UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR

Specializarea: FINANȚE ȘI BĂNCI

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific:
Prof. univ. dr. Gheorghe FILIP

Absolvent:
Ștefan Alexandru HUDICI

IAȘI, IULIE 2012

 UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR
Specializarea: FINANȚE ȘI BĂNCI

LUCRARE DE LICENŢĂ

POLITICI BUGETARE DE STIMULARE A

CREȘTERII ECONOMICE ȘI EFICIENȚA LOR

Coordonator ştiinţific:
Prof. univ. dr. Gheorghe FILIP

Absolvent:
Ștefan Alexandru HUDICI

IAȘI, IULIE 2012

 CUPRINS

ARGUMENT ................................................................................................................. 1

CAPITOLUL I CONȚINUTUL ȘI TIPOLOGIA POLITICILOR FISCAL-

BUGETARE .................................................................................................................. 3

1.1. CONȚINUTUL POLITICILOR FISCAL-BUGETARE.......................................................... 3

1.2. TIPURI DE POLITICI FISCAL-BUGETARE .................................................................... 9
1.2.1 CARACTERIZAREA TIPURILOR DE POLITICI FISCAL-BUGETARE...........................................9
1.2.2 CARACTERIZAREA POLITICII FISCAL-BUGETARE DE STIMULARE A CREȘTERII
ECONOMICE...................................................................................................................................................13

CAPITOLUL II ANALIZA POLITICILOR FISCAL-BUGETARE ȘI A

IMPACTULUI LOR DE STIMULARE A CREȘTERII ECONOMICE
PROMOVATE ÎN DIVERSE ȚĂRI ......................................................................... 17

2.1 ANALIZA POLITICILOR FISCAL-BUGETARE ÎN PERIOADELE DE BOOM ECONOMIC............ 20

2.2 ANALIZA POLITICILOR FISCAL-BUGETARE ÎN PERIOADELE DE DECLIN ECONOMIC.......... 37

CAPITOLUL 3 ANALIZA POLITICILOR FISCAL-BUGETARE ȘI A

IMPACTULUI DE STIMULARE A CREȘTERII ECONOMICE ÎN ROMÂNIA..... 53

3.1 ANALIZA POLITICILOR FISCAL-BUGETARE ȘI A IMPACTULUI DE STIMULARE A CREȘTERII

ECONOMICE ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 2000-2008.......................................................... 53

3.2 ANALIZA POLITICILOR FISCAL-BUGETARE ȘI A IMPACTULUI DE STIMULARE A CREȘTERII

ECONOMICE ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 2008-2012.......................................................... 60

3.3 EFICIENȚA POLITICILOR FISCAL-BUGETARE IMPLEMENTATE.................................... 605

CONCLUZII ȘI PROPUNERI .................................................................................. 667

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................... 69
 ARGUMENT

În domeniul economic circulă o apreciere anecdotică făcută de Barry Asmus, un economist al

Guvernului SUA, ce spune: ”Economiștii sunt niște pesimiști. Au prezis 8 din ultimele 3 crize financiare”.
Deși Asmus are o intenție amuzantoare în remarca sa, substratul este însă mult mai interesant decât umorul
propus. Ultimii 100 de ani au adus o dezvoltare economică fără precedent, o creștere a nivelului de trai și a
calității vieții la care poate străbunicii noștri nici nu visau. În lumea civilizată, piramida trebuințelor s-a
reconfigurat, baza, cea care înglobează nevoile primare, a devenit implicită pentru majoritatea populației.
Tehnologia a avansat și avansează cu o rată accelerată, iar lipsa accesului la sănătate și educație a devenit
aproape de neimaginat pentru țările dezvoltate.
În contextul unei astfel de dezvoltări, economiștii, fie ei angajați ai statului sau ai companiilor
private, au rolul de a monitoriza și coordona activitatea economică pentru a continua acest trend ascendent
al evoluției umanității, pentru că economia, și cu atât mai mult finanțele, au devenit coloana vertebrală ce
susține prosperitatea și bunăstarea oricărei națiuni. Însă acest trend nu este rodul exclusiv al naturii sau al
“mâinii invizibile” a lui Adam Smith. Deficiențe apar mereu la nivelul pieței, fie între cerere și ofertă, fie în
privința alocării resurselor, deficiențe ce se acumulează în lipsa intervenției factorilor corectori și pot
produce crize sociale sau economice, un exemplu fiind Marea Depresiune a anilor 1929-1933. Însă
exercitarea de influențe corective la nivel macroeconomic prespune o putere financiară ce, în special în
economiilor dezvoltate, îi poate aparține doar statului. Privit adesea ca un manager al societății, statul, în
economiile contemporane, urmărește asigurarea stabilității progresului societății prin tot arsenalul de
instrumente ce-i stau la dispoziție grație puterii coercitive cu care este învestit.
O analogie mai reprezentativă ar putea fi statul-șofer. Misiunea lui este de asigura ajungerea la
destinație a societății, o destinație concretizată prin creșterea permanentă a bunăstării acesteia, din
nefericire asemănătoare mai degrabă orizontului decât unui punct fix. Șoferul are responsabilitatea stabilirii
unei viteze optime ce va asigura un timp rezonabil, în același timp împiedicând vehiculul să intre în
marșarier sau să accelereze la viteze greu de controlat.
Necesitatea intervenției statului în economie a fost mult timp subiect de dezbatere, însă în special în
lumina ultimei recesiuni, părerile tind să conveargă către unanimitate în ceea ce privește utilitatea și
necesitatea intervenționismului statal. Ar fi ineficient ca statul, cu resursele și puterea de care dispune, să
fie doar pasager în vehiculul către dezvoltare.
De aceea statul a dezvoltat și perfecționat o serie de instrumente prin care corectează deficiențele
apărute în dinamica unei economii și asigură că nu există, sau dacă există sunt minimale, abateri de la
traseul propus. Printre aceste instrumente, ca parte a politicii financiare, se numără și politica bugetară, în
accepțiunea autohtonă aceasta înglobănd politica veniturilor bugetare, a cheltuielilor și a soldului. Toate
aceste componente sunt instrumente extrem de potente în influențarea vieții economice și sociale, ele
putând modifica însăși structura păturilor sociale sau a sectoarelor economice, totul în numele și în virtutea
eficacității și eficienței.
Lucrarea de față își propune o succintă analiză a unui domeniu ce numără milioane de pagini în
literatura economică, cel al politicii fiscal-bugetare și a eficienței măsurilor în care se traduce aceasta.
1
Pentru acest deziderat am considerat relevantă o trecere în revistă a principalelor viziuni asupra acestui
domeniu, însoțită de o descriere a conținuturilor și tipologiilor acestui subiect, în cadrul primului capitol.
În partea secundă am propus o analiză comparativă a diferitelor strategii fiscal-bugetare
implementate într-o serie de economii mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cea națională, strategii
grupate după contextul economic în care au fost aplicate, respectiv perioadele de expansiune și recesiune
economică, iar în ultima parte am efectuat o analiză sumară a politicilor fiscal-bugetare implementate în
țara noastră începând cu anul 2000, pe baza datelor obținute aventurându-mă în formularea de aprecieri
asupra eficienței politicilor analizate. Folosesc acest termen pentru că problematica aprecierii și
cuantificării totalității efectelor acestor măsuri face obiectul muncii a mii de analiști și economiști din
mediul public sau privat, preocupați de dinamica reală a unei economii pe termen lung, iar cunoștințele
personale actuale trebuie mult perfecționate pentru a putea formula aprecieri pertinente și modalități de
îmbunătățire a macro-managementului unei întregi națiuni.

2
 CAPITOLUL I CONȚINUTUL ȘI TIPOLOGIA POLITICILOR FISCAL-
BUGETARE

1.1. Conținutul politicilor fiscal-bugetare

Încă din era preistorică, odată cu stabilirea comunei primitive, a existat ideea incipientă că nevoile
colective trebuie rezolvate de comunitate în ansamblul ei. Vânătorii și culegătorii asigurau hrana și apărarea
tribului, femeile și copii erau implicați în activități conexe, precum prelucrarea și păstrarea hranei,
realizarea hainelor și îngrijirea bolnavilor. Este de subliniat că fiecare membru al acelei celule primitive
avea un rol și o utilitate bine determinată, ale căror efecte nu se limitau doar asupra propriei persoane, ci
asupra întregului grup. Odată cu evoluția comunităților umane s-a dezvoltat și conceptul de bine colectiv, și
s-a conturat ideea că interesul grupului primează în fața intereselor individuale. Sistemele feudale practicau
adesea un impozit în natură pe recolte, sistem greu acceptat de către țărani, însă necesar pentru a putea
asigura un minim necesar în perioadele de secetă sau de război. Societatea are tendința istorică de a se
coagula pentru a putea face față mai bine adversităților, și de a conferi câtorva membri ai săi puterea de
gestiune a destinelor majorității. Economiile moderne au sisteme complexe de gestionare a bunăstării
societății, în ansamblul ei, însă modalitățile și proporțiile în care statul trebuie să se implice activ în
gestionarea vieții sociale și economice sunt subiecte aprinse de dezbatere și în momentul actual, cu atât mai
mult în contextul crizei economice.
Richard Musgrave aduce o viziune interesantă asupra acestui subiect: „Politica financiară publică se
manifestă nu ca o aberație a ordinii naturale a piețelor private, ci ca un mod la fel de valid sau natural de a
adresa un alt set de probleme ale pieței. Mâna vizibilă a proceselor bugetare, pe scurt, nu este deloc mai
nenaturală decât mâna invizibilă a pieței. O varietate de nevoi și sarcini trebuie rezolvate, unele mai eficient
de prima modalitate, altele de a doua. Eșecurile apar în ambele modele și trebuie corectate, cu atât mai mult
cu cât fiecare aduce contribuții esențiale și complementare ordinii sociale.”1
De-a lungul istoriei se poate constata un trend sinusoidal în ceea ce privește atitudinea asupra
implicării statului în economie. Doctrina clasică milita pentru pasivitatea statului, “laissez-faire”, ce se
traduce prin o reglementare cvasi-inexistentă a economiei de către stat, preponderența proprietății private și
o atitudine practic indiferentă a statului vizavi de fluctuațiile ciclice ale economiei. Datorită volumului
redus al activității economice, aceasta politică a funcționat, chiar dacă nu se poate cunoaște costul de
oportunitate pe care l-a avut vizavi de dezvoltarea potențială ce se putea realiza. Însă revoluția industrială,
modernizarea mijloacelor de producție și transport, în special în recenta economie a Statelor Unite a condus
la o creștere rapidă și o exacerbare a potențialului distructiv al fluctuațiilor economice. Reprezentativ poate
fi graficul evoluției produsului mondial brut din figura 1, o estimare efectuată de J. Bradford DeLong, din
partea Universității Berkeley, Statele Unite. Trendul este grăitor, în ultimii 150 de ani omenirea reușind să
își multiplice de peste 110 ori produsul mondial brut. Ori acest fapt se traduce printr-o cantitate de capital
din ce în ce mai complicat de gestionat, atât din perspectivă privată, cât și publică, de unde rezidă
necesitatea și complexitatea politicilor economice ale statului.

1
Musgrave, R., Buchanan, J., Public finance and public choice, MIT Press, 2001, p.31
3
Figura 1.Evoluția produsul mondial brut – 1850-2000

Evoluția Produsul Mondial Brut

50.000
41016,69
40.000

30.000
27539,57

18818,46 20.000
12137,94 10.000
4081,81 6855,25
568,08 2102,88
359,90
0
1850

1875

1900

1920

1925

1930

1940

1950

1955

1960

1965

1970

1975

1980

1985

1990

1995

2000
Mld. USD (1990)

Sursa: prelucrări proprii pe baza datelor oferite de Universitatea Berkeley, SUA 2

În perioada Marii Depresiuni, 1929-1933, limitările politicii pasive a statului au devenit evidente,
eșecul “mâinii invizibile” de a asigura stabilitatea și distribuția echitabilă a avuției concurând la cea mai
severă criză, din punct de vedere al efectelor socio-economice, cu care s-a confruntat umanitatea. John
Maynard Keynes intervine, în anii 30, cu un model alternativ privitor la implicarea statului în economie.
Doctrina fondată de economistul britanic în „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a
banilor”, susține că economia unui stat este în echilibru atunci când există o corespondență perfectă între
nivelul cererii totale, sau agregate, și a ofertei agregate de bunuri și utilități, atât publice, cât și private.
Dezechilibrele se produc în momentul inegalității dintre cele două mărimi, iar statul poate corecta aceste
deficiențe prin intervențiile în domeniul cererii totale, prin instrumentele pe care le are la dispoziție,
reglarea veniturilor și cheltuielilor statului. În perioadele de declin economic, susține Keynes, o
suplimentare a cheltuielilor publice sau o reducere a gradului de fiscalitate are ca efect creșterea venitului
disponibil privat, al agenților economici și a populației, venit suplimentar ce va fi folosit în generarea de
consum sau investiții suplimentare, cu efecte directe asupra stimulării producției naționale, ce se va
răsfrânge pozitiv în creșterea produsului intern brut. În perioadele de supraîncălzire a economiei, când
inflația ridicată are efecte toxice asupra creșterii economice reale, Keynes recomandă o acțiune în sens
invers, limitând venitul disponibil în economie și temperând o creștere economică nesustenabilă. Practica
economică a dovedit aplicabilitatea gândirii keynesiene, cu rezultate foarte bune, în special în reconstrucția
ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Ulterior, șocurile petroliere ale anilor 1970, în condițiile
unui șomaj și a unei inflații ridicate au condus la o reevaluare a politicilor și modalităților de intervenție a
autorităților statale în economie, moment prielnic pentru o serie de noi concepte economice să devină
interesante pentru statele confruntate cu dificultăți financiare și sociale.
Monetarismul a intrat în atenția doctrinelor statului prin opera lui Milton Friedman și Annei
Schwartz “O istorie monetară a Statelor Unite, 1867-1960”, ca o politică ce susținea, de asemenea
implicarea statului în economie, însă, spre deosebire de Keynes ce propunea intervenții asupra cererii de
bunuri și servicii, Friedman consideră că inflația, fiind un fenomen specific monetar și principala critică

2
http://econ161.berkeley.edu/TCEH/1998_Draft/World_ GDP/ Estimating_World_ GDP.ht ml
4
adusă gândirii keynesiene, poate fi corectată de către stat exclusiv prin influențarea ofertei și cererii de
monedă, aceasta reglând la rândul ei activitatea economică. Friedman susține că agravarea crizei din anii
1929-1933 s-a datorat politicii monetare restrictive a Rezervei Federale a Statelor Unite în anii 1927-1928,
ce a cauzat o creștere a ratelor de dobândă, accentuând deficitul de capital din următorii ani. 3
Monetarismul este încă prezent în deciziile de politică monetară a numeroase state, datorită
fundamentului teoretic solid pe care această abordare îl are, însă consider că o politică economică bazată
exclusiv pe intervenții monetare pierde din vedere aspectele sociale pe care politica keynesiană le tratează.
Desigur, echilibrul economic, obținut prin orice politică, fie ea monetaristă sau keynesiană, este unul din
scopurile intervenției statului datorită efectelor benefice generale asupra societății, însă echilibrul de dragul
echilibrului este inutil dacă el nu se răsfrânge asupra bunăstării populației. Intervenția prin cheltuieli
publice și reglarea fiscalității poate acționa mai în profunzime în modificarea structurii societății, inclusiv
în raportul dintre păturile sociale, poate oferi fundamentul logistic dezvoltării agenților economici și oferi
cel puțin premisa teoretică a unei echități sociale. De aceea consider ca orice stat contemporan trebuie să
analizeze primordial carențele structurale ale societății și economiei sale, să le corecteze prin deciziile
politicii fiscal-bugetare keynesiene, iar ulterior reglajul fin al economiei poate fi realizat prin politici de
factură monetaristă.
O alta abordare economică contemporană este cea neoliberală, ce militează pentru o pasivitate a
statului, printr-o reducere a fiscalității, în speranța că “mâna invizibilă” definită de Adam Smith va corecta,
într-o economie de piață, orice deficit al cererii sau al ofertei și va asigura o optimă ocupare a forței de
muncă. În teorie, Smith și neoliberalii au dreptate, însă ei presupun o serie de condiții care nu se respectă,
în fapt, în nicio economie. Atomizarea producătorilor, accesul la informație, eliminarea externalităților
negative și mobilitatea perfectă a factorilor de producție sunt, din păcate, doar deziderate, economiile reale
confruntându-se cu o tendință de monopolizare, de “secretizare comercială” și o mobilitate redusă, în
special a forței de muncă. Sunt de părere că rolul statului în economie este de suplini “scăpările” mâinii
invizibile, de a corecta, prin autoritatea de care dispune, tendințele distructive ale economiei. Chiar și în
ipostaza în care mână invizibilă funcționează, ea creează mari discrepanțe sociale, datorită unei distribuiri
meritocrate a bogăției, direct corelată cu nivelul de productivitate individual. Deși nu consider greșită
această modalitate de repartizare a bogăției, ea neglijează întregi categorii de oameni defavorizați, care din
motive ce nu țin de persoana lor, nu pot fi suficient de productive încât să își susțină propriul trai, cu atât
mai puțin pe cel a unei familii. Aspectul social este de importanță capitală în orice economie, indiferent de
orientarea politică, și este de datoria statului să asigure un trai decent oricărui membru al său.
Neoliberalismul împărtășește o parte a fundamentelor sale cu doctrina “supply-side economics”,
tratat adesea în mod distinctiv și pentru politica fiscal-bugetară, care reia teza locului determinant al ofertei
și a necesitații stimulării prioritare a acesteia (în raport cu cererea). Potrivit acestui model, politica fiscal-
bugetară ar trebui să includă un complex de decizii prin care să se promoveze măsuri cum sunt: un nivel
mai redus al impozitului pe profit, inclusiv scutirea de impozit a profitului reinvestit; stimularea
economisirii realizate de populație prin neimpozitarea veniturilor obținute sub forma de dobânzi la
depozitele bancare; reducerea impozitului pe veniturile personale, inclusiv a celor pe salarii și pe dividende;

3
Friedman, M., Schwartz, A., O istorie monetară a Statelor Unite, 1867-1960, Princeton University Press, 1971. p.443
5
acordarea de bonificații sau facilități pentru stimularea eforturilor de cercetare științifică și dezvoltare
tehnologică; aplicarea creditului fiscal.
Dintr-o perspectivă macroeconomică, bugetul de stat influențează în mod direct redistribuirea
venitului național, prin componentele sale, în sensul reglării nivelului și distribuției fiscalității, precum și
prin determinarea volumului și structurii cheltuielilor publice efectuate. De aceea are sens ca politica
bugetară să aibă în vedere ambele aspecte, cuprinzând atât deciziile ce reglează veniturile constituite la
dispoziția statului, cât și opțiunile în ceea ce privește alocarea banului public.
De aceea, “se constată ca ambele domenii pot fi abordate, atât distinctiv, cât și ca părți constitutive
ale unui proces decizional complex și coerent, întemeiat pe integrarea deciziilor aferente lor cu ambele
privitoare la procurarea altor resurse sau venituri bugetare, inclusiv la soldul bugetar și finanțarea
eventualelor deficite, alcătuind o problematică globală a unei politici fiscal-bugetare”.4
Abordarea unitară a politicii fiscale, a deficitului, și a cea privitoare la cheltuielile publice se
întâlnește cu precădere în literatura autohtonă, Tatiana Moșteanu fiind de asemenea de părere că:
“Politicile bugetare sunt definite prin trei clase:

 politica deficitului bugetar, exprimată prin controlul acestuia;

 politica fiscală, exprimată prin reforma sistemului de impozite;
 politica cheltuielilor bugetare, exprimată prin raționalizarea acestora (implicit a opțiunilor
bugetare) în funcție de priorități.”5

De asemenea, „bugetul de stat, instrumentul prin care statul influențează mersul economiei, a
devenit în aceste condiții obiectul unei noi politici economice, și anume politica bugetară. Politica bugetară
în sens larg cuprinde următoarele politici: politica fiscală, politica alocativă (sau politica bugetară în sens
restrâns) și politica soldului bugetar, vizând finanțarea deficitelor și valorificarea excedentelor bugetare, iar
printre instrumentele politicii bugetare se numără: variația nivelului și/sau structurii cheltuielilor publice;
modalitățile de acoperire a deficitului bugetar etc.”6
În literatura economică străină, abordarea din punct de vedere a sferei de cuprindere este inversată,
politica fiscală înglobând politica bugetară și pe cea a deficitului: „Bugetul de stat servește la îndeplinirea a
doua mari funcții. În primul rând, este un instrument prin care guvernul poate stabili prioritățile naționale,
alocând venitul național către consumul privat sau public sau către investiții, și furnizând facilități pentru a
crește sau a reduce dimensiunea anumitor sectoare economice. Dintr-un punct de vedere macroeconomic,
scopurile la nivel național sunt atinse prin modul în care politica fiscală afectează bugetele. Mai exact, prin
politica fiscală înțelegem modalitățile de fixare a taxelor și a cheltuielilor publice cu scopul atenuării
oscilațiilor economice și pentru a contribui la întreținerea creșterii economice în condițiile ocupării depline
a forței de muncă și a unei inflații stabile scăzute.”7

4
Filip, Gh., Finanțe publice, Ed. Junimea, Iași, 2010, p.352
5
Moșteanu, T., „Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și relansarea creșterii economice ”, Ed. Economica,
București, 2003, p26-28
6
Manolescu, Gh., Politici economice - concepte, instrumente, experienţe, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 103
7
Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D., Economie – Ediția a 18-a – Editura McGrawHill, 2005, p. 711
6
 Spre deosebire de accepțiunea restrictivă dată politicii bugetare, politica fiscal-bugetară abordează
întreaga problematică reflectată prin bugetele publice, integrând și pe cea a impozitelor, prin componenta sa
fiscală. Din această perspectivă, se poate aprecia că “aceasta înglobează și principii, metode, instrumente și
tehnici adecvate soluționării în complexitatea sa a problematicii bugetare publice și poate fi structurată pe
trei paliere, ce conturează componentele sale, situate într-o ordine determinată de logica raporturilor de
intercondiționare dintre procesele financiare implicate și anume: politica cheltuielilor bugetare, politica
resurselor bugetare și politica soldului bugetar”8
Fiecare din aceste componente prezintă specificități în privința scopurilor, obiectivelor și
instrumentelor utilizate, construind prin coerența lor o imagine asupra intenției statului de a conduce
economia spre creștere și dezvoltare.
Cheltuielile publice, în ansamblu, și cele bugetare, în principal, constituie componenta cu rol
declanșator pentru procesele și relațiile prin care se definesc finanțele publice și problematica politicii
financiare în acest domeniu, iar în mod obiectiv, fundamentarea deciziilor aferente devine în principiu,
punctul de plecare în raport cu a celor privind resursele acoperitoare, fără a se ignora interdependențele
existente și posibilitatea inversării raporturilor de determinare. Totodată, conceperea și aplicarea politicii
financiare privind cheltuielile publice necesită cunoașterea și luarea în considerare a impactului lor asupra
multitudinii de procese economice și sociale cu care interacționează, inclusiv a celor din sectorul economic
privat. O asemenea intercondiționare are în vedere faptul ca dimensiunile și structura cheltuielilor
determină, într-o mare măsura, proporțiile la care se realizează o bună parte a proceselor economico-
sociale, respectiv a celor din economia reală, ceea ce face necesară preocuparea pentru optimizarea acestor
cheltuieli publice și în raport cu cerințele derulării normale a acestor procese.
În raport cu problematica specifică cheltuielilor publice, între coordonatele majore ale politicii în
acest domeniu, distingem, în primul rând, stabilirea dimensiunilor cheltuielilor bugetare de finanțat și
concomitent, structurarea lor corespunzător cerințelor de înfăptuire a obiectivelor de politica generală și de
folosire optimă a resurselor. Sub acest aspect, în cadrul dimensionării cheltuielilor publice, prin deciziile de
politică financiară este utilă și necesară stabilirea sumelor absolute și a ponderilor ce revin acestora în PIB,
respectiv în totalul cheltuielilor bugetare, ținând seama de efectele utile și costurile aferente fiecărui
obiectiv.
Din aceeași perspectivă, fundamentarea deciziilor de alocare a resurselor publice în baza
determinării raporturilor dintre costuri și avantaje pentru fiecare acțiune sau obiectiv de finanțat, ca și
alegerea judicioasă a metodelor și tehnicilor de finanțare a cheltuielilor, pot contribui atât la eficientizarea
cheltuielilor, cât și la îmbunătățirea activităților economice și sociale. Pe plan mai larg, prin politica
cheltuielilor publice se poate exercita o influență semnificativă asupra evoluției de ansamblu a economiei,
fie în direcția temperării ritmului prea rapid de creștere (în fazele de boom economic), fie în cea a relansării
sau stimulării creșterii economice (în perioadele de criză, recesiune sau stagnare economică.)
Politica cheltuielilor bugetare este inexorabil legată de politica procurării resurselor financiare la
dispoziția statului, fără de care funcția de alocare a bugetelor ar fi imposibilă. Veniturile statului constituie,
pe lângă sursa de finanțare a cheltuielilor, și unul dintre cele mai eficiente instrumente pe care guvernul le

8
Filip, Gh., Finanțe publice, Ed. Junimea, Iași, 2010, p.354
7
are la dispoziție pentru a redistribui veniturile private între membrii societății, pe baza sistemelor de
impozitare impuse.
Procurarea resurselor financiare și constituirea de fonduri bănești la dispoziția autorităților publice
constituie o problematică ce implică, de asemenea, opțiuni sau decizii referitoare la stabilirea nevoilor de
resurse, a formelor, metodelor și tehnicilor operaționale aplicabile, în acest scop, care concretizează o
politică financiară caracteristică acestui domeniu, ce presupune, la rândul său, anumite coordonate.
Una dintre aceste coordonate principale ale resurselor financiare publice constă în dimensionarea
acestora și stabilirea surselor de procurare a lor. Sub acest aspect, o primă opțiune se referă la evaluarea
mărimii resurselor ce se pot mobiliza în procesul repartizării produsului intern brut, care reprezintă sursa de
bază pentru formarea tuturor fondurilor bănești. Dar, la rândul său, cuantificarea resurselor financiare
publice optenabile din această sursă trebuie să țină seama, atât de dimensiunile PIB previzibil a se realiza în
perioada avută în vedere, cât și de proporțiile acceptabile ale distribuirii și redistribuirii sale pentru
constituirea diferitelor fonduri bănești publice. Între aceste resurse, locul central revine celor procurate sub
forme ale prevelărilor fiscale, la cel mai reprezentativ fond financiar public, denumit fondul bugetar.
O a doua coordonată a politicii resurselor financiare publice se referă la alegerea, formelor,
metodelor, instrumentelor și tehnicilor de efectuare a prelevărilor la fondurile financiare publice.
Corespunzător acestei coordonate, între opțiunile asupra formelor concrete sub care se pot procura resursele
financiare publice un loc central revine conceperii și promovării unui sistem de impozite cu o structura
adecvată, cât mai deplin, principiilor generale ale impunerii dar și înfăptuirii obiectivelor specifice fiecărei
țări sau perioade de evoluție. În mod obișnuit, este de preferat un sistem mai simplu, cu un număr mai redus
de forme ale prelevărilor fiscale, cărora le revin atât rolul de resursă financiară cât și cel de instrument de
influențare a evoluției vieții economice și sociale, în concordanță cu opțiunile de politică generală.
O a treia coordonată, de interes deosebit pentru politica resurselor financiare publice, rezidă în
alegerea sistemelor de impozitare (sub aspect tehnic), mai ales, a veniturilor, care ar trebui să permită, între
altele, realizarea echității fiscale, dar și evitarea egalitarismului social, cu un impact negativ asupra
societății.
Totodată, se conturează, ca o a patra coordonată a politicii resurselor financiare publice, stabilirea
modalităților de acțiune prin formele, metodele și tehnicile operaționale aferente impozitelor, folosite în
ipostaza lor de pârghii economico-financiare pentru influențarea evoluției cantitative și calitative a
proceselor economice și sociale, respectiv reglarea acestor procese, în raport cu conjunctura economică și
obiectivele dezvoltării țării.
În mod deosebit se impune ca o coordonată a politicii financiare publice, ce vizează cheltuielie și
resursele publice, asigurarea premiselor stării de echilibru financiar-monetar în economie. Sub acest aspect,
este necesar și posibil ca prin asemenea decizii politica financiară să se asigure o evoluție corelată a
proceselor de formare a resurselor financiare, pe de o parte, cu cele de alocare și cheltuire a lor, pe de altă
parte. În anumite condiții, însă, generate uneori de factori cu caracter conjunctural, este posibilă și o politică
de acceptare temporară a dezechilibrului între resursele curente, mai mici, și cheltuielile, mai mari,
concretizate printr-un deficit bugetar public, căruia îi poate reveni și un rol de demaror pentru relansarea
economiei, mizându-se pe impulsul dat activității economice creatoare de noi resurse financiare, ce vor
servi la restabilirea echilibrului bugetar și a celui financiar.
8
 Depășirea veniturilor bugetare de către cheltuieli creează deficitul bugetar, a cărui marime
determină și modul de gestionare. Dacă deficitul reprezintă o parte mai mare din PIB-ul țării, pot fi
adoptate măsuri de austeritate, reducându-se cheltuielile bugetare, iar dacă este mai redus, poate fi
promovată o politică mai laxă. Indiferent de cuantumul său, deficitul bugetar are rolul unui instrument ce
poate fi folosit pentru realizarea politicii de creștere economică și de influențare a creșterii durabile.
Existența deficitului bugetar este apreciată în concepția liberalismului economic ca un semn al
deficiențelor managementului economic ce trebuie eliminate. În gândirea keynesiană, deficitul bugetar nu
numai că nu este incriminat, ci este chiar recomandat ca o modalitate de a stimula dezvoltarea, contribuind
la depășirea unor dezechilibre din economie, generate de consum, inflație sau sub-consum. Chiar dacă în
teoria și practica financiară deficitele sunt acceptate, ele fiind întâlnite în majoritatea țărilor, gestionarea lor
ridică importante probleme factorilor de guvernare. Mai important decât existența sau mărimea deficitului
bugetar sunt cauzele lui, modul în care au fost folosite resursele bugetare. Dacă s-au făcut cheltuieli pentru
acțiuni economice care asigură creșterea PIB sau pentru mărirea performanțelor factorilor de creștere
durabilă, execuția bugetară viitoare nu este grevată. Dimpotrivă, pot sa crească, în etapa următoare,
veniturile agenților economici și baza de impozitare, și mai departe veniturile colectate la bugetul public.
Dacă deficitul bugetar depășește 3-4% din PIB, limita considerată suportabilă9 , atunci pot apărea dificultăți
în recuperarea deficitului, aspecte ce vor fi vizibile și în bugetele anilor următori.

