Curs ECONOMIE POLITICA Ingineri

zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcv
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
Coordonator de disciplină:
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
Lect. univ. dr. Georgiana Stoica
sdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcv
1
UVT ECONOMIE POLITICĂ
Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta
decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală
2
CUPRINS -
CURS I. Concepte fundamentale

1. Sistemul ştiinţelor economice. Obiectul şi metodele economiei politice.
Legile economice
Unitatea de învăţare 2. Activitatea umană. Activitatea economică - formă a
activităţii umane
Unitatea de învăţare 3. Sistemul trebuinţelor (nevoilor). Sistemul resurselor
Unitatea de învăţare 4. Factorii de producţie
Modulul II. Costul

Unitatea de învăţare 5. Delimitări conceptuale. Mărimea şi tipologia costului
Modulul III. Piaţa

Unitatea de învăţare 6. Delimitări conceptuale. Piaţa cu concurenţă perfectă.
Piaţa cu concurenţă imperfectă. Concurenţa.
Unitatea de învăţare 7. Cererea –definiţie, tipologie. Legea generală a cererii.
Condiţiile cererii. Elasticitatea cererii
Unitatea de învăţare 8. Oferta – definiţie, tipologie. Legea generală a ofertei.
Condiţiile ofertei. Elasticitatea ofertei
Modulul IV. Măsurarea rezultatelor macroeconomice

Unitatea de învăţare 9. Agregarea rezultatelor macroeconomice. Sistemul de
indicatori utilizaţi de SCN.
Modulul V. Creşterea economică

Unitatea de învăţare 10. Concept, măsurare, tipologie, factori de influenţă.
Modele de creştere economică.
Modulul VI. Dezechilibre macroeconomice

Unitatea de învăţare 11. Inflaţia şi cauzele ei. Măsurarea inflaţiei. Efectele
inflaţiei. Politici de combatere a inflaţiei
Unitatea de învăţare 12. Fenomenul şomajului. Măsurarea şomajului. Tipuri de
şomaj. Factorii care determină fenomenul şomajului. Efectele şomajului. Măsuri
de diminuare a şomajului şi efectelor şomajului
3
MODULUL I
CONCEPTE FUNDAMENTALE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă
Cuprins
UI 1. Sistemul ştiinţelor economice. Obiectul şi metodele economiei politice.

Legile economice
UI 2. Activitatea umană. Activitatea economică - formă a activităţii umane
= 1 ora
UI 3. Sistemul trebuinţelor (nevoilor). Sistemul resurselor
= 1 ora
UI 4. Activitatea de producţie. Factorii de producţie
= 1 ora
Obiectiv general:
 Dobândirea de cunoştinţe privind conceptele fundamentale
utilizate de economia politică.
Obiective operaţionale:
 Însuşirea unor noţiuni de bază privind sistemul ştiinţelor
economice, obiectul şi metodele economiei politice, legile economice, factorii
de producţie.
 Dobândirea de cunoştinţe privind: activitatea umană si
activitatea economică, sistemul trebuinţelor si sistemul resurselor, factorii de
producţie, neofactorii de producţie.
 Însuşirea modului de determinare a principalilor indicatori ai
activităţii întreprinderii.
4
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
SISTEMUL ŞTIINŢELOR ECONOMICE. OBIECTUL ŞI
METODELE ECONOMIEI POLITICE. LEGILE ECONOMICE
1.1. Sistemul ştiinţelor economice

Ştiinţa economică este o componentă a sistemului general de ştiinţe, acesta din urmă
fiind constituit din:
- sistemul ştiinţelor naturii, structurat în: ştiinţe ale naturii însufleţite (vii) şi ştiinţe ale
naturii neînsufleţite;
- sistemul ştiinţelor sociale, în care este inclus şi sistemul ştiinţelor economice, din care
face parte economia politică.
Ştiinţa economică îndeplineşte în societate două funcţii:
- cognitivă (educativă), prin care oamenii învaţă, cunosc fenomenele şi procesele
economice;
- normativă (pragmatică), prin care ştiinţa economică pune la dispoziţia oamenilor
mijloace şi metode cu ajutorul cărora se poate realiza o activitate eficientă.
Între ştiinţa economică şi activitatea practică există relaţii reciproce. Astfel, ştiinţa
economică furnizează teorii utile fundamentării politicii economice care influenţează
activitatea practică. Aceasta din urmă, la rândul său, furnizează date, informaţii despre
fenomenele şi procesele economice
Sintagma economie politică a apărut în 1615, în lucrarea “Tratat de economie politică”
a lui Antoine de Montchrestien. Ea este compusă din trei cuvinte greceşti: oikos = gospodărie,
nomos = lege, polis = cetate. Sensul dat de autor era de norme de gospodărire socială.
În cazul economiei politice obiectul de cercetare îl constituie fenomenele şi procesele
economice.
Există mai multe opinii cu privire la natura obiectului economiei politice:
- în gândirea clasică, el este reprezentat de bogăţia materială;
- în gândirea neoclasică, obiectul este schimbul marfar;
- mai târziu, unii cercetători consideră că obiectul constă în alegerea opţiunilor eficiente.
- după Paul Samuelson, obiectul economiei politice îl constituie resursele productive
rare, deţinute cu ajutorul banilor pentru a produce mărfuri destinate realizării unor consumuri
prezente şi viitoare.
1.2. Metodele economiei politice
5
Orice ştiinţă dispune de metode de cercetare ale obiectului. Metoda reprezintă procedeul
folosit pentru investigarea obiectului. Ştiinţa economică nu poate folosi metode experimentale
(de laborator).
În cercetarea ştiinţifică există mai multe trepte. În prima are loc o ridicare de la concretul
senzorial la gândirea abstractă. Aceasta corespunde metodei de cercetare a fenomenului sau
procesului. Cea de a doua constă în trecerea de la gândirea abstractă la concretul logic; ea
corespunde metodei de exprimare şi prezentare a datelor despre fenomene şi procese.
Economia politică utilizează următoarele metode de cercetare:
 - inducţia - mod de raţionament care porneşte de la particular la general şi are ca scop

