată şi vândută pentru care venitul
total depăşeşte costul total;
d. valoarea producţiei realizată şi vândută pentru care venitul
total este mai mic decât costul total;
e. toate variantele anterioare sunt adevărate.

89. Intervalul de timp în care o întreprindere trece de pe

pierdere pe profit depinde de:
a. numărul personalului auxiliar;
b. numărul personalului administrativ;
c. productivitatea muncii;
d. eficienţa utilizării energiei;
e. eficienţa utilizării materiei prime şi materialelor.

90. Pe o piaţă cu cererea P = 20 - 2Q are loc o creştere a

ofertei de la P = 2Q la P = 2Q - 4 echilibrul se va stabili la

273
 valorile:
a. PE = 6, QE = 8;
b. PE = 8, QE = 6;
c. PE = 7, QE = 6;
d. PE = 6, QE = 7;
e. PE = 9, QE = 6.

91. Pentru o firmă la care cheltuielile cu amortizarea sunt

de 250 Euro, alte cheltuieli fixe sunt de 50 Euro, vinde
produsul cu preţul mediu de 18 Euro, ştiind că consumă,
în medie, pentru fiecare unitate de bun realizată 15 Euro,
capacitatea anuală de producţie este de 2500 bucăţi, în
vederea obţinerii unui profit de 150.000 Euro va trebui să
producă şi să vândă:
a. Q = 50010;
b. Q = 50200;
c. Q = 50150;
d. Q = 50100;
e. Q = 50000.

92. Dacă pentru un segment de consumatori cu venituri

mici şi stabile (la limita subzistenţei), are loc o creştere a
preţurilor la bunurile de strictă necesitate, şi cantitatea
cumpărata din aceste bunuri creşte, bunurile intră în
categoria:
a. bunuri normale;
b. bunuri inferioare;
c. bunuri Giffen;
d. bunuri de calitate superioară;
e. bunuri de calitate inferioară.

93. Când utilitatea totala creşte, utilitatea marginală este:

a. negativă şi crescătoare;
b. negativă şi descrescătoare;
c. zero;
d. pozitivă;
e. constantă.

274
94. Se dă piaţa: P = 10 - 1,2Q respectiv, P = 2 + 0,8Q. Dacă
oferta creşte la P = Q - 1, preţul va scădea cu:
a.1,2 unităţi;
b.1,3 unităţi;
c.1,1 unităţi;
d.1,4 unităţi;
e.1,25 unităţi.

95. Dacă I este venitul consumatorului, Px - preţul

bunului X, Py - preţul bunului Y iar X şi Y reprezintă
cantităţile din cele două bunuri, atunci egalitatea
raporturilor: MUX / PX = MUY / PY arată:
a. eficienţa maximă;
b. productivitatea maximă;
c. sunt adevărate răspunsurile a şi b;
d. profitul;
e. echilibrul consumatorului.

96. Rata de saturaţie a pieţei pentru un bun cu utilitatea

totală UT = 130X - 2,5X² este:
a. 25;
b. 26;
c. 130;
d. 5;
e. 2,5.

97. Rata de saturaţie a pieţei pentru un bun cu utilitatea

totală UT = -1/10Q³ + 3/2Q² + 5Q este:
a. 5;
b. 38,72;
c. 12;
d. 34,35;
e. 11,45.

98. Relaţiile dintre economia naţională şi întreprinderi se

referă la:
a. impunerea de către guverne a planului de dezvoltare;
b. impunerea echipei manageriale;

275
 c. întreprinderea este componenta fundamentală a economiei
naţionale, celula sa de bază;
d. asigurarea de către guverne a resurselor de materii prime;
e. administraţia locală va asigura pieţe de desfacere pentru
produsele întreprinderii.

99. Raţionalitatea şi eficienţa economică la nivel de

întreprindere constă din:
a. realizarea unui profit cât mai mare indiferent pe ce căi;
b. fiecare agent economic urmăreşte să determine acel nivel al
producţiei care îi maximizează câştigul (profitul), sau, ceea ce
este echivalent, să minimizeze costurile sau să realizeze un
profit maxim pentru un nivel dat al producţiei;
c. realizarea unei cifre de afaceri maximă;
d. reducerea pierderilor prin scăderea numărului de personal;
e. realizarea de produse de foarte bună calitate.

100. Economia întreprinderii ca ştiinţă şi disciplină

aplicativă are ca obiect de studiu:
a. aplicarea principiului fundamental al maximizării profitului
în unităţile economice constituite în acest scop;
b. asigurarea locurilor de muncă pentru toată populaţia
indiferent de etnie;
c. deschiderea de noi locuri de muncă;
d. reducerea consumului de metale rare;
e. reducerea consumului de combustibili fosili.

101. Teoriile moderne despre întreprindere pun accentul

pe:
a. reducerea personalului direct productiv;
b. importul de materii prime;
c. exportul de materii prime;
d. munca în echipă care conduce la creşterea productivităţii
muncii;
e. exportul de produse în orice condiţii.

102. Principalele caracteristici ale întreprinderii în

economia de piaţă sunt:

276
a. asigură proprietatea privată;
b. asigură locuri de muncă;
c. este o unitate economică si de producţie, este o celulă a
societăţii, este un centru de decizie economică;
d. asigură egalitatea între angajaţi indiferent de calificare;
e. reduce poluarea.

103. Întreprinderea ca subiect al gestiunii economice este:

a. organizaţie dependentă de guvern;
b. organizaţie dependentă de stat;
c. organizaţie dependentă de politicieni;
d. organizaţie economică neautonomă;
e. organizaţie economică autonomă.

104. Principiile care stau la baza întreprinderii economice

libere sunt:
a. principiul autonomiei economice şi funcţionale; principiul
maximizării profitului;
b. principiul dependenţei de stat;
c. principiul dependenţei de guverne;
d. principiul dependenţei de politic;
e. principiul dependenţei de piaţă.

105. Mediul ambiant al întreprinderii este:

a. mediul geografic;
b. un ansamblu de factori eterogeni – de natura economică,
socială, politică, ştiinţifico-tehnică, juridică, geografică,
demografică, factori naturali etc.;
c. mediul politic;
d. mediul social;
e. mediul natural.

106. Relaţiile întreprindere – piaţă se realizează prin:

a. intermediul banilor lichizi;
b. intermediul banilor scripturali;
c. intermediul bonurilor de valoare;
d. intermediul angajaţilor;
e. furnizorii de mărfuri, prestatorii de servicii, furnizorii forţei

277
 de muncă, clienţii, concurenţii, organismele publice.

107. Competitivitatea firmei este dată de:

a. costuri, calitate, servicii în sprijinul desfacerii produselor;
b. numărul de angajaţi;
c. numărul de economişti;
d. numărul de ingineri;
e. numărul personalului necalificat.