1.2. Tipuri de politici fiscal-bugetare

Prin conținut și mod de aplicare, politicile fiscal-bugetare se diferențiază sensibil, conturându-se
anumite modele sau tipuri distinctive, iar alegerea și aplicarea unuia sau altuia dintre acestea depind, în
principiu, de coordonatele politicii generale promovate în fiecare stat, precum și de contextul social-
economic specific evoluției unei țări, sau în anumite perioade.

1.2.1 Caracterizarea tipurilor de politici fiscal-bugetare

Politica echilibrului bugetar este preferată în principal de abordări liberale, pentru două motive. Mai
întâi, pe plan macroeconomic, aceasta vizează neutralitatea bugetară, pentru a evita dezechilibrele: evicția
sectorului privat, inflația și deficitul extern. Apoi, pe plan microeconomic, aceasta abordare își propune să
limiteze risipa. Potrivit lui Milton Friedman, deficitele sunt nefaste, pentru că ele încurajează
iresponsabilitatea pe plan politic și nu atât pentru faptul că antrenează creșterea dobânzilor.
Practica ortodoxiei bugetare, a bugetelor echilibrate, a dominat politicile economice până la criza
din ’29-33. Au existat, totuși, încercări de instituționalizare a echilibrului bugetar (Buchanan, Wagner
1977), sub forma unui amendament constituțional care să prevadă obligativitatea prezentării și votării, în
fiecare an, a unui buget echilibrat, ca și reducerea imediat a cheltuielilor, în caz de previziuni inexacte,
pentru restabilirea echilibrului, în maxim 3 luni.
Dar avantajele macroeconomice ale normei echilibrului bugetar sunt discutabile, pentru că deficitul
bugetar nu antrenează, în mod automat, nici inflația, nici evicția, nici deficitul extern, chiar daca le

9
Angelescu,C., Stănescu, I., Politica de creștere economică – Ed. Economică, București, 2004, p80
9
favorizează. Pe de altă parte, simplu echilibru bugetar nu garantează nici stabilitatea prețurilor, nici a ratei
dobânzii, nici echilibrul exterior. Mai mult, un buget echilibrat nu este neutru, câtă vreme volumele
bugetare și structura lor variază. Alegerea veniturilor și a cheltuielilor este la fel de importantă ca și
echilibrul global. Neutralitatea este deci, iluzorie.
Apoi, norma aceasta a echilibrului bugetar prezintă inconvenientul exacerbării instabilității
economice. În caz de recesiune, soldul bugetar se degradează prin reducerea intrărilor fiscale. Menținerea
echilibrului, în acest caz, implică măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare, ce reduc și mai mult venitul
disponibil și au caracter pro-ciclic. Dimpotrivă, în caz de supraîncălzire a economiei, soldul bugetar se
ameliorează prin creșterea prelevărilor fiscale. În acest caz, menținerea echilibrului bugetar implică măsuri
delibare de susținere (scăderea cotelor de impozitare, creșterea cheltuielilor publice), ce accentuează
supraîncălzirea.
În concluzie, teza echilibrului bugetar menținut în toate circumstanțele nu este sustenabilă din punct
de vedere a stabilizării economice; este un contrasens conjunctural. Aceasta nu inseamnă că nu sunt utile
anumite norme privind nivelul datoriei publice ca procent din PIB, sau al volumelor bugetare, respectiv
plafoane de cheltuieli publice sau de prelevări obligatorii, prezentate de asemenea ca procente din PIB.
Reieșite din abordarea de tip ortodox, aceste norme au un caracter mai curând informal, tentativele de
instituționalizare fiind relativ puține. În general, ele conduc la politici bugetare prociclice. Eșecul politicilor
ortodoxe în fața Marii Depresiuni a favorizat recursul la politici bugetare active, începând cu anii ‘30.
Politica bugetară ciclică a fost propusă de autorii suedezi (Myrdal, Ohlin) în anii ’30 și preconizează
acceptarea deficitului bugetar în perioadele de expansiune și constituirea de rezerve pentru finanțarea
deficitelor în perioadele de recesiune. Politica propusă încearcă să profite de posibilitatea compensărilor
generată de alternanța fazelor de contracție și expansiune ale ciclului economic, care ar sugera mecanisme
de stabilizare cvasiautomată. Astfel, efectele economice favorabile ale unei supraîncălziri a economiei sunt
utilizate pentru a compensa efectele financiare nefavorabile ale unei recesiuni. Noțiunea de echilibru
bugetar nu este abandonată, dar ea este asociată fluctuațiilor economiei, iar echilibrul anual este înlocuit
printr-unul pe termen lung: 7-10 ani. Fără să prevadă o acțiune discreționară, această concepție se
distanțează în plan conceptual de ortodoxia clasică și neoclasică.
Ca tehnici sunt utilizate fondurile de rezervă, fondurile de egalizare sau echilibrare bugetară,
ajustarea prin amortisment alternativ, în care excedențele din fazele de expansiune sunt utilizate pentru
rambursarea datoriilor în fazele de recesiune.
În Suedia, această politică a fost introdusă odată cu reforma bugetară din 1937, la sugestia lui
Gunnard Myrdal. A mai fost aplicată în Repulica Federala Germană, în cursul anilor ‘50, stimulând
reconstrucția postbelică. Totuși, această politică a avut, în general, o aplicabilitate restrânsă.
Politica bugetară discreționară. Potrivit abordării keynesiene, care oferă fundamentul teoretic al
acestei politici, echilibrul bugetar are o importanță redusă în asigurarea echilibrului economic în ansamblu.
Politica bugetară trebuie să vizeze resorbția dezechilibrelor globale. Astfel, în perioade de subocupare, ar
trebui practicat un deficit bugetar deliberat; în perioadele de inflație deschisă, cu ocupare deplină, s-ar
impune, în sens contrar, austeritatea bugetarî. Prin urmare, nu se recomandî un deficit bugetar permanent, ci
soldul bugetar este legat de evoluțiile conjuncturii.

10
 Finanțarea de inspirație keynesiană este una funcțională, cuprinzând un ansamblu de măsuri
bugetare și financiare menite a compensa variațiile cererii globale, considerate responsabile de
dezechilibrele economice și de șomaj.
În practică, găsim destule exemple de aplicare a acestui tip de politică. În anii ’30, New Deal-ul
american a presupus cheltuieli importante, în special pentru finanțarea unor mari lucrări de infrastructură,
rezultând un nu mai puțin important deficit, ce a a fost finanțat mai ales prin emisiune de titluri de stat
achiziționate de către bănci.
În perioada de creștere economică de după cel de-al Doilea Război Mondial, politica bugetară a fost
mai curând un instrument conjunctural, iar exemplele de utilizare sunt numeroase, în majoritatea țărilor
dezvoltate. Rețin doar celebra „Tax cut”, practicată de administrațiile Kennedy și Johnson, inspirată de
keynesieni, o politică ce cuprindea reduceri de taxe fiscale pentru investiții, și impozitarea mai consistentă a
veniturilor menajelor și societăților, până în 1965, accentul deplasându-se apoi pe impozitele indirecte și
politica „stop and go” practicată de Marea Britanie, Franța, Suedia și alte tări capitaliste europene în anii
50-60.

Obiectivele politicii fiscal-bugetare

Abordată în contextul politicii generale (economice și sociale), politica fiscal-bugetară are mai
multe obiective cu caracter global, unele fiind comune mai multor componente ale politicii generale, a căror
înfăptuire interacționează profund cu modalitățile de procurare, alocare și utilizare a resurselor bugetare
publice. Formulate generic, asemenea obiective vizează: asigurarea ordinii publice și securității naționale;
creșterea nivelului de cultură și civilizație al cetățenilor; realizarea echității și a protecției sociale;
restructurarea și modernizarea economiei naționale sau relansarea acesteia (în perioadele de declin);
stimularea creșterii economice; protecția mediului și dezvoltarea durabilă a societății

În același timp, politica fiscal-bugetară are și obiective specifice, care se referă, în principiu la
crearea și structurarea adecvată a sistemului fiscal și a celui bugetar al țării incluzând: modernizarea
sistemului de impozite; structurarea și delimitarea judicioasă a cheltuielilor și a veniturilor, pe componente;
corelarea cheltuielilor cu veniturile bugetare fiscale și nefiscale; stabilirea soldului bugetar public, atât din
prisma cuantumului cât și a soluțiilor de acoperire a deficitului, dacă acesta există; alegerea modalităților de
folosire a categoriilor financiare ca pârghii de influențare a evoluției economice și sociale. 10

Bradley Schiller apreciază că politica fiscal bugetară are ca obiective specifice:

 asigurarea ocupării depline a forței de muncă
 stabilizarea inflației
 diversificarea producției
 distribuirea echitabilă a avuției11

10
Filip, Gh., Finanțe publice, Ed. Junimea, Iași, 2010, p.355
11
Schiller, B. The Economy Today, McGraw-Hill, New York, 2006, p.223
11
 În accepțiunea proprie, politica bugetară are ca obiectiv final dezvoltarea economică, un concept
complex ce înglobează noțiunea de creștere economică, însă îi adaugă dimensiuni precum progresul
tehnologic și social, îmbunătățirea standardelor de viață și creșterea bunăstării generale a populației.
Dezvoltarea economică este un scop pe termen lung, de aceea este de multe ori compromisă de orizontul
temporal limitat al factorilor politici, ce tind să prefere obiective imediate pentru o sporire a popularității.
Echitatea socială este un alt obiectiv al politicii bugetare, atât pe latura fiscală, cât și în ceea ce
privește politica de cheltuieli. Una din funcțiile principale a finanțelor publice, conform lui Musgrave este
redistribuirea veniturilor, compensarea distribuției aparent aleatoare a factorilor de producție. În contextul
economiei clasice, a politicii ”laissez-faire”, oamenii obțin nivele de bunăstare în funcție de averea
moștenită, de capacitățile productive disponibile și de înclinația către muncă, însă acestă viziune neglijează
categorii sociale ce nu pot realiza venituri ce să le permită subzistența. Politicile bugetare intervin în acest
aspect prin programe sociale menite să suplimenteze veniturile acestor categorii sau să acorde facilități
fiscale ce pot merge până la scutirea de plata anumitor impozite. Un exemplu poate fi subvenționarea de
către stat a unei părți din costul gigacaloriei pentru familiile ce se situează sub un plafon de venit per
membru, sau scutirea de plata impozitului pe proprietate pentru suprafețe construite sub o anumită
suprafață reglementată.
Politica bugetară urmărește constant stimularea investițiilor private, cunoscând efectul multiplicator
pe care acestea le au asupra PIB, precum și a creșterii gradului de ocupare a forței de muncă. Statul poate
lua măsuri precum scutirea de plată a impozitului aferent profitului reinvestit, sau a majorării impozitului
pe dividende, ambele metode conducând la o reintegrare a profitului în circuitul economic, sub formă de
investiții sau consum privat.
O coordonată importantă a politicii bugetare este stimularea progresului tehnologic, cea mai mare
parte a tehnologiilor ce ne înconjoară fiind, în etapa de dezvoltare, subvenționate de către guverne, fie
pentru interese proprii, precum tehnica militară, fie pentru o eficientizare a proceselor de producție. Un
exemplu îl poate constitui chiar cipul siliconic, precursorul microprocesorului modern, a cărui cercetare și
dezvoltare a fost finanțată aproape integral de guvernul american pentru a putea fi incorporat în sistemele
de ghidare a rachetelor din programul Apollo, cu scopul de a reuși obiectivul aselenizării. Ulterior
tehnologia a fost adoptată și mediului comercial, generând revoluția tehnologiilor informaționale.
Politica bugetară poate influența activitatea economică în general, prin modificarea nivelului
fiscalității și/sau a cheltuielilor publice, sau poate opera o influență selectivă asupra domeniilor ce le
consideră prioritare, sau dimpotrivă, nedorite. Un exemplu autohton în această direcție poate fi
memorandumul adoptat de Guvern în iunie 2010 prin care industria aluminiului era declarată de interes
național, ceea ce a permis subvenționarea costului cu energia pentru ALRO Slatina cu peste 30%, ceea ce s-
a reflectat într-o creștere semnificativă a producției celui mai mare producător de aluminiu primar și
procesat din Europa Centrală și de Est. Un exemplu în direcția opusă sunt așa numitele ”taxe pe vicii”,
precum accizele la tutun și alcool. Prin aceste taxe statul are un dublu beneficiu: îmbunătățește starea de
sănătate a populației fără a realiza cheltuieli, și obține un venit bugetar considerabil.
Oricare ar fi scopurile imediate și modalitățile de efectuare, politica bugetară urmărește întotdeauna
o creștere a bunăstării societății, atât din motive electorale, cât și din considerente pur economice. Dacă
măsurile implementate au rezultatele și eficiența scontate depinde într-o mare măsură de capacitatea
12
Guvernului de a prevedea impactul direct și indirect a acestora, precum și de interdependența de alte
economii decât cea proprie.
În final, politica fiscal-bugetară este doar unul din multiplele mecanisme de influențare a economiei
și a societății, în general, la dispoziția statului. Pentru ca impactul pozitiv să fie maxim, politicile statului
trebuie elaborate pe termene medii sau lungi și armonizate pentru a exercita un efort concertat asupra
bunăstării populației. Daca acest obiectiv, fundamental în opinia mea, nu este luat în vedere ca și scop al
intervenției statului în economie, echilibrele macroeconomice, sistemele fiscale sau cheltuirea eficientă a
resurselor publice devin simultan inutile. Consider că, respectând principiul fizic al entropiei, conform
căruia toate sisteme din natură se degradează în timp, economiile naționale trebuie susținute pentru a
preveni și chiar inversa trendul de colaps sistemic, ce s-ar traduce printr-o regresie a civilizației și
periclitarea tuturor progreselor pe care le-a realizat omenirea. Statul este singura instituție capabilă de a
exercita influențe macroeconomice semnificative, iar modul în care reușește să asigure siguranța și
progresul pe toate planurile a componenților săi este, în lumea contemporană, chiar sursa evoluției
umanității.

1.2.2. Caracterizarea politicii fiscal-bugetare de stimulare a creșterii economice

În societatea contemporană, a devenit foarte frecventă acceptarea deficitelor bugetare, precum

și apelul la resurse extraordinare, sub forme ale împrumuturilor publice, a căror folosire tinde să
dobândească un caracter permanent. Pe acest fundal, în cadrul noului model de politică fiscal bugetară, s-au
conturat mai multe tipuri de politici axate, în bună măsură, pe influențarea funcționării economiei de piață,
între care se pot distinge:
 politica relansării economice
 politica creșterii economice echilibrate
 politica ofertei
La rândul lor, primele două tipuri de politică fiscal-bugetară au un pronunțat caracter
expansionist, acestea urmărind impulsionarea activității economice și sporirea producției (respectiv a PIB),
în principal, prin creșterea cheltuielilor publice și finanțarea deficitului bugetar din împrumuturi publice.
Opțiunile sau deciziile corespunzătoare lor pornesc de la realitățile ce caracterizează evoluția societății
capitaliste moderne, ce se confrunta cu diverse fenomene perturbatoare (șomaj, inflație). În esență, prin
aplicarea primului tip de politică fiscal-bugetară, guvernul urmărește să susțină relansarea economiei aflate
în recesiune sau criză, ceea ce presupune angajarea statului cu resursele sale financiare, mai ales, printr-o
creștere a cheltuielilor bugetare, dar și prin renunțarea la unele resurse fiscale, statul acordând agenților
economici scutiri sau reduceri ale impozitelor de încasat, și în general, acționând atât ca un investitor, cât și
ca un consumator final. Prin acest tip de politică se creează premisele favorabile realizării de noi investiții,
ocupării mai depline a forței de muncă și creșterii producției, ceea ce contribuie la relansarea economiei
aflate într-o perioadă de recesiune sau criză.
În ultimele decenii ale secolului trecut s-a promovat și tipul de politici fiscal-bugetare axat pe
stimularea ofertei private de bunuri și servicii, pentru care componenta de politică a impozitelor se
fundamentează pe raționamente ce decurg din cunoscuta curbă a lui Laffer. În acest sens, se invocă
13
raționamentele conform cărora impozitarea în cote progresive mari este contraproductivă, ducând la
reducerea sumelor încasate la bugetul public, iar sporirea încasărilor de venituri bugetare este posibilă în
condițiile aplicării unor cote mai reduse de impozitare a veniturilor obținute de către contribuabili, care sunt
stimulați astfel, să dezvolte diversele activități creatoare de valoare nouă, respectiv de bunuri și servicii
private. De asemenea, este de remarcat faptul că prin promovarea politicii fiscal-bugetare a ofertei se
creează premisele realizării unui raport optim între cota procentuală sau rata de impozitare aplicabilă și
mărimea veniturilor impozitate, pornind tocmai de la intercondiționarea maximizării produsului creat, pe de
o parte, și a sumei încasărilor din venituri la bugetul de stat, pe de altă parte.
Politicile fiscal-bugetare fondate pe doctrina keynesiană se caracterizează prin promovarea
intervenției statului și în economie, incluzând asumarea de obiective și folosirea de instrumente specifice,
care vizează, cel mai adesea, susținerea creșterii economice echilibrate, prin atenuarea oscilațiilor ciclice și
corectarea unor disfuncționalități (eșecuri), ale pieței. Cu deosebire, în perioadele de declin, o astfel de
politică presupune decizii de creștere a acestor cheltuieli, care măresc cererea agregată și urmează să dea
impulsuri activității economice, favorizând stabilizarea economiei aflate în recesiune sau criză și creșterea
acesteia, față de nivelul mai scăzut, existent la un moment dat.
În mod deosebit, efectul potențial inflaționist al acestui tip de politici, recunoscut a fi profund
perturbator în viața economică și socială, a determinat critici severe, mai ales din perspectiva abordărilor
neoliberale. Totuși, după recunoașterea unor perioade de aplicare cu succese notabile și în condițiile
adaptării unor decizii de natură să limiteze producerea efectului inflaționist, asemenea politici fiscal-
bugetare continuă să fie atractive și în prezent, iar crearea și punerea în funcțiune a unor mecanisme de tipul
„stabilizatorilor incorporați” contribuie la atenuarea oscilațiilor ciclice ale economiei, inclusiv la înfăptuirea
relansării acesteia și a creșterii economice.
Cel de-al doilea tip de politică fiscală este considerat aplicabil dacă economia înregistrează un
ritm lent de creștere, sau se află într-o perioadă de stagnare, iar guvernul urmărește să determine o
accelerare a acestuia, atât prin amplificarea cererii, cât și prin creșterea cheltuielilor publice bugetare și
acordarea de subvenții sau ajutoare agenților economici, în special în sfera prelevărilor fiscale.
Modelul de politici fiscal bugetare fondat pe doctrina neo-liberală, pornește în principiu, de la
acceptarea unui „stat minimal”, cu restrângerea rolului său, în general, și neimplicarea lui în economie, în
special, iar pe această bază, limitarea cheltuielilor publice și implicit, a impozitelor acoperitoare 12 , la
nivelul strictului necesar funcționării normale a instituțiilor sale. Având ca element central, opoziția față de
creșterea cheltuielilor publice, acest model se fundamentează, în buna măsură, și pe impactul pozitiv ce îl
poate avea impozitarea la cote mai reduse a veniturilor optenabile din activități economice și acordarea de
facilitați fiscale care să stimuleze interesul potențialilor contribuabili pentru a munci și a investi mai mult,
ca premise indispensabile dezvoltării economice și sociale.
Aplicarea acestui model de politică fiscal-bugetară urmărește, implicit, promovarea unui nivel
cât mai redus al fiscalității, respectiv al proporțiilor prelevărilor fiscale efectuate din veniturile persoanelor
fizice și juridice la bugetele publice, sub diversele forme ale impozitelor și taxelor asimilate lor, incluzând
și acordarea de facilități menite să favorizeze sporirea investițiilor și a competitivității agenților economici.