Metode de stabilirea esenţei fenomenului;
cercetare
- deducţia - mod de raţionament care porneşte de la general la particular, invers inducţiei.
De obicei, cele două metode se utilizează împreună.
- abstractizarea - eliminarea conştientă a elementelor întâmplătoare, neesenţiale, din
cadrul fenomenului sau procesului;
- analiza – descompunerea, la nivel mental, a întregului în elemente componente, pentru
a se cunoaşte comportamentele părţilor. Analiza poate fi cantitativă, calitativă şi structurală;
- sinteza - este procesul de integrare la nivel mental a elementelor componente într-un
întreg, cu scopul determinării comportamentului de ansamblu.
- modelarea matematică presupune utilizarea aparatului matematic, a calculatoarelor, a
informaticii pentru reprezentarea relaţiilor cauzale dintre fenomene şi procese. Ea constă în
stabilirea relaţiei dialectice dintre cantitate şi calitate.
Evoluţia unui fenomen spre o noua calitate este posibilă dacă se acumulează transformări
cantitative, rezultând aşa-zisa evoluţie în spirală.
1.3. Legile economice

Între fenomenele şi procesele economice există relaţii de cauzalitate.
Legăturile dintre fenomene şi procese pot fi de tip determinist sau de tip stochastic. Cele
deterministe se pot exprima printr-o relaţie de forma: y = f(x), unde y este fenomenul efect şi
x - fenomenul cauză.
Atunci când apare fenomenul x, se va manifesta şi fenomenul y.
Legăturile stochastice se pot reprezenta prin relaţia:
y = f (x1, x2, ..., xn ).
La realizarea efectului y vor contribui diversele combinaţii între fenomenele cauză x1,
x2, ..., xn.
Legea economică exprimă legături cauzale esenţiale, relativ stabile şi repetabile între
fenomene, respectiv procese economice.
6
Legile economice au următoarele trăsături:
- presupun implicarea oamenilor şi acţionează prin intermediul manifestărilor acestora;
- sunt interne activităţii economice;
- se manifestă ca tendinţă şi cu amplitudine relativ constantă;
- pot fi cunoscute cu metode de cercetare adecvate;
- operează în anumite condiţii (sunt contingente);
Există mai multe opinii cu privire la natura legilor economice:
- legile economice există şi acţionează asemănător legilor naturii, ele exprimând ordinea
naturală spontană.
Ideea este susţinută de fiziocraţi, clasici şi neoclasici;
- legea economică are o determinare istorică, este dinamică şi nu reprezintă reguli
veşnice. Fiecare sistem economic are legi proprii.
Legile economice se pot grupa după diverse criterii:
→ după modul de descoperire:
- empirice – evidenţiate cu ajutorul experimentelor;
- abstracte – evidenţiate cu ajutorul raţionamentelor ştiinţifice; au caracter universal;
→ după modul de manifestare:
- generale: legea randamentelor neproporţionale, legea rarităţii;
- specifice: legea cererii şi ofertei.
Comportamentul agenţilor economici la un moment dat evidenţiază cunoaşterea sau
necunoaşterea legilor economice. Legea economică nu le limitează libertatea de acţiune.
1. Care sunt metodele de cercetare utilizate de economia politică?

2. . Care sunt trăsăturile legilor economice? Vezi
1.
2.
ACTIVITATEA UMANĂ.
7
ACTIVITATEA ECONOMICĂ - FORMĂ A ACTIVITĂŢII
UMANE
2.1. Activitatea umană

Omul este rezultat al naturii şi al societăţii.
Totalitatea manifestărilor omului pentru asigurarea existenţei sociale (condiţii materiale
şi spirituale), şi care determină structurarea societăţii, formează activitatea umană.
În timp, omul îşi manifestă rolul de consumator, producător şi valorizator (ierarhizează
bunurile în raport de importanţă).
Trăsăturile activităţii umane sunt:
- este complexă, structurată pe subactivităţi între care există legături reciproce (activitate
 economică, politică, juridică, culturală, sportivă etc.)