108. Tipologia întreprinderilor în România este:

a. o expresie dată de numărul de angajaţi;
b. o expresie a analizei (cercetării) întreprinderii prin
intermediul a diverse unghiuri de abordare (criterii);
c. o expresie dependentă de management;
d. o expresie dependentă de guvern;
e. o expresie dependentă de stat.

109. Întreprinderea ca un organism economico-social

unitar se caracterizează prin:
a. componente care nu se influenţează reciproc;
b. structura haotică greu de controlat şi condus;
c. structura sistemică, în care diferitele sale componente se
condiţionează reciproc;
d. structura suplă uşor de planificat şi condus;
e. sursa sigură de profit.

110. Întreprinderea este un sistem social:

a. întrucât, în cadrul acesteia, o componentă esenţială sunt
oamenii (conducători şi executanţi) care acţionează asupra
celorlalte componente (resurse materiale, energie, capacităţi
de producţie, informaţii) pentru a realiza obiectivele propuse;
b. deoarece este condusă de oameni;
c. deoarece permite înlocuirea oamenilor cu roboţi;
d. deoarece poate fi condusă prin calculator de la distanţă;
e. deoarece permite reducerea numărului de accidente.

111. Întreprinderea este un sistem economic deoarece:

a. reuneşte resurse de diferite tipuri urmărind valorificarea lor

278
optimă (sistem cu raţionalitate);
b. reduce consumurile energetice;
c. reduce numărul de accidente;
d. reduce pericolul poluării solului;
e. reduce pericolul poluării apei.

112. Întreprinderea este un sistem deschis deoarece:

a. are schimburi permanente cu mediul (de unde îşi procură
imput-urile şi unde îşi externalizează output-urile);
b. acceptă angajarea de personal;
c. emană gazele poluante în atmosferă;
d. elimină apele uzate;
e. refoloseşte resursele.

113. Întreprinderea este un sistem organic adaptiv

deoarece:
a. îşi adaptează personalul la necesităţi;
b. are permanenta legătură cu mediul de care este influenţat,
dar pe care îl şi influenţează, fapt care determină modificarea
parametrilor sistemului;
c. se bazează pe numărul de angajaţi;
d. acordă încredere echipei manageriale;
e. nu poluează.

114. Întreprinderea este un sistem dinamic deoarece:

a. se bazează pe maşini şi utilaje;
b. se bazează pe calitatea forţei de muncă;
c. îşi modifică starea în timp;
d. emană căldură;
e. produce vibraţii mecanice.

115. Întreprinderea este un sistem complex deoarece:

a. are un număr mare de angajaţi;
b. are consiliu de administraţie;
c. are magazie de materii prime;
d. reuneşte un mare număr de elemente, subsisteme, părţi cu
funcţii bine precizate;
e. reuneşte un număr mare de angajaţi şi interesele acestora.

279
 116. Întreprinderea este un sistem supus proceselor
entropice deoarece:
a. scade gradul de dezordine în timp;
b. prin management bun scade dezordinea internă;
c. prin management nu funcţionează feed-backul;
d. consumă multă energie electrică;
e. sub acţiunea sa, o serie de procese manifestă tendinţa de
dezorganizare.

117. Întreprinderea este un sistem cibernetic deoarece:

a. se bazează pe informatică;
b. se bazează pe comerţul electronic;
c. culegerea informaţiilor despre ieşirea sistemului
întreprindere şi utilizarea lor pentru corectarea intrării
(feedback, conexiune inversă) este caracteristică sistemelor
cibernetice;
d. se compune dintr-un număr mare de personal, maşini,
instalaţii şi sistem informatic performant;
e. ieşirile nu depind de intrări.

118. Conceptul de funcţionalitate (transmitanţă) a

sistemului întreprindere este:
a. evitarea falimentului;
b. creşterea productivităţii muncii;
c. creşterea calificării personalului;
d. raportul între ieşirile (Y) şi intrările (X) sistemului;
e. raportul între intrările (X) şi ieşirile (Y).

119. Abordarea sistemică permite:

a. evitarea falimentului;
b. reducerea pierderilor;
c. reducerea numărului de şomeri;
d. tratarea întreprinderii ca un sistem simplu;
e. modelarea realităţii obiective complexe reprezentată de
întreprindere, prin abstractizarea funcţionării.

280
120. Subsistemele componente ale întreprinderii sunt:
a. serviciul de aprovizionare;
b. serviciul de service;
c. departamentul de calificare a personalului;
d. subsistemul condus şi subsistemul conducător;
e. departamentul de vânzări.

121. Problema fundamentală a organizării constă în:

a. asigurarea muncii zilnice a fiecărui angajat;
b. asigurarea condiţiilor de muncă pentru fiecare angajat;
c. asigurarea climatului corespunzător de lucru;
d. asigurarea iluminatului;
e. menţinerea stabilităţii interne a întreprinderii, printr-o
continuă adaptare a structurilor acesteia la exigenţele pieţei
concurenţiale.

122. Structura generală a întreprinderii cuprinde:

a. structura de personal de rezervă;
b. structura de pază contra incendiilor;
c. structura organizatorică şi structura socio-culturală;
d. structura politico-administrativă;
e. structura personalului administrativ.

123. Conţinutul structurii funcţionale (verticale) a

întreprinderii presupune:
a. legătura în plan vertical cu alte întreprinderi;
b. legătura pe verticală de la aprovizionare până la desfacere;
c. coordonarea pe verticală a sarcinilor legate de postul
atribuit unei persoane angajate, de funcţie prin sarcinile
angajatului, compartimentul prin subunitatea organizatorică
aflată sub aceeaşi autoritate ierarhică;
d. piaţa de aprovizionare cu materii prime şi materiale;
e. pieţele de desfacere a produselor finite.

124. Structura operaţională (orizontală) a întreprinderii

constă din:
a. stabilirea legăturilor cu întreprinderile din acelaşi sector de
activitate;

281
 b. stabilirea legăturilor cu întreprinderile cele mai apropiate;
c. lansarea şi realizarea acelor produse pe care nu le
realizează concurenţa;
d. alegerea producerii acelor bunuri care au consumuri
energetice şi materiale mici;
e. diviziunea muncii pe orizontală şi cuprinde funcţiunile
întreprinderii, organizarea întreprinderii în funcţie de
omogenitatea şi complexitatea activităţilor, pe baza criteriilor
de specializare.

125. Structura socio-culturală a întreprinderii reflectă:

a. identitatea întreprinderii, modul în care aceasta este
percepută în mediul sau şi pe care-l poate influenţa prin
acţiunile de comunicare şi relaţiile publice;
b. relaţiile de prietenie între angajaţi;
c. climatul de lucru din întreprindere;
d. relaţiile între angajaţi şi conducere;
e. posibilitatea de a colabora cu asociaţii culturale.