12
Friedman, M., Capitalism si libertate, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1995, p.54
14
O asemenea politică bugetară are, deci, ca obiectiv de prim plan susținerea creșterii producției de bunuri și
servicii, respectiv a ofertei, S, și a produsului sau venitului național Y, determinând și o majorare a cererii
pe piață, fără a antrena o modificare sensibilă a nivelului prețurilor în sens inflaționist.
Pe de alta parte, însă, apare dificilă sau ineficace aplicarea unei asemenea politici fiscal-
bugetare, care este axată numai pe stimularea directă a ofertei, în condițiile unei perioade de recesiune sau
criză economico-financiară, când cererea solvabilă scade semnificativ, iar oferta este mai mare și
producătorii nu-și pot valorifica producția pe o piață confruntată cu lipsa de cumpărători și de lichidități,
fără a exista alternative viabile de relansare și creștere economicș. Or, în asemenea condiții, o eventuală
implicare a statului prin sporirea consumului, și mai ales, a investițiilor publice, pe seama creșterii
cheltuielilor adresate agenților economici privați, sau chiar al acordării de subvenții către aceștia, apare a fi,
totuși, o alternativă de luat în considerare ce ar putea avea efecte benefice.
Un alt model de politici de sorginte neoliberală, tratat adesea în mod distinctiv și pentru politica
fiscal-bugetară, este cel cunoscut sub denumirea „supply-side economics”, care reia teza locului
determinant al ofertei și a necesității stimulării prioritare a acesteia (în raport cu cererea). Potrivit acestui
model, politica fiscal-bugetară ar trebui să includă un complex de decizii prin care să se promoveze măsuri
cum sunt: un nivel mai redus al impozitului pe profit, inclusiv scutirea de impozit a profitului reinvestit;
acceptarea amortizării accelerate a activelor imobilizate (ceea ce diminuează profitul impozabil); stimularea
economisirii realizate de populație prin neimpozitarea veniturilor obtinuțe sub forma de dobânzi la
depozitele bancare; reducerea impozitului pe veniturile personale, inclusiv a celor pe salarii și pe dividende;
acordarea de bonificații sau facilități pentru stimularea eforturilor de cercetare științifică și dezvoltare
tehnologică; aplicarea creditului fiscal. Unele elemente ale acestui modul de politica fiscal-bugetară sunt
comune și celui avut în vedere anterior, el având menirea să stimuleze creșterea economică, dar actionând
în mod direct pentru sporirea ofertei, și doar indirect a cererii, cu evitarea eventualelor pusee inflaționiste.
Fără a se contesta impactul potențial pozitiv al politicii fiscal-bugetare corespunzătoare
modelului „supply-side economics”, care are la bază cunoscuta curba Laffer, se poate admite, totuși, că o
asemenea politică este puțin eficace, mai ales, în cazul economiilor intrate în recesiune sau criză, când
intreprinzătorii privați își restrâng activitatea, în primul rând, datorită lipsei de clienți solvabili și nu
realizează noi investiții, ceea ce implică reducerea numărului locurilor de muncă și creșterea șomajului. În
acest sens, prezintă interes obiecțiile formulate de către susținătorii primului model, keynesist, față de
aplicabilitatea modelului supply-side economics, ei considerând că acesta din urmă apare neviabil, sub mai
multe aspecte, ce țin de influențarea înclinației către muncă și de dificultatea din punct de vedere social de
implementare.
Indiferent de modelul sau tipul de politică fiscal-bugetară la care ne referim, o latură principală
a acestora constă în alegerea modalităților de impozitare a veniturilor prin aplicarea de cote procentuale, de
regulă, optându-se între cele proporționale și cele progresive, iar în cea de a doua variantă se poate opta
pentru o progresivitate simplă sau una pe tranșe de venituri. Astfel, opțiunea pentru impunerea în cote
procentuale proporționale asigură mai puțină echitate, dar este mai stimulativă (în privința eforturilor de a
munci și a investi mai mult) pentru contribuabili preocupați să realizeze venituri mai mari, având și impact
favorabil mai mare asupra creșterii economice și dezvoltării societății. Spre deosebire, aplicarea impozitării
veniturilor în cote procentuale progresive presupune o creștere a cotelor procentuale și a părților ce se
15
prelevă din veniturile realizate, iar sumele cedate sub forma de impozite cresc sub impactul mărimii, atât a
cotelor procentuale, cât și a bazei de calcul, determinând o diminuare mai accentuată a veniturilor mai mari
și una mai redusă în cazul veniturilor mai mici, reflectate și prin părțile rămase la dispoziția contribuabililor
și generând o diferențiere a efectelor, nu numai în planul consumului, ci și în cel a investițiilor private, ce
trebuie luate în considerare.
De asemenea, se consideră preferabil ca sistemul de impozite promovat prin politica fiscal-
bugetară să fie cât mai simplu și să ofere cadrul adecvat îndeplinirii rolului impozitului, nu numai de
resursă financiară publică, ci și de instrument de influențare a proceselor economice și sociale, iar în acest
sens, un interes major prezintă modul de structurare a acestui sistem, accentul pus pe impozitele directe sau
pe cele indirecte, ca și alegerea modalităților tehnice de administrare a impozitelor.
Un element indispensabil politicilor-fiscal bugetare poate fi instituirea de facilități fiscale, cu
stabilirea condițiilor adecvate de acordare a lor, iar în acest sens este necesară alegerea formelor, metodelor
și tehnicilor financiare aplicabile, urmărind, nu numai, crearea de premise favorabile derulării diverselor
activități implicate, ci și înfăptuirea altor obiective considerate de interes public (crearea de locuri de
muncă, creșterea economica, etc.)
Este interesant de remarcat ca ambele modele de politică se bazează pe creșterea cheltuielilor
bugetare, ca parte constitutivă a cererii agregate, ceea ce în context macroeconomic se traduce și într-o
stimulare a ofertei și prin aceasta, o creștere economică echilibrată, deoarece ea presupune impulsionarea
directă a factorilor de producție, inclusiv cointeresarea investitorilor privați să-și mărească investițiile în
producție și numărul de locuri de muncă, ce va genera venituri mai mari ca efect al creșterii solvabile
private.
Politicile fiscal-bugetare de stimulare a creșterii economice au un fundament comun, cel al
corectării dezechilibrelor economiilor naționale. Desigur, optica privind metodele cele mai eficiente variază
de la țară la țară, și fluctuează periodic în funcție de ce conjunctură economică a demonstrat ineficiența
uneia din metode. Crizele financiare ale secolului trecut și cea a acestui secol au determinat de fiecare dată
reconsiderări ale fundamentelor politicilor publice, și în special a celor privitoare la corectarea
instabilităților economice. Logica folosită este poate ușor simplistă: dacă o politică fiscal-bugetară nu a
funcționat, generând un declin economic semnificativ, o parte a mediului academic a considerat necesară
regândirea întregii paradigme. Ori, ceea ce această optică neglijează este că o politică financiară poate da
greș nu neapărat datorită erorilor de concepere, cât datorită modalității efective de implementare.
Musgrave, referindu-se la această idee, spune că: „Menirea tradițională a teoriei fiscale este cea de a
prescrie remedii pentru eșecurile pieței, în special în situațiile în care apar externalități. După această etapă,
se presupunea că odată ce guvernul a fost sfătuit asupra unui traseu de acțiune, acesta va proceda la punerea
lui în aplicare. Literatura recentă în domeniul teoriei opțiunii publice tratează modul în care sunt luate și
implementate deciziile de politică fiscal-bugetară. Ipoteza principală este ca procesul politic și administrativ
suferă de o predispoziție de a adopta programe ce nu reflectă preferințele publicului, și care, în situația unei
proceduri eficiente, nu ar fi aprobate”.13

13
Musgrave, R., Public finance in a democratic society, Volume III, The Foundation of Taxation and Expenditure, Edward Elgar
Publishing, United Kingdom, 2000, p.341
16
 CAPITOLUL II ANALIZA POLITICILOR FISCAL-BUGETARE ȘI A
IMPACTULUI LOR DE STIMULARE A CREȘTERII ECONOMICE
PROMOVATE ÎN DIVERSE ȚĂRI

Creșterea economică este un deziderat al politicii financiare publice, îndeosebi al politicii fiscal-
bugetare, ce se traduce printr-o variație pozitivă procentuală a produsului intern brut real, ca indicator
principal reprezentativ. Se consideră ca variația procentuală a PIB este cel mai bun sintetizator al evoluției
activității economice, datorită reprezentativității și comparabilității sale, în timp și spațiu, ceea ce face
compromisul pierderii informațiilor structurale acceptabil.
Pentru această analiză am ales o serie de țări cu coordonate macroeconomice variate, atât mai
dezvoltate cât și mai puțin dezvoltate decât țara noastră, pentru a avea o imagine statistică relevantă și
semnificativă a tipurilor de politici bugetare-implementate și a impactului lor asupra creșterii economice.
Seturile de date folosite sunt cele oferite de FMI prin publicația bi-anuală World Economic Outlook, ultima
actualizare fiind în aprilie 2012, iar pentru completarea datelor sunt folosite Raportul Global de
Competitivitate, publicat de World Economic Forum, precum și bugetele țărilor analizate.
Este necesar, din prisma variabilității contextului economic, ca impactul unor politici, fiscal-
bugetare sau de altă natură, să fie tratat nu doar sub criteriu geografic, ci și temporal, în special din punctul
de vedere al etapei de ciclu economic în care acestea sunt implementate. Obiectivele fundamentale
politicilor fiscal-bugetare ale statului rămân constante, indiferent de variația ciclică a economiei, însă
modalitățile de implementare, direcțiile efective de acțiune, și instrumentele folosite, atât pe partea de
venituri bugetare cât și pe partea de cheltuieli variază semnificativ în funcție de etapa în care se află
economia.
Ca măsuri a politicii fiscal-bugetare în perioadele de boom economic ne putem aștepta la o reducere
a cheltuielilor publice, fie sub forma consumului public direct, fie sub forma plăților de transfer, cu efect
asupra cererii solvabile private, iar pe partea de venituri bugetare, printre măsurile frecvente se numără
reducerea sau anularea unor facilități fiscale, și creșterea cotelor de impozitare, cu scopul de a reduce
venitul privat disponibil și a tempera o creștere economică nesustenabilă, ce s-ar transforma într-un colaps
datorită inabilității pieței de a absorbi oferta excedentară.
Desigur, guvernele intervin în corectarea dezechilibrelor macroeconomice în moduri mult mai
complexe decât cele ce pot fi sintetizate în cadrul acestui capitol, o parte a intervențiilor statului, fiscale,
bugetare sau monetare, prezintă de asemenea un efect de interinfluențare, de unde apare și dificultatea
practică a cuantificării precise a efectelor politicilor implementate. O serie de modele matematice și
econometrice (InterLink, MIMOZA) contribuie la o estimare mai aproape de realitate a impactului acestor
decizii, însă chiar și acestea operează cu o marjă de eroare considerabilă, în principal datorită anticipațiilor
agenților economici asupra rezultatelor. Psihologia colectivă a acestora, similară celei a investitorilor pe
bursa de valori, poate fi influențată chiar și de informații neoficiale, ei adaptându-și în masă strategiile
firmelor și influențând astfel activitatea economică în moduri neprevăzute de factorii de decizie
guvernamentali.14

14
Brăilean, T., Politici economice conjuncturale, Editura Junimea, Iași, 2006, p.134
17
 În cele ce urmează intenționez a realiza o analiză concretă a intențiilor și rezultatelor
macroeconomice în perioadele de boom și declin economic a următoarele 10 state : Bulgaria, Croația,
Finlanda,Franța, Germania, Grecia, Japonia, Ucraina, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii.
Pentru a identifica perioadele de boom economic și de declin în aceste state este utilă reprezentarea
grafică a ratei de creștere procentuale a PIB real pentru cele 10 țări analizate în perioada 2000-2012.
(Figura 2)
Graficul arată o evoluție interesantă din prisma variației procentuale a PIB. O imagine revelatoare o
oferă și media evoluției celor 10 țări analizate, din tabelul următor :

Tabelul 1. Variația procentuală medie a PIB pentru grupul de țări analizat

Anul 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012
Media
4,32 3,45 2,57 3,67 4,33 2,77 4,13 4,10 0,89 -5,90 1,80 0,92 0,52
(%)
Sursa : prelucrări proprii dupa publicația FMI – World Economic Outlook Aprilie 2012
Se poate constata, pe baza datelor din grafic și a celor din tabel, că perioada de boom economic
pentru țările și intervalul analizat, începe în anul 2000 și se sfârșește în anul 2007. 2008 este deja un an în
care țările analizate afișează o scădere amplă a ratei de creștere economică, menținându-se însă pozitivă, iar
în 2009 se înregistrează o scădere medie a PIB de 5.9%, ceea ce corespunde perioadei de recesiune.
Urmărind evoluția PIB în anii următori se constată o ameliorare, 2010-2012 aducând creșteri medii de 0.5-2
%, însă o parte a țărilor analizate mențin rate negative de creștere economică (Croația, Grecia, Japonia) iar
o altă parte reușesc să combată efectele recesiunii și obțin o creștere economică, de amploare redusă însă,
ceea ce nu oferă încredere în redresarea completă a acestor țări.
Pe baza următoarelor analize voi încerca să determin ce măsuri de politică fiscal-bugetară au
contribuit la obținerea acestor rezultate de către țările avute în vedere. Este interesant de observat limitările
pe care statul le are în implementarea acestor politici, în primul rând datorită unei critici notorii aduse
politicii fiscal-bugetare de către Paul Samuelson, precum și din distincția pe care marele economist o
subliniază între efectele pe termen scurt și cele pe termen lung ale respectivelor politici :
„Una din îngrijorările in ceea ce privește eficienta politicilor fiscal-bugetare este orizontul de timp
dintre șocul economic și răspunsul efectiv al politicii. Pentru început, este nevoie de timp pentru ca
economiștii sa poată detecta o schimbare de trend macroeconomic sau o modificare în evoluția ciclică a
activității. Ulterior, exista o întârziere pana la luarea unei decizii de executiv, dezbaterile acesteia in forul
legislativ al țării, și aplicarea efectivă. În final, atunci când se efectuează modificările asupra nivelului
fiscalității sau a cheltuielilor publice, se manifestă o întârziere pana când economia răspunde la aceste
schimbări de coordonate fiscal-bugetare.
Deși aceste întârzieri sunt prezente atât pentru politica fiscal-bugetară cât și pentru cea monetară,
orizontul de timp necesar eficienței politicii fiscale poate fi atât de îndepărtat încât devine inutilă eforturilor
de stabilizare a economiei. Întârzierile de răspuns au crescut de exemplu, în SUA, pe fondul creșterii

18
complexității procedurii de aprobare legislativă, perioada dintre recomandările prezidențiale și adoptarea
măsurilor în Congres apropiindu-se de 1 an.”15
O altă problemă a politicii fiscal-bugetare constă în ușurința cu care se realizează reducerile de
taxe si creșterile de cheltuieli, ca măsuri populare, în comparație cu măsurile în sens invers. Majoritatea
candidaților la funcțiile publice includ reduceri de taxe în programele de guvernare, însă nimeni nu susține
public necesitatea creșterii taxelor, de exemplu, pentru reducerea deficitului.
In plus, chiar dacă întârzierile de punere în aplicare sunt minime, politica fiscal-bugetară poate să
nu funcționeze pe cât de bine a fost intenționată. De exemplu, de multe ori se susține o scădere temporară a
fiscalității in perioadele de recesiune și o supra-taxare în perioadele de boom. Însă, există studii ce confirmă
ca populația conștientizează caracterul temporar ale acestor măsuri și nu își modifică atitudinea cu privire la
consum sau economisire, din moment ce aceste schimbări de politică vor avea un efect minim asupra
veniturilor lor permanente.
Figura 2 Variația anuală procentuală a produsului intern brut în țările analizate.

10,00

5,00

0,00

-5,00

-10,00

-15,00
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Sursa : prelucrări proprii după publicația FMI, World Economic Outlook Aprilie 2012
Pe termen scurt, creșterea cheltuielilor publice si scăderea taxelor conduc la o creștere a creșterii
agregate, și prin aceasta la o creștere a producției și o scădere a șomajului. Acesta este impactul keynesian
al politicii fiscal-bugetare, ce se traduce prin creșterea PIB efectiv comparativ cu cel potențial. Ne-am putea
aștepta ca impactul expansionist al politicii fiscal-bugetare să dureze cel puțin câțiva ani. El ar putea fi
redus de o politica monetară mai restrictivă, în special dacă Banca Centrală constată că economia se
îndreaptă către limite periculoase ale inflației. Este posibil, în aceste condiții, să existe un efect de evicțiune
a capitalului daca reacția politicii monetare este prea puternică.

15
Samuelson, P., Nordhaus, W.D., Economics – 18th Edition, McGraw-Hill, SUA, 2005, p.733
19
 Pe termen lung, creșterea cheltuielilor publice și scăderea impozitelor reduc rata de creștere a
economiei. Impactul de creștere măsoară influența deficitelor guvernamentale asupra economisirii și
investițiilor într-o economie cu o ocupare deplină a capacităților de producție. Daca nivelul fiscalității este
mai scăzut, atunci și economisirea bugetară va scădea, iar fiindcă economiile populației nu pot crește cu la
fel de mult cu cât scad economiile statului, economisirea națională și investițiile vor scădea, ceea ce va
conduce la o creștere mai lentă a capitalului privat, și implicit, la o creștere mai lentă a PIB.”16
Deși Samuelson anticipează corect posibilitățile implementării politicilor fiscal-bugetare, aceasta
critică este făcută în anul 2005, înaintea începerii crizei economice din 2009, când modelul monetarist al
stabilizării economiei părea să funcționeze. Ultimii ani au determinat o reabordare a modelului
intervenționist de factură keynesiană, ce apare a fi singura opțiune de a corecta deficitele structurale din
cadrul unei economii. Politica monetară este un instrument util, însă în accepțiunea mea, eficiența sa în
stabilizarea macroeconomică este preponderent cosmetică și de factură contabilă. Schimbările în structura
unei economii, dezvoltarea economică în final, se produc datorită acțiunii focalizate a guvernelor asupra
carențelor sistemice, precum o eficientizare a unui sector industrial sau o reducere a ponderii economiei
subterane, prin instrumente, decizii și tehnici de politică fiscal-bugetară.
În concluzie, putem spune cu un grad ridicat de certitudine ca perioada de boom economic
corespunde anilor 2000-2007, iar cea de recesiune anilor 2008-2012. În continuare vom trata diferențiat
măsurile de politică fiscal-bugetară implementate în țările analizate, cu referire la perioadele de creștere și
cele de contracție.

2.1 Analiza politicilor fiscal-bugetare în perioadele de boom economic

Ca principale elemente ale acestei politici, după cum reiese și din primul capitol al acestei lucrări,
se găsesc nivelurile și structura cheltuielilor și veniturilor bugetare, precum și soldul bugetar. În figura 5
putem observa variația nivelului cheltuielilor bugetare în PIB în rândul țărilor analizate. Datele pentru anul
2000 pentru SUA și 2000, respectiv 2001 pentru Croația nu au fost publicate, cauza fiind adoptarea târzie a
acestor țări a principiului publicității bugetului, fără efect retroactiv.
Se poate constata ca în perioada 2000-2007 nivelul cheltuielilor bugetare rămâne la cote relativ
constante, cu variațiile de nivel fiind specifice fiecărei țări. De exemplu, Franța conduce detașat din punctul
de vedere a ponderii cheltuielilor publice în PIB,cu un nivel mediu în această perioadă de peste 50% din
PIB (52.74%), în timp ce nivelul cel mai redus al cheltuielilor publice este înregistrat în Japonia, cu puțin
peste 35% din PIB (35,04%).
Desigur, nivelul efectiv al acestor cheltuieli este corelat cu dimensiunea produsului intern realizat în
acel an, însă aceste cifre sunt relevante din perspectiva priorității pe care guvernele acestor țări o acordă
cheltuielilor bugetare, precum și pentru conturarea unei dimensiuni a sectorului public în fiecare din
economiile analizate, cu atât mai mult cu cât eficiența oricărei măsuri pe care statul o poate lua în privința
varierii nivelului prelevărilor și/sau cheltuielilor pe care le realizează este direct proporțională cu
dimensiunea sectorului public, a părții din economie pe care o poate controla direct prin deciziile de
politică fiscal-bugetară.

16
Samuelson, P., Nordhaus, W.D., Economics – 18th Edition, Editura McGrawHill, SUA, 2005, p.713, p.718
20
 Un aspect interesant ce se poate observa în este menținerea la un nivel aproape fix a mediei
cheltuielilor bugetare ca procent din PIB a celor 10 țări analizate. Cifrele din următorul tabel sunt
revelatorii.

Tabelul 2 Variația mediei ponderii în PIB a cheltuielilor bugetare în perioada de boom economic

Anul 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Media - % PIB 42,54 41,63 42,46 42,80 42,57 42,55 42,27 42,12
Sursa : prelucrări proprii dupa publicația FMI – World Economic Outlook Aprilie 2012
Variația mediei nivelului procentual al cheltuielilor bugetare în perioada analizată este sub un
punct procentual, ceea ce ne spune că în perioada de boom economic, țările analizate nu au decis sporirea
ponderii cheltuielilor bugetare, însă, mai important, nu au dispus nici reducerea acestei, cum ar fi fost de
așteptat. Motivul, în opinia mea, este ca majoritatea țărilor în discuție nu a realizat nivele periculoase ale
creșterii economice, pentru a justifica intervenția statului în sensul reducerii cererii agregate. Se constată
însă o excepție: Ucraina. Guvernul Ucrainei, în perioada 2000-2007 a avut nu mai puțin de 11 prim-
miniștri, ceea ce limitează considerabil coerența unei strategii fiscal-bugetare pe termen lung. Fiecare nou
guvern a crescut cheltuielile bugetare, în perioada analizată existând o variație de peste 7% în nivelul
acestora. Coroborate cu date din figura 4, în care Ucraina afișează nivele de creștere economică de peste 2
ori mai mari decât media țărilor analizate, putem considera că politica expansionistă a acestei țări a fost
foarte toxică, creșterea economică fiind de natură monetară și nu reală, pe fondul sporirii exagerate a
venitului disponibil național și pe seama creșterii cheltuielilor publice. Creșterea economică de 7-10% a
Ucrainei a fost înlocuită în 2009 cu cea mai intensă contracție a PIB din rândul țărilor analizate: - 15%.
Motivele acestei variații le vom trata în capitolul privitor la politica fiscal-bugetară în perioadele de
recesiune.
Tabelul 3 Evoluția cheltuielilor bugetare în perioada de boom economic

Țara 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Bulgaria 10,44 11,30 11,95 13,10 14,26 16,00 17,42 21,03
Croația n/a n/a 93,96 100,32 104,95 110,32 119,77 133,46
Finlanda 64,00 66,85 70,44 73,26 76,50 79,33 81,62 85,30
Franța 744,12 772,65 815,81 847,96 881,77 920,35 952,57 992,62
Germania 930,40 1.005,06 1.030,76 1.049,21 1.041,21 1.050,25 1.054,20 1.056,54
Grecia 63,57 66,32 70,61 77,14 84,33 86,10 94,43 106,07
Japonia 187.584 183.849 182.798 180.640 170.517 164.923 174.749 170.881
Ucraina 62,38 74,60 85,43 103,87 143,33 194,67 242,65 315,85
Marea Britanie 357,37 380,30 410,84 446,66 478,31 509,14 539,58 566,89
Statele Unite n/a 3.554,61 3.800,96 4.022,05 4.254,21 4.563,35 4.795,95 5.144,54
* Sumele sunt exprimate în miliarde monedă națională
Sursa : publicația FMI – World Economic Outlook Aprilie 2012
Datele din tabelul 3 indică o dinamică diferită față de cea a ponderii în PIB a cheltuielilor
bugetare. Într-adevăr, în condițiile unei creșteri economice, menținerea unei ponderi constante înseamnă o
creștere în termeni reali a cheltuielilor. Din cele 10 țări analizate, Japonia este singura ce reduce nivelul

21
efectiv al cheltuielilor bugetare, în condițiile unei creșteri economice permanente în intervalul analizat.
Această decizie este parte a programului de reformă bugetară pe termen mediu implementat de Japonia în
2002, ce reduce subvențiile către corporațiile private cu peste 1 trilion ¥, investițiile în lucrări publice cu
încă 1 trilion ¥ și redistribuie o parte a cheltuielilor către cercetare/dezvoltare. 17
Celelalte 9 țări analizate cresc în unanimitate nivelurile cheltuielilor bugetare în perioada de boom
economic, înregistrăndu-se variații între anii 2000 și 2007 de la 15% (Germania) la 500%, în cazul
Ucrainei. Desigur, aceste evoluții trebuie corelate și cu rata inflației pentru a determina creșterile reale, însă
suplimentarea cheltuielilor bugetare este de natură să mărească nivelul cererii agregate și să impulsioneze
creșterea PIB. O astfel de stimulare poate avea însă efecte prociclice, existând riscul anulării ei datorită
creșterii inflației, și de asemenea de creare a unei vulnerabilități în fața unui șoc extern ce reduce oferta
agregată. O astfel de situație se înregistrează, inevitabil, în 2009, pentru o parte din țările ce au aplicat o
politică fiscal-bugetară expansionistă în perioada de boom.

Figura 3 Evoluția nivelului cheltuielilor bugetare în perioada de boom economic (variație procentuală față de anul
anterior – 2000 = 100%)
40,00%

35,00%

30,00%

25,00%

20,00%

15,00%

10,00%

5,00%

0,00%

-5,00%

-10,00%
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Sursa : Prelucrări proprii după FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
O altă perspectivă a politicii fiscal-bugetare, hotărâtoare în ceea ce privește venitul disponibil
privat, este cea a prelevărilor fiscale de la populație și agenți economici. În figura 6 se poate observa
variația ponderii veniturilor bugetare în PIB a țărilor analizate pe perioada 2000-2007.
Un aspect interesant este evident din prisma nivelelor extrem de diferite al fiscalității în țările
analizate. Finlanda colectează peste 50% din PIB sub forma taxelor, impozitelor și contribuțiilor, iar
Japonia 29-31%. După cum era de așteptat însă, prin corespondență cu graficul anterior, variația pe țări a

17
Bugetul anului 2002 al Japoniei - http://www.mof.go.jp/english/budget/budget/fy2002/brief/2002.pdf
22
ponderii veniturilor publice în PIB nu este semnificativă, în general aflându-se în banda de 1-2% pe tot
intervalul de 7 ani considerat.
Din nou excepția o constituie Ucraina, cu o variație de peste 9% în ponderea veniturilor publice.
Aceasta poate fi explicată, bineînțeles, prin creșterea economică pe care Ucraina a realizat-o în perioada
2000-2007, însă pe lângă sporirea bazei de impozitare pe fondul acumulării de capital privat, Ucraina a
dispus și reduceri importante ale cotelor de impozitare, la 1 ianuarie 2004, înlocuind sistemul progresiv al
impozitului pe venit cu o cotă unică de 13%, majorată la 15% în 2007 și o scădere a impozitului pe profit
de la 30% la 25%. TVA-ul a rămas la 20%, însă au fost introduse o serie vastă de activități scutite de TVA,
precum exporturile, alimentele pentru sugari (scopul de a stimula natalitatea negativă a Ucrainei) sau
18
protezele medicale. O mare parte a acestor scutiri, dovedite nesustenabile, au fost ulterior anulate, în
2005. Aceste măsuri fiscale au avut rolul de reduce dimensiunea economiei subterane ucrainene și
evaziunea fiscală, și au avut succes. Creșterea veniturilor bugetare s-a reflectat în creșterea cheltuielilor, și
implicit în PIB, însă această creștere s-a realizat pe seama cheltuielilor neproductive, sporirii pensiilor și
menținerea unei cote constante a cheltuielilor publice pentru investiții (2%). De aici cred ca a provenit și
scăderea economică record înregistrată în Ucraina în 2009.
Un alt aspect interesant se poate observa pentru media nivelurilor fiscalității în statele analizate, în
perioada 2000-2007.

Figura 4 Variația mediei ponderii în PIB a veniturilor bugetare în perioada de boom economic

Anul 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Media (%) 41,65 40,17 39,57 39,50 39,33 40,34 40,79 40,89
Sursa : prelucrări proprii dupa publicația FMI – World Economic Outlook Aprilie 2012
Similară evoluției mediei cheltuielilor publice, evoluția ponderii în PIB a veniturilor bugetare este
de asemenea practic nesemnificativă, diferențele fiind în intervalul 1-2%, ce pot fi puse pe seama
fluctuațiilor conjuncturale și mai puțin catalogate ca intervenții ale statului în domeniul politicii fiscale.