Trăsăturile - este dinamică – suferă modificări în timp;
activităţii
umane - este raţională – se conştientizează acţiunea, se respectă anumite principii şi se
anticipează efectele;
- este funcţională – îndeplineşte un anumit rol în societate;
- este repetabilă – se manifestă ori de câte ori reapare trebuinţa;
- are finalitate – are un scop (satisfacerea de trebuinţe).
Acţiunea practică este forma de manifestare a activităţii umane. Ea reflectă o relaţie om
– natură sau nevoi – resurse. Acţiunea practică este reprezentată de muncă (efort fizic /
intelectual conştient, cu scopul realizării bunurilor necesare satisfacerii unor trebuinţe). Prin
muncă se consumă energie fizică şi nervoasă. În timp, se constată că are loc o diminuare
continuă a efortului fizic şi o creştere a efortului intelectual. Efortul uman este diminuat, de
folosirea maşinilor specializate datorită introducerii progresului tehnic. Ca urmare a creşterii
productivităţii muncii are loc o creştere a timpului liber pentru instruire şi o scădere a timpului
de muncă.
Activitatea umană are o determinare obiectivă şi una subiectivă. Prima este reprezentată
prin acţiunile societăţii asupra naturii, prin relaţia nevoi – resurse (om – natură), iar cea de a
doua de amprenta pe care o pune individul în relaţia om – natură, respectiv prin deciziile luate
de acesta.
2.2. Activitatea economică - formă a activităţii umane
8
Activitatea economică este o componentă a activităţii umane. Sintagma activitate
economică mai este înlocuită în literatura de specialitate cu termenul de economie.
Cauza activităţii economice o constituie creşterea şi diversificarea trebuinţelor umane,
iar scopul acesteia constă în satisfacerea cât mai bună, din punct de vedere cantitativ, calitativ
şi structural, a trebuinţelor, cu bunuri economice.
Activitatea economică se poate reprezenta ca un sistem.
Într-o primă abordare sistemică activitatea economică conţine subsistemul resurselor şi
subsistemul nevoilor aflate în interacţiune.Entropia resurselor este mai mică decât entropia
trebuinţelor.
În alte abordări, resursele economice apar ca intrări, iar bunurile economice ca ieşiri în
raport cu activitatea economică.
Trebuinţele determină alocarea resurselor în raport cu ordinea descrescătoare a
importanţei trebuinţelor.
Activitatea economică reflectă efortul uman de atenuare a rarităţii resurselor. Prin aceasta
 se compensează deficitul de resurse, adaptând structura resurselor la aceea a trebuinţelor.
Activitatea
economică Acestea din urmă sunt satisfăcute cu ajutorul bunurilor realizate.
Bunurile economice sunt resurse adaptate la structura nevoilor. Ele pot fi clasificate
astfel:
- libere, care sunt generate de procese naturale, fără implicarea omului, sunt abundente
şi nu implică o contraprestaţie din partea utilizatorului;
- economice, care sunt rezultate prin implicarea omului. Ele pot fi bunuri materiale sau
servicii. Bunurile economice sunt reproductibile (ori de câte ori se manifestă trebuinţele sunt
realizate astfel de bunuri).
Accesul la ele se realizează prin preţ.
Bunurile economice se află în proprietatea subiectului economic.
Acestea pot fi împărţite, după destinaţia consumului, în:
- bunuri finale – menite să stingă trebuinţe finale (nu se mai realizează alte modificări
ale bunului pentru a fi consumat);
- bunuri intermediare sau resurse derivate, care vor fi adaptate, mai întâi, pentru a fi
consumate. Ele fac obiectul consumului intermediar.
Orice activitate economică presupune existenţa subiectului (agentul economic) şi a
obiectului activităţii (transformarea, adaptarea resurselor în concordanţă cu trebuinţele). Ea are
două determinări:
- subiectivă, reprezentată prin deciziile luate de factorul uman;
- obiectivă, dată relaţia nevoi-resurse dintr-o anumită perioadă.
9
Activitatea economică este un raport nevoi – resurse, care trebuie optimizat continuu,
deoarece atât resursele cât şi trebuinţele sunt dinamice. Ea este însoţită de incertitudine şi risc.
Problema fundamentală a economiei constă în alocarea resurselor limitate pentru
satisfacerea cât mai ridicată a trebuinţelor nelimitate. Soluţionarea sa teoretică se realizează cu
ajutorul modelului economic (reflectarea la nivel mental a realităţii înconjuratoare de natură
economică). Rezolvarea concretă a raportului nevoi – resurse, deci a problemei fundamentale,
este asigurată prin mecanismul economic, prin sistemul economic, care trebuie să dea răspuns
la întrebările: ce se produce, cât se produce, cum se produce şi pentru cine se produce.
La baza activităţii economice se află principiul hedonist: maxim de efect, minim de efort.
Formele activităţii economice contemporane se structurează astfel:
a). după funcţia avută în societate:
- activităţi de producţie, prin care se realizează bunuri;
 - activităţi de schimb sau de circulaţie, prin care bunurile sunt transferate între agenţii
Formele economici;
activităţii
economice - activităţi de repartiţie a veniturilor între subiecţii participanţi la activitate;
-activităţi de consum, de utilizare finală (consum final) şi de utilizare pentru a produce
alte bunuri ( consum intermediar);
b). după gradul de agregare, de însumare a rezultatelor:
- microeconomie – reflectă activităţile la nivel de firmă, de agent;
- mezoeconomie – prezintă activitatea la nivel de ramură;
- macroeconomie – prezintă activitatea la nivel naţional;
- mondoeconomie – descrie activitatea la nivel planetar;
c). după structura pe orizontală a activităţilor economice:
- structura teritorială: pe comune, municipii, judeţe;
- forma de proprietate: în sector privat, public, mixt;
- structura demoeconomică – analizează activitatea după populaţia activă, sex, vârstă,
calificare, studii;
- organizaţională (mod de conducere, de organizare).
d). după destinaţia rezultatelor bunurilor economice:
- economia naturală, în care bunurile sunt destinate autoconsumului (familiei,
gospodăriei), schimbul se face direct cu bunuri care prisosesc în gospodărie;
- economia de schimb (producţia de mărfuri), unde bunurile realizate sunt destinate
schimbului pe piaţă, prin intermediul banilor, şi poartă denumirea de mărfuri.
Alte forme ale activităţii economice sunt:
- activitate economică pozitivă, care se desfaşoară ţinând cont de realizarea unei eficienţe
cât mai ridicate;
10
- economie normativă, prin care satisfacerea trebuinţelor trebuie să atingă un anumit
nivel, fără a lua în calcul şi mărimea eficienţei economice;
- economia de scară, în care activitatea este realizată cu randamente crescătoare;
- economia subterană, care cuprinde activităţi ilegale (comerţul cu droguri), ilicite (care
evită plata impozitelor, taxelor etc);
1. Care sunt trăsăturile activităţii umane? Vezi pag. 9
SISTEMUL TREBUINŢELOR (NEVOILOR).
SISTEMUL RESURSELOR
11
3.1. Sistemul trebuinţelor (nevoilor)
Oamenii sunt purtători de trebuinţe. Acestea reprezină cauza comportamentului
uman. Între sistemul de trebuinţe şi activitatea conomică există un lanţ de cauzalitate:
Activitate
Interese Scop economică Bun
Nevoi economic
Resurse
Fig. 1: Relaţia nevoi – activitate economică
Interesul reprezintă o trebuinţă conştientizată, declanşatoare de acţiune. Materializarea