126. Rezultatul organizării îl reprezintă:

a. profitul sigur şi maxim;
b. funcţionarea fără probleme a întreprinderii;
c. funcţiile, activităţile, atribuţiile şi sarcinile;
d. paza obiectivelor întreprinderii;
e. obţinerea de credite avantajoase.

127. Organigrama este:

a. o reprezentare schematică formală a structurii întreprinderii
care dă o imagine exactă a diviziunii muncii şi indică ce
posturi există, cum sunt grupate pe compartimente şi sectoare,
cum circulă informaţia între ele;
b. un tablou schematic ce dă o imagine în legătură cu numărul
de angajaţi, de şomeri etc.;
c. o reprezentare schematică ce dă o imagine a puterii
managerului general;
d. o reprezentare schematică ce ne arată relaţiile între
angajaţi;
e. organizarea locurilor de muncă.

282
128. Funcţiunile întreprinderii sunt:
a. de a stabili relaţii cu furnizorii de materii prime;
b. de a stabili relaţii cu furnizorii de energie;
c. de a asigura un mediu propice de lucru pentru toţi angajaţii;
d. de lupta împotriva incendiilor şi risipei de orice fel;
e. funcţiunea de cercetare-dezvoltare, funcţiunea de producţie,
funcţiunea marketing comercializare, funcţiunea financiar-
contabilă, funcţiunea de personal.

129. Conţinutul funcţiunii de cercetare-dezvoltare constă

în:
a. asigurarea unui colectiv de cercetare;
b. angajarea de personal capabil să desfăşoare activităţi de
cercetare;
c. asigurarea de tehnologii performante;
d. activităţi care se desfăşoară în cadrul întreprinderii în
vederea realizării obiectivelor în domeniul obţinerii de
produse noi şi a transformării conceptelor ştiinţifice în
produse sau servicii utilizate pentru dezvoltarea viitoare;
e. asigurarea informatizării pe scară largă pentru vânzarea a
cât mai multe produse.

130. Funcţiunea de producţie se bazează pe:

a. robotizarea fabricaţiei;
b. înlocuirea factorului uman din locurile periculoase;
c. funcţionarea maşinilor la capacitate maximă;
d. ansamblul de activităţi de bază, auxiliare şi de servire prin
care se realizează obiectivele din domeniul fabricării
produselor, elaborării lucrărilor, prestări de servicii în cadrul
întreprinderii;
e. stabilirea unui ritm de lucru prin care să asigurăm sănătatea
muncitorilor.

131. Conţinutul funcţiunii de marketing–comercializare se

bazează pe:
a. studiul pieţei în exclusivitate;
b. reclama puternică şi diversă;

283
 c. activităţi ce privesc realizarea obiectivelor din domeniul
stabilirii legăturilor întreprinderii cu mediul economic, în
vederea asigurării materiilor prime şi materialelor necesare
producţiei, conservarea acestora şi a produselor realizate,
transportul lor, desfacerea produselor şi serviciilor;
d. vânzarea produselor şi serviciilor pe cât mai multe pieţe;
e. vânzarea, pe cât posibil, în străinătate a bunurilor şi
serviciilor.

132. Conţinutul funcţiunii financiar contabile se bazează

pe:
a. calculul profitului;
b. ansamblul activităţilor prin care se realizează obiectivele
privind obţinerea şi folosirea mijloacelor financiare necesare
desfăşurării normale a producţiei, înregistrarea şi evidenţa în
expresie valorică a activităţii economice din cadrul
întreprinderii;
c. calculul cifrei de afaceri;
d. calculul pierderilor;
e. dezvoltarea unui serviciu financiar contabil performant.

133. Funcţiunea de personal a întreprinderii presupune:

a. asigurarea de locuri de muncă;
b. asigurarea salariilor suficient de mari pentru toţi angajaţii;
c. angajarea numai a personalului autohton;
d. angajarea personalului numai de pe piaţa forţei de muncă;
e. ansamblul activităţilor desfăşurate în cadrul întreprinderii
pentru realizarea obiectivelor în domeniul asigurării şi
dezvoltării potenţialului uman.

134. Procedura de autorizare pentru desfăşurarea unei

activităţi economice independente presupune:
a. parcurgerea unei calificări adecvate prin care să se poată
practica o muncă;
b. existenţa legilor care să permită aşa ceva;
c. întocmirea cererii de autorizare la care se anexează
documentul de atestare profesională; obţinerea vizelor de la
instituţiile abilitate, depunerea unei cereri la primăria

284
(comună, oraş, sector) din localitatea în care persoana în
cauză doreşte să-şi deschidă unitatea particulară, ridicarea
autorizaţiei de funcţionare şi completarea declaraţiei de
impunere pe bază căreia se fixează impozitul, deschiderea, în
cazul în care se doreşte, a unui cont de disponibilităţi la o
bancă;
d. existenţa economiei de comandă prin care se asigură locuri
de muncă pentru toate persoanele apte de muncă;
e. obţinerea acordului unei agenţii guvernamentale abilitata să
asigure aşa ceva.

135. Societatea comercială este:

a. persoană juridică la data înmatriculării în registrul
comerţului, după care se publică în Monitorul Oficial al
României pentru evidenţa fiscală, cu menţionarea numărului
de înmatriculare;
b. întreprinderea care are cel puţin 10 angajaţi;
c. întreprinderea înregistrată la Registrul comerţului;
d. o întreprindere constituită în stil occidental cu scopul de a
realiza profit;
e. orice grupare de persoane care realizează profit.

136. Formele de organizare a societăţilor comerciale sunt:

a. întreprinderile de stat;
b. societate în nume colectiv, societate în comandită simplă,
societate în comandită pe acţiuni, societate pe acţiuni,
societate cu răspundere limitată;
c. întreprinderile private;
d. asociaţiile de lucrători;
e. supermarket-urile.

137. Societatea pe acţiuni (SA) se caracterizează prin:

a. existenţa acţiunilor repartizate la cât mai mulţi oameni;
b. existenţa pachetelor de acţiuni care să aparţină unei singure
persoane;
c. existenţa unei singure categorii de asociaţi şi divizarea
capitalului social în părţi denumite acţiuni;
d. acţionariatul unic nedistribuit;

285
 e. apariţia investitorilor străini.

138. Conceptul de guvernare societară constă în:

a. raportarea obiectivelor întreprinderii la societate;
b. existenţa unui sistem de principii şi norme care asigură
distribuirea competenţelor între acţionari (shareholders),
consiliul de administraţie şi manageri;
c. implicarea guvernelor în societatea comercială;
d. implicarea instituţiilor statului în societatea comercială;
e. eliminarea intervenţiei străinilor în societate.