Tabelul 4 Evoluția veniturilor bugetare în perioada de boom economic

Țara 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Bulgaria 10,27 11,12 11,74 13,10 14,92 17,03 19,15 22,99
Croația n/a n/a 83,12 89,50 96,54 102,85 112,22 126,72
Finlanda 73,18 73,93 76,34 76,81 79,92 83,50 88,31 94,82
Franța 722,18 747,90 765,11 783,00 821,89 869,39 909,84 940,72
Germania 957,49 945,45 951,19 961,93 957,68 974,17 1017,06 1062,30
Grecia 58,54 59,82 63,04 67,29 70,58 75,22 81,84 90,92
Japonia 149.068 153.317 144.333 141.792 140.563 147.631 156.253 160.171
Ucraina 56,77 68,44 81,28 101,49 128,12 184,64 235,23 301,62
Marea Britanie 370,50 386,30 389,54 408,95 437,68 467,28 504,43 529,05
Statele Unite n/a 3526,90 3387,52 3477,57 3733,73 4160,46 4523,12 4759,48
* Sumele sunt exprimate în miliarde monedă națională Sursa : publicația FMI – World Economic Outlook Aprilie 2012

18
http://myukraine.info/en/ukrainian/Tax-System/
23
 În tabelul 4 se poate observa trendul de creștere a veniturilor bugetare înregistrat de toate țările
analizate. Din prisma politicii fiscal-bugetare, această evoluție se încadrează în recomandarea keynesiană
de scădere a venitului disponibil privat în perioadele de boom pentru a tempera supraîncălzirea economiei.
Însă, aceste date trebuie corelate și cu nivelele de creștere economică ce duc la sporirea bazei de impozitare,
crescând încasările din impozite și taxe fără a se aplica nicio mărire procentuală a gradului de fiscalitate sau
o reducere a facilităților fiscale.
Se remarcă evoluții interesante în cazul Bulgariei, Greciei și Ucrainei, ambele depășind creșteri de
100% a veniturilor bugetare, în parte datorită creșterii PIB, dar și perfecționării sistemului de colectare,
pentru Bulgaria și Grecia fiind unul din punctele prevăzute în tratatul de aderare la Uniunea Europeană, ca
urmare a integrării sistemului VIES (VAT Information Exchange System).
De asemenea, Bulgaria a procedat la scăderea în trepte a impozitului pe veniturile întreprinderilor,
de la 23.5% în 2003 la 10% în 2007. Această măsură de factură neoliberală, de stimulare a agenților
economici, a dat rezultate foarte bune, în special în privința dezvoltării sectorului turistic. 19 Grecia a
modificat de asemenea taxa pe veniturile întreprinderilor de la 32% la 25% în 2007, și a crescut TVA de la
18 la 19%, însă creșterea veniturilor nu a fost cea prefigurată, în special pe baza creșterii economice slabe
înregistrate.20 Toate țările analizate au procedat la o creștere a veniturilor bugetare, atât cu scopul de a
susține cheltuielile programate fără a majora deficitul, cât și cu scopul secundar de a stabiliza o creștere
economică nesustenabilă.

Figura 5 Evoluția nivelului veniturilor bugetare în perioada de boom economic (cote procentuale din PIB)

60,000

55,000

50,000

45,000

40,000

35,000

30,000

25,000

20,000
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Sursa: Prelucrări proprii după FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
Orice măsură de politică fiscal-bugetară urmărește, sau ar trebui să urmărească, fie corectarea unor
deficiențe observate, pe plan economic sau social, fie îmbunătățirea și eficientizarea celor două sectoare, cu
scopul final al creșterii și dezvoltării economice. Întrucât avem în vedere perioada 2000-2007, considerată

19
Portalul de Fiscalitate WorldWide Tax - http://www.worldwide-tax.co m/bulgaria/bul_econonews.asp
20
Portalul de Fiscalitate WorldWide Tax - http://www.worldwide-tax.co m/greece/gre_econonews.asp
24
de boom economic, politica fiscal-bugetară ar trebui să urmărească, cel puțin în plan conceptual,
stabilizarea creșterii economice și asigurarea sustenabilității ei prin prevenirea potențialelor efecte toxice,
de tipul inflației.
Figura 6 Evoluția nivelului veniturilor bugetare în perioada de boom economic (variația procentuală față de anul
anterior – 2000 = 100%)
50,00%

40,00%

30,00%

20,00%

10,00%

0,00%

-10,00%
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Sursa: Prelucrări proprii după FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
În următoarea figură este prezentată evoluția inflației în perioada analizată pentru țările avute
în vedere. Din nou, se remarcă Ucraina cu un parcurs deosebit de interesant, însă o evoluție de asemenea
remarcabilă se poate observa și în cazul Bulgariei. În primul caz, era oarecum de așteptat o fluctuație
semnificativă a inflației, după analiza evoluției veniturilor și cheltuielilor bugetare efectuate în perioada
analizată. Efectul toxic al politicilor fiscal-bugetare de stimulare a creșterii economice s-a manifestat exact
în modul în care este prezis de Samuelson sau de Friedman. Creșterea venitului disponibil, în special pe
seama introducerii cotei unice a impozitului pe venit s-a tradus într-o sporire a consumului și a investițiilor
(se poate observa în figura 13), iar o politică monetară nesigură a permis o fluctuație majoră în nivelul
inflației. În 2001-2002 Ucraina reușește o performanță inflaționară foarte bună, pe care economistul FMI
Bogdan Lissovolik o atribuie influenței a trei factori : o recoltă foarte bună în 2001-2002, ce a condus la
scăderea prețurilor produselor agricole, o creștere a ponderii tranzacțiilor cash efectuate de Banca Națională
a Ucrainei precum și o întârziere în ajustarea prețului serviciilor administrate de stat, cu toate că acestea se
apropiau de costurile de producție.21 În anii următori Ucraina revine pe un trend puternic ascendent al
inflației, în concordanță cu măsurile de creștere a cheltuielilor publice efectuate.
Bulgaria înregistrează de asemenea fluctuații importante a ratei inflației, în special pe seama
investițiilor străine nete în domeniul turismului, ce îi permite să mențină un excedent bugetar, în condițiile
unei variații minime a ponderii în PIB a cheltuielilor bugetare efectuate (o scădere de 2-3%). Investițiile în

21
Lissovolik, B., Determinants of Inflation in a Transition Economy: the Case of Ukraine, IMF, 2003, p.8
25
turism contribuie major și la scăderea ratei șomajului, ceea ce îi permite o creștere economică anuală de
4%, în medie, în perioada 2000-2007. Politica fiscal-bugetară a avut o influență pozitivă, chiar dacă statul
nu s-a implicat direct în investiții în domeniul turismului, a acordat subvenții pentru profitul înregistrat de
industria hotelieră, cu efecte indirecte puternic pozitive.
O evoluție interesantă, de asemenea, din prisma stabilității aproape neverosimile a inflației, o
constituie cazul Japoniei, media acestui indicator în perioada 2000-2007 fiind de -0.36%, echivalentă unei
dezinflații ușoare. Una din explicații o poate constitui și dimensiunea redusă a sectorului public în această
țară, cheltuielile și veniturile bugetare situându-se în jurul valorii de 30%, ceea ce limitează efectele asupra
inflației ale politicii fiscal-bugetare
.Figura 7 Evoluția ratei inflației în perioada de boom economic (Variația indicelui prețurilor de consum)

30,000

25,000

20,000

15,000

10,000

5,000

0,000

-5,000
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Sursa: Prelucrări proprii după FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
Prin politica fiscal-bugetară asumată, statul urmărește și obținerea unei creșteri economice
echilibrate în condițiile unei ocupări depline a forței de muncă, de unde reiese și relevanța rezultatelor
obținute asupra șomajului, ca determinantă a eficienței politicilor aplicate. Șomajul este un indicator
bivalent, nivele ridicate ale acestuia însemnând practic o ineficiență în utilizarea capitalului uman, deci și o
cotă de PIB potențial care nu va fi realizat, motiv pentru care statele urmăresc reducerea acestuia. Însă, în
același timp, nivele foarte scăzute ale șomajului pot fi o sursă de inflație datorită creșterii venitului
disponibil privat și implicit a cererii agregate.
În figura 8 putem observa evoluția ratei șomajului în perioada analizată pentru cele 10 țări. Imediat
devine evident un trend descrescător pentru aproape toate economiile, cel mai bine observat și prin prisma
datelor din următorul tabel, ce conține mediile nivelurilor șomajului pe parcursul celor 7 ani.

26
Tabelul 5 Evoluția ratei medii a șomajului în perioada de boom

Anul 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Media (%) 9,81 9,51 9,52 9,22 8,98 8,41 7,8 7,00
Sursa : publicația FMI – World Economic Outlook Aprilie 2012
Caracteristică unei perioade de boom economic, evoluția descendentă a șomajului contribuie la
creșterea economică și la îmbunătățirea nivelul de trai, iar efectul acestei evoluții asupra inflației este
bivalent. Dacă este compensată printr-o politică monetară restrictivă, creșterea nominală obținută a PIB este
într-adevăr mai redusă decât dacă nu s-ar interveni în sfera monetară, însă creșterea reală este superioară
datorită menținerii unui nivel relativ constant al prețurilor.
Din perspectiva evoluțiilor individuale, se pot observa o serie de trasee interesante, în special în
cazul Germaniei, Bulgariei și Croației. Germania este singura economie ce înregistrează o creștere a
șomajului, aproximativ 3% în perioada 2001-2005, rezultat surprinzător în cazul uneia dintre cele mai
performante economii mondiale. Această evoluție a șomajului are o explicație în adoptarea unor reforme a
pieței muncii și a ajutoarelor de stat (Hartz I – IV în perioada 2002-2004), ce au introdus și clasificarea
beneficiarilor de ajutoare sociale în rândul șomerilor. Creșterea ratei șomajului este deci, în cea mai mare
măsură, artificială, numărul persoanelor ocupate menținându-se aproximativ constant.22
Bulgaria a reușit, în perioada 2000-2007, reducerea cu 10 procente a ratei șomajului, în mare parte
pe seama dezvoltării sectorului turistic prin investițiile străine, dar și prin privatizarea unei importante părți
a patrimoniului hotelier a statului.
Croația are de asemenea un parcurs pozitiv, cu o scădere de peste 7 puncte procentuale a ratei
șomajului în perioada analizată. Explicația este oferită de Ante Zigman, purtător de cuvânt al Ministerului
de Finanțe croat, în 2006, citat de către publicația online CROWN (Croatia World Network ) : „Șomajul a
ajuns la cel mai scăzut nivel al ultimilor 10 ani pe fondul creșterii investițiilor străine directe, a
tehnologiilor avansate de producție, privatizării proprietății de stat și a comprimării dimensiunii sectorului
public, ce a permis dezvoltarea capitalului privat și a creat locuri de muncă în domeniul producției și
23
comerțului.”
În eșalonul superior, corespunzător unei rate foarte scăzute a șomajului se află SUA, Japonia și
Marea Britanie, toate cele trei economii menținând nivele de aproximativ 5% ale șomajului în perioada
analizată, ceea ce nu surprinde, în special datorită evoluției pozitive a producției și a PIB în aceste țări
puternic industrializate.
În condițiile datelor analizate, se poate aprecia că șomajul este unul dintre punctele majore avute în
vedere de către toate statele, indiferent de etapa în cadrul ciclului economic în care se află, iar datorită
caracterului său prin excelență macroeconomic, el poate fi influențat doar prin deciziile politicii financiare,
cu precădere a componentei fiscal-bugetare a acesteia. Cu excepția Germaniei, cu o rată pozitivă de
creștere, ce-i drept, artificială, șomajul a fost în scădere sau constant în toate țările analizate. Bineînțeles,
putem atribui această evoluție chiar etapei de boom economic prin care au trecut aceste economii, însă nu
trebuie omis că această creștere economică nu se transformă automat în suplimentarea locurilor de muncă.

22
Knight, B., The much hated Hartz IV, 2010 - http://www.dw.de/dw/article/0,,5221558,00.html
23
http://www.croatia.org/crown/articles/8605/1/Unemp loyment-in-Croatia -has-fallen-to-its-lowest-level-in-a-decade.html
27
 Deținătorii de capital privat pot decide la fel de bine consumul sau economisirea profiturilor, în
special în situația în care creșterea economică pare conjuncturală, și este de datoria statului, prin încrederea
pe care o insuflă investitorilor, să stimuleze deciziile acestora de a-și asuma riscul deschiderii sau extinderii
unei afaceri. Acest lucru se datorează în principal faptului că statul nu poate influența semnificativ în mod
direct rata șomajului, o creștere artificială a aparatului bugetar putând avea consecințe dezastruoase pe
termen lung, și este astfel obligat să stimuleze angajatorii privați, prin crearea unui climat economic stabil
și previzibil. Iar una din cele mai bune modalități de a realiza acest deziderat este implementarea unei
politici fiscal-bugetare coerente, cu un orizont de timp mai depărtat decât următoarele alegeri.
Figura 8 Evoluția ratei șomajului în perioada de boom economic (Procent din populația activă – modificare
procentuală față de anul anterior)

20,000
18,000
16,000
14,000
12,000
10,000
8,000
6,000
4,000
2,000
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Sursa: Prelucrări proprii după FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
Poate cea mai interesantă evoluție din cadrul acestei analize o reprezintă cea a soldului bugetar în
perioada 2000-2007, date fiind variațiile mari, atât de la țară la țară, cât și în cadrul aceleiași țări, în ani
diferiți. În interpretarea datelor trebuie ținut cont de faptul că perioada analizată corespunde unui boom
economic pentru toate economiile analizate, iar teoria keynesiană și orice logică anticiclică recomandă ca în
perioadele de creștere statele să realizeze fie un echilibru, fie un excedent bugetar, atât pentru a tempera
supraîncălzirea economiei, cât și pentru alimentarea fondurilor de rezervă bugetară, sau a echivalentelor lor,
în lumina perioadelor de declin ce vor urma aproape inevitabil.
Figura 9 contrazice, în cea mai mare parte, recomandările de politică fiscal-bugetară privind
perioadele de boom, doar Bulgaria și Finlanda realizând un excedent bugetar semnificativ. Este de
menționat că datele din grafic corespund evoluției soldului bugetar net, calculat conform metodologiei FMI
ca diferență între veniturile și cheltuielile bugetare, reprezentând capitalul net pe care guvernul îl pune la
dispoziția agenților economici și a populației. Acest indicator nu include veniturile sau cheltuielile aferente
dobânzilor creditelor contractate sau acordate de către guvern.
În privința situațiilor individuale, un aspect interesant este că soldul bugetar, deficitar sau
excedentar, exprimat ca procent din PIB, nu este corelat cu nivelul procentual al veniturilor, respectiv
cheltuielilor bugetare.
28
 Un exemplu îl constituie Franța și Finlanda, ambele cu nivele de cheltuieli și venituri bugetare în
preajma a 50% din PIB, însă Finlanda menține un excedent permanent, iar Franța un deficit permanent.
Această variație se datorează în principal politicii fiscal-bugetare a fiecărui stat, a nivelul de fiscalitate
estimat ca suportabil de către contribuabili și a costurilor obiectivelor ce trebuie finanțate. De asemenea,
diferențele pot apărea și din punctul de vedere al diferențelor structurale între țări și a nivelului lor de
industrializare, respectiv a potențialului de creștere aferent.
O aproximare mai realistă a nivelului soldului bugetar poate fi obținută cu ajutorul datelor din
tabelul 6. Se poate observa că prezența excedentului este puțin frecventă, doar Finlanda și Bulgaria
menținând nivele pozitive ale acestui indicator.

Tabelul 6 Evoluția soldului bugetar în perioada de boom economic

Țara 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Bulgaria -0.170 -0.180 -0.209 0.001 0.656 1,03 1,73 1,96
Croația n/a n/a -10,84 -10,82 -8,41 -7,47 -7,55 -6,74
Finlanda 9,18 7,07 5,90 3,55 3,43 4,17 6,69 9,52
Franța -21,94 -24,75 -50,70 -64,95 -59,88 -50,96 -42,73 -51,90
Germania 27,09 -59,61 -79,57 -87,28 -83,53 -76,08 -37,14 5,76
Grecia -5,03 -6,50 -7,57 -9,85 -13,75 -10,88 -12,59 -15,15
Japonia -38.516,7 -30.531,2 -38.465 -38.847,5 -29.954,3 -17.291,4 -18.495,5 -10.709,9
Ucraina -5,60 -6,17 -4,15 -2,39 -15,21 -10,03 -7,43 -14,23
Marea Britanie 13,13 6,00 -21,30 -37,70 -40,63 -41,86 -35,15 -37,84
Statele Unite n/a -27,71 -413,45 -544,48 -520,48 -402,89 -272,84 -385,07
*sumele sunt exprimate în miliarde monedă națională
Sursa: Prelucrări proprii după FMI World Economic Outlook Aprilie 2012

Figura 9 Evoluția soldului bugetar în perioada de boom economic (procent din PIB)
8,00%

6,00%

4,00%

2,00%

0,00%

-2,00%

-4,00%

-6,00%

-8,00%

-10,00%
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Sursa: Prelucrări proprii după FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
29
 Un alt indicator macroeconomic deosebit de important este cel al datoriei publice, exprimat prin
sumele pe care Guvernul le datorează către terți, fie interni, fie externi, inclusiv DST-urile și alte active
financiare.
Utilă este și aprecierea lui Tiberiu Brăileanu în privința datoriei publice: “Rata datoriei publice
(volumul datoriei PIB) a crescut semnificativ în ultimul timp, dublându-se în ultimii 20 de ani chiar în țările
cele mai dezvoltate. Evoluția ratei îndatorării depinde în esență de trei elemente: soldul bugetar primar, rata
de creștere economică și rata dobânzii. După anii ’80, coexistența ratelor dobânzii ridicate și a ratelor de
creștere moderate a constituit premisele perfecte unui efect de bulgăre de zăpadă a volumului datoriei
publice.”24
Nivelul optim al datoriei publice este unul din cele mai dezbătute subiecte în literatura economică
actuală la nivel mondial. Pe de o parte, se argumentează că un nivel redus al acestui indicator limitează
potențialul de creștere economică, iar un nivel foarte ridicat creează dificultăți majore statului, în special pe
termen mediu și lung, datorită efectului de evicțiune a capitalului sub forma dobânzilor aferente, dacă
împrumutul este contractat extern. Însă statul trebuie să găsească o metodă de a acoperi deficitul, iar
îndatorarea poate părea o soluție acceptabilă pe termen scurt, mai ales în preajma anilor electorali, și cu atât
mai mult cu cât alternativa de emisiune monetară este considerată foarte toxică. Însă studiile în acest
domeniu, de exemplu cel al lui Thomas Sargent, laureat al premiului Nobel pentru Economie în 2011, au
arătat ca finanțarea prin împrumut a deficitului este mai toxică, din punct de vedere al inflației, pe termen
lung decât cea prin emisiune monetară.25
Din figura 10 reiese clar că părerile sunt împărțite, state precum Ucraina și Bulgaria afișând nivele
reduse și în scădere a datoriei publice, sub 30%, iar state precum Grecia și Japonia în special depășesc
pragul de 100%, respectiv 180% al îndatorării, și acest lucru în perioada de creștere economică. Deciziile
fiecărui stat în privința datoriei publice sunt un cumul extrem de complex de factori, pornind de la nivelul și
structura cheltuielilor și veniturilor publice, până la politica vamală și cea de schimb. Nu face obiectul
acestei lucrări analiza motivelor acestor decizii, mai ales în situația în care nu există un acord universal în
această privință. De aceea mă voi limita la analiza efectelor acestor decizii asupra nivelului procentual al
datoriei publice.
Din cele 10 state analizate, 6 (Germania, Franța, SUA, Finlanda, Marea Britanie și Croația) se
mențin la nivele aproximativ constante ale acestui indicator, însă prezentând valori diferite de 0 ale
soldurilor bugetare în perioada analizată.
Spre exemplu, Franța, a avut o medie de 2.7% deficit pe parcursul celor 7 ani, ce ar echivala cu
peste 19% deficit acumulat (chiar peste 20% datorită creșterii PIB) însă o creștere a datoriei publice de doar
8% (2007 față de 2000). Logica ne spune că în cazul Franței, deficitul a fost finanțat parțial, chiar minoritar
sub forma împrumuturilor, iar diferența a fost acoperită prin emisiune monetară, întrucât veniturile bugetare
fiscale au rămas sensibil constante, la o cotă de 50% din PIB.
Raționamentul poate fi extins parțial și pentru celelalte state, cu excepția Finlandei, cu o medie
multianuală a excedentului bugetar de peste 4% și o scădere a datoriei publice de doar 8% în cei 7 ani. În

24
Brăilean, T., Politici economice conjuncturale, Editura Junimea, Iași, 2006, p.136
25
Sargent, T., Wallace (1981). "Some Unpleasant Monetarist Arithmetic". Federal Reserve Bank of Minneapolis Quarterly
Review 5 (3): p.1–17.
30
condițiile unei scăderi ușoare a nivelului cheltuielilor bugetare (1-2%) în perioada analizată, poate apărea
întrebarea privitoare la destinația acestui excedent. Explicația este relativ simplă. Finlanda are cea mai
rapidă rată de îmbătrânire a populației din Europa, iar guvernul finlandez prefigurează o creștere bruscă a
pensiilor și o scădere bruscă a impozitului pe venit în următorii ani, iar pentru a menține sustenabilitatea
fiscală o parte a acestui excedent este transferat către bugetul de asigurări sociale de stat, arată Raportul
Național al Finlandei din 2005 emis de către Nordic Tax Research Council.26
Bulgaria și Ucraina reușesc performanțe greu de egalat în ceea ce privește achitarea datoriei publice.
Vecinii de la sud de Dunăre achită peste 76% din aceasta, echivalentul a 57% din PIB, iar Ucraina de
asemenea are ca obiectiv prioritar reducerea datoriei publice, rezultatul fiind o scădere cu 73% a acesteia,
echivalentul a 33% din PIB. Un aspect interesant o constituie evoluția soldului bugetar a celor două țări.
Ambele economii prezintă în perioada 2000-2003 un echilibru bugetar aproape perfect, însă trendurile se
separă începând cu anul 2004. Bulgaria menține un excedent bugetar ce îi permite achitarea datoriei
publice, Ucraina însă afișează un deficit bugetar variabil de 3-4% din PIB în următorii 3 ani. Interpretarea
devine facilă dacă este corelată cu graficul inflației prezentat anterior (Figura 7). În mod interesant, tot
aceste două țări ies în evidență din prisma evoluției inflației, în special după 2003, iar evoluția cheltuielilor
și veniturilor bugetare ne indică două situații diametral opuse.
Bulgaria a reușit scăderea datoriei publice pe fondul excedentului bugetar, ce corelat cu o creștere
economică anuală de 5-6% a oferit premisele unei acumulări de capital în condițiile unei inflații medii
relativ stabilizată de 6.6%. Creșterea economică a fost reală, ajutată bineînțeles și de investițiile nete
efectuate.
Ucraina însă afișează date contradictorii, un deficit bugetar pronunțat, inflație ridicată și o creștere
economică foarte variabilă. În aceste condiții potrivnice, ea reușește să achite peste trei sferturi din datoria
publică. Explicația este însă simplă. În rapoartele Băncii Centrale a Ucrainei pe anii 2004/2005 se poate
observa o creștere a bazei monetare (M3) cu peste 34% în 2004, respectiv 53% în 2005, parțial justificată
prin intrările de valută sub forma investițiilor străine. 27 Însă Ucraina a folosit acest pretext pentru a-și
finanța deficitul și a achita datoria publică pe seama emisiunii monetare, o decizie ce a și-a manifestat
consecințele inflaționiste în următorii 2 ani, și adevăratele efecte în 2008-2009, Ucraina suferind cea mai
severă contracție a PIB din grupul țărilor analizate (Figura 2).
Grecia și Japonia sunt țări cu o îndatorare crescută aproape istorică, prinse în efectul “boule de
neige” a datoriei publice și a serviciului datoriei publice. Creșterile economice slabe și deficitele le întăresc
îndatorarea pe termen lung, iar consecințele acestui cerc vicios devin evidente după anul 2009, iar cazul
Greciei în special, aflată foarte aproape de imposibilitatea de a-și achita creditele scadente este unul dintre
principalele subiectele ale conferințelor și studiilor economice a ultimilor 2 ani, relativ recent existând
discuții referitoare la părăsirea zonei Euro de către Grecia, fapt ce ar crea un precedent în istoria uniunii.
Analizând datele, și mai important, cauzele acestor evoluții, găsim exemple pentru ambele tabere ale
disputei datoriei publice. O parte a țărilor analizate au un management eficient al acesteia, folosindu-se de

26
http://www.nsfr.net/seminare/k_havn/fin/Rapp_fi.doc
27
Rapoartele Băncii Naționale a Ucrainei 2004/2005 disponibile la
http://www.bank.gov.ua/control/en/publish/category?cat_id=85903
31
efectul de levier financiar, o altă parte dorește achitarea acestei datorii cu orice preț, chiar dacă afectează
stabilitatea pe termen mediu și lung a economiei.
Este interesant de observat diferențele de abordare a politicii datoriei publice între diferite state. În
timp ce majoritatea au continuat să se îndatoreze, atât prin noi împrumuturi cât și prin acumularea
serviciului datoriei și variația ratelor de dobândă, unele țări au profitat de creșterea economică pentru a
reduce din datoria internă sau externă a țării, un exemplu constituindu-l Bulgaria.
Tabelul 7 Evoluția datoriei publice în perioada de boom economic

Țara 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Bulgaria 20,63 20,78 18,19 16,64 15,56 13,39 12,12 11,17
Croația n/a n/a 72,60 81,11 93,13 101,74 103,04 104,66
Finlanda 57,89 59,14 59,57 64,78 67,59 65,65 65,70 63,23
Franța 826,40 851,60 910,90 1.003,40 1.076,90 1.145,40 1.149,90 1.211,60
Germania 1.232,22 1.243,11 1.295,28 1.383,54 1.453,64 1.524,02 1.571,67 1.583,38
Grecia 140,97 151,87 158,89 167,72 183,12 195,39 224,20 239,36
Japonia 714.541,9 776.689,1 818.560,7 845.917 910.014,6 939.458,4 942.424 938.808
Ucraina 77,02 74,63 75,73 78,49 85,40 78,15 80,55 88,75
Marea Britanie 399,10 385,24 400,50 439,36 483,99 527,71 572,87 617,28
Statele Unite 5.456,86 5.631,38 6.078,71 6.732,68 8.092,13 8.566,60 8.912,57 9.421,75
* Sumele sunt exprimate în miliarde monedă națională
Sursa : publicația FMI – World Economic Outlook Aprilie 2012
Figura 10 Evoluția datoriei publice brute în perioada de boom economic (Procent din PIB)

200

180

160

140

120

100

80

60

40

20

0
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Sursa: Prelucrări proprii după FMI World Economic Outlook Aprilie 2012

32
 În special în perioadele de boom economic, în cazul de față intervalul 2000-2007, unul dintre
motoarele creșterii economice o reprezintă investițiile, atât interne cât și străine. Teoria economică
menționează efectul pozitiv al multiplicatorului investițiilor, ce permite creșteri supraunitare de valoare
pentru un anumit nivel dat al investițiilor.
Politica fiscal-bugetară poate influența creșterea economică și prin componenta investițională
publică, atât din prisma suplimentării venitului național privat, prin achizițiile de bunuri și servicii pe care
le efectuează direct, cât și prin efectul indirect al beneficiului efectiv al obiectivelor realizate. Un exemplu
foarte bun este cel al infrastructurii rutiere. Construcția de autostrăzi impulsionează producătorii de materii
prime datorită cererii directe venite din partea guvernului, iar realizarea efectivă a autostrăzii favorizează
creșterea eficienței agenților economici, micșorând timpul și costurile aferente transporturilor rutiere. Un
raționament similar se aplică și pentru investițiile publice sau private în producție sau turism, unde există
mereu un dublu beneficiu.
La o primă vedere se pot distinge câteva evoluții interesante: Bulgaria, Croația, Ucraina
înregistrează creșteri semnificative, în special pe seama majorării investițiilor străine, dar și a cheltuielilor
publice (Bulgaria și Ucraina). În următorul tabel se pot observa și mediile multianuale ale investițiilor
totale, pe țări, exprimate ca procent din PIB.