scopului se face prin foarte multe alternative. Omul trebuie să o aleagă pe cea optimă, adică pe
aceea care asigură eficienţă maximă, sau altfel spus, care respectă principiul hedonist.
Orice activitate presupune risc şi incertitudine.
Există următoarele opinii cu privire la natura trebuinţelor:
- în concepţia obiectivă, nevoile sunt considerate determinate de gradul de civilizaţie al
societăţii;
- în concepţia subiectivă, trebuinţa reflectă o stare a individului în raport cu grupul sau
societatea (stare de jenă, de suferinţă etc.);
- în concepţia economică, trebuinţa este reprezentată de ceea ce se doreşte, ea rezultând
din natura internă a individului.
În sens general, trebuinţele sunt cerinţe materiale sau spirituale necesare existenţei şi
dezvoltării normale a purtătorilor, în concordanţă cu nivelul de dezvoltare al societăţii şi cu
capacitatea de conştientizare a acesteia.
Nevoile au următoarele trăsături:
- sunt complexe - structurate şi interdependente - adică: nevoi fundamentale – nevoi
elevate, nevoi individuale (subiective) - nevoi de grup, nevoi sociale (obiective);
12
- sunt dinamice (se modifică în timp);
- sunt saturabile la un moment dat;
- sunt nelimitate ca structură, dar limitate ca volum şi număr;
- depind de gradul de dezvoltare al individului şi al societăţii.
3.2.Sistemul resurselor
Resursele reprezintă totalitatea elementelor materiale şi organizatorice care contribuie la
satisfacerea trebuinţelor. Resursele fac obiectul proprietăţii.
Exisă diverse criterii de clasificare a sistemului de resurse.
După natura proceselor care le generează, ele sunt:
→ resurse primare – generate de procese naturale, fără intervenţia omului. Ele se împart
în:
- potenţial demografic;
- resurse naturale: regenerabile, neregenerabile, greu regenerabile sau recuperabile,
nerecuperabile, economice, subeconomice sau neeconomice (care nu pot fi utilizate cu
tehnologia existentă sau nu există posibilităţii financiare pentru utilizarea lor);
→ resurse derivate (bunuri economice), care rezultă din combinarea potenţialului
demografic şi a resurselor naturale;
→ resurse calitative, rezultate din cercetarea ştiintifică şi tehnică.
Sistemul de resurse are următoarele trăsături:
- resursele sunt rare, limitate, deoarece capacitatea Terrei este limitată, tehnologiile au
limite, resursele financiare sunt limitate;
- ritmul de creştere al resurselor este mai mic decât ritmul de creştere al trebuinţelor
(această relaţie se identifică cu legea rarităţii resurselor);
- consumul de resurse creşte proporţional cu gradul de civilizaţie al societăţii.
 Existenţa celor trei caracteristici impune raţionalitatea utilizării resurselor. Aceasta
Eficienţa presupune acţionarea conştientă, respectarea unor principii şi anticiparea efectelor. Gradul de
economică
raţionalitate al utilizării resurselor se exprimă cu ajutorul eficienţei economice.
Mărimea acesteia se determină în două moduri:
- eficientă directă (ED), calculată ca raport între efecte (rezultate) şi eforturi (consum de
resurse):
- eficienţa indirectă (EI), calculată ca raportul între efort şi efect. Aceasta este inversul
eficienţei directe.
13
Pentru a optimiza folosirea resurselor, respectiv raportul de eficienţă, trebuie să se
maximizeze ED ( maximizarea efectelor pentru un efort dat) ori să se minimizeze EI
(minimizarea efortului pentru un efect dorit).
1. Ce reprezintă eficienţa economică şi cum se determină mărimea acesteia? Vezi