139. Mecanismul de funcţionare şi administrare a

societăţii comerciale are la bază:
a. managementul prin obiective;
b. organizarea activităţilor astfel încât să se realizeze profit;
c. transmiterea sarcinilor pe cale ierarhică;
d. gospodărirea, conducerea şi controlul existenţei şi mişcării
valorilor materiale şi băneşti ale unei societăţi comerciale;
e. respectarea ordinii şi disciplinei în întreprindere.

140. Atribuţiile adunărilor generale ale societăţilor

comerciale sunt:
a. prelungirea duratei societăţii, schimbarea obiectului de
activitate sau a formei societăţii, mutarea sediului, fuziuni,
reducerea sau mărirea capitalului social, emisiunea de
obligaţiuni etc.;
b. calculul profitului;
c. calculul cifrei de afaceri;
d. destituirea directorului general;
e. destituirea consiliului de administraţie.

141. Atribuţiile consiliilor de administraţie ale societăţilor

comerciale sunt:
a. stabilirea organigramei;
b. stabilirea numărului de angajaţi;
c. stabilirea fişei postului;
d. numirea preşedintelui şi directorului general, aprobarea
bilanţului contabil, stabilirea strategiilor de dezvoltare,

286
achiziţionarea de tehnologii, renunţarea la unele domenii de
activitate, stabilirea politicii sociale etc.;
e. cumpărarea de materii prime ieftine.

142. Procedura de reorganizare judiciară sau de faliment

a societăţii comerciale se declanşează când:
a. nu mai poate face faţă datoriilor şi este numită debitoare;
b. stabileşte directorul general;
c. se împlineşte un an de la funcţionare;
d. nu se mai vând produsele;
e. creşte peste măsură cantitatea de rebuturi şi scade calitatea.

143. Mecanismul de reorganizare sau faliment al societăţii

comerciale:
a. începe imediat după ce managerul general convoacă
consiliul de administraţie;
b. începe odată cu trecerea de pe profit pe pierderi;
c. începe odată cu eliminarea întreprinderii de pe piaţă;
d. începe când întreprinderea nu-şi plăteşte toate datoriile;
e. începe pe baza unei cereri introdusă la tribunal de către
debitor sau de către creditori, ori de către Camera de Comerţ
şi Industrie Teritorială.

144. Criteriile de delimitare a IMM-urilor sunt:

a. locul de amplasare faţa de furnizori;
b. numărul de angajaţi şi cifra de afaceri;
c. numărul de angajaţi raportat la numărul de şomeri;
d. raportul între cifra de afaceri şi profit;
e. numărul de angajaţi în sectoarele administrative.

145. Importanţa economică şi socială a IMM-urilor constă

în:
a. elimină concurenţa şi dezordinea;
b. realizează produse de înalta calitate;
c. receptivitatea la nevoile pieţei, sunt mai adaptabile la
modificări şi inovaţii, răspund mai bine exigenţelor
consumatorilor, aducând o îmbunătăţire semnificativă
mediului concurenţial;

287
 d. reduc numărul de angajaţi;
e. reduc numărul de şomeri.

146. Sectoarele şi domeniile în care se pot dezvolta

prioritar IMM-uri în România sunt:
a. deservirea populaţiei;
b. educaţie;
c. industrie, comerţ, servicii şi alte sectoare;
d. sănătate;
e. învăţământ.

147. Asocierea întreprinderilor presupune:

a. stabilirea unei singure conduceri;
b. reducerea costurilor;
c. creşterea profitului;
d. eliminarea activităţilor lipsite de perspectivă;
e. păstrarea personalităţii juridice, asigurându-se o mai mare
putere financiară pe baza centralizării capitalurilor,
concomitent cu descentralizarea conducerii la nivelul fiecărei
unităţi componente.

148. Formele de asociere a întreprinderilor sunt:

a. pe orizontală şi pe verticală;
b. în grupuri de câte două;
c. cu management unic;
d. cu management separat;
e. cu management colectiv.

149. Prevederile legale privind fuziunea unor

întreprinderi în România sunt:
a. dependente de profilul întreprinderilor care fuzionează;
b. foarte explicite în sensul ca nu permit fuziuni de
întreprinderi;
c. confuze si greu de aplicat;
d. legate de fuziune, dizolvare, divizare, contopire. Fuziunea
nu are efect decât după publicarea în Monitorul Oficial, cu
excepţia cazurilor în care nu se justifică plata tuturor
datoriilor sociale sau depunerea sumei corespunzătoare la

288
Administraţia Financiară sau atunci când există acordul
tuturor creditorilor;
e. astfel gândite încât să favorizeze unele întreprinderi în
detrimentul altora.

150. Asocierea întreprinderilor în România se realizează:

a. după bunul plac al acţionarilor;
b. fără a distruge mediul concurenţial, fără fixarea sau
impunerea într-o manieră directă sau indirectă a preţurilor de
monopol şi de dumping, ori a altor condiţii contractuale
neloiale;
c. astfel încât să fie posibilă obţinerea unui preţ cât mai bun;
d. astfel încât sa elimine concurenţa;
e. astfel încât sa crească veniturile la bugetul statului.

151. Holdingul ca formă de organizare a întreprinderilor

este:
a. o firmă străină care cumpără o firma românească;
b. o firmă care-şi creşte cifra de afaceri peste anumite limite;
c. o societate privată care vinde produse atât în ţară cât şi în
străinătate;
d. o societate privată sau publică ce deţine o parte însemnată
din acţiunile altor societăţi (întreprinderi) care produc sau
vând mărfuri, în vederea asigurării controlului asupra
activităţii acestora;
e. o societate a statului care poate fi dezvoltată foarte mult.

152. Privatizarea întreprinderilor cu capital de stat

înseamnă:
a. trecerea averii statului în mâna persoanelor private;
b. vânzarea pachetului majoritar către persoane bogate;
c. elementul central al reformei economice şi modalitatea de
transformare a proprietăţii, factor propulsor al unui progres
real în viaţa economică a ţării şi a cetăţenilor;
d. reducerea concurenţei pe diverse pieţe;
e. reducerea pierderilor la nivelul societăţii.

289
 153. Restructurarea la nivel de întreprindere înseamnă:
a. reducerea numărului de angajaţi;
b. reducerea numărului de personal din conducere;
c. închiderea anumitor secţii care aduc pierderi;
d. restrângerea pieţelor de aprovizionare şi desfacere a
produselor;
e. un proces prin care societăţile comerciale sunt forţate sa
devină viabile financiar şi competitive.

154. Instituţiile implicate în procesul de privatizare a

întreprinderilor cu capital de stat sunt:
a. poliţia şi ministerul de interne;
b. primăriile şi consiliile judeţene;
c. Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea
Participaţiunilor Statului (APAPS), care are atribuţiile
Fondului Proprietăţii de Stat, ale Ministerului Privatizării şi
Comitetului pentru Reformă şi este subordonată Guvernului;
d. guvernul;
e. preşedinţia.