Tabelul 8 Mediile multianuale ale investițiilor totale – procent din PIB

Țara Media - % PIB Țara Media - % PIB

Bulgaria 24,448 Grecia 22,227
Croația 25,747 Japonia 23,100
Finlanda 20,696 Ucraina 22,561
Franța 19,792 Marea Britanie 17,348
Germania 18,858 Statele Unite 19,728
Sursa : prelucrări proprii după publicația FMI – World Economic Outlook Aprilie 2012
Situația pe țări indică o strategie de creștere de creștere pe termen lung, politica fiscal-bugetară
contribuind fie prin investiții directe, cum este cazul Ucrainei sau al Bulgariei, fie prin acordarea de
facilități investitorilor străini, pentru Croația. Celelalte țări analizate mențin totuși nivele relativ ridicate ale
investițiilor totale, aproximativ 20% din PIB, cu fluctuații de 1-2% ce pot fi atribuite variațiilor
conjuncturale mai mult decât deciziilor discreționare ale statului. Nivelul investițiilor totale contribuie la
evoluția ratei șomajului, prin crearea de locuri de muncă, însă, similar oricărei alte infuzii de capital, poate
avea efecte inflaționiste dacă sporul de venit național privat nu este temperat de politica monetară, în
special prin creșterea ratelor dobânzii. Croația reușește menținerea sub control a inflației, într-o măsură mai
redusă și Bulgaria, însă Ucraina sacrifică acest indicator pentru obținerea unei creșteri economice brute
superioare. Din nou, Ucraina constituie un contraexemplu vis-a-vis de obținerea unei creșteri a PIB cu orice
preț, cu referire și la emisiunea monetară excesivă discutată anterior.
Din perspectiva investițiilor totale se remarcă o tendință puternică de creștere în sume reale, atât
prin componenta lor publică, prin creșterea cheltuielilor bugetare pentru investiții, cât și pe fundalul
creșterii investițiilor străine nete, datorită fie facilităților fiscale (Bulgaria, Croația), fie datorită dorinței de

33
exploatare a potențialului de creștere (Grecia, Ucraina) sau a condițiilor tehnologice superioare ce permit
obținerea unui randament mai bun al capitalului (Franța, Marea Britanie, SUA).

Tabelul 9 Evoluția investițiilor totale în perioada de boom economic

Țara 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Bulgaria 4,93 6,13 6,53 7,58 9,06 12,53 16,64 20,52
Croația 33,95 41,33 52,74 62,45 66,14 72,80 85,65 93,66
Finlanda 27,52 28,45 27,44 28,19 30,38 34,32 35,25 41,09
Franța 286,43 292,60 287,48 293,68 316,01 341,64 375,06 414,11
Germania 456,59 427,65 385,33 383,39 387,12 384,13 419,63 467,75
Grecia 31,78 33,98 34,94 42,20 41,70 38,47 43,08 49,66
Japonia 128000,3 122867,2 112103,4 111738,4 113358,3 113206,8 114921,6 117389,2
Ucraina 33,53 44,53 45,59 58,85 73,07 99,87 134,74 203,32
Marea Britanie 172,38 178,11 183,57 191,00 205,32 214,13 232,35 256,26
Statele Unite 2076,57 1984,00 1990,43 2085,49 2340,90 2564,23 2752,23 2751,72
* Sumele sunt exprimate în miliarde monedă națională
Sursa : prelucrări proprii după publicația FMI – World Economic Outlook Aprilie 2012

Un caz aparte îl constituie Germania, cu o evoluție fluctuantă a investițiilor, explicată parțial printr-
o creștere lentă a cheltuielilor publice în perioada 2002-2004, și de asemenea marcată de reforma sistemului
de muncă din aceeași perioadă (Hartz I-IV), ce a adus incertitudini din partea investitorilor cu privire la
stabilitatea economică și productivitatea muncii, fiind reduse o serie de beneficii ale angajaților. După anul
2005 situația reintră în normal, iar Germania sporește și investițiile publice cu scopul de a reduce somajul,
cu efecte benefice în anii de recesiune ce au urmat.
Acest subcapitol are rolul de a analiza atât deciziile de politică fiscal-bugetară adoptate de statele în
discuție în perioada de boom economic, cât mai ales efectele și eficiența acestor decizii. Orice definiție a
eficienței o descrie ca fiind raportul între efort și efect, în cazul de față unul din indicatorii macroeconomici
ce pot oferi o aproximare globală a eficienței acestor politici fiind rata de creștere economică, măsurată ca
variația anuală a produsului intern brut.
Desigur, variația PIB are avantaje și dezavantaje în reflectarea tabloului complet al evoluției unei
țări, din perspectivă economică. Aceasta trebuie corelată cu inflația, șomajul, soldul bugetar și datoria
publică, printre altele, pentru a putea obține o imagine mai aproape de realitate a traseului economiei
analizate. Cel mai bun exemplu este Ucraina, care a obținut creșteri economice duble față de media
celorlalte țări analizate, creștere ce însă a fost însoțită de o compromitere a sustenabilității economiei pe
termen mediu. Creșterea PIB poate fi însă relevantă pentru aprecierea performanței unei economii pe
termen scurt, deoarece prezintă avantaje similare ratei de profitabilitate întâlnite în managementul financiar
al unei întreprinderi. Este exprimarea globală a beneficiului net obținut de entitate pe parcursul unui
exercițiu, iar relevanța sa constă în capacitatea sintetizatoare a tuturor factorilor ce grevează asupra firmei.
Într-o accepțiune permisivă, economia unei națiuni poate fi privită ca o întreprindere gigant, ramificată în
toate domeniile, aparatul de stat fiind echivalentul consiliului de administrație, cu amendamentul că o parte
a activității “firmei” o poate influența doar indirect, iar angajații sunt și acționarii companiei. Interesul
34
comun este de a maximiza profitabilitatea, menținând independența financiară a firmei și asigurând
stabilitatea pe termen lung.
Figura 12 ilustrează “profiturile” obținute de către echipele manageriale ale statelor analizate în
perioada de boom economic. Un aspect devine evident imediat: cu excepția Germaniei, în 2003, s-au
înregistrat permanent creșteri economice, în general sub pragul de 5%.
La un prim nivel de interpretare, aceste creșteri sunt vești aparent favorabile pentru economiile
analizate, statistici ce guvernele le pot menționa în rezultatele mandatelor lor fără rețineri, și constituie
fundamentul continuării guvernării, la următoarele alegeri. Însă aparențele pot fi înșelătoare, exemplul
Ucrainei fiind perfect relevant. Creșterea economică de 10-12% obținută este acompaniată de o inflație
proporțională, ceea ce erodează atât „profiturile” reale ale economiei, cât și încrederea partenerilor de
afaceri, reprezentați de corporații sau alte state, iar stabilitatea și previzibilitatea economiei sunt
fundamentele dezvoltării pe termen lung. O creștere de dragul creșterii, nesusținută de o sporire a
productivității sau a eficienței economiei este, în termeni reali, nulă sau chiar negativă.
Însă există și exemple pozitive, cum ar fi Croația, Marea Britanie, sau Finlanda, ce realizează
creșteri economice mai modeste, însă fundamentate pe progresul real al economiei, în condiții de înflație și
somaj scăzute. În subcapitolul următor se va vedea că aceste economii se dovedesc mult mai robuste în
perioadele de declin, și deși înregistrează și ele contracții ale PIB, pe parcusul unui ciclu economic acestea
rețin o parte a creșterii economice acumulate în perioadele de boom, ceea ce constituie premisele
dezvoltării durabile a oricărei economii. Figura următoare indică media multianuală de creștere economică
în perioada 2000-2007 a fiecărui stat, precum și media inflației individuale.

Tabelul 10 Evoluția produsului intern brut (prețuri curente) în perioada de boom economic

Țara 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Bulgaria 27,4 30,3 33,2 35,8 39,8 45,5 51,8 60,2
Croația 178,1 192,3 208,8 228,9 247,4 266,7 291,0 318,3
Finlanda 132,2 139,3 143,6 145,5 152,3 157,4 165,8 179,8
Franța 1441,1 1496,5 1544,0 1588,8 1653,1 1716,2 1799,5 1887,3
Germania 2047,5 2101,9 2132,2 2147,5 2195,7 2224,4 2313,9 2428,5
Grecia 136,3 146,4 156,6 172,4 185,3 194,8 211,3 227,1
Japonia 509860,0 505543,3 499147,0 498854,7 503725,4 503903,0 506687,0 512975,2
Ucraina 170,1 204,2 225,8 267,3 345,1 441,5 544,2 720,7
Marea Britanie 976,3 1021,6 1075,4 1139,4 1202,4 1254,3 1328,6 1405,8
Statele Unite 9951,5 10286,2 10642,3 11142,2 11853,3 12623,0 13377,2 14028,7
* Sumele sunt exprimate în miliarde monedă națională
Sursa : prelucrări proprii după FMI, World Economic Outlook Aprilie 2012
În condițiile în care toate țările analizate au avut nivele de șomaj în scădere în perioada analizată,
analiza de eficiență va ține cont de variația PIB și variația inflației, ca determinante ale unei creșteri
economice sustenabile. Din figura 12 reiese rapid că 6 din cele 10 țări analizate au înregistrat creșteri reale
medii pozitive și anume Croația, Finlanda, Franța, Grecia, Japonia și Marea Britanie. În cazul Bulgariei,
Germaniei, Ucrainei și SUA, rata medie a inflației a depășit rata medie a creșterii economice, condiție
incompatibilă cu eficiența politicii fiscal-bugetare.
35
Figura 11 Evoluția PIB și a inflației în perioada de boom economic

12
10
8
6
4
2
0 1,94 1,52
1,84 1,65 0,71 0,14 -0,01 -0,19
-2 -0,91
-4
-3,47
Finlanda Japonia Croația Marea Grecia Franța Germania Statele Bulgaria Ucraina
Britanie Unite

Media multianuală de creștere economică Media multianuală a inflației

Creșterea reală medie multianuală

Sursa : prelucrări proprii după FMI, World Economic Outlook Aprilie 2012
Consider că acest indicator, creșterea reală medie multianuală sintetizează cel mai bine raportul
dintre efort, rezultate și consecințe pe termen mediu și lung, fără de care orice evaluare a eficienței ar fi mai
puțin relevantă. Ordinea țărilor din figura 12 este corespunzătoare nivelului acestui indicator, descrescător
de la stânga la dreapta. Interesant este că țările cu creșteri reduse ale PIB prezintă nivele ridicate ale
creșterii reale medii multianuale (Japonia), iar țări cu creșteri importante de PIB prezintă nivele negative ale
indicatorului menționat anterior (Ucraina, Bulgaria).
Figura 12 Variația PIB în perioada de boom economic. (modificare procentuală anuală)

14,00

12,00

10,00

8,00

6,00

4,00

2,00

0,00

-2,00
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Sursa : prelucrări proprii după FMI, World Economic Outlook Aprilie 2012
36
2.2 Analiza politicilor fiscal-bugetare în perioadele de declin economic

Conform teoriei economice și a istoriei, în primă instanță, se poate observa o tendință de ciclicitate a
economiei. Durata acestor cicluri diferă în funcție de autori:
 Ciclurile de inventar, propuse de Joseph Kitchin, cu o durată de 8-9 ani
 Ciclurile de investiții fixe, propuse de Juglar, cu o durată de 40 de luni
 Ciclurile de investiții în infrastructură, propuse de Simon Kuznets, cu o durată de 15-25 de ani
 Ciclurile kondrate, sau ciclurile tehnologice lungi, propuse de Nikolai Kondratiev, cu o durată
de 45-60 de ani 28

Deși în teoria macroeconomică modernă s-a renunțat la ideea unui interval fix de ciclicitate al
economiei, odată cu recesiunea din 2009 s-au revigorat o parte din ideile keynesiene, în special în domeniul
stabilizării economiei prin măsuri de politică fiscal-bugetară. În ultimii 3 ani asistăm la una din cele mai
severe contracții ale economiei globale de după Marea Depresiune a anilor 1929-1933. Deși cauzele
acesteia sunt controversate, se acceptă aproape universal ideea că expansiunea economică a anilor anteriori
a avut un caracter toxic asupra sustenabilității economiilor naționale. Una din cauzele des citate în literatura
economică sunt măsurile de liberalizare a creditelor ipotecare introduse de administrația Clinton în SUA.
Acestea au permis, împreună cu o scădere a ratei dobânzii de la 6.5% in 2000 la 1% în 2003, o creștere
substanțială a împrumuturilor ipotecare toxice garantate de stat, a căror efecte au contribuit la destabilizarea
pieței imobiliare în 2006-2007 și în 2008 la spargerea „balonului de săpun”, cu efecte devastatoare asupra
lichidității sistemului bancar și a firmelor de investiții, inițial în SUA, iar datorită deficitului de cont curent
29
masiv al acesteia, prin efectul de contagiune, către celelalte economii ale globului.
Scopul acestui capitol nu este de a determina cauzele crizei economice actuale, ci de a analiza
principalele decizii de politică fiscal-bugetară de stimulare a creșterii economice a statelor analizate,
precum și de cuantifica eficacitatea și eficiența acestora. Însă pentru o imagine corectă trebuie să ținem cont
și de aprecierea lui Paul Samuelson referitoare la orizontul de timp necesar efectelor deciziilor de politică
fiscal-bugetară. Modificările în structura și nivelul cheltuielilor publice, a veniturilor și a soldului bugetar
nu își manifestă efectele imediat, în special în cazul cheltuielilor publice pentru investiții, și de aceea
trebuie să acceptăm ideea că o parte a efectelor, pozitive sau negative ale acestor decizii nu s-au manifestat
încă. În momentul actual sunt discuții despre un al doilea val de recesiune, ceea ce trebuie cuantificat în
analiza de eficiență a acestor politici, în special din prisma efectului semnificativ pe care așteptările
agenților economici le au asupra revitalizării economiilor. Într-adevăr, chiar și în situația în care statul
reușește suplimentarea venitului privat disponibil, prin măsuri de reducere a fiscalității și/sau creștere a
cheltuielilor publice, este foarte posibil ca acest spor de venit să nu se transforme într-un spor egal de
consum sau de investiții datorită incertitudinilor ce planează asupra redresării economice. Factorul

28
Kondratieff, N. D.; Stolper, W. F. (1935). "The Long Waves in Economic Life". Review of Economics and Statistics (The MIT
Press) 17 (6): p.105–115
29
Fondul Monetar Internațional, World Economic Outlook, Aprilie 2009 Crisis and Recovery disponibil la
http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2009/ 01/pdf/text.pdf
37
psihologic joacă un rol extrem de important în comportamentul pieței și a investitorilor, evoluțiile cotațiilor
bursiere fiind un bun exemplu în această privință.
În figura 14 este prezentată evoluția ponderii cheltuielilor publice în PIB aferentă perioadei 2008-
2012 a statelor analizate. O remarcă interesant de realizat ține de compararea acestor nivele atât între anii
de recesiune, cât și cu media anilor de boom economic, pentru a obține o dinamică relevantă a acestui
indicator.
Calculată anterior, media nivelului cheltuielilor publice în PIB pentru perioada de boom este
prezentată în figura următoare, coroborată cu nivelul veniturilor bugetare în aceeași perioadă.
Un aspect interesant este tendința keynesiană a politicilor fiscal-bugetară evidentă în acest grafic.
Mediile anuale de cheltuieli cresc în medie cu 3%, iar veniturile bugetare scad ca procent din PIB cu 1-2%,
conform recomandărilor lui Keynes în perioadele de declin economic, cu scopul creșterii venitului
disponibil privat și stimulării cererii agregate. Media este desigur relevantă, însă la nivelul economiilor
individuale analizate se pot observa trenduri contradictorii, în special în domeniul cheltuielilor publice.

Figura 13 Veniturile și cheltuielile bugetare (medii anuale a ponderii în PIB)

49,00
Boom Economic Recesiune
47,00

45,00

43,00

41,00

39,00

37,00
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012

Ch. Bug. V. Bug.

Sursa : prelucrări proprii după publicația FMI – World Economic Outlook Aprilie 2012
Ucraina este, din nou, excepția la trendul general, cu o scădere a cheltuielilor publice de aproximativ
4% în perioada 2008-2012. Acest fapt se datorează în principal scăderii drastice a PIB, în 2008 Ucraina
înregistrând o contracție record de 14.8%, fiind nevoită să apeleze la măsuri de austeritate bugetară pentru a
menține viabilitatea sectorului public. Toate celelalte economii analizate procedează la o creștere a
cheltuielilor publice, în special în domeniul investițiilor, pentru a contracara efectele negative ale crizei,
precum șomajul sau un deficit bugetar prea pronunțat. Interesant este că, pentru anul 2009, toate economiile
analizate au procedat la creșterea cheltuielilor publice ca răspuns la șocul primit de economie. În anii
următori se constată o scădere a ratei de creștere a acestora, în principal datorită intenției de a limita
efectele inflaționiste ale sporirii exagerate a venitului privat disponibil, însă nivelul anului 2012 a

38
cheltuielilor publice este superior celui al anului 2008 pentru 9 din cele 10 state, ceea ce indică încrederea
pe care o afișează aceste economii potențialului de stimulare a creșterii economice oferit de nivelul
cheltuielilor publice.
După cum era de așteptat, începutul recesiunii atrage automat o sporire de cheltuieli publice, cu atât
mai semnificativă cu cât această creștere nominală este efectuată dintr-un buget inferior anilor trecuți..
Chiar și menținerea unui nivel constant al cheltuielilor în această perioadă relevă importanța pe care
guvernele o acordă politicilor fiscal-bugetare de stimulare a creșterii. Cu excepția Greciei, ce a trebuit să
reducă cheltuielile bugetare ca urmare a pachetului de măsuri de austeritate, toate celelalte țări cresc
nivelele de cheltuieli cu scopul susținerii și relansării economiei. Efectele acestor majorări vor fi vizibile pe
parcursul următorilor ani, însă semnalele sunt pozitive.

Tabelul 11 Evoluția cheltuielilor bugetare în perioada de declin economic

Țara 2008 2009 2010 2011 2012

Bulgaria 24,37 24,71 25,84 26,02 27,02
Croația 139,23 141,74 140,25 141,12 140,44
Finlanda 91,56 96,79 99,84 103,53 107,89
Franța 1.030,03 1.071,91 1.094,49 1.123,80 1.150,98
Germania 1.089,61 1.142,24 1.185,61 1.172,92 1.192,53
Grecia 117,83 124,64 114,21 108,24 100,80
Japonia 179.081,60 188.371,50 187.902,90 190.531,19 196.082,92
Ucraina 449,70 443,46 530,50 594,10 642,64
Marea Britanie 617,52 658,83 678,07 689,34 704,41
Statele Unite 5.601,67 6.130,47 6.121,82 6.248,48 6.242,68
*sumele sunt exprimate în miliarde monedă națională
Sursa : publicația FMI – World Economic Outlook Aprilie 2012
Figura 14 Evoluția ponderii în PIB a cheltuielilor bugetare în perioada de declin economic

60

55

50

47,433
45 45,202
43,628
40

35

30
2008 2009 2010 2011 2012

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Sursa : Prelucrări proprii după FMI WEO Aprilie 2012

39
Figura 15 Evoluția nivelului cheltuielilor bugetare în perioada de declin economic (variația procentuală față de anul
anterior – 2008 = 100%)
20,00%

15,00%

10,00%

5,00%

0,00%

-5,00%

-10,00%
2008 2009 2010 2011 2012

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Din punctul de vedere al politicii fiscal-bugetare în domeniu procurării resurselor financiare publice,
țările analizate prezintă o evoluție ușor descendentă a nivelurile de impozitare. Diferențele sunt de
aproximativ 1-2%, ca procent din PIB-ul anului respectiv, însă trebuie ținut cont că multe din economiile
dezvoltate, precum SUA, Franța sau Germania, dispun de un sistem de stabilizatori încorporați în domeniu
fiscal, un exemplu fiind cota progresivă a impozitului pe venit, acești stabilizatori acționând automat și
nenecesitând intervenții discreționare în domeniul politicii fiscale.
Un aspect interesant îl constituie evoluția 2008-2009, 9 din cele 10 țări procedând la scăderea
nivelelor fiscalității, cu excepția Germaniei, ce înregistrează o creștere de 1 punct procentual, pe fondul
eliminării unei serii de înlesniri fiscale.
Relevantă este și figura 17, unde se poate observa o scădere în medie a fiscalității, mai pronunțată în
2009, urmată de o creștere în următorii ani, însă nivelul veniturilor bugetare în PIB pentru anul 2012 este
mai scăzut decât pentru anul de declanșare a crizei, 2008, ceea ce este un bun indicator al faptului că
recesiunea economică nu este încă depășită complet.
Conform logicii keynesiene, politica fiscal-bugetară de stimulare a creșterii economice are în
vedere sporirea cheltuielilor și scăderea veniturilor bugetare, scopul final fiind cel de a stimula cererea de
consum și de investiții. Cu atât mai mult, focalizarea efortului bugetar a fost spre partea de cheltuieli, ceea
ce este de înțeles datorită valorii superioare a multiplicatorului cheltuielilor publice față de cel al fiscalității.
Ucraina se remarcă din nou, însă de această dată în sens aparent pozitiv, cu o scădere a nivelului
veniturilor bugetare cu aproximativ 4% în perioada de declin economic. Această scădere poate fi atribuită
în principal creșterii evaziunii fiscale, deoarece la 13 Ianuarie 2009 guvernul ucrainean a mărit o serie de
contribuții asimilate impozitului pe venit, precum cele pentru asigurările sociale sau asigurările în caz de
invaliditate.30

30
Publicația online Mondaq, 20 ianuarie 2010 - http://www.mondaq.com/article.asp?articleid=73134
40
 Scăderea nivelului veniturilor bugetare poate fi explicată, parțial, și prin contracția PIB înregistrată
de toate țările analizate în perioada de declin. Scăderea PIB înseamnă și o scădere a consumului și a
investițiilor și o creștere a inclinației spre economisire, ceea se traduce printr-o scădere a bazei de
impozitare superioară nivelului de declin economic. Șomajul poate explica de asemenea, într-o logică
asemănătoare, scăderea nivelului procentual al încasărilor la bugetul de stat, pe seama diminuării
impozitului pe venit colectat aferent unui număr mai mic de salariați.

Tabelul 12 Evoluția veniturilor bugetare în perioada de declin economic

Țara 2008 2009 2010 2011 2012

Bulgaria 26,36 24,09 23,05 24,44 25,56
Croația 134,74 128,09 123,71 122,48 124,11
Finlanda 99,44 92,07 94,72 101,99 105,06
Franța 965,40 928,82 957,59 1017,27 1056,91
Germania 1088,20 1065,98 1079,75 1146,01 1171,20
Grecia 94,76 88,07 89,75 88,25 85,96
Japonia 158.481 139.407 142.805 143.366 148.470
Ucraina 419,67 386,33 468,20 558,20 601,40
Marea Britanie 546,83 514,14 533,87 558,73 580,62
Statele Unite 4645,49 4312,96 4597,76 4805,18 4981,26
*sumele sunt exprimate în miliarde monedă națională
Sursa : publicația FMI – World Economic Outlook Aprilie 2012
În nivele absolute, anii de declin economic aduc o scădere aproape unanimă a veniturilor bugetare,
în special dacă sunt indexate cu rata inflației. Din punct de vedere al politicii fiscale, scăderea prelevărilor
are rolul de a mări venitul disponibil privat, însă și scopul de a proteja anumite categorii de populație mai
vulnerabile la efectele recesiunii. Multe țări, printre care Japonia și Germania, cresc nivelurile plăților
sociale și reduc sau anulează impozitarea veniturilor mici, cu scopul evident al protecției sociale.
Însă scăderea veniturilor bugetare se poate realiza și prin reduceri procentuale ale impozitelor sau
acordarea de facilități fiscale direcționate către un anumit obiectiv. O parte a economiilor analizate au
acordat scutirea de impozit a profitului reinvestit, Germania a optat, în 2008, pentru reducerea taxei pe
venitul întreprinderilor (de la 25% la 15%), precum și pentru scăderea cotelor sistemului progresiv a
impozitului pe veniturile persoanelor fizice și creșterea plafonului de scutire de impozit la 8.000 € de la
7.700 €.31 Finlanda a ales reducerea cotelor de impozitare a venitului persoanelor fizice, de la 10.5%-33.5%
în 2007 la 6.5% - 29.75% în ianuarie 2012.32
Desigur, este importantă și modalitatea efectivă de reducere a fiscalității din prisma redistribuirii
presiunii fiscale în funcție de sectorul ce se dorește stimulat cu prioritate, însă efectul final este creșterea
venitului disponibil privat, ce se traduce, cu o anumită întârziere, în suplimentarea cererii agregate și în
variația pozitivă a produsului intern brut.

31
Portalul de Fiscalitate WorldWide Tax http://www.worldwide-tax.co m/germany/ger_econonews.asp
32
Portalul de Fiscalitate WorldWide Tax http://www.worldwide-tax.co m/finland/fin_econonews.asp
41
Figura 16 Evoluția ponderii în PIB a veniturilor bugetare în perioada de declin economic

55,000

50,000

45,000

40,000

35,000

30,000

25,000
2008 2009 2010 2011 2012

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Sursa: Prelucrări proprii după FMI World Economic Outlook Aprilie 2012

Figura 17 Evoluția nivelului veniturilor bugetare în perioada de declin economic (Variația procentuală anuală –
2008 = 100%)
25,00%

20,00%

15,00%

10,00%

5,00%

0,00%

-5,00%

-10,00%

-15,00%
2008 2009 2010 2011 2012

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Sursa: Prelucrări proprii după FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
O evoluție interesantă o constituie și rata inflației, un indicator macroeconomic atent monitorizat
de politica financiară a statului, cu precădere cea monetară. Trendul descrescător al inflației pentru toate
țările analizate poate părea rezultatul implicării băncilor naționale în direcția limitării efectelor creșterii
cheltuielilor publice, însă tind să cred că scăderea inflației este produsul capitalizării reduse a instituțiilor de
credit, ce au majorat universal dobânzile pentru a-și asigura o lichiditate corespunzătoare, chiar în condițiile
42
scăderii dobânzilor de referință, cu atât mai mult în lumina falimentelor unor giganți financiari precum
Lehman Brothers. În lumina acestor modificări, cererea de monedă, atât pentru consum cât și pentru
investiții a scăzut dramatic, contribuind și la efectul de scădere a inflației observat în figura 19.
Din prisma evoluției individuale, Ucraina, Bulgaria și Japonia se evidențiază cu variații
semnificative. Japonia este singura țară care afișează un trend dezinflaționist, de intensitate redusă însă,
ceea ce nu îi afectează stabilitatea prețurilor semnificativ.