pag.14
FACTORII DE PRODUCŢIE
4.1. Factorii de producţie
14
Factorii de producţie reprezintă resurse economice atrase în activitatea economică.
Cu privire la numărul acestora există mai multe opinii. După William Petty există doi
 factori de producţie: munca – “tatăl bogăţiei” şi pământul – “mama bogăţiei”. După J. B. Say
Factorii de există trei factori de producţie clasici: munca, pământul şi capitalul. În condiţiile actuale se
producţie
consideră că există un număr mult mai mare de factori de producţie; alături de cei trei există şi
neofactori (abilitatea întreprinzătorului, tehnologiile, informaţia etc.).
1.Factorul muncă are următoarele caracteristici:
- este cel mai important factor de producţie, în cadrul activităţii economice;
- este considerat factor originar, deoarece iniţiază activitatea economică;
- este factor primar pentru că s-a combinat pentru prima dată cu factorul pământ.
- se manifestă prin capacitate fizică şi intelectuală.
Munca este un proces conştient, specific omului, prin care se creează bunuri şi servicii
necesare satisfacerii trebuinţelor.
Ca proces, munca se manifestă prin cheltuială (consum) de energie fizică şi intelectuală.
Factorul muncă se analizează cantitativ, calitativ şi structural. Analiza cantitativă evidenţiază
timpul de muncă necesar, numărul de lucrători.
Sursa factorului muncă este populaţia totală, care poate fi structurată astfel:
- populaţia în vârstă legală de muncă (PVLM ), divizată în:
→ populaţia aptă de muncă -ocupată
-neocupată (şomeri, elevi, studenţi)
→ populaţia inaptă de muncă
- populaţia în afara vârstei legale de muncă (PIAVLM).
Analiza calitativă evidenţiază eficienţa factorului muncă, productivitatea lui.
Analiza structurală se face pe sectoare (repartizarea populaţiei ocupate pe sectoarele
primar, secundar şi terţiar), pe ramuri, pe forme de proprietate, pe sex, vârsta, teritoriu
administrativ.
Factorul muncă a cunoscut, în timp, următoarele procese:
- creşterea ponderii efortului intelectual în raport cu cel fizic;
- scăderea timpul de muncă şi creşterea celui pentru instruire, ca efect al majorării
productivităţii muncii;
- creşterea duratei de şcolarizare;
- creşterea ponderii activităţilor creative, de inovare, bazate pe tehnica informatică;
- scăderea succesivă a ponderii populaţiei în sectoarele primar, apoi în cel secundar şi
creşterea acesteia în sectorul terţiar.
15
2.Factorul natură sau pământul este reprezentat de elementele aparţinând mediului
natural (sol, apă, aer, fond silvic). Un rol important îl are solul, caracterizat prin:
- este factorul principal în agricultură, silvicultură şi minerit;
- este purtător de resurse naturale;
- asigură substanţe minerale şi energetice necesare plantelor.
Factorul natură este considerat rar deoarece unele elemente se epuizează iar altele se
regenerează foarte greu.
Analiza cantitativă se referă la suprafaţa de teren, de luciu de apă, de masă lemnoasă.
Analiza calitativă se referă la randamentele suprafeţelor de teren, iar cea structurală se face pe
forme de proprietate, teritorial – administrative.
Apa este utilizată în procesele biologice ale vieţuitoarelor, dar şi în procesele tehnologice
sau ca mijloc de transport. Ocupă cca. 80% din suprafaţa Terrei, din care doar 2% este apă
potabilă.
Un rol important îl au resursele minerale: certe, ipotetice, exploatabile economic, bogate
sau sărace în substanţa utilă. Ele se măsoară prin gradul de asigurare al producţiei sau
consumului (Ga) exprimat în număr de ani, care este raportul dintre stocul de resurse naturale
şi consumul curent de resurse.
Există diferite opinii cu privire la randamentul pământului şi la evaluarea acestuia. Unii
cercetători susţin că pământul nu se poate evalua deoarece este considerat un dar al naturii. În
alte concepţii, pământul poate fi evaluat pe baza cheltuielilor pentru îmbunătăţiri funciare.
Apare astfel conceptul de pământ capital ca rezultat al rentei capitalizate.
Pământul este limitat, nu poate fi înlocuit, diferă calitativ în raport de zone, este
considerat regenerabil.
3.Factorul capital este un factor derivat deoarece rezultă în urma combinării anterioare
a factorilor primari. El este reprezentat de bunurile utilizate pentru a produce alte bunuri.
Noţiunea de capital provine din latina veche. Sensul iniţial a fost de fond, cheag, masă
de bani. Sensul modern a fost dat de Turgot: capitalul reprezintă bani, bunuri capabile să
producă valoare şi profit.
André Pogé introduce noţiunea de capital nominal, care are o sfera de cuprindere mai
largă decât capitalul factor de producţie. Capitalul nominal este capitalul proprietate, include
activele şi pasivele agenţilor economici adică este similar patrimoniului.
Capitalul factor de producţie reprezintă totalitatea bunurilor acumulate care în procesul
producţiei sporesc randamentul factorilor primari şi uşurează munca.
Bunurile capital se mai numesc: capitalul real, capitalul tehnic, mijloace de producţie.
Capitalul real are două componente care se comportă diferit în procesul de producţie.
16
- capitalul fix, care participă la mai multe cicluri de producţie, nu îşi modifică valoarea
pe perioada utilizării. Acesta este reprezentat de construcţii, echipament de producţie, de calcul.
El se uzează pe perioada folosirii. Uzura fizică este expresia deprecierii parametrilor tehnico –
economici ca urmare a participării capitalului fix la activitatea economică. Uzura morală este
expresia depăşirii parametrilor tehnico - economici de către alte echipamente existente în
aceeaşi perioadă cu cele folosite.
- capitalul circulant este reprezentat de bunuri care participă la un singur ciclu de
producţie şi trebuie înlocuit odată cu fiecare ciclu de producţie: combustibili, materii prime,
materiale, energie, apă.
În general, capitalul are mai multe forme de manifestare: capital bănesc, capital real (Kr)
(bunuri capital) şi capital marfă (Kmf).
Capitalul real este un capital în funcţiune.
Dintre cele trei forme de existenţă ale capitalului firmei, numai bunurile capital sunt
considerate capital factor de producţie.
Cele trei forme de existenţă a capitalului sunt prezentate în fig.2.
Fig. 2 Circuitul capitalului
Parcurgerea celor trei forme poartă numele de rotaţia sau circuitul capitalului. Firma
porneşte cu un capital iniţial bănesc (KB), pe care îl transformă în factori de producţie, apoi în
marfă iar prin piaţă obţine un nou capital bănesc (K’B). Condiţia necesară ca agentul să-şi
continue activitatea este ca mărimea K’B  KB. Diferenţa K’B – KB reprezintă valoarea
adăugată.
În literatura de specialitate, formele parcurse de capital se mai numesc stadiile
capitalului. Numărul de utilizări ale capitalului într-o perioadă de timp reprezintă viteza de
rotaţie, iar timpul necesar parcurgerii celor trei stadii se numeşte durata de rotaţie.
17
Factorul capital este dinamic, suferă modificări cantitative, calitative şi structurale.
Modificările volumului de capital se explică prin: formarea brută a capitalului fix şi variaţia
stocurilor.
Formarea brută a capitalului fix reflectă procesul majorării capitalului fix, proces realizat
prin: achiziţii de capital fix, producere de capital fix cu eforturi proprii, modernizarea şi
repararea celui existent (revizii tehnice, reparaţii capitale). Formarea brută se realizează prin
cheltuieli cu capitalul fix, numite şi investiţii. Acestea sunt cheltuieli destinate creării de noi
capacităţi de producţie, refacerii stocului de capital fix, ameliorării şi dezvoltării lui (prin
extinderi de activitate).
Totalitatea investiţiilor dintr-o perioadă, destinate capitalului fix se numesc investiţii
brute. Mărimea lor este suma dintre investiţia netă (In) şi amortizare (A).
Investiţia netă are ca sursă profitul sau creditele.
Amortizarea este un proces de refacere a stocului de capital fix consumat prin
recuperarea valorii acestuia şi includerea în costul de producţie, respectiv în preţul de vânzare.
Amortizarea se poate face liniar, progresiv şi regresiv.
Amortizarea se calculează pentru totalul volumului de producţie, şi pe unitate de
producţie. Ea se urmăreşte pe unitate economică, pe ramuri şi pe întreaga economie naţională.
Variaţia stocurilor (S) se referă la capitalul circulant. Stocul final este suma dintre
stocul iniţial şi intrări, din care se scad ieşirile. Variaţia stocului este diferenţa dintre stocul
final şi cel iniţial:
S = Sf – Si = I - E
Modificarea capitalului real este dată de suma dintre formarea brută de capital fix şi
variaţia stocurilor.
Analiza factorului capital se face: cantitativ, urmărind volumul de capital; calitativ, cu
ajutorul randamentului, a eficienţei acestuia şi structural, prin evidenţierea capitalului pe
ramuri, sectoare şi forme de proprietate.
4.Neofactorii de producţie sunt reprezentaţi de tehnologii, informaţie şi abilitatea
 întreprinzătorului.
Tehnologia este o formă de manifestare a combinării factorilor de producţie pentru a
Neofactorii de
producţie realiza bunuri şi servicii. Tehnologiile sunt perfecţionate de progresul tehnico–ştiinţific.
Progresul tehnico–ştiinţific constă în ameliorarea performanţelor proceselor tehnice.
Informaţia este o dată cu caracter de utilitate şi noutate, care are următoarele
caracteristici: se produce pe măsura cunoaşterii realităţii, nu se distruge prin utilizare, se oferă
pe piaţa la costuri mari, se foloseşte în cadru legal şi face obiectul dreptului de autor pentru
licenţe şi brevete.
18
Abilitatea este capacitatea agentului de a face faţă unor situaţii deosebite şi sse reflectă
în aptitudinile întreprinzătorului, putând fi perfecţionată prin experienţă şi acumulări de
cunoştinţe în cadru organizat (învăţământ).
1. Ce reprezintă factorii de producţie şi care sunt acestia? Vezi pag. 16

2. Enumeraţi caracteristicile factorului muncă. Vezi pag. 16
3. Care sunt neofactorii de producţie? Vezi pag. 19
1.
2.
3.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Angelescu C. - Economie, editia a V-a, Editura Economică, Bucureşti, 2000