155. Procedurile de privatizare utilizate în prezent sunt:

a. vânzarea de acţiuni, constituirea de asociaţii ale salariaţilor,
membrilor consiliului de administraţie sau persoanelor cu
ultimul loc de muncă la respectiva societate comercială,
vânzarea de active;
b. găsirea unui cumpărător cu bani;
c. efectuarea de anunţuri clare si explicite;
d. aducerea întreprinderii în starea de faliment;
e. atribuirea funcţiilor de conducere către un holding.

156. Vânzarea acţiunilor întreprinderilor se realizează:

a. îndată ce se constată apropierea stării de faliment;
b. atunci când cotaţiile la bursă au crescut rapid şi constant;
c. când se doreşte obţinerea de lichidităţi pentru plata
salariilor personalului;
d. prin „Anunţul publicitar prin Ordin de Vânzare” care să
aibă în vedere licitaţia de selecţie a Societăţilor de Valori
Mobiliare care vor intermedia vânzările de acţiuni;

290
e. pe baza deciziei managerului general.

157. Strategia întreprinderii este:

a. o sumă de acţiuni prin care se precizează mărimea
profitului;
b. combinarea obiectivelor care-i sunt stabilite şi a
mijloacelor care sunt alese pentru a le atinge, pornind de la
analiza mediului;
c. lista acţiunilor ce trebuiesc urmate în viitorul apropiat
pentru creşterea profitabilităţii;
d. suma activităţilor prin care se asigură creşterea cifrei de
afaceri;
e. o relaţie între management şi acţionari.

158. Elementele care definesc strategia firmei sunt:

a. nivelul pierderilor;
b. valoarea profitului;
c. scopul, portofoliul de activităţi, sinergie, mijloace, tactica,
priorităţi, pregătirea imprevizibilului;
d. cifra de afaceri;
e. numărul de firme concurente.

159. Strategiile economice au ca finalitate:

a. reducerea numărului de angajaţi;
b. reducerea rebuturilor;
c. creşterea costurilor;
d. câştigarea de noi pieţe;
e. realizarea unor scopuri şi obiective economice, a căror
realizare presupune o mare varietate de căi şi mijloace care se
pot adopta în funcţie de situaţii foarte diferite.

160. Strategiile de specializare sau diversificare:

a. se elaborează de fiecare dată când se vinde un produs;
b. se elaborează când se angajează personal nou;
c. se elaborează pentru obţinerea de materii prime ieftine;
d. se elaborează, de regulă, la crearea unei întreprinderi si stă
la baza concentrării mijloacelor materiale şi băneşti într-un
anumit domeniu, urmărindu-se alegerea unei „nise de piaţă”

291
 libere sau pentru a deveni dominantă pe un segment al pieţei;
e. se elaborează pentru creşterea calităţii produselor şi
serviciilor.

161. M. Porter defineşte cele trei strategii pentru un

produs astfel:
a. strategia de vânzări, strategia de produs, strategia de preţ;
b. strategia de dominare globală la nivelul costurilor, strategia
de diferenţiere, strategia de concentrare a activităţii;
c. strategia de piaţă, strategia de vânzări, strategia de
dezvoltare;
d. strategia globală, strategia locală, strategia generală;
e. preţ, promovare, plasare.

162. Strategiile de creştere economică conţin:

a. căile de soluţionare a conflictelor de muncă;
b. metodele de reducere a numărului de angajaţi indiferent de
productivitatea muncii;
c. găsirea soluţiilor pentru creşterea cifrei de afaceri, a valorii
adăugate, a numărului de salariaţi, a subunităţilor economice
şi a produselor pe care le obţine întreprinderea;
d. metodele de falimentare fără pierderi din partea
întreprinderii;
e. găsirea căilor de comunicare cu sindicatele.

163. Procesul de planificare strategică:

a. arată cum să acţioneze conducerea întreprinderii pentru
evitarea falimentului;
b. arată etapele acţiunilor manageriale zilnice;
c. arată raportul între conducere şi salariaţi;
d. este o formalizare a strategiei alese, sub forma unor
planuri, programe, bugete, în scopul punerii în aplicare a
acesteia;
e. arată ordinea introducerii în fabricaţie a produselor.

164. Prognozele (previziunile) presupun:

a. stabilirea sarcinilor pentru zilele următoare indiferent de
piaţă;

292
b. utilizarea de scenarii care permit identificarea alternativelor
strategice posibile;
c. alegerea căii de parcurs prin care se reduc rebuturile;
d. asigurarea creşterii calităţii produselor şi serviciilor;
e. stabilirea unui calendar de lucru pe zile şi săptămâni.

165. Planul strategic al firmei este:

a. un instrument de adaptare a producţiei la cerinţele pieţei;
b. un instrument de luptă împotriva concurenţei;
c. un instrument de adaptare la condiţiile de mediu;
d. un instrument de analiză a calităţii;
e. un plan de marketing.

166. Planul strategic al firmei conţine:

a. lista cu personalul responsabil pe activităţi zilnice;
b. lista personalului auxiliar;
c. planul de lupta împotriva incendiilor;
d. planul de afaceri, planul anual, programe de acţiune, bugete
anuale;
e. planul de luptă împotriva rebuturilor.

167. Teoria modernă a producţiei presupune:

a. înlocuirea personalului muncitor cu roboţi;
b. dezvoltarea de sectoare productive în industria grea;
c. dezvoltarea de sectoare productive în industria uşoară;
d. procesul de prelucrare a materiei prime din industria
lemnului;
e. procesul de prelucrare a materiei prime, respectiv obţinerea
bunurilor industriale şi agricole.

168. Formele planificării producţiei sunt:

a. planificarea fără obiective;
b. planificarea cu obiective;
c. planificarea strategică;
d. de perspectivă, curentă şi operativă;
e. dependente de numărul de angajaţi.

293
 169. Secţiunea planului „Producţie în expresie fizică”
cuprinde:
a. numărul de piese realizate în unitatea de timp;
b. nivelul (cantitatea) din fiecare grupă de produse şi
sortimente ce urmează a se executa în perioada de plan;
c. cantitatea de produse ce poate fi cuantificată (numărată)
fizic;
d. acele produse care au masă şi greutate mare;
e. toate produsele realizate într-o zi.

170. Producţia marfă a întreprinderii este formată din:

a. valoarea produselor finite (Pf) care se vor livra în afară,
valoarea prelucrării materiei prime şi a materialelor clienţilor
(Pc), valoarea semifabricatelor din producţia proprie destinate
livrării (Siv), valoarea obiectivelor pe plan tehnic, care se vor
termina şi sunt destinate valorificării (Pt), valoarea lucrărilor
şi serviciilor cu caracter productiv care se vor executa sau
preda altor unităţi (LI)
b. piesele aflate pe linia de fabricaţie;
c. piesele terminate aflate în secţie şi urmează a fi ambalate
imediat;
d. banii plătiţi muncitorilor pentru munca prestată;
e. banii plătiţi personalului administrative.