Tabelul 13 Evoluția mediei ratei inflației în perioada de declin economic

Anul 2008 2009 2010 2011 2012

Media (%) 6,6099 2,452 2,6982 3,2119 1,9476
Sursa: Prelucrări proprii după FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
Bulgaria reușește stabilizarea relativă a prețurilor la un nivel de 2.5% creștere anuală, și aceasta în
condițiile scăderii ponderii veniturilor bugetare în PIB cu peste 5% în perioada analizată. O explicație poate
fi politica monetară restrictivă, însă la fel de verosimil este raționamentul ce atribuie această scădere a
inflației reducerii transferurilor nete din partea bulgarilor ce lucrează în străinătate, precum și scăderii
numărului de turiști, un segment important al economiei bulgare. Reducerea fluxurilor valutare reduce
necesitatea ca banca națională să stabilizeze cursul prin cumpărarea de valută, ceea ce duce și la o scădere a
masei monetare în circulație, cu efect indirect de reducere a inflației.
Ucraina înregistrează progrese în menținerea sub control a inflației, aflată pe un trend descendent
permanent, însă încă la nivele superioare mediei celorlalte țări. Scăderea inflației este un efect secundar al
contracției economice, implicit a reducerii cererii agregate, și de asemenea o consecință a scăderii prețului
barilului de petrol cu peste 30% în 2009, unul dintre exporturile principale ale Ucrainei.
Figura 18 Evoluția ratei inflației în perioada de declin economic (Variația indicelui prețurilor de consum –
modificare procentuală față de anul anterior)

25,000

20,000

15,000

10,000

5,000

0,000

-5,000
2008 2009 2010 2011 2012

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Sursa: Prelucrări proprii după FMI World Economic Outlook Aprilie 2012

43
 Politica fiscal-bugetară implementată în perioada de declin economic de către statele este de o
factură evident keynesiană, ce a urmărit stimularea cererii agregate prin creșterea cheltuielilor bugetare
și/sau reducerea fiscalității. Aceste obiective trebuie avute în vedere în condițiile unei inflații scăzute și a
unei ocupări cât mai depline a forței de muncă, pentru a contracara cu succes efectele crizei economice.
Șomajul este un indicator macroeconomic ce în perioadele de declin economic are o evoluție
ascendentă, istoria confirmând acest aspect cu ocazia fiecărei crize, inclusiv Marea Depresiune și crizele
petroliere a anilor 1970, iar mai recent, în perioada 2008-2012, după cum se poate observa și în figura 20.
Dintr-un punct de vedere, este previzibil ca nivelul șomajului să crească în perioadele de declin, în
primul rând datorită falimentelor întreprinderilor fragile din punct de vedere financiar, iar în al doilea rând
datorită reducerii sectorului public ca urmare a scăderii cheltuielilor bugetare în mărime absolută posibil de
finanțat. Dacă în perioadele de boom o întreprindere poate justifica un număr ridicat de angajați printr-un
nivel ridicat al cererii solvabile, odată cu reducerea acesteia este nevoită să renunțe la o parte a mâinii de
lucru, proporțională cu micșorarea producției sau serviciilor vândute. Șomajul este un indicator cu o
relevanță deosebită deoarece contribuie într-o mare măsură la nivelul de bunăstare a societății, o reducere a
veniturilor fiind mult mai ușor de suportat decât o pierdere totală a acestora.Din acest motiv majoritatea
statelor caută să impulsioneze crearea de locuri de muncă sau recalificarea șomerilor. Un exemplu bun este
POSDRU (Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013) implementat în țara
noastră, cu scopul de a stimula pregătirea superioară a forței de muncă și recalificarea acesteia.
Analiza graficului evidențiază un trend puternic pozitiv al ratei șomajului în majoritatea țărilor,
sintetizat prin mediile anuale ale grupului constituit de cele 10 țări :

Figura 19 Evoluția ratei șomajului în perioada de declin economic (procent din populația activă)

20,000

18,000

16,000

14,000

12,000

10,000

8,000

6,000

4,000
2008 2009 2010 2011 2012

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Sursa: Prelucrări proprii după FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
Se remarcă, ca evoluții individuale, Grecia, Bulgaria și Croația, fiecare cu un parcurs ascendent
puternic, neîntâmplător aceste țări bazându-se într-o proporție semnificativă pe turism. Odată cu scăderea
venitului disponibil în țările de proveniență a turiștilor, aceasta s-a reflectat și în rentabilitatea industriei
ospitaliere a acestor țări, cauzând și o creștere a șomajului datorită restrângerilor de activitate.
44
 Tabelul 14 Evoluția ratei medii a șomajului a grupului țărilor analizate

Anul 2008 2009 2010 2011 2012

Media (%) 6,65 8,27 9,20 9,61 9,76
Sursa: Prelucrări proprii după FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
Un parcurs interesant se poate observa și în Germania, în special după 2009, pe fondul revigorării
cererii internaționale de oțel prelucrat, în special datorită Chinei, Germania fiind printre principalii
producători mondiali în acest domeniu. În 2012 această țară reușește scăderea șomajului la un nivel minim
istoric, 5.5%, parțial pe seama unui program introdus de stimulare a angajării tinerilor, prin subvenționarea
unei cote a salariilor oferite acestora în perioadele de internship și după angajare 33 .

Variațiile veniturilor și cheltuielilor bugetare înregistrate în perioada de declin economic, în sensul

scăderii primelor și creșterii celorlaltelor, conduc la expectativa creșterii deficitului bugetar pentru toate
țările analizate, previziune de altfel confirmată și prin evoluțiile prezentate în figura 21.
Un aspect interesant este că toate țările analizate, fără excepție, după anul 2009, afișează un
deficit bugetar, a cărui cuantum diferă în funcție de economia analizată. Din nou, toate economiile analizate
evidențiază o înrăutățire a situației soldului bugetar, previzibilă în condițiile recesiunii. Grecia se remarcă
cu un deficit mediu de 10.46% din PIB, acest rezultat fiind obținut în condițiile adoptării pachetului de
măsuri de austeritate recomandat de Fondul Monetar Internațional. Ucraina înregistrează un deficit maxim
de 6.2% in 2009, pe fondul scăderii economice de aproape 15% obținute.
Japonia are de asemenea cel mai pronunțat deficit bugetar în 2012, aproximativ 10%, rezultat
influențat și de accidentul nuclear de la Fukushima din martie 2011, combinat cu efectul tsunamiului ce a
afectat capacitatea productivă a țării. Japonia a fost nevoită să crească de la 36 la 41% nivelul cheltuielilor
bugetare pentru a stimula reconstrucția zonei afectate, decizie ce s-a reflectat și în evoluția soldului bugetar.

Tabelul 15 Evoluția soldului bugetar în perioada de declin economic

Țara 2008 2009 2010 2011 2012

Bulgaria 1,99 -0.627 -2,78 -1,58 -1,46
Croația -4,49 -13,65 -16,54 -18,64 -16,33
Finlanda 7,88 -4,72 -5,12 -1,54 -2,83
Franța -64,63 -143,09 -136,90 -106,53 -94,08
Germania -1,41 -76,26 -105,86 -26,91 -21,32
Grecia -23,06 -36,57 -24,46 -19,99 -14,84
Japonia -20.600,50 -48.964,70 -45.098,40 -47.165,05 -47.612,81
Ucraina -30,03 -57,13 -62,30 -35,90 -41,24
Marea Britanie -70,68 -144,70 -144,20 -130,61 -123,79
Statele Unite -956,18 -1.817,51 -1.524,07 -1.443,30 -1.261,42
*sumele sunt exprimate în miliarde monedă națională
Sursa : publicația FMI – World Economic Outlook Aprilie 2012

33
http://www.npr.org/2012/04/04/ 149927290/the-secret-to-germanys-low-youth-unemploy ment
45
Figura 20 Evoluția soldului bugetar în perioada de declin economic (procent din PIB al anului respectiv)

5,00%

0,00%

-5,00%

-10,00%

-15,00%

-20,00%
2008 2009 2010 2011 2012

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Sursa: Prelucrări proprii după FMI World Economic Outlook Aprilie 2012

Un aspect interesant este că doar Finlanda, Germania și Bulgaria reușesc să se mențină în interiorul
țintei de deficit bugetar de 3% din PIB stipulat prin Tratatul de la Maastricht, însă abia după anul 2011. În
anii anteriori, niciuna din țările analizate nu a respectat această valoare, de altfel considerată extrem de
importantă în rândul criteriilor de aderare a Uniunii Europene. Desigur, creșterea deficitului a fost motivată
de necesitatea creșterii cheltuielilor publice și/sau scăderea nivelului fiscalității, însă este interesant de
observat importanța situației soldului bugetar ante-criză. Finlanda este un bun exemplu în această direcție,
chiar și în condițiile unei scăderi economice semnificative reușind să rămână la un nivel satisfăcător al
deficitului, parțial datorită excedentelor bugetare acumulate în anii anteriori.
În condițiile creșterii deficitului bugetar pentru toate țările analizate și scăderea sau menținerea
constantă a inflației în perioada 2008-2012, se poate deduce că finanțarea deficitului a fost realizată aproape
exclusiv prin îndatorare, fapt reflectat și în figura 22.
Similară evoluției deficitului prezentată anterior, datoria publică în rândul economiilor studiate are
un traseu ascendent, fără excepție. Există o serie de state, precum Bulgaria și Ucraina, ce reușesc finanțarea
deficitului fără a apela într-o proporție semnificativă la îndatorare, Bulgaria majorându-și nivelul datoriei
publice cu 6 %, iar Ucraina cu 15%, menținându-se însă mult sub limita impusă de Bruxelles a acestui
indicator, de 60% din PIB, Croația și Finlanda reușind și ele să respecte acest criteriu de convergență, cu
nivele de aproximativ 50% din PIB.
O situație aparte apare în cazul economiilor Franței, Marei Britanii și Germaniei, toate acestea
depășind plafonul de 60%, ceea ce teoretic ar fi trebuit să atragă sancțiuni din partea Consiliului European,
însă considerând această evoluție conjuncturală, și nu structurală, Uniunea Europeană nu a luat măsuri
vizavi de statele ce au depășit nivelul recomandat al deficitului.
Excepția o constituie însă Grecia, a cărui deficit mediu de 10% în cei patru ani ani este acoperit
exclusiv prin împrumuturi externe, cauzând o creștere a datoriei publice, și așa aflată la un nivel ridicat în
perioada de boom economic, către dimensiuni imposibil de susținut de către stat (peste 160%). Grecia fiind
46
încă membră a UE, explozia datoriei publice a atras atenția organismelor de supraveghere internaționale,
printre care și a FMI-ului, ale căror sugestii, de a căror implementare depindeau acordurile de împrumut, au
stârnit un val de proteste sociale în rândul grecilor. Problema Greciei este unul dintre subiectele foarte
actuale de discuție, în special în condițiile în care pachetele de măsuri adoptate nu au redresat situația
contracției economiei grecești, iar instabilitatea macroeconomică a acestei țări își manifestă efectele asupra
monedei comunitare. Germania, principala putere economică a Europei, consideră ajutorarea financiară a
Greciei, însă doar în condițiile respectării angajamentelor asumate de aceasta din urmă, cu atât mai mult cu
cât sondajele în rândul germanilor arată un puternic dezacord privitor la finanțarea economiei șubrede
grecești, relatează cotidianul The Telegraph. 34
Japonia continuă trendul ascendent al îndatorării publice observat în perioada de boom economic,
însă de această dată nu pe fondul stimulării creșterii economice cât a susținerii unei economii puternic
afectate de accidentul nuclear din 2011 și de scăderea puternică a exporturilor. Rata datoriei publice ajunge
la un maxim istoric de 240% din PIB în 2012, însă Japonia estimează o rată de creștere economică de peste
2% în acest an, ceea conferă o anumită justificare apelării la finanțarea externă. Însă asupra sustenabilității
și solvabilității Japoniei planează incertitudini bine justificate. O astfel de rată a îndatorării se traduce într-o
sensibilitate crescută la variațiile ratelor dobânzilor la nivel internațional, deflația și scăderea medie a PIB
din ultimii ani conduc la o scădere vertiginoasă a flexibilității acestei economii, iar serviciul datoriei
35
publice limitează considerabil orice potențială creștere economică.

Tabelul 16 Evoluția datoriei publice brute în perioada de declin economic

Țara 2008 2009 2010 2011 2012

Bulgaria 10,71 10,64 11,78 12,83 16,52
Croația 100,62 117,73 138,00 155,49 184,32
Finlanda 63,02 75,00 86,97 93,03 101,06
Franța 1.318,60 1.492,70 1.591,20 1.721,23 1.835,52
Germania 1.650,01 1.767,00 2.061,00 2.095,36 2.085,87
Grecia 262,32 298,71 328,59 350,26 315,84
Japonia 961.380,30 990.554,00 1.037.243,10 1.076.315,29 1.124.400,59
Ucraina 194,81 323,14 438,49 479,73 528,60
Marea Britanie 752,38 953,02 1.099,53 1.243,68 1.375,69
Statele Unite 10.881,09 12.528,13 14.312,00 15.537,41 16.639,73
*sumele sunt exprimate în miliarde monedă națională
Sursa : publicația FMI – World Economic Outlook Aprilie 2012
În tabelul anterior se poate observa că datoria publică în sume absolute a crescut considerabil pentru
toate țările analizate. Acest lucru se datorează și acumulării deficitului în acești ani de declin, cu atât mai
mult cu cât majoritatea statelor au preferat să aplice o politică fiscal-bugetară expansionistă, crescând
cheltuielile publice și / sau reducând nivelul fiscalității, astfel încât achitarea datoriei externe a devenit un
obiectiv secundar.

34
http://www.telegraph.co.uk/finance/economics/9292146/No-German-money-for-Greek-bottomless-pit.html
35
http://www.telegraph.co.uk/finance/financialcrisis/9283417/Japans -fiscal-death-is-a-warning-to-the-West.html
47
Figura 21 Evoluția datoriei publice brute în perioada de declin economic (procent din PIB)
250,00%

200,00%

150,00%

100,00%

50,00%

0,00%
2008 2009 2010 2011 2012

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Sursa: Prelucrări proprii după FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
Investițiile sunt motorul creșterii economice, fie ele publice sau private, din prisma dublului efect de
stimulare a economiei, atât datorită creșterii cererii agregate pentru realizarea investiției, cât și creșterii PIB
datorită multiplicatorului investițiilor. În perioadele de declin economic, în special, investițiile publice
directe și stimularea investițiilor străine ar trebui să fie printre prioritățile oricăror decizii de politică fiscal-
bugetară. Însă de multe ori orizontul de timp necesar maturizării unei investiții motivează statele în alocarea
fondurilor de care dispune către cheltuieli cu impact mai rapid, însă eficiență mai scăzută, scopul acestei
distribuiri fiind de multe ori obținerea unor indicatori macroeconomici superiori, pe baza cărora agențiile de
rating precum Moody’s sau Standard & Poors să ajusteze în sens crescător ratingul de țară, ce permite
acestor economii obținerea de credite mai avantajoase sau conferirea unei încrederi sporite potențialilor
investitori străini.
Deși în teorie politica orientată către cheltuieli cu impact imediat, de tipul plăților de transfer, are
avantajele ei, eficiența acestor cheltuieli stă sub semnul incertitudinii. Sporul de venit național obținut prin
această metodă poate să se transforme doar parțial în creșterea cererii, o parte a acestor sume fiind destinate
economisirii, ceea ce se traduce într-o eficiență subunitară a acestor tipuri de cheltuieli.
Figura 24 prezintă evoluția investițiilor totale naționale în perioada 2008-2012, putând fi observat
un trend descendent pentru toate economiile implicate, cea mai pronunțată descreștere fiind adjudecată de
Bulgaria, de la 37% la 23% pe fondul scăderii investițiilor străine nete, întrucât nivelul cheltuielilor
bugetare a rămas la un nivel aproximativ constant de 35%. Croația este de asemenea afectată de recesiune
sub aspectul investițiilor totale realizate, însă scăderea este mai puțin pronunțată, în parte datorită
menținerii unei situații financiare bune, ce nu a erodat încrederea investitorilor străini în capacitatea de
dezvoltare a acestei țări.
Investițiile totale, după cum se poate observa și în tabelul 17, au un parcurs descendent ca sume
absolute, acest lucru datorându-se în mare masură scăderii lichidității investitorilor și creșterii aversității
față de risc, în legătură cu noi investiții. Climatul economic global nu favorizează investițiile private,

48
planând încă incertitudini asupra depășirii crizei financiare, ceea ce este în sine un factor de întârziere a
reluării activității economice.

Tabelul 17 Evoluția investițiilor totale în perioada de declin economic

Țara 2008 2009 2010 2011 2012

Bulgaria 26,01 20,06 16,14 17,36 18,16
Croația 105,93 90,69 78,24 76,99 84,62
Finlanda 41,26 31,91 33,45 39,97 40,77
Franța 422,02 358,83 370,77 401,88 439,38
Germania 479,32 392,74 429,55 462,05 489,20
Grecia 48,61 37,84 33,50 31,51 30,29
Japonia 115.162,86 92.649,41 95.265,83 93.183,79 98.930,18
Ucraina 264,89 155,82 211,81 303,29 376,53
Marea Britanie 243,07 197,61 225,06 223,71 230,78
Statele Unite 2.584,77 2.052,23 2.300,42 2.399,50 2.551,25
*sumele sunt exprimate în miliarde monedă națională
Sursa : publicația FMI – World Economic Outlook Aprilie 2012
O bună parte a guvernelor actuale au ca prioritate sporirea cheltuielilor sociale pentru a compensa
scăderea veniturilor populației, cele pentru investiții trecând pe plan secund din nefericire, însă în perioade
de declin efortul ar trebui direcționat către suplimentarea cheltuielilor productive, acestea creând un plus de
valoare în economie, prin multiplicatorul investițional. Însă grevele și protestele publice s-au dovedit de
multe ori capabile să “deturneze” sume importante către măriri de salarii sau pensii, mai ales în preajma
expirării mandatelor executivelor.
Figura 22 Evoluția investițiilor totale în perioada de declin economic (procent din PIB)

40,00%

35,00%

30,00%

25,00%

20,00%

15,00%

10,00%
2008 2009 2010 2011 2012

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Sursa: Prelucrări proprii după FMI World Economic Outlook Aprilie 2012

49
 În acest subcapitol am analizat dinamica cheltuielilor, veniturilor, soldului bugetar, șomajului,
inflației, datoriei publice și a investițiilor totale aferente perioadei de declin economic, cu intenția de a
determina efectele politicii fiscal-bugetare aplicate în cele 10 țări analizate cu privire la stimularea creșterii
economice. Recesiunea ultimilor ani a evidențiat o serie de carențe sistemice în special în rândul
economiilor în curs de dezvoltare, ce deși au înregistrat o serie de creșteri economice semnificative în
perioada 2000-2007, au compensat prin contracții ale PIB de intensitate variabilă în următorii 4 ani.

Tabelul 18 Evoluția produsului intern brut în perioada de declin economic (prețuri curente)

Țara 2008 2009 2010 2011 2012

Bulgaria 69,30 68,32 70,51 75,27 77,42
Croația 345,01 335,19 334,56 341,21 349,42
Finlanda 185,65 172,52 179,72 191,57 195,98
Franța 1.931,46 1.889,66 1.931,40 1.995,34 2.061,85
Germania 2.473,80 2.374,50 2.476,80 2.570,80 2.644,77
Grecia 236,92 235,02 230,17 217,81 206,12
Japonia 501.209,30 471.138,60 481.773,20 468.425,00 476.794,93
Ucraina 948,06 913,35 1.094,61 1.314,33 1.473,00
Marea Britanie 1.433,87 1.393,85 1.463,73 1.507,59 1.556,67
Statele Unite 14.291,55 13.938,93 14.526,55 15.094,03 15.609,70
*sumele sunt exprimate în miliarde monedă națională
Sursa : publicația FMI – World Economic Outlook Aprilie 2012
În figura 25 este prezentată evoluția ratei de creștere economică în perioada 2008-2012 pentru cele
10 țări analizate. Se poate observa că vârful crizei s-a manifestat în anul 2009, tendința ulterioară fiind de o
scădere mai ușoară sau chiar de creștere, în special în 2010 și parțial în 2011.
Se remarcă din nou Ucraina, cu o scădere-record de 14.8% în 2009, însă o revenire cu 4% creștere
PIB în 2010. Toate țările analizate au avut o creștere economică negativă în 2009, ce poate fi explicată atât
pe fondul crahului bursier, cât și pe întârzierea specifică în manifestarea efectelor politicilor fiscal-bugetare.
Creșterile de cheltuieli publice și scăderile proporțiilor veniturilor bugetare, cu scopul creșterii cererii
agregate au început să-si demonstreze eficiența abia după 2010. Majoritatea statelor au optat pentru soluția
deficitului bugetar, finanțat prin împrumuturi externe, pentru a impulsiona creșterea economică autohtonă,
iar în cea mai mare parte efectele au fost vizibile.

Tabelul 19 Creșterea economică și soldul bugetar – medii anuale ale țărilor analizate.

Anul 2008 2009 2010 2011 2012

Creșterea economică medie (% PIB) 0,89 -5,90 1,80 0,92 0,52
Soldul bugetar mediu (% PIB ) -2,62 -7,41 -6,91 -5,49 -4,93
Sursa : publicația FMI – World Economic Outlook Aprilie 2012
Datele din tabelul anterior trebuie coroborate și cu situațiile individuale ale economiilor analizate,
cazurile Greciei și Japoniei sunt relevante pentru a sublinia modul în care o conjunctură economică sau
climaterică nefavorabilă poate avea efecte macroeconomice semnificative. De altfel, Grecia este singura
țară din cele analizate ce pare să nu fi depășit vârful recesiunii, contracția PIB fiind în creștere în acești ani.

50
 După cum am menționat și în subcapitolul anterior, problematica eficienței politicii fiscal-bugetare
nu se rezumă doar la determinarea variației PIB, ci mai ales la cuantificarea unei varietăți de efecte asupra
economiei și societății în ansamblul ei, în special pe termen mediu și lung. O creștere economică obținută
în condițiile unei inflații și al unui șomaj ridicate poate genera efecte adverse ce pot anula această creștere
și chiar compromite stabilitatea macroeconomică a unei țări. Exemplul Greciei este relevant pentru această
situație, iar Japonia și Ucraina se apropie cu pași repezi către un colaps sistemic dacă vor continua să
practice aceleași politici. Se poate observa în figura 28 evoluția creșterii economice a Japoniei și Greciei pe
parcursul anului 2010.
Ambele țări înregistrează contracții ale PIB de peste 4% față de anul anterior, în condițiile în care
restul țărilor analizate cresc, în medie cu 1 punct procentual. Explicația poate fi oferită din prisma
serviciului datoriei publice pe care aceste două economii le suportă, ce anulează aproape instantaneu orice
creștere economică obținută. Un calcul simplu ne arată că la o rată a datoriei publice de 160%, cazul
Greciei, plata dobânzilor în cuantum de 2% din suma datorată în fiecare an duce la o ieșire de capital de
3.6% din PIB. O economie îndatorată este foarte dificil de stabilizat și de direcționat către un trend
crescător, în principal datorită serviciului datoriei publice, ce în cazul creditelor externe, facilitează un efect
de evicțiune a capitalului, direct proporțională cu nivelul îndatorării.
De aceea consider relevant ca determinarea eficienței politicilor fiscal-bugetare implementate de
cele 10 state analizate să țină cont și de evoluția datoriei publice și a șomajului, ca și coordonate a
sustenabilității creșterii obținute pe termen lung. În prefigurarea evoluțiilor viitoare a acestor economii apar
multe variabile a căror influență poate fi dificil dacă nu imposibil de cuantificat, însă corelarea nivelului de
creștere a PIB cu variația datoriei publice și șomajului ne oferă o imagine aproximativă a costurilor reale
ale politicilor implementate.
Un exemplu de interpretare poate fi următorul, pe cazul Bulgariei. Aceasta a obținut o creștere a PIB
în 2012 față de 2008 de 3.58%, însă creșterea datoriei publice în aceeași perioadă este de 5.87%, în
condițiile creșterii șomajului cu 5.31%. Efectul obținut de politicile fiscal-bugetare, afectate bineînțeles de
conjunctura internațională, este mai mic decât sporul îndatorării, atât în mărime procentuală cât și absolută.
Ori, pentru a fi eficientă, orice decizie ar trebui să aibă un raport supraunitar între beneficii și costuri,
incluzând în analiza factorială și efectele nedorite, precum șomajul. Într-o accepțiune largă se poate aprecia
ca politica fiscal-bugetară a Bulgariei nu a fost eficientă, cu referire în special la efectele pe termen lung.

Interpretarea datelor ne conduce la concluzia unei eficiențe a politicilor fiscal-bugetare

implementate reduse, sau chiar a unor ineficiențe, cu privire la slăbirea autonomiei financiare a țărilor și a
compromiterii creșterilor economice viitoare.
Desigur, această concluzie se poate adeveri sau infirma pe viitor, modul în care guvernele
statelor analizate vor continua să-și gestioneze situația economică fiind hotărâtor în privința obținerii unei
creșteri economice durabile, ce constituie fundamentul dezvoltării economice, obiectivul final al oricărei
direcții de politică fiscal-bugetară.