2. Badea G.S. – Microeconomie. Sinteze şi aplicaţii, Ed. Bibliotheca,
Târgovişte, 2007
3. Dobrotă N. - Economie politică, Editura Economică, Bucuresti,1997
4. Popescu C. – Economie, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2009
5. Ştefan M.C. – Economie politică, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2009
6. Dictionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999
MODULUL II
COSTUL
1. Cuprins
2. Obiectiv general
19
Cuprins
UI 5. Delimitări conceptuale. Mărimea şi tipologia costului
= 1 ora
Obiectiv general:
 Dobândirea de cunoştinţe privind conceptul de cost de producţie,
trăsăturile, mărimea şi tipologia costului.
Obiectiv operaţional:
 Însuşirea modului de determinare a costului global, a costului
mediu şi a costului marginal.
DELIMITĂRI CONCEPTUALE. MĂRIMEA ŞI TIPOLOGIA
COSTULUI
5.1. Delimitări conceptuale
20
Producerea de bunuri se face cu consum de factori de producţie. Expresia bănească a
acestui consum reprezintă costul de producţie şi este o parte componentă a preţului bunului
realizat.
Costul total reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute pentru producerea şi desfacerea
bunurilor şi serviciilor.
 Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate cu combinarea factorilor
Costul de
producţie de producţie în scopul producerii de bunuri şi servicii.
Trăsăturile costului de producţie sunt:
a. exprimă, sub formă bănească, consumul de muncă şi de capital. Consumul de capital
fix apare sub formă de amortizare, iar cel al factorului muncă, sub formă de salariu.
Amortizarea reprezintă recuperarea valorică a consumului de capital fix şi se face liniar,
progresiv (accelerat) sau regresiv. Ca mărime, ea se determină pentru toată producţia, pentru
un bun, pentru unitatea economică sau agent, pe ramură şi pentru economia naţională.
Consumul de capital circulant poartă numele de consum specific şi se determină în
mărimi fizice sau valorice;
b. include toate cheltuielile suportate de producător pentru producerea şi desfacerea
bunurilor;
c. permite măsurarea şi compararea consumului de factori.
În teoria economică s-au conturat numeroase idei cu privire la costul de producţie. Astfel,
au loc deplasări de abordare a problemei: microeconomia acordă atenţie mărimii costului,
dinamicii lui, ambele fiind subordonate deciziei de economisire a resurselor; se manifestă tot
mai mult tendinţa de evidenţiere a diferitelor tipuri de cost: al informaţiei, salarial, ecologic,
social; analiza costului de producţie ţine cont de interdependenţa existentă între ramuri şi
agenţi, care generează efecte propagate; la calculul costului se iau în consideraţie relaţiile
economice dintre ţări.
Costul poate fi abordat ca expresie a consumului de factori de producţie sau ca şansă
sacrificată sau cost de oportunitate.
Între mărimea preţului bunului vândut (Pv) şi cost (C) există relaţia: C = Pv - , unde 
reprezintă profitul.
Deoarece costul are mare importanţă în viaţa economică, el este urmărit de toate firmele
şi stă la baza deciziei producătorului.
5.2. Mărimea şi tipologia costului

În teoria economică apar următoarele concepţii privind costul:
21
- costul contabil exprimă cheltuielile făcute de agentul economic pentru plata materiilor
prime, salariilor, cu amortizarea. El reflectă opinia economiştilor practicieni;
- costul economic include, alături de costul contabil, şi profitul normal pentru riscul
asumat de întreprinzător la realizarea produsului sau ca recompensă la contribuţia materială şi
la consumul de muncă al proprietarului de capital. El exprimă concepţia economiştilor
teoreticieni.
Costul economic se poate aborda în 3 moduri:
1. El reflectă cheltuielile făcute pentru toată producţia, Q, caz în care se utilizează
 noţiunea de cost global (Cg) şi cuprinde:
Cost global
→ costul fix (Cf), care este componenta ce nu se modifică odată cu volumul de producţie
(chiriile, dobânda, salariile indirecte, amortizarea);
→ costul variabil (Cv), care este componenta ce se modifică odată cu volumul de
producţie (de exemplu: salariile directe, costurile materiilor prime, ale combustibililor, ale
materialelor);
→ costul total (CT), care este suma dintre costul fix şi cel variabil.
După natura cheltuielilor, costul total este egal cu cheltuielile totale, respectiv cu suma
dintre cheltuielile materiale, cele salariale şi cele financiare.
2. Costul măsoară cheltuielile pe o unitate de produs, caz în care se foloseşte noţiunea de
 cost mediu (unitar, specific). Acesta se manifestă în formele:
Cost mediu
→ cost mediu fix: raportul dintre costul fix şi volumul de producţie:
Cf
Cf =
Q
→ cost mediu variabil: raportul dintre costul variabil şi volumul de producţie:
Cv
Cv =
Q
→ costul mediu total: raportul dintre costul total şi volumul de producţie:
CT
CT = = Cf + Cv
Q
Costul mediu depinde de volumul de producţie, mărimea preţului factorilor de producţie,
productivitatea şi randamentul lor, progresul ştiinţific şi tehnic. La nivel de firmă, pentru
stabilirea costului mediu se ţine cont de mărimea costului mediu aferent perioadei anterioare,
de preţul de piaţă al produsului şi de costul agentului cel mai competitiv de pe piaţă.
Costul mediu unitar este un indicator de eficienţă invers (adică un raport dintre efort şi
efect), care trebuie minimizat continuu de către agent, în vederea măririi profitului.
22
Între productivitatea medie globală şi costul mediu total există relaţia:
C 1 1
C= = =
Q Q Wg
C
 3. Costul se analizează în dinamică (în raport de evoluţia producţiei), caz în care se
foloseşte conceptul de cost marginal (Cmg) şi care reprezintă costul ultimei unităţi din produsul
Cost marginal
realizat.
ΔC T C T1 − C T0
C mg = =
ΔQ Q 1 −Q 0
ΔC T Δ(C f + C v ) ΔC f ΔC v
C mg = = = +
ΔQ ΔQ ΔQ ΔQ
Cum costul fix este constant, atunci:
ΔC v
C f = 0  C mg =
ΔQ
Relaţia dintre mărimea costului şi volumul de producţie este cunoscută sub numele de
legea costului crescător: mărimea costului creşte odată cu creşterea producţiei. Expresia
analitică a acestei legături este dată de funcţia costului: C=C(Q).
CT = Cf + Cv
ΔC v /C v 0
C v = C v (1)Q α , unde α =
ΔQ/Q 0
 se numeşte coeficient de elasticitate al costului faţă de producţie, iar Cv(1) este
mărimea costului variabil al primei unităţi de produs.
Funcţia costului poate fi liniară, convexă sau concavă, în raport de mărimea lui . Astfel,
dacă  =1, funcţia costului este liniară, dacă  < 1, ea este concavă, iar dacă  > 1, este convexă.
Punctul de tangenţă al dreptei T, care trece prin originea axelor (C, Q) cu curba CT este
punctul corespunzător intersecţiei dintre curba costului marginal şi cea a costului mediu total.
T poate fi interpretată ca o funcţie a costului:
T = C(Q) = C mg Q
,
C mg = C 't (Q)
unde
Analizând evoluţia costului marginal şi comparând-o cu cea a costului mediu total
concluzionăm că:
23
C mg  C T  C T
- descreşte;
C mg = C T  C T
- îşi atinge minimul;
C mg  C T  C T
- creşte.
Costul marginal este costul individual al ultimei unităţi din producţia realizată şi el
exprimă cheltuielile totale determinate de creşterea cu o unitate a producţiei. Mărimea sa este
utilizată la fundamentarea deciziilor:
C mg  C T
- dacă atunci agentul îşi sporeşte producţia;
C mg  C T
- dacă atunci agentul îşi va diminua producţia, în vederea diminuării
costurilor medii totale şi a măririi profitului mediu.
1. Ce reprezintă costul de producţie şi care sunt trăsăturile lui? Vezi pag. 22