171. Valoarea adăugată este:

a. un indicator economic legat de costurile cu transportul
mărfii în întreprindere;
b. este un indicator economic specific economiei de piaţă,
care exprimă partea de valoare nou creată şi adăugată
produselor, mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor;
c. valoarea la care se vinde produsul pe piaţă;
d. ce se câştigă din ambalaje şi protecţii ale produselor;
e. ce se obţine din dreptul de autor.

172. Capacitatea de producţie a întreprinderii se

determină:
a. înmulţind numărul de angajaţi cu numărul de piese realizat
de un angajat;

294
b. pe baza numărului de angajaţi şi al numărului posturilor de
lucru;
c. într-o anumită perioadă de timp, pentru o anumită structură
şi calitate a producţiei, în condiţiile folosirii depline, intensive
şi extensive, a mijloacelor fixe, potrivit celui mai eficient
regim de lucru şi de organizare a producţiei şi a muncii;
d. în funcţie de numărul de maşini şi utilaje pe care le are
întreprinderea în lucru pe zi;
e. eliminând pierderile şi cuantificând produsele finite de
calitate.

173. Planul costurilor de producţie cuprinde printre

indicatori:
a. cheltuielile cu paza întreprinderii;
b. cheltuielile cu personalul administrativ;
c. cheltuielile cu paza contra incendiilor;
d. cheltuielile cu iluminatul;
e. cheltuieli la 1000 lei producţie marfă, costul producţiei
marfă, costul unitar al produsului.

174. „Programarea producţiei” într-o întreprindere

cuprinde:
a. sarcinile pe care urmează a le îndeplini fiecare angajat;
b. succesiunea fazelor şi operaţiilor în funcţie de natura
produsului fără a implica şi personalul;
c. stabilirea parametrilor (normativelor) ce stau la baza
programării producţiei, determinarea momentului intrării în
fabricaţie a fiecărui produs, stabilirea ordinii de execuţie a
fiecărui produs sau reper pe fiecare loc de muncă, elaborarea
programelor de producţie pe secţii, ateliere, locuri de muncă;
d. etapele pe care le va parcurge materia primă, materialele,
energia şi celelalte componente ale fabricaţiei în drumul spre
realizare a produsului finit;
e. lista cu personalul şi sarcinile aferente fiecărei operaţii
pentru care acesta este calificat.

175. Resursele de muncă ale întreprinderii sunt:

a. personalul calificat şi necalificat aflat la un moment dat în

295
 întreprindere;
b. personalul administrativ aflat la un moment dat în
întreprindere;
c. personalul direct productiv mai puţin cel cu calificare
superioară;
d. potenţialul uman, natural, material şi financiar posibil de
valorificat în vederea obţinerii de bunuri materiale şi servicii;
e. personalul muncitor alături de cel de la proiectare,
cercetare-dezvoltare.

176. La selecţia personalului se ţine seamă de:

a. în primul rând ca obiectivele lucrătorilor sã fie compatibile
cu cele ale întreprinderii;
b. posibilităţile de transport către locurile de muncă;
c. talentul, abilităţile de comunicare şi aplanare a conflictelor;
d. locurile de muncă anterioare;
e. de vechimea în muncă.

177. Organizarea eficientă a activităţii personalului constă

în:
a. a utiliza un număr cât mai mic de personal;
b. a utiliza tehnologii de ultimă generaţie, mecanizarea şi
automatizarea producţiei;
c. elaborarea strategiei şi politicii de personal, stabilirea
necesarului de personal, asigurarea numerică şi calitativ-
structurală a personalului, motivarea, calificarea, promovarea,
condiţii de muncă;
d. stimularea prin ridicarea permanentă a salariului
personalului muncitor astfel încât acesta să devină atras de
munca pe care o prestează, să nu simtă efortul;
e. a repartiza personalul pe schimburi astfel încât să nu apară
suprapuneri de activităţi şi, mai cu seamă, să se ţină seama de
afinităţi reciproce.

178. Problematica salarizării personalului întreprinderii

se bazează pe:
a. asigurarea venitului minim garantat;
b. asigurarea unui salariu mai bun decât cel oferit de

296
concurenţa pentru atragerea şi menţinerea forţei de muncă;
c. respectul faţă de cei care desfăşoară munci cu efort fizice şi
în medii toxice ostile;
d. veniturile realizate de întreprindere la un moment dat;
e. activităţile depuse şi rezultatele muncii.

179. Activitatea comercială a întreprinderii cuprinde:

a. domeniile aprovizionării tehnico-materiale, desfacerea
produselor şi marketingul;
b. dezvoltarea de magazine proprii de desfacere a mărfurilor;
c. vânzarea produselor proprii prin lanţuri de magazine bine
puse la punct;
d. activitatea de producţie însoţită de o bună reclamă pentru
produsele proprii;
e. numai activitatea de transport intern a materiilor prime şi
produselor finite.

180. Activitatea de aprovizionare tehnico-materială va fi

precedată de:
a. stabilirea persoanei care va asigura aprovizionarea;
b. prospectarea pieţei de aprovizionare;
c. alegerea celui mai apropiat distribuitor de materii prime şi
materiale;
d. pregătirea căilor de comunicaţie între întreprindere şi baza
tehnico-materială de aprovizionare;
e. instalarea de linii ferate între întreprindere şi baza de
aprovizionare.

181. Funcţiunea de marketing–comercializare grupează

următoarele activităţi:
a. aranjarea mărfii şi vânzarea efectivă;
b. abordări ale politicii de produs, politicii de preţ, politicii de
distribuţie si politicii promoţionale şi se diferenţiază în funcţie
de fazele ciclului de viaţă al produsului;
c. ambalare, reclamă şi vânzare;
d. prospectarea pieţei şi aflarea preţului practicat de
concurenţă;
e. aflarea numărului de ofertanţi ai aceluiaşi produs şi

297
 alegerea celui mai potrivit lanţ de magazine.

182. Prin funcţiunea comercială întreprinderea

reacţionează la influenţa următorilor factori externi:
a. numărul căilor de acces în întreprindere;
b. numărul şi mărimea magazinelor din imediata apropiere;
c. piaţa de desfacere şi piaţa de aprovizionare;
d. schimbarea legilor proprietăţii şi a administraţiei locale;
e. schimbarea traseelor căilor de acces şi a numărului
acestora.