51
Tabelul 20 Variația creșterii economice, datoriei publice și șomajului în perioada de declin economic

Țara Indicatori (exprimați în procente)

Variația PIB cumulată Variația datoriei publice Variația șomajului
2008 – 2012 DPub2012 - DPub2008 RSomaj2012 -RȘomaj2008
Bulgaria 3,58 5,87 5,31
Croația -5,56 23,58 5,27
Finlanda -0,89 17,62 1,28
Franța 0,75 20,75 2,12
Germania 2,96 12,16 -2,02
Grecia -18,51 42,51 11,68
Japonia -0,84 44,01 0,51
Ucraina -0,19 15,33 1,85
Marea Britanie -1,91 35,90 2,70
Statele Unite 3,05 30,46 2,35
Sursa : prelucrări proprii după FMI, World Economic Outlook Aprilie 2012

Figura 23 Variația PIB în perioada de declin economic. (modificare procentuală față de anul anterior)

10,00

5,00

0,00

-5,00

-10,00

-15,00
2008 2009 2010 2011 2012

Bulgaria Croația Finlanda Franța Germania

Grecia Japonia Ucraina Marea Britanie Statele Unite

Sursa : prelucrări proprii după FMI, World Economic Outlook Aprilie 2012

52
 CAPITOLUL 3 ANALIZA POLITICILOR FISCAL-BUGETARE ȘI A
IMPACTULUI DE STIMULARE A CREȘTERII ECONOMICE ÎN ROMÂNIA.

În Raportul Global de Competitivitate 2011/2012 întocmit de World Economic Forum, România se

36
clasează pe poziția 77 din 142. Am început cu acest indicator pentru că însumează o serie de peste 100 de
indicatori grupați pe 12 piloni ai dezvoltării, printre care și performanța economică.
Politicile fiscal-bugetare, așa cum sunt ele văzute în literatura noastră, au rolul de a elimina
influența factorilor perturbatori asupra economiei și de a asigura premisele financiare pentru realizarea
dezvoltării economice. Economia românească vine după peste 40 de ani de planificare centralizată, și încă
zece ani de confuzie și politici mai mult experimentale decât coerente. Mileniul III ne găsește într-o situație
economică precară, într-o accepțiune generoasă: inflație de 45%, deficit bugetar, corupție și birocrație. În
anul 2000 se instalează un nou guvern, social-democrat, în timpul căruia, în ciuda acuzațiilor de distribuire
preferențială a contractelor de lucrări publice și crearea asa-numiților “baroni locali”, România cunoaște
primii ani de creștere economică susținută, o scădere a inflației la valori normale, stablizarea deficitului și
printre primele proiecte investiționale publice majore din epoca post-decembristă. Anii 2004-2008 continuă
trendul început, însă mai redus ca intensitate, datoria publică crește și printre ultimele părți ale activelor
statului sunt privatizate. În aceeași perioadă România înlocuiește sistemul progresiv de impozit pe venit și
impozit pe proft cu o cotă unică, de 16%. Ulterior, în 2011, TVA-ul crește cu 5 puncte procentuale, până la
24%. În perioada 2000-2012 România a făcut progrese semnificative atât economice cât și structurale și
sociale, iar ca realizări majore din punct de vedere internațional, țara noastră a devenit membră NATO în
2004, iar în 2007 membră a Uniunii Europene.
Politica fiscal-bugetară a trebuit să se adapteze constant la o economie ce își caută încă structura de
optim. ”Mâna invizibilă” a lui Adam Smith încă bâjbăie în încercarea de a reuși echilibrarea
macroeconomică, în special datorită unui sector economic public încă semnificativ, iar în al doilea rând
datorită încă subdezvoltatului spirit antreprenorial autohton. Industriile tradiționale și agricultura au fost
aproape integral înlocuite cu sectorul serviciilor, iar aderarea la Uniunea Europeană are încă să-și arate
beneficiile, România contribuind mai mult decât accesează fondurile europene. Deficiențe structurale ale
acestei țări pot constitui subiectul unei întregi lucrări în sine, însă scopul acestui capitol este de a analiza și
aprecia modul în care Guvernul a influențat activitatea macroeconomică prin politicile sale fiscal-bugetare.

3.1 Analiza politicilor fiscal-bugetare și a impactului de stimulare a creșterii economice în România

în perioada 2000-2008

Perioada 2000-2008 se suprapune perioadei de boom economic la nivel mondial, existând poate
diferențe minore prin comparație cu țările care au receptat criza financiară mai rapid, cum ar fi Statele
Unite sau partenerii săi comerciali majori.
Politica economică a trebuit să facă faţă unei duble provocări în anul 2000. Pe plan intern era
necesară întreruperea trendului negativ din anii anteriori şi reluarea creşterii economice pe baze sănătoase,
sustenabile, însoţită de o reducere semnificativă a ratei inflaţiei. Pe plan extern se urmărea o consolidare a

36
Global Competitiveness Report 2011/2012 - http://www3.weforum.org/docs/WEF_GCR_ Report_2011-12.pdf
53
performanţelor favorabile din anul 1999, în sensul menţinerii deficitului contului curent sub 4 procente din
PIB şi creşterii rezervelor internaţionale oficiale, în efortul de recâştigare a încrederii mediilor de afaceri
externe şi de revenire pe pieţele private de capital. Toate aceste obiective urmau a fi realizate într-un mediu
intern supus constrângerilor inevitabile ale unui an electoral, care introduceau distorsiuni în mix-ul de
politici macroeconomice.
După ce în cea mai mare parte a anului s-a aflat într-o bună coordonare cu politica monetară,
politica fiscală s-a relaxat brusc în ultimele luni ale anului 2003, când creşterea rapidă a consumului final al
administraţiei publice a impulsionat puternic cererea internă, acţionând ca factor de accentuare a
dezechilibrelor macroeconomice. Adoptarea de către politica fiscală a unei conduite prociclice a contrastat
cu întărirea progresivă a politicii monetare, prin care se urmărea temperarea expansiunii cu potenţial
inflaţionist a cererii interne.
În tabelul 21 se poate observa un trend abrupt crescător a valorii cheltuielilor publice în perioada de
expansiune, ceea ce denotă o abordare pro-ciclică, prin creșterea cererii guvernamentale și a venitului privat
într-o perioadă favorabilă din punct de vedere economic. Un aspect interesant se poate observa și pe linia
reprezentând variația procentuală anuală, cu precădere o creștere a acestora în 2004 și 2008, întamplător sau
nu aceștia fiind și ani electorali, însă din punct de vedere financiar ani cu o creștere economică puternică, ce
nu justifică majorarea suplimentară a cheltuielilor bugetare.
De asemenea, este interesantă creșterea totală a cheltuielilor publice în perioada de boom economic,
de 659% în termeni nominali având ca an de bază anul 2000. Conjunctura internațională favorabilă și
reformele implementate sunt de natură să crească eficiența cheltuielilor bugetare, fără a fi nevoie de un spor
atât de pronunțat, însă aceste infuzii de capital în economie au avut atât efecte de stimulare a cererii cât și
inflaționiste, în ciuda eforturilor Băncii Naționale de a stabiliza prețurile.

Tabelul 21 Evoluția cheltuielilor bugetare în perioada 2000-2008.

Indicator 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Cheltuieli Bugetare – mld. lei 28,34 38,93 48,85 61,06 82,35 92,66 116,05 147,14 190,41
Cheltuieli Bugetare – Var. % 0 37,4 25,48 24,99 34,87 12,52 25,24 26,79 29,4
Cheltuieli Bugetare – % din PIB 34,99 33,01 32,14 30,93 33,29 32,07 33,67 35,37 36,99

Tabelul 22 Evoluția veniturilor bugetare în perioada 2000-2008

Indicator 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Venituri Bugetare – mld. lei 25,11 35,17 44,9 56,67 74,05 90,68 111,39 134,17 165,55
Venituri Bugetare – Var. % 0 40,08 27,65 26,22 30,65 22,46 22,84 20,46 23,38
Venituri Bugetare – % din PIB 31,01 29,82 29,54 28,71 29,93 31,38 32,32 32,25 32,16
Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
În anul 2001, politica autorității fiscale și-a distribuit atenția între obiectivele stabilite prin
programul economic: accelerarea creșterii economice, reducerea șomajului, continuarea dezinflației
și asigurarea sustenabilității balanței de plăți. Ținta de deficit bugetar considerată capabilă să
concilieze aceste obiective a fost fixată inițial la 3,7 la sută din PIB; revizuirea ei la 3,5 la sută din
PIB în al doilea semestru al anului a avut ca suport economiile substanțiale la plățile de dobândă și
54
diferențele favorabile de curs valutar aferente serviciului datoriei publice.
În acest context, politica de cheltuieli a autorităţii publice s-a concentrat cu prioritate pe programele
sociale şi de dezvoltare a infrastructurii, iar cea a încasărilor bugetare pe reducerea treptată a presiunii
fiscale (îndeosebi a celei pe forţa de muncă) şi pe continuarea reformei administraţiei fiscale.
Veniturile bugetare au fost într-un trend ascendent continuu în perioada 2000-2008, atât pe seama
creșterii bazei de impozitare datorită creșterii PIB, cât și datorită creșterii gradului de încasare ca urmare a
înființării în 2004 a Agenției Naționale de Administrare Fiscală. În valoare absolută, veniturile bugetare au
crescut cu peste 600% în perioada analizată, ceea ce a permis rectificări de buget în sensul diminuării
deficitului sau suplimentării cheltuielilor bugetare, dacă este necesar.
Interesantă este și evoluția veniturilor bugetare ca urmare a introducerii cotei unice în 2005.
Impozitul pe venit în cote progresive preciza nivele între 18 și 40% în funcție de venitul obținut, iar
profitul întreprinderilor era impozitat cu 25%. Cota unică de 16% a avut efecte pozitive pe termen scurt,
însă sporul de cheltuieli publice din anii următori a făcut ca limitarea creșterii deficitului să fie dificilă.
Creșterea bazei de impozitare nu a fost suficientă pentru a compensa reducerea ratei fiscalității, contribuind
la slăbirea situației finanțelor publice, efect ce a devenit evident începând cu anul 2009.
Creșterea veniturilor bugetare, atât procentual, cât și în sume absolute, se înscrie în recomandările
de politică fiscal-bugetară de temperare a creșterii economice, însă e discutabil dacă ea a fost operată cu
intenția de a stabiliza evoluția cererii agregate sau dacă a fost efectul îmbunătățirii gradului de colectare și a
creșterii bazei de impozitare datorită sporului de PIB din anii anteriori.

Tabelul 23 Evoluția soldului bugetar în perioada 2000-2008.

Indicator 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Soldul bugetar – mld. lei -3,23 -3,76 -3,95 -4,39 -8,30 -1,98 -4,66 -12,97 -24,86
Soldul bugetar – Var . % 0,00 16,49 5,14 11,06 89,22 -76,14 135,34 178,16 91,69
Soldul Bugetar – % din PIB -3,98 -3,19 -2,60 -2,22 -3,36 -0.685 -1,35 -3,12 -4,83
Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012

În perioada analizată soldul bugetar a fost în mod constant deficitar, între 0.7 și 4.8% din PIB, cel
mai mare deficit în sumă reală înregistrându-se către finalul perioadei de creștere economică, pe baza
semnalelor de inversare de trend a economiei mondiale. Înteresant de observat e că soldul bugetar a fost în
descreștere față de anul anterior doar în 2005, cu aproape 75%, pe fondul variației favorabile de curs ce a
influențat valoarea efectivă a serviciului datoriei.
Procentual, deficitul bugetar s-a menținut în limite acceptabile chiar și dupa criteriile de convergență
la moneda unică, variațiile mai mari se pot întâlni, din nou, în anii electorali 2000, 2004 și 2008, creșterea
semnificativă a cheltuielilor publice pentru a capitaliza voturi în următorul scrutin având de fiecare dată
efecte în bugetele anilor următori sau în evoluția datoriei publice. Soldul bugetar a fost influențat, începând
cu anul 2005, și de introducerea cotei unice de impozitare, cu efecte de stimulare a economiei, însă de
compromitere a echilibrului bugetar, deficitul apropiindu-se de 5% din PIB la nivelul anului 2008.

55
Tabelul 24 Evoluția inflației în perioada 2000-2008.

Indicator 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Inflația 45,67 34,43 22,51 15,38 11,86 9 6,6 4,84 7,85
Deflatorul PIB 100 137,81 169,04 208,61 240,93 270,21 298,76 339,19 390,93
Deflatorul PIB Variație % 0,00 37,81 22,66 23,41 15,49 12,15 10,57 13,53 15,25
Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
Inflația este unul din principalele efecte adverse ale creșterii economice, datorită sporului de venit
disponibil ce creează cererea de monedă suplimentară. În aprecierea evoluției acest indicator trebuie ținut
cont și de valorile anterioare anului 2000, când au fost cazuri de 200-250% inflație, în special datorită
presiunii sociale de a mări salariile. Prin urmare, meritul pentru stabilizarea prețurilor îi revine instituției a
cărei obiectiv principal este aceasta, respectiv Banca Națională, prin deciziile de politică monetară
implementate.
Evoluția în perioada 2000-2008 este aproape constant descrescătoare, excepția fiind în anul 2008,
cel mai probabil explicată de creșterea exagerată a cheltuielilor bugetare, ce conform curbei AD/AS,
datorită sporirii cererii, conduce la un nou punct de echilibru, cu un venit superior, ce însă îi corespunde și
un nivel superior al prețurilor, în alte cuvinte, inflație. Deflatorul PIB urmărește un traseu ascendent anual,
datorită nivelurilor pozitive ale inflației, ajungând la 390.93 în anul 2008.

Tabelul 25 Evoluția șomajului în perioada 2000-2008.

Indicator 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Rata șomajului 7,16 6,61 8,44 7,03 8,07 7,17 7,27 6,41 5,79
Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012

Șomajul a fost o problemă nouă pentru economia românească obișnuită cu ocuparea deplină a forței
de muncă din era economiei planificate. După ce în anii 1990-1999 s-a reușit o stabilizare a somajului, anii
de boom economic aduc o variație anuală de 1-2%, în principal datorită amânării privatizării unei părți a
companiilor de stat și deschiderii de noi companii, o cotă semnificativă fiind companiile multinaționale
atrase de relativa stabilitate a economiei și a potențialului de creștere superior statelor dezvoltate din vestul
Europei. Chiar dacă pe o piaţă caracterizată printr-o migraţie temporară a forţei de muncă în străinătate
astfel de cifre pierd din relevanţă, acestea par totuşi să reflecte o mai bună înregistrare a forţei de muncă în
sectorul formal al economiei. Totodată, cifrele indică un nivel apropiat de „ocuparea deplină“, ceea ce
poate explica majorările salariale cu mult peste creşterea productivităţii muncii, precum şi persistenţa
presiunilor inflaţioniste.
Îngustarea pieţei muncii este reflectată, de asemenea, de trendul descendent al ratei şomajului
înregistrat după anul 2005, în plus, semnalele venite din partea angajatorilor indică dificultăţi tot mai mari
în a găsi forţă de muncă având o anumită calificare (cu deosebire în construcţii, turism şi unele ramuri
industriale), principalul motiv invocat fiind migraţia forţei de muncă în străinătate.
Din tabelul 26 se poate observa un trend foarte interesant al datoriei publice, ce reconfirmă
necesitatea analizării acestor fel de indicatori și ca procent din PIB și în valoare absolută. Ca procent din
PIB, datoria publică este în 2008 la sub 50% din nivelul înregistrat în 2000, ceea ce ar putea crea impresia
56
unei performanțe în achitarea acesteia, însă o privire mai atentă către dimensiunea reală a datoriei publice
ne indică un trend aproape în întregime ascendent al acesteia, 2006 fiind singurul an în care s-a reusit o
scădere în termen reali a acestui indicator.

Tabelul 26 Evoluția datoriei publice în perioada 2000-2008.

Indicator 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Datoria publică – mld. lei 23,91 32,18 41,70 47,75 52,19 50,97 43,50 52,92 70,20
Datoria publică - variație % 0,00 34,60 29,59 14,52 9,30 -2,35 -14,65 21,64 32,66
Datoria publică - % PIB 29,52 27,28 27,43 24,19 21,10 17,64 12,62 12,72 13,64
Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
Creșterea datoriei publice s-a realizat pe seama nevoii finanțării deficitului acumulat în
fiecare din cei 9 ani analizați, statul român apelând atât la emisiuni de obligațiuni de stat cât și la acorduri
de creditare externă.37
Structura datoriei publice interne a continuat să fie dominată de împrumuturile sub forma titlurilor
de stat în lei şi în valută, a căror pondere în total s-a redus însă cu circa 11 puncte procentuale (până la 61 la
sută). În schimb, împrumuturile temporare din resursele Trezoreriei, care au ocupat poziţia secundă, au
cunoscut o creştere a ponderii cu 10 puncte procentuale comparativ cu anul precedent (atingând nivelul de
31 la sută din total). Restul obligaţiilor financiare interne ale statului au reprezentat garanţii de stat pentru
împrumuturile interne (circa 7 la sută) şi titluri de stat emise pe bază de legi speciale (aproximativ 1 la
sută).
În perioada analizată, deficitul contului curent este într-o tendință continuă de creștere, între nivelele
anilor 2000 și 2008, în termeni reali, existând un raport de 1/20. În pofida majorării deficitului de cont
curent (negociată, de altfel, cu Fondul Monetar Internațional), acesta nu a ridicat probleme de finanțare,
volumul influxurilor de capital permițând chiar creșterea substanțială (cu 1,4 miliarde dolari SUA) a
rezervelor valutare oficiale, la nivelul anului 2002.
Tabelul 27 Evoluția soldului contului curent în perioada 2000-2008.

Indicator 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Soldul Contului Curent – mld. USD -1,13 -1,78 -1,53 -3,46 -6,34 -8,58 -12,75 -22,91 -23,78
Soldul Contului Curent - variație % 0,00 57,48 -13,78 125,70 83,24 35,25 48,65 79,71 3,79
Soldul Contului Curent - % PIB -3,03 -4,38 -3,33 -5,82 -8,36 -8,65 -10,39 -13,43 -11,64
Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
Un aspect interesant se poate observa și din prisma creșterii ponderii în PIB a deficitului de cont
curent, trend pentru care există și suport econometric. Conform concluziilor unui studiu efectuat în 2008 38 ,
creşterea PIB în ţările analizate favorizează creşterea deficitului de cont curent și de asemenea există o
legătură inversă între economisirea publică si deficitul de cont curent, concluzii confirmate și din datele
analizate aici.

37
Raportul anual BNR 2003 – www.bnr.ro
38
Gorea, D., Stângă, I, Şarpe, R., Determinanţii deficitului de cont curent în România şi în ţările est -europene, BNR, 2008
57
Tabelul 28 Evoluția investițiilor și economiilor brute în perioada 2000-2008.

Indicator 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Investiții totale nationale - % PIB 19,37 22,2 22 21,97 23,67 23,29 26,46 30,98 31,26
Investiții totale nationale - mld. Lei 15,69 26,19 33,45 43,37 58,55 67,29 91,19 128,86 160,9
Economisirea națională brută - % PIB 19,37 17,82 18,67 16,15 15,32 14,66 16,08 17,57 19,7
Economisirea natională brută - mld. Lei 15,69 21,02 28,37 31,88 37,88 42,35 55,41 73,08 101,41
Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
Anii 2000-2008 aduc o explozie a investițiilor naționale totale, în termeni reali acestea înregistrând
o creștere de peste 1000%, atât ca urmare a politicii fiscal-bugetare expansionsioniste, ce a sporit atât
investițiile publice cât și venitul privat, și indirect investițiile private. O parte însemnată a acestei creșteri se
datorează și sporirii investitiilor străine, pe fondul integrării României în NATO, ce a contribuit la creșterea
încrederii în capacitatea economică a țării noastre. Însă din tabelul 28 se poate observa și o creștere
semnificativă a volumului economiilor naționale, însă de o amploare mai scăzută decât cea a investițiilor.
Explicația constă în inclinația marginală ridicată spre consum, o consecință psihologică a limitării ofertei de
bunuri și servicii din timpul economiei planificate, ce combinată cu o creștere a nivelului veniturilor, s-a
tradus într-o creștere a consumului privat, în defavoarea economisirii. Ca procent din PIB aceasta se
păstrează la nivele aproximativ constante, cu o tendință de scădere în preajma anului 2004, pe fundalul unei
creșteri economice mai ridicate față de ceilalți ani.

Figura 24 Evoluția PIB în perioada 2000-2008.

35 600,00

30 500,00

25
400,00
20
300,00
15
200,00
10

5 100,00

0 0,00
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Variația PIB - prețuri curente Variația PIB - prețuri constante
PIB valori absolute - prețuri curente PIB valori absolute - prețuri constante

Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012

Efecte măsurilor de politică fiscal-bugetară sunt vizibile în principal în evoluția produsului intern
brut, ca indicator sintetizator al parcursului economiei naționale. Această variație ne este prezentată în două
variante, în prețuri constante, raportate la anul 2000, și în prețuri curente. Raportul dintre cele două mărimi
constituie indicatorul deflatorului PIB, o măsură alternativă a inflației.
58
Tabelul 29 Evoluția PIB în perioada 2000-2008.

INDICATOR 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
PIB valori absolute - prețuri curente 80,99 117,95 152,02 197,43 247,37 288,96 344,65 416,01 514,70
Variația PIB - prețuri curente 0 31,34 22,41 23 20,19 14,39 16,16 17,15 19,17
PIB valori absolute - prețuri constante 80,99 85,58 89,93 94,64 102,67 106,94 115,36 122,65 131,66
Variația PIB - prețuri constante 0 5,37 4,83 4,98 7,83 3,99 7,3 5,94 6,85
Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012

La o primă analiză se poate observa că atât în prețuri curente cât și în prețuri constante,
produsul intern brut a avut o evoluție ascendentă în toți cei 9 ani corespunzători perioadei de boom
economic. O multitudine de factori converg în explicarea acestei evoluții, dintre cei mai importanți fiind
creșterea constantă a cheltuielilor bugetare, stimularea creditării de către BNR prin reducerea dobânzii de
politică monetară (cu efectul aferent de transferare în prezent a veniturilor viitoare) și o relativă stabilizare a
inflației spre sfărșitul perioadei. O parte semnificativă a creșterii s-a datorat și transferurilor valutare nete
ale populației angajate în străinătate, spre sfârșitul anului 2008 acestea fiind de aproximativ 6.77 miliarde €.
Scăderea șomajului, în special după 2004, a permis contribuit de asemenea la creșterea venitului național
disponibil, cu efecte vizibile în evoluția PIB.
O analiză mai atentă evidențiază o serie de carențe ale economiei. Creșterea economică a fost
realizată printr-o politică fiscal-bugetară de stimulare a cererii, atât pe seama creșterii cheltuielilor cât și
prin reducerea fiscalității (cota unică în 2005), însă consecințele au fost creșterea deficitului și a datoriei
publice într-o perioadă favorabilă economic, când cel puțin la nivel teoretic, acestea ar trebui să descrească.
România a promovat aceste politici nesustenabile și incoerente, ce au limitat în primul rând creșterea
potențială la nivele medii, și au creat vulnerabilități pe termen lung. Începând cu anul 2009 și resimțirea
efectelor declinului financiar mondial, situația finanțelor publice s-a deteriorat rapid, nivelul veniturilor
bugetare fiind insuficient, forțănd guvernul să apeleze la credite externe pentru finanțarea cheltuielilor
curente, încălcând flagrant unul din principiile fundamentale ale finantelor, cel ce susține necesitatea
acoperirii nevoilor permanente din resurse permanente, iar a cheltuielile curente din resurse curente.
Analizând politica fiscal-bugetară a acestei perioade, pe baza datelor prezentate, apreciez că
rezultatele economice obținute au fost într-o mai mare măsură meritul evoluției climatului internațional și a
stabilizării inflației de către BNR, decât a deciziilor discreționare de influențare a economiei realizate de
către executiv. În aprecierea eficienței trebuie luat în vedere și raportul dintre efecte obținute și ceea ce se
putea obține, în condițiile date, calcularea unui cost de oportunitate în termeni de creștere economică a
deciziilor de politică financiară putând constitui subiectul unei lucrări separate. Conjunctura a contribuit, în
mod cert la evoluția pozitivă a PIB, în aceeași măsură în care a contribuit la descreșterea sa în perioada
următoare.

59
3.2 Analiza politicilor fiscal-bugetare și a impactului de stimulare a creșterii economice în România
în perioada 2008-2012

Ultimii ani corespund perioadei de declin a situației economice globale, iar în special în contextul
integrării țării noastre în Uniunea Europeană, trendul general de scădere a activității economice s-a
transferat și către economia noastră, chiar dacă într-o măsură mai redusă în comparație cu alte economii în
curs de dezvoltare (Cap 2.2).

Tabelul 30 Evoluția cheltuielilor bugetare în perioada 2008 - 2012.

Indicator 2008 2009 2010 2011 2012

Cheltuieli Bugetare – mld. lei 190,41 192,78 202,26 205,4 206,56

Cheltuieli Bugetare – Var. % 0 1,25 4,91 1,56 0,56
Cheltuieli Bugetare – % din PIB 36,99 38,47 38,71 35,5 34,05
Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
Din prisma cheltuielilor bugetare, România a înregistrat o creștere usoară, în cei 4 ani diferența
absolută fiind de doar 16 miliarde lei, ceea ce în contextul contracției PIB a anului 2009 de peste 7% și a
inflației de 6%, constituie o descreștere în termeni reali. Sursa acestei evoluții o constituie imposibilitatea
de acoperire a acestor cheltuieli pe fondul veniturilor în scădere realizate, pe fondul scăderii bazei de
impozitare. Necesitatea controlării deficitului, de altfel prevăzută și în tratatul de aderare la UE, însă și în
acordul de finanțare încheiat cu FMI și Banca Mondială, s-a tradus într-o reducere a cheltuielilor bugetare,
în special în domeniul cheltuielilor cu bunurile și serviciile și a cheltuielilor de capital, însă o creștere de
peste 66% a cheltuielilor cu dobănzile, în 2008 și 2009.
În ceea ce privește veniturile bugetare se constată, în premieră după anul 2000, o scădere atât în
volumul PIB cât și în termeni reali, aferentă anului 2009, pe fundalul înrăutățirii situației economice
private. Cele mai mari diferențe s-au înregistrat în domeniul TVA, în 2009, veniturile aferente acesteia
diminuându-se cu 12%, respectiv a impozitului pe profit, venit și câstiguri de capital, cu 5.4%, în 2010.

Tabelul 31 Evoluția veniturilor bugetare în perioada 2008 - 2012.

Indicator 2008 2009 2010 2011 2012

Venituri Bugetare – mld. lei 165,55 156,37 168,64 181,57 195,25

Venituri Bugetare – Var. % 0 -5,54 7,84 7,67 7,54
Venituri Bugetare – % din PIB 32,16 31,2 32,27 31,38 32,18
Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
Introducerea cotei de 24% pentru taxa pe valoarea adaugată reusește să suplimenteze veniturile
aferente acesteia, cu 14,3, respectiv 22%, însă cu prețul influențării inflației datorită regăsirii în prețul
bunurilor și serviciilor și crescând presiunea fiscală asupra persoanelor cu venituri mici, datorită
caracterului regresiv a TVA.
În 2010 este introdusă și măsura scutirii de impozit a profitului reinvestit în achiziția de mijloace
fixe noi, o măsură de factura neoliberală cu scopul de a stimula investițiile private. De asemenea, Codul

60
Fiscal prevede subvenționarea a 50% din valoarea combustibilului folosit în activitatea comercială, însă
această măsură a avut un caracter fluctuant, dovedindu-se nesustenabilă.
Din punctul de vedere al politicii fiscal-bugetare, creșterea veniturilor bugetare prin majorarea TVA
a contribuit la scăderea venitului privat disponibil în rândul consumatorilor finali. Această evoluție
micșorează cererea agregată și nu este indicată în perioadele de declin economic.

Tabelul 32 Evoluția soldului bugetar în perioada 2008 - 2012.

Indicator 2008 2009 2010 2011 2012

Soldul Bugetar – mld. lei -24,86 -36,41 -33,62 -23,84 -11,31

Soldul Bugetar – Var. % 0,00 46,47 -7,66 -29,10 -52,56
Soldul Bugetar – % din PIB -4,83 -7,27 -6,43 -4,12 -1,86
Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
În privința evoluției soldului bugetar se constată un trend pozitiv în ultimii ani, în special pe seama
creșterii veniturilor bugetare și a menținerii cheltuielilor bugetare la un nivel aproape constant. Dacă
estimările pentru anul 2012 se concretizează în execuția bugetară, deficitul bugetar ar putea ajunge la unul
din cele mai scăzute nivele de după anii 90.
În 2009 deficitul a crescut considerabil pe fundalul scăderii încasărilor la bugetul de stat, însă
situația s-a stabilizat în 2010 ca urmare a creșterii TVA, ce a premis și revenirea la obiectivul de 3% deficit
necesară adoptării monedei unice, prognozată pentru anul 2015. Surse de finanțare a deficitului au fost în
principal împrumuturi obligatare pe piața locală sau internațională, cu scadența variabilă.