2. Ce cuprinde costul global? Vezi pag. 23
1.
2.
Aplicaţie
Într-o firmă s-au produs într-un an 100 000 de produse şi s-au făcut următoarele
cheltuieli:
- cheltuieli cu materiile prime şi materialele: 20 000 000 um
- cheltuieli cu combustibilul pentru producţie:1 000 000 um
- cheltuieli cu energia electrică pentru producţie: 700 000 um
- salariile personalului administrativ: 5 000 um
- amortizare: 2 000 000 um
24
- dobânzi la credite: 6 000 000 um
- chirii: 4 000 000 um
- salariile personalului direct productiv: 10 000 000
- iluminatul birourilor: 50 000 um
- încălzitul birourilor: 70 000 um
- costuri fixe cu distribuţia: 500 000 um
- costuri variabile cu distribuţia: 1 000 000 um.
Să se calculeze: costul total, costul fix, costul variabil, costul mediu fix, costul mediu
variabil, costul mediu total.
Rezolvare:
Costul total = costul fix + costul variabil
Costul mediu total = costul mediu fix + costul mediu variabil
Costurile fixe reprezinta cheltuielile efectuate, dar care nu influenteaza productia.
Costurile variabile reprezinta cheltuielile efectuate de care depinde productia.
Cheltuieli fixe: salariile personalului administrativ, amortizare, dobanzi la credite, chirii,
iluminatul birourilor, incalzitul birourilor, costuri fixe cu distributia.
Cheltuieli variabile: cheltuieli cu materii prime si materiale, cheltuieli cu combustibilul
pentru productie, cheltuieli cu energia electrica pentru productie, salariile personalului direct
productiv, costuri variabile cu distributia.
Cf = 5 000 + 2 000 000 + 6 000 000 + 4 000 000 + 50 000 + 70 000 + 500 000 =
12 625 000 um
Cv= 20 000 000 + 1 000 000 + 700 000 + 10 000 000 + 1 000 000 = 32 700 000 um
Costul total = 12 625 000 + 32 700 000 = 45 325 000 um
Costul mediu fix = 12 625 000 / 100 000 = 126,25 um
Costul mediu variabil = 32 700 000 / 100 000 = 327 um
Costul mediu total = 45 325 000 / 100 000 = 453,25 um sau
Costul mediu total = 126,25 + 327 = 453,25 um

Târgovişte, 2007
25
MODULUL III
PIAŢA
1. Cuprins
2. Obiectiv general
Cuprins
26
UI 6. Delimitări conceptuale. Piaţa cu concurenţă perfectă. Piaţa cu
concurenţă imperfectă. Concurenţa
= 1 ora
UI 7. Cererea –definiţie, tipologie. Legea generală a cererii.
Condiţiile cererii. Elasticitatea cererii
= 1 ora
UI 8. Oferta – definiţie, tipologie. Legea generală a ofertei. Condiţiile
ofertei. Elasticitatea ofertei
= 1 ora
Obiectiv general:
 Dobândirea de cunoştinţe privind: conceptele de piaţă, concurenţă,

cerere şi ofertă.
 Însuşirea modului de determinare a coeficientului de elasticitate a

cererii şi a coeficientului de elasticitate a ofertei.
DELIMITĂRI CONCEPTUALE. PIAŢA CU CONCURENŢĂ
PERFECTĂ. PIAŢA CU CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ.
CONCURENŢA
6.1. Delimitări conceptuale