183. Negocierea comercială asigură:

a. cel mai mic preţ pentru ambele părţi;
b. dreptatea şi echitatea;
c. dreptul de a refuza o marfă sau alta;
d. armonizarea intereselor participanţilor la o acţiune de
vânzare-cumpărare în vederea găsirii unei soluţii convenabile;
e. cunoaşterea mai bună a celor ce asigură materia primă.

184. Gestiunea financiara a întreprinderii constă în:

a. calculul cu precizie a profitului şi cifrei de afaceri;
b. calculul pierderilor financiare şi nefinanciare;
c. analiza, previziunea, fundamentarea deciziilor, asigurarea
legăturii întreprinderii cu piaţa financiară, gestionarea
activelor;
d. existenta departamentului financiar contabil cu personal
bine pregătit;
e. existenta infrastructurii informatice aferente unei activităţi
de gestiune financiară.

185. Bilanţul contabil al întreprinderii reflectă:

a. nivelul salarizării personalului productiv şi neproductiv;
b. starea patrimonială a întreprinderii pe ultimii 5 ani;
c. starea patrimonială a întreprinderii de la înfiinţare până la
timpul prezent;
d. starea patrimonială a întreprinderii la un moment dat;
e. starea de degradare a activelor.

298
186. Fluxul de numerar se determină:
a. ca diferenţa între trezoreria netă la sfârşitul exerciţiului şi
de la începutul lui;
b. ca diferenţa între profit şi pierderi;
c. ca diferenţa între cifra de afaceri şi profit la sfârşitul
exerciţiului;
d. ca diferenţa între fondul de salarii şi datorii;
e. ca diferenţa între venituri şi cheltuieli.

187. Bugetul de venituri şi cheltuieli:

a. reflectă nivelul profitului ca diferenţă între venituri şi
cheltuieli;
b. reflectă cheltuielile efectuate din cifra de afaceri la un
moment dat;
c. reflectă suma de bani rămasă după plata tuturor datoriilor;
d. reflectă, în expresie bănească, activităţile de investiţii,
aprovizionare, producţie şi desfacere, precum şi alte activităţi;
e. reflectă nivelul lichidităţilor aflate în casierie la sfârşitul
săptămânii de lucru.

188. Performanţa economică depinde de:

a. calitatea tehnologiei: autohtonă sau de provenienţă străină;
b. nivelul de tehnicizare a producţiei;
c. infrastructura informatică aflată în dotarea întreprinderii;
d. calitatea gestiunii economico-financiare, în condiţiile unei
înzestrări tehnice optime şi a organizării raţionale a muncii şi
a producţiei;
e. numărul şi mărimea băncilor cu care întreprinderea are
legături.

189. Gestiunea economică faţă de cea financiară:

a. este mult mai restrânsă, se referă numai la vânzări şi
încasarea banilor din vânzări;
b. este mult mai restrânsă, cuprinde numai departamentul de
aprovizionare;
c. este mult mai restrânsa, cuprinde numai reţeaua de
magazine proprii;
d. este de fapt acelaşi lucru;

299
 e. este mult mai largă, cuprinzând toate domeniile activităţii
întreprinderii şi îşi găseşte expresia în performanţa
economică.

190. Planul de afaceri reprezintă:

a. o înşiruire a afacerilor pe care urmează să le dezvolte
întreprinderea pe o perioadă de timp;
b. un studiu complex care se elaborează în vederea stabilirii
ordinii de succesiune a operaţiilor pe liniile de producţie;
c. un studiu complex care se elaborează în vederea începerii
unei afaceri, atunci când întreprinderea se restructurează şi
solicită un credit pentru investiţii, în caz de fuziune, divizare
etc.;
d. un studiu complex care se elaborează în vederea calculării
profitului şi cifrei de afaceri pe o perioadă de timp;
e. un studiu complex care se elaborează în vederea obţinerii
unei imagini a mersului întreprinderii spre pierderi sau profit
pe o durată de o zi.

191. Un plan de afaceri este necesar pentru:

a. a întări imaginea de piaţă a întreprinderii;
b. cunoaşterea stării actuale şi perspectivele întreprinderii în
competiţie cu alţi parteneri;
c. cunoaşterea mai bună a concurenţei şi eliminarea ei;
d. a găsi măsurile de a rămâne unicul ofertant pe piaţa unui
produs sau serviciu;
e. cunoaşterea pieţelor de desfacere şi numărului de magazine
prin care se realizează vânzările.

192. Analiza diagnostic presupune:

a. găsirea vinovaţilor pentru neîndeplinirea sarcinilor de plan;
b. găsirea punctelor de strangulare a producţiei, eliminarea lor
şi schimbarea personalului care nu-şi îndeplineşte sarcinile cu
responsabilitate;
c. audierea personalului vis a vis de neîndeplinirea sarcinilor
de service;
d. reperarea simptomelor, a disfuncţionalităţii unei firme,
cercetarea şi analiza faptelor şi responsabilităţilor,

300
identificarea cauzelor, elaborarea unor programe de acţiune
prin a căror aplicare practică se asigură redresarea sau
ameliorarea performanţelor;
e. disponibilizarea personalului care, voit sau nu ,pune piedici
bunului mers al producţiei.

193. Analiza diagnostic cuprinde:

a. toate măsurile prin care se reduc rebuturile de fabricaţie;
b. un ansamblu de măsuri prin care se reduce numărul
personalului neproductiv;
c. un ansamblu de măsuri prin care se reduce birocraţia în
întreprindere;
d. un ansamblu de măsuri prin care se găsesc noi parteneri de
afaceri;
e. un ansamblu de caracteristici şi indicatori funcţionali şi
financiari a căror evidenţiere presupune reperarea
simptoamelor, a disfuncţionalităţilor unei firme, identificarea
cauzelor acestor disfuncţionalităţi.

194. Etapa de evaluare a activităţii viitoare a unei

întreprinderi în vederea elaborării planului de afaceri
constă în:
a. planul de producţie, planul de marketing-comercializare,
planul financiar, analiza financiară, analiza de risc;
b. stabilirea numărului de angajaţi pe fiecare post şi rotirea
acestora de la un post la altul;
c. planificarea producţiei pentru următoarele 4 luni;
d. planificarea activităţilor, a legăturii dintre acestea şi
atribuirea sarcinilor;
e. planificarea producţiei ca evoluţie funcţie de resursele
utilizate pe o perioadă de timp.