Tabelul 33 Evoluția inflației în perioada 2008 - 2012.

Indicator 2008 2009 2010 2011 2012

Inflația 7,85 5,58 6,1 5,81 2,95

Deflatorul PIB 390,93 407,43 431,97 466,79 482,44
Deflatorul PIB Variație % 0,00 4,22 6,02 8,06 3,35
Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
Conform cu trendul înregistrat la nivelul țărilor analizate în capitolul II, inflația afișează un parcurs
descendent odată cu instalarea perioadei de declin economic, în principal datorită reducerii cererii solvabile,
ce forțează producătorii să mențină constante sau chiar să reducă prețurile pentru a reuși să atingă pragul de
rentabilitate. Deflatorul PIB este de în creștere, fiind corelat cu o rată a inflației pozitivă, însă creșterea este
mult mai lentă comparativ cu perioada de boom economic. Performanţa obţinută în 2008 în ceea ce priveşte
inflaţia la sfârşitul perioadei (7,85 la sută, decembrie/decembrie) a fost marginal mai bună decât cea din
anul precedent dar insuficientă pentru atingerea ţintei stabilite de BNR (3,8 la sută ±1 punct procentual).

Tabelul 34 Evoluția ratei șomajului în perioada 2008 - 2012.

Indicator 2008 2009 2010 2011 2012

Rata șomajului - % din populația activă 5,79 6,86 7,28 7,21 7,19
Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012

61
 În perioada de declin economic șomajul s-a aflat pe un trend ascendent continuu, această evoluție se
datorează în principal reducerii cererii agregate, ce forțează angajatorii să disponibilizeze personalul
excedentar. Reforma personalului bugetar începută în 2010 cu scopul de a elimina posturile redundante,
precum și măsura de înghețare a posturilor a fost concepută pentru a eficientiza un sistem public
supradimensionat, însă consecința acestei optimizări este vizibilă în graficul anterior.
De asemenea, șomajul a fost influențat și de întoarcerea în România a unui număr important de
persoane ce lucrau în străinătate, însă pe fundalul crizei economice, cererea de forță de muncă s-a redus în
majoritatea țărilor în care era angajată diaspora, forțând o parte a acesteia să revină în țară în cautarea unui
loc de muncă.
Șomajul este unul dintre cei mai importanți indicatorii macroeconomici, atât datorită efectului pe
care îl prezintă asupra venitului național, cât și din perspectivă socială, întrucât contribuie la creșterea
cheltuielilor cu ajutoarele de șomaj, ce mai ales în contextul unui buget deficitar, favorizează menținerea și
chiar exacerbarea efectelor recesiunii.

Tabelul 35 Evoluția datoriei publice în perioada 2008 - 2012.

Indicator 2008 2009 2010 2011 2012

Datoria publică – mld. lei 70,20 119,20 163,02 190,67 207,63

Datoria publică - variație % 0,00 69,79 36,77 16,96 8,89
Datoria publică - % PIB 13,64 23,79 31,20 32,96 34,22
Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
Îndatorarea României s-a menținut la un nivel foarte scăzut comparativ cu media europeană și
criteriile de convergență, ce stipulează un prag maximal de 60% din PIB, în perioada de recesiune
majoritatea țărilor apelând la soluția majorării deficitului bugetar și datoriei publice pentru a susține
financiar sectorul economic privat. În termeni reali, pe cazul României aceasta a crescut cu peste 200%,
ajungând în 2012 la 207.63 mld. Lei, reprezentănd în continuare un procent ce se situează confortabil sub
limita recomandată de Uniunea Europeană. O temă majoră de discuție în prezent este așa-numita “criză a
datoriilor”, ce include, pe lângă Grecia și țări precum Spania sau Cipru. Din fericire, nivelul datoriei
publice nu ne situează în rândul țărilor cu risc din acest punct de vedere.
Trendul este însă îngrijorător, în doar 4 ani de declin economic îndatorarea s-a triplat ca valoare
reală, în special pe fondul acordului de împrumut de 19.95 mld. € semnat cu Fondul Monetar Internațional,
Comisia Europeană, Banca Mondială și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Destinația
acestui împrumut a fost susținerea deficitului bugetar, deficit ce provine dintr-un sistem fiscal neperformant
și neadaptat recesiunii economice. Serviciul datoriei publice este în creștere continuă, grevând suplimentar
asupra soldului bugetar.

În privința soldului curent se constată un trend pozitiv în perioada de declin economic. În anul 2009
deficitul contului curent al balanței de plăți a fost de 5 168 milioane euro, cel mai redus nivel înregistrat în
ultimii șase ani. Față de anul anterior, deficitul contului curent s-a redus cu 71,0 la sută, iar ca pondere în
PIB cu 6,8 puncte procentuale, până la 4,1 la sută.

62
Tabelul 36 Evoluția soldului curent în perioada 2008 - 2012.

Indicator 2008 2009 2010 2011 2012

Soldul contului curent - mld. USD -23,78 -6,84 -7,32 -7,91 -7,82
Soldul contului curent - variație % 0,00 -71,23 7,00 8,02 -1,13
Soldul contului curent - % din PIB -11,64 -4,16 -4,45 -4,17 -4,19
Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
Această evoluție se datorează scăderii masive a importurilor, cu peste 17 mld. Euro, în timp ce
exporturile au scăzut doar cu 4 mld. Euro. Începând cu 2010 se observă o tendință de creștere a deficitului
de cont curent, în special pe baza deficitului balanței de plăți. Exportul de bunuri a însumat 37 293 milioane
euro, în creștere cu 28,2 la sută față de anul precedent, ca efect al redresării cererii externe.
România nu are dificultăți în a susține nivelul deficitului de cont curent, iar în perspectivă nu există
îngrijorări, iar acest lucru se datorează în principal datorită unui grad relativ redus de deschidere a
economiei ((importuri + exporturi )/PIB) s-a situat în jurul valorii de 55 %.

Tabelul 37 Evoluția investițiilor totale și a economiilor naționale brute în perioada 2008 - 2012.

Indicator 2008 2009 2010 2011 2012

Investiții totale nationale - % PIB 31,26 25,37 24,83 28,81 30,07
Investiții totale nationale – mld. Lei 160,9 127,14 129,76 166,68 182,46
Economisirea națională brută - % PIB 19,7 21,22 20,39 24,65 25,72
Economisirea națională brută – mld. lei 101,41 106,32 106,53 142,6 156,07
Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
După cum era de așteptat în contextul economic global, investițiile totale naționale s-au redus în anii
2009 și 2010, pe fundalul incertitudinii evoluției climatului financiar, însă începând cu anul 2011 se
constată o revitalizare a acestui segment, atât pe seama investițiilor străine, cât și interne, introducerea
scutirii de impozit pentru profitul reinvestit fiind o decizie inspirată. Investițiile publice sunt de asemenea în
creștere, pe fondul proiectelor de infrastructură, însă este foarte posibil ca efectele acestora să fie vizibile nu
mai curând de 1-2 ani, în special datorită ritmului lent de finalizare a acestora.
Economisirea națională se află de asemenea pe un trend ascendent, atât ca proporție din PIB cât și
ca valori reale, între 2008 și 2012 existănd o creștere de 50% a acestui indicator. Explicația poate fi
atribuită atât factorului psihologic, ce consemnează întotdeauna o creștere a economisirii în perioadele de
recesiune, fapt ce contribuie la încetinirea relansării, cât și politicilor băncilor private ce au majorat ratele
de dobândă la depozite pentru a-și imbunătăți lichiditatea afectată de contextul financiar global.

Anul 2009 a fost primul an după mai bine de un deceniu în care s-a înregistrat o contracție a PIB,
atât în prețuri curente cât și în preturi constante, raportate la anul 2000. În următorii ani se poate observa o
creștere economică slabă, în vecinătatea mediei europene de 1.5%, iar semnalele pentru acest an și pentru
2013 indică menținerea trendului ascendent al PIB, chiar dacă variația PIB este posibil să scadă sub 1 punct
procentual. Cauzele acestei evoluții sunt multiple, fapt implicit datorită nivelul ridicat de sinteză a acestui
indicator.

63
Figura 25 Evoluția PIB în perioada 2008 - 2012.

20 700,00

15 600,00

500,00
10
400,00
5
300,00
0
200,00

-5 100,00

-10 0,00
2008 2009 2010 2011 2012

Variația PIB - prețuri curente Variația PIB - prețuri constante

PIB valori absolute - prețuri curente PIB valori absolute - prețuri constante

Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012

Tabelul 38 Evoluția PIB în perioada 2008 - 2012.

Indicator 2008 2009 2010 2011 2012

PIB valori absolute - prețuri curente 514,70 501,14 522,56 578,55 606,7
Variația PIB - prețuri curente (%) 19,17 -2,71 4,1 9,68 4,64
PIB valori absolute - prețuri constante 131,66 123 120,97 123,94 125,76
Variația PIB - prețuri constante (%) 6,85 -7,04 -1,68 2,4 1,44
Sursa: FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
În primul rând, recesiunea s-a transmis către țara noastră printr-o scădere severă a cererii externe, ce
a determinat aproape instantaneu o scădere a activității economice a marilor exportatori. Relevant în această
direcție este reducerea producției și perioade de somaj tehnic pentru uzinele Dacia Mioveni, în condițiile în
care o parte semnificativă a producției era destinată exportului către țările UE, dar nu numai. Creșterea
șomajului și reducerea producției, sau chiar sistarea acesteia se traduce într-o scădere rapidă a venitului
disponibil, atât la nivelul agenților economici cât și a populației, ce cauzează o evoluție în aceeași direcție,
însă de intensitate mai mare a scăderii cererii agregate și a creșterii înclinației spre economisire. Practic,
efectul psihologic al recesiunii este augmentarea reducerii de venit disponibil prin scoaterea unui procent
din acesta din circulație, iar procesul se repetă până cănd toată structura socială și economică este afectată,
în proporții diferite însă.
Pe fundalul reducerii venitului național și a consumului, cele mai importante două direcții de
colectare fiscală ale statului suferă o contracție, încasările la bugetul de stat scăzând în termeni reali.
Aceasta determină, în condițiile menținerii unui nivel constant al cheltuielilor bugetare, o deteriorare a
soldului, ce forțează statul fie să reducă cheltuiele ineficiente, metodă foarte nepopulară de altfel datorită
pierderii de capital electoral, sau să apeleze la modalități extraordinare de finanțare a deficitului, prin
îndatorare, în special, sau emisiune monetară, în situații de urgență.
64
 România a încercat să facă față recesiunii aplicănd un set de măsuri de o coerență redusă, fapt ce se
traduce printr-o relansare fragilă și o expunere accentuată la șocurile externe. Dacă adaptarea politicii
fiscal-bugetare de la perioada de boom la cea de recesiune a fost optimă, rezultatele în ceea ce privește
performanțele economice nu ar trebui să se lase așteptate.

3.3 Eficiența politicilor fiscal-bugetare implementate

În acest capitol am realizat o analiză cantitativă a evoluției diferiților indicatori macroeconomici ai

României, atât în contextul economic favorabil al anilor 2000-2008 cât și în perioada de recesiune imediat
următoare, cu scopul de a identifica acele măsuri care au influențat semnificativ parcursul economiei.
Orice analiză de politică fiscal-bugetară ce urmărește determinarea eficienței acesteia trebuie să
includă în factorii de decizie și consecințele ce ies din sfera cifrelor rapoartelor de analiză a Băncii
Naționale, Comisiei de Prognoză, sau a Institulului Național de Statistică. Desigur, cuantificarea efectelor
din punct de vedere matematic și financiar stă la baza aprecierii obiective a calității politicilor analizate și
chiar a actului de guvernare în ansamblul său, însă nu trebuie omis scopul final al acestor politici și în fapt a
oricăror componente a politicii financiare a statului. Acesta este, sau ar trebui să fie ceea ce literatura
economică numește “public welfare”, în limba română existând expresia echivalentă de „bunăstare
publică”, un concept complex ce înglobează asigurarea nevoilor primare definite de Maslow, iar pe langă
aceasta o pleiadă de aspecte ale vieții individului ce îi pot asigura o calitate superioară a vieții.
În perioada de boom economic, 2000-2008, politica financiară în domeniul fiscal-bugetar a urmărit
doar accelerarea creșterii economice, aproape indiferent de consecințele pe care o expansiune necontrolată
le poate avea. Introducerea cotei unice a fost o decizie majoră de politică fiscală, intenționată în sensul
creșterii venitului disponibil, atât a populației cât și a firmelor, însă ceea ce a obținut față de sistemul
anterior progresiv a impozitului pe venit a fost doar o reducere a fiscalității asupra persoanelor ce se
încadrau în grupele superioare de venit. Aici se poate aduce o critică modalității de implementare a acestei
decizii. Majoritatea statelor ce au optat pentru introducerea unei cote unice de impozitare au plasat
cuantumul acesteia sub nivelul minim al ratei de impozit pe venit, pentru a suplini veniturile întregii
populații. De exemplu, Ucraina a introdus o astfel de cotă în 2004 la un nivel de 13%, în condițiile în care
categoria minimă de venit era anterior impozitată cu 16%. Astfel de măsuri au rolul de a stimula inclinația
către muncă, deoarece dispare progresivitatea impunerii veniturilor suplimentare unui anumit plafon. Însă
în cazul României, cota minimă de impozitare era de 18%, diferența de 2% fiind absorbită de modificările
contribuțiilor salariale în perioada următoare. Eficiența din punctul de vedere al îmbunătățirii echității
fiscale a fost pratic nulă, dupa cum se poate observa și din următorul tabel:

Tabelul 39 Evoluția coeficientului Gini (egalitatea distribuţiei veniturilor)

Indicator 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Indicele Gini 30,25 30,57 31,46 31,06 31,66 31,57 32,11 32,1 31,15 30,01
Sursa: Banca Mondială

Din punctul de vedere strict al eficienței fiscale și gradului de colectare, introducerea cotei unice a
fost in mare parte responsabilă de amplificarea scăderii veniturilor bugetare în 2009, atunci când s-a
65
dovedit evident că în situații de declin, taxarea unică are caracter prociclic. Prin comparație, sistemul
progresiv de impozit pe venit are și rolul de stabilizator automat, cu acțiune anti-ciclică prin definiție.
Tot în aceași perioadă de boom am putut observa o dinamică ascendentă, atât a volumului efectiv a
cheltuielilor publice, cât și a ponderii acestora într-un PIB de asemenea în creștere, o bună parte a acestei
creșteri fiind indreptată către cheltuieli de personal, bunuri și servicii și cheltuieli de capital, prea puțin spre
investiții publice. Ori suplimentarea cheltuielilor bugetare în perioadele de boom ar trebui să aiba caracter
excepțional și o fundamentare ireproșabilă, pentru a nu compromite eforturile Băncii Naționale în direcția
stabilizării prețurilor. Însă cheltuielile au fost într-o dinamică accelerată în acești 9 ani de expansiune,
depășind rata de creștere economică, și contribuind la acumularea unui deficit bugetar semnificativ și la o
creștere a datoriei publice nenecesară din punctul propriu de vedere.
Dacă în perioada de boom politica fiscal-bugetară are o eficiență în cel mai bun caz discutabilă,
aceasta nu se îmbunătățește odată cu declanșarea recesiunii în anul 2009. Efectele cotei unice grevează
asupra încasărilor bugetare confruntate deja cu o scădere importantă a bazei de impozitare, ceea ce forțează
mâna executivului în direcția stabilizării deficitului prin reducerea cheltuielilor bugetare. Decizia este
condamnabilă în contextul unei cereri agregate mult slăbite de scăderea exporturilor, însă i se pot acorda
circumstanțe atenuante din prisma “recomandărilor” făcute de FMI, ce în fapt condiționau livrarea
următoarelor tranșe ale împrumutului contractat de o serie de reforme a aparatului bugetar. Decizia privind
reducerea cheltuielilor bugetare se poate spune, într-o formulare permisivă, că nu a aparținut Guvernului
României. Efectele însă, în special creșterea șomajului și accentuarea crizei economico-sociale, au afectat
populația acestei țări. Datoria publică se triplează ca volum în acești 4 ani, efectele serviciului datoriei
urmând a se fi făcut simțite cel puțin încă un deceniu. Compromiterea echilibrului macroeconomic pe
termen lung este un act de inconștiență guvernamentală sau de rea-voință în primul rând, și extrem de
ineficient, în al doilea rând.
Din prisma fiscalității nu sunt îmbunătățiri semnificative față de situația instabilă din perioada
premergătoare crizei. Decizia de majorare a taxei pe valoarea adaugată, principalul colector de venituri
bugetare, cu 5 puncte procentuale, contribuie într-adevăr la revenirea la nivelul de încasări bugetare anterior
recesiunii, în doar 2 ani, însă cu prețul taxării suplimentare a categoriilor de persoane cu venituri mici,
pentru care alimentele și serviciile de bază constituie destinația majoritară a veniturilor. Banca Mondială nu
furnizează coeficientul Gini al echității fiscale pentru perioada ulterioară acestei modificări, însă cred ca
presupunerea creșterii acestuia peste valoarea de 35 este rezonabilă. Accesarea împrumutului acordat de
FMI și Banca Mondială a avut efecte benefice în privința stabilizării soldului bugetar, dar problema
deficitului structural rămâne actuală, și după cum este evident în cazul Greciei, nicio țară nu poate continua
să se îndatoreze la nesfărșit.
România este în accepțiunea proprie, prin comparație cu o parte a țărilor UE, un ucenic în materie
de politică fiscal-bugetară. Deciziile sunt incoerente, pro-ciclice și defectuos sincronizate semnalelor din
economie. Creștem cheltuielile în perioadele de boom, mărim fiscalitatea în perioadele de recesiune. Cred
că problematica eficienței este dificil până și de adus în discuție.

66
 CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Lucrarea de față a avut ca obiectiv o analiză pe baza datelor publice a politicilor fiscal-bugetare
implementate în diverse țări, precum și aprecierea utilității și eficienței lor. În urma acestei analize se pot
contura o serie de concluzii privitoare la importanța acordată problematicii, precum și asupra modului
efectiv de implementare a politicilor respective.
În primă instanță, sub aspect teoretic, diferențele majore de abordare vin odată cu Marea Depresiune
din 1929-1933 și militează pentru o implicare activă a statului în viața economică. Keynes sugerează un
model de politică anticiclică ce se bazează pe influențarea cererii agregate, iar 40 de ani mai târziu
Friedman propune un model similar de sorginte neoliberală, însă bazat pe infuențarea ofertei totale,
marșănd pe legea lui Say ce spune că “oferta își creează propria cerere”. Datorită aparentului eșec al
keynesianismului în anii 1970, doctrina ofertei continuă să dicteze evoluția unei parți semnificative din
economiile lumii până în 2009, când recesiunea forțează analiștii să reconsidere metodele lui Keynes de
stimulare a creșterii economice.
Într-adevăr, în capitolul II am arătat proveniența keynesiană a acestor politici pentru majoritatea
țărilor analizate, axate în perioada de declin pe creșterea cheltuielilor bugetare și/sau reducerea ratelor de
impozitare, ambele metode având efectul de a stimula cererea agregată prin creșterea venitului disponibil.
Ceea ce remarcă însă și Samuelson e că printre limitările politicii fiscal-bugetare, indiferent cât de ideal este
aceasta concepută, se regăsește orizontul limitat temporal al factorilor de decizie, precum și întărzierile și
distorsiunile în implementarea acestor politici. Per total însă, intervențiile fiscal-bugetare s-au dovedit de
bun augur la nivelul celor 10 state analizate, ele reluând creșterea economică încă din 2010-2011 și
încadrându-se pe un trend ascendent.
În privința analizei țării noastre, se poate constata o variabilitate a orientărilor de politică fiscal-
bugetară în funcție de guvernul în exercițiu, viziunea pe termen lung fiind vagă, dacă nu chiar absentă. În
perioada 2000-2008, țara noastră trece printr-o perioadă de expansiune pe care politica fiscal-bugetară nu o
capitalizează adecvat, existând economii cu potențial și resurse mai limitate decât cele de care beneficiem
ce au înregistrat creșteri economice superioare și mai sustenabile. Creșterea cheltuielilor și reducerea
fiscalității sunt măsuri ce se iau în mod normal în perioadele de declin economic pentru a sprijini cererea
agregată, însă țara noastră consideră perioadele de expansiune ca propice pentru implementarea acestui tip
de măsuri. Ulterior, în perioada de declin economic, viziunea executivului se inversează, reducând
cheltuielile și crescând fiscalitatea, în special taxele indirecte, ce vizează stabilizarea soldului bugetar însă
contribuie la scăderea suplimentară a venitului național disponibil și la creșterea datoriei publice.
Măsurile luate de România pot fi caracterizate indulgent, pe alocuri, ca “bune”, ele limitănd sau
chiar afectând potențialul de creștere oferit de conjunctura internațională, fiind în contratimp cu ceea ce
economia națională avea nevoie. Desigur, o analiză mai detaliată poate releva și costul de oportunitate a
acestor decizii, în special prin comparație cu alte țări cu situații economice apropiate, însă la un nivel
primar de analiză, domeniul politicii fiscal-bugetare autohtone este perfectibil, în cel mai bun caz.
În primul rând, respectarea recomandărilor keynesiene poate fi un pas înspre evitarea sau
compensarea dezechilibrelor ciclice ale economiei. Reducerea cheltuielilor în perioadele de boom nu este

67
doar o speculație teoretică, majoritatea țărilor dezvoltate procedând în acest fel, după cum se poate observa
în capitolul II. E just că bugetul are limitările sale în privința veniturilor ce pot fi colectate și a cheltuielilor
ce pot fi alocate, însă sunt de părere că de multe ori fundamentul unor astfel de decizii, în special cele mai
populare, nu este eficiența economică, cât urmărirea interesului personal sau electoral.
În al doilea rând, o modalitate de îmbunătățire a eficienței politicilor fiscal-bugetare poate fi și
orientarea mai convingătoare către cheltuielile productive, în locul celor de personal sau aferente bunurilor
și serviciilor, de exemplu investițiile publice, de tipul infrastructurii, ce beneficiază de dublul efect al
stimulării cererii și a eficientizării activității economice dupa punerea în folosință a obiectivului.
Desigur, e mult mai facil să critici decât să elaborezi o strategie fiscal-bugetară coerentă pe termen
cel puțin mediu. Numărul variabilelor de luat în calcul este aproape neverosimil, incertitudinile sunt
atotprezente, iar psihologia colectivă poate anula instantaneu până și cele mai bine fundamentate modele
econometrice. De aceea statele dezvoltate dedică mii de oameni și milioane de euro departamentelor de
analiză și politici financiare. Este un domeniu extrem de complex, influențele pot fi atât benefice cât și
catastrofale (exemplul Greciei), iar erorile de apreciere sau deficiențele de implementare pot afecta
milioane de oameni. Cu ocazia acestei recesiuni devine mai evident ce state au implementat o politică
fiscal-bugetară sănătoasă, orientată pe termen lung, și ce state au fost atrase de perspectiva unor cifre
frumoase în rapoartele naționale.

68
BIBLIOGRAFIE

1. Angelescu,C., Stănescu, I., Politica de creștere economică – Ed. Economică, București, 2004
2. Brăilean, T., Politici economice conjuncturale, Editura Junimea, Iași, 2006
3. Filip, Gh., Finanțe publice, Ed. Junimea, Iași, 2010
4. Friedman, M., Capitalism si libertate, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1995
5. Friedman, M., Schwartz, A., O istorie monetară a Statelor Unite, 1867-1960, Princeton
University Press, 1971
6. Gorea, D., Stângă, I, Şarpe, R., Determinanţii deficitului de cont curent în România şi în ţările
est-europene, BNR, 2008
7. Kondratieff, N. D.; Stolper, W. F. (1935). "The Long Waves in Economic Life". Review of
Economics and Statistics (The MIT Press) 17 (6)
8. Lissovolik, B., Determinants of Inflation in a Transition Economy: the Case of Ukraine, FMI,
2003
9. Manolescu, Gh., Politici economice - concepte, instrumente, experienţe, Editura Economică,
Bucureşti, 1997
10. Moșteanu, T., „Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și relansarea creșterii
economice”, Ed. Economica, București, 2003
11. Musgrave, R., Buchanan, J., Public finance and public choice, MIT Press, 2001
12. Musgrave, R., Public finance in a democratic society, Volume III, The Foundation of Taxation
and Expenditure, Edward Elgar Publishing, United Kingdom, 2000
13. Samuelson, P., Nordhaus, W.D., Economics – 18th Edition, McGraw-Hill, SUA, 2005
14. Sargent, T., Wallace (1981). "Some Unpleasant Monetarist Arithmetic". Federal Reserve Bank of
Minneapolis Quarterly Review 5 (3)
15. Schiller, B. The Economy Today, McGraw-Hill, New York, 2006
16. Bugetele României 2000-2012 - www.mfinante.ro
17. Rapoartele anuale BNR 2000-2010 – www.bnr.ro
18. Raportul FMI World Economic Outlook Aprilie 2012
19. Rapoartele Băncii Naționale a Ucrainei 2004/2005 disponibile la
http://www.bank.gov.ua/control/en/publish/category?cat_id=85903
20. Bugetul anului 2002 al Japoniei -
http://www.mof.go.jp/english/budget/budget/fy2002/brief/2002.pdf
21. Knight, B., The much hated Hartz IV, 2010 - http://www.dw.de/dw/article/0,,5221558,00.html
22. Portalul de Fiscalitate WorldWide Tax - http://www.worldwide-tax.com/
23. Fondul Monetar Internațional, WORLD ECONOMIC OUTLOOK, Aprilie 2009 Crisis and
Recovery http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2009/01/pdf/text.pdf
24. Global Competitiveness Report 2011/2012 -
http://www3.weforum.org/docs/WEF_GCR_Report_2011-12.pdf

69
25. http://www.croatia.org/crown/articles/8605/1/Unemployment- in-Croatia-has-fallen-to-its- lowest-
level-in-a-decade.html
26. http://www.nsfr.net/seminare/k_havn/fin/Rapp_fi.doc
27. http://myukraine.info/en/ukrainian/Tax-System/
28. Publicația online Mondaq, 20 ianuarie 2010 -
http://www.mondaq.com/article.asp?articleid=73134
29. http://www.npr.org/2012/04/04/149927290/the-secret-to-germanys- low-youth-unemployment
30. http://www.telegraph.co.uk/finance/economics/9292146/No-German- money- for-Greek-
bottomless-pit.html
31. http://www.telegraph.co.uk/finance/financialcrisis/9283417/Japans- fiscal-death- is-a-warning-to-
the-West.html
32. http://econ161.berkeley.edu/TCEH/1998_Draft/World_GDP/Estimating_World_GDP.html

70