Piaţa a apărut odată cu schimbul de mărfuri. Astfel, Claude Levi Strauss consideră că
schimburile sunt războaie generate de tranzacţii nefericite, rezolvate paşnic. După Marshal
27
Strauss, pentru evitarea războaielor generate de tranzacţiile nefericite, oamenii trebuie să
negocieze, raportul de schimb având rolul tratatului de pace. Alvin Töfler este de părere că
piaţa are ca premisă sciziunea dintre producţie şi consum, deoarece funcţia de consum s-a
separat de cea de producţie. Michel Didier afirmă că piaţa reprezintă ansamblul de mijloace de
comunicaţii (reţele) prin care vânzătorul şi consumatorul se informează reciproc cu privire la
preţuri şi nevoi, în timp ce Virgil Madgearu defineşte piaţa ca fiind formată din totalitatea
legăturilor dintre vânzător şi cumpărător, pentru a fi compensate cererea şi oferta.
Categoria economică de piaţă are următoarea semnificaţie în teoria economică:
- este locul de întâlnire dintre cerere şi ofertă;
 - este spaţiul unde se desfăşoară activitatea economică;
Piaţa - este locul de întâlnire dintre vânzător şi cumpărător;
- este locul de formare liberă a preţului;
- este locul de manifestare a concurenţei, ca regulator al pieţei.
Piaţa are următoarele componente:
→forţele pieţei:
- cererea, reprezentând pe cumpărător
- oferta, reprezentând pe vânzător;
→ bunul tranzacţionat;
→ preţul;
→ concurenţa.
După François Perroux, obiectul tranzacţionat este reprezentat de bunuri (intermediare
sau finale) şi mijloace de influenţare şi de putere (publicitatea şi creditele speciale).
Se utilizează diverse criterii pentru a clasifica pieţele:
- natura produselor tranzacţionate: piaţa cerealelor, a capitalului, a forţei de muncă,
monetară etc.;
- libertatea de funcţionare a agenţilor pe piaţă;
- gradul de integrare al agenţilor economici: pieţe locale, regionale, naţionale, mondiale;
- existenţa sau inexistenţa obiectului tranzacţionat, în momentul negocierii: pieţe reale
(bunul există) şi fictive (burse de mărfuri);
- raportul cerere – ofertă pentru un bun: piaţa vânzătorului şi cea a cumpărătorului;
- tipul operaţiunii: piaţa la termen şi la vedere;
- numărul şi importanţa agenţilor participanţi:
→ cu concurenţă perfectă
→ cu concurenţă imperfectă:
piaţă monopolistică,
28
piaţă dominată de vânzător (monopol, duopol, oligopol),
piaţă dominată de cumpărător (monopson, duopson, oligopson).
Piaţa este locul abstract de întâlnire dintre ofertă şi cerere, unde oferta reprezintă
producţia, iar cererea reprezintă nevoile solvabile.
Nevoile solvabile sunt nevoile care pot fi satisfăcute cu bunuri procurate prin intermediul
banilor de pe piaţă.
Piaţa contemporană reprezintă acţiunea de orientare a activităţii economice şi a
resurselor. Ea are următoarele funcţii:
- asigură satisfacerea intereselor agenţilor economici (verifică concordanţa dintre cerere
şi ofertă, din punct de vedere cantitativ, calitativ şi structural);
- asigură recuperarea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi vânzarea mărfurilor şi
obţinerea de profit;
- oferă informaţii obiective, ieftine şi rapide despre agenţii economici.
6.2. Piaţa cu concurenţă perfectă

Aceasta este o piaţă ideală, care se caracterizează prin:
a. atomicitate: prezenţa unui număr mare de participanţi cu putere economică redusă.
Intrarea sau ieşirea unui agent de pe piaţă nu influenţează piaţa datorită puterii economice
 reduse a acestuia;
b. omogenitatea produselor: bunurile au aceeaşi calitate, la aceiaşi agenţi economici şi la
Caracteristici
agenţi diferiţi;
c. intrare şi ieşire liberă a agenţilor pe piaţă. Agenţii ies de pe piaţă când costul este mai
mare decât preţul pieţei şi intră atunci când costul este mai mic decât preţul pieţei;
d. mobilitate perfectă a factorilor de producţie (muncă, pământ şi capital). Aceştia se
găsesc în orice cantitate dorită de agent;
e. transparenţă perfectă: piaţa asigură toate informaţiile cerute de agenţi.
În cazul pieţei cu concurenţă perfectă, cererea şi oferta sunt fluide (adică se adaptează
rapid una la cealaltă),linia cererii este o dreaptă orizontală (cererea este perfect elastică), iar
bunurile se schimbă la preţul de echilibru (adică la preţul pentru care cererea şi oferta sunt
egale). Orice preţ diferit de cel de echilibru dezavantajează fie cumpărătorul (există exces de
cerere nesatisfăcută), fie vânzătorul (există exces de ofertă nerealizabilă ).
Preţul de echilibru se stabileşte prin tatonare, fiind reglat de interacţiunea cererii cu
oferta. Analiza preţului de echilibru se face pe termen scurt şi lung.
Pe termen foarte scurt, producţia depinde de reacţia agentului economic faţă de preţul
pieţei şi nu de mărimea costului agentului. Pe termen mediu sau scurt are loc o modificare, o
29
creştere a numărului de lucrători, deci producţia va creşte pe seama majorării factorului muncă.
Dacă preţul este egal cu costul marginal, rezultă preţul normal.
Pe termen lung, producţia va creşte pe seama sporirii capitalului fix. În acest caz preţul
este egal cu costul marginal şi cu costul mediu minim.
În condiţiile concurenţei perfecte, maximizarea profitului se realizează astfel:
- pe termen scurt, agentul va vinde la un preţ numit normal şi care este egal cu costul
marginal;
- pe termen lung, agentul va vinde la un preţ egal cu costul marginal şi cu costul mediu
minim.
6.3. Piaţa cu concurenţă imperfectă

Aceasta se caracterizează prin:
- numărul agenţilor este variabil;
 - există diferenţe de calitate a bunurilor;

Caracteristici - există tendinţe de control asupra mărimii preţului;
- există bariere la intrare pentru noii agenţi economici;
- există rivalităţi între firme.
1. Piaţa cu concurenţă monopolistică are toate trăsăturile pieţei cu concurenţă perfectă,
mai puţin faptul că produsele diferă calitativ între agenţi şi la acelaşi agent (dispare
omogenitatea produselor). Se creează posibilitatea influenţării preţului, deci cumpărătorul
poate alege. Se va acorda un preţ mai mare bunurilor cu calitatea mai ridicată şi un preţ mai
mic celor cu calitatea mai redusă. Curba cererii nu mai este o dreaptă orizontală, ci o dreaptă
cu pantă negativă (cererea este elastică).
Maximizarea profitului agenţilor este analizată pe termen scurt şi lung. În prima situaţie,
se obţine profit maxim dacă încasarea marginală şi costul marginal sunt egale. În a doua
situaţie, starea de echilibru optimal este descrisă de ecuaţiile: încasarea marginală este egală cu
costul marginal şi încasarea medie este egală cu costul mediu.
2. Piaţa dominată de producător
Pe această piaţă, numărul de vânzători este redus, în timp ce al cumpărătorilor este mare.
Deoarece numărul vânzătorilor este mic şi ei au puteri economice relativ egale, orice
ieşire sau intrare a unui vânzător pe piaţă influenţează preţul, astfel încât curba ofertei se
modifică vizibil la acţiunile vânzătorilor.
Există diferite situaţii în care piaţa poate fi influenţată