195. Planul de producţie tratează printre altele şi:

a. stabilirea sarcinilor şefilor de departamente, a relaţiilor
dintre aceştia precum şi a relaţiilor cu subalternii;
b. descrierea completă şi precisă a bazelor de aprovizionare
cu materii prime;
c. descrierea completă şi precisă a produselor proiectate şi

301
 stabilirea cantităţilor ce se vor obţine anual (cel puţin trei ani),
stabilirea necesarului de personal pe categorii şi a fondului de
salarii anual, proiectarea consumurilor specifice şi totale de
resurse, în condiţiile tehnologiilor de producţie viitoare,
estimarea implicaţiilor ecologice, inclusiv a impactului
acestora asupra costurilor, proiectarea costurilor unitare şi a
cheltuielilor pe elemente componente, produse şi pe
ansamblul întreprinderii;
d. descrierea completă şi precisă a viitorilor parteneri de
afaceri;
e. descrierea completă şi precisă a pieţelor de desfacere ca
aşezare, mărime şi atractivitate.

196. Planul de marketing – comercializare tratează:

a. toate activităţile pe care le implică o producţie eficientă şi
profitabilă plus vânzarea produselor pe pieţele externe, cu
precădere;
b. sinteza analizei de piaţă (populaţie, consumul estimat pe
fiecare produs, veniturile medii ale populaţiei, numărul şi
puterea concurenţilor, tendinţele pieţei produselor, cota de
piaţă etc.), analiza de produs (avantaje în comparaţie cu alţi
competitori), strategiile de marketing (preţuri practicate,
reclama, promovare etc.), estimarea cantităţilor de produse ce
se vor vinde, preţurile unitare pe perioade, veniturile
previzibile pe fiecare produs, reţeaua de distribuţie a
întreprinderii şi modul de asigurare a transportului produselor,
sistemul de aprovizionare (cantităţi de aprovizionat, preţuri,
furnizori, transport etc.);
c. planificarea tuturor activităţilor pe liniile de aprovizionare;
d. sinteza analizelor prin care se poate ajunge la reţelele de
magazine din imediata apropiere sau a magazinelor în care-şi
desfăşoară marfa firmele concurente;
e. planificarea tuturor activităţilor prin care se poate ajunge la
preţuri de monopol, întreprinderea să fie singurul ofertant
pentru produsul în discuţie.

197. Planul financiar tratează:

a. bugetul de venituri şi cheltuieli pentru perioada următoare,

302
inclusiv rezultatele financiare şi repartizarea lor pe destinaţii;
b. nivelul de salarizare a personalului;
c. resursele financiare ce vor fi utilizate pentru achiziţionarea
de mijloace de transport;
d. bugetul necesar creşterii stocului de materii prime şi
materiale;
e. bugetul necesar creşterii stocului de produse finite,
depozitarea acestora pentru durate de timp cât mai mari.

198. Analiza financiară - componentă a planului de

afaceri constă în:
a. determinarea fluxului de numerar necesar creşterii
stocurilor de materii prime şi materiale;
b. determinarea fluxului de numerar necesar creşterii
stocurilor de produse finite ca în caz că se opreşte activitatea
întreprinderii să reziste pe piaţă;
c. determinarea fluxului de numerar necesar găsirii de noi
parteneri de afaceri pe linia aprovizionării şi pe linia
distribuţiei prin reţele de supermarket-uri;
d. determinarea fluxului de numerar, determinarea fluxului de
numerar actualizat şi calculul ratei interne de rentabilitate, în
cazul în care se fac investiţii, indicatorii economico-
financiari, determinaţi în scopul susţinerii avantajelor
proiectului propus sau a viabilităţii întreprinderii, în urma
măsurilor de restructurare sau a investiţiilor propuse;
e. determinarea fluxului de numerar necesar plăţii
contravalorii muncii depuse de personalul antrenat în
activităţile de reclamă.

303
Răspunsuri 11.2. Răspunsuri

1-d,e 2-d 3-a,b,c,e 4-a 5-b

6-a,b,c,e 7-b 8-b 9–d 10-e
11-b 12-d 13-d 14-c 15-b
16-b 17-b 18-a 19-d 20-c
21-c 22-d 23-b 24-d 25-b
26-a 27-a 28-a 29-c 30-d
31-a 32-c 33-d 34-a 35-b
36-b 37-c 38-d 39-b 40-a
41-d 42-c 43-a,b,e 44-a,b,c,d 45-b
46-b,c,d,e 47-b 48-d,e 49-a,b,c,d,e 50-e
51-d 52-b 53-e 54-a 55-e
56-c,e 57-e 58-e 59-a,b,c,d,e 60-a,b,c,d,e
61-c 62-a,c,d,e 63-a,b 64-a,b,c 65-a,b,c,d,e
66-d 67-e 68-d 69-d 70–d
71-b,c 72-a,b,d 73-b 74-c 75-a
76-c 77-c 78-d 79-a 80-a
81-d 82-b,c,d,e 83-a,e 84-d,e 85-d
86-a,b,c,d,e 87-a,d 88-a,b 89-c,d,e 90-b
91-d 92-c 93-c 94-a 95-e
96-b 97-e 98-c 99-b 100-a
101-d 102-c 103-e 104-a 105-b
106-e 107-a 108-b 109-c 110-a
111-a 112-a 113-b 114-c 115-d
116-e 117-c 118-d 119-e 120-d
121-e 122-c 123-c 124-e 125-a
126-c 127-a 128-e 129-d 130-d
131-c 132-b 133-e 134-c 135-a
136-b 137-c 138-b 139-d 140-a
141-d 142-a 143-e 144-b 145-c
146-c 147-e 148-a 149-d 150-b
151-d 152-c 153-e 154-c 155-a
156-d 157-b 158-c 159-e 160-d
161-b 162-c 163-d 164-b 165-a
166-d 167-e 168-d 169-b 170-a
171-b 172-c 173-e 174-c 175-d
176-a 177-c 178-e 179-a 180-b
181-b 182-c 183-d 184-c 185-d
186-a 187-d 188-d 189-e 190-c
191-b 192-d 193-e 194-a 195-c
196-b 197-a 198-d

304
 BIBLIOGRAFIE

Băcescu, M., Băcescu A., Macroeconomie, Editura All, Bucureşti, 1993

Case, K. E., Fair C. R., Principles of Economics, Prentice-Hall, New Jersey, 1996

Dobrotă, N., ABC-ul economiei de piaţă moderne, Editura Viaţa Românească,

Bucureşti, 1991

Graham Bannok, R. E. Baxter, Evan Davis, Dictionary of Economics, Penguin

Books, Fifth Edition, 1992

Keynes, M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

Marx , K., Bazele criticii economiei politice, Ed. Politică, Bucureşti, 1972

Maslow, A. H., Motivation and personality, Harper&Brothers, NewYork, 1954

Muntean, A., Funcţiile matematice utilizate în teoria şi practica economică,

Editura Continent, Sibiu, 1996

Niţă, D., Economia politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995

Popescu, D. (coord.), Ilie, L., Mărginean, S., Moga, I., Şerbu, R., Tănăsescu, C.,
Tileagă, C., Microeconomie, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007

Toffler, A., Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983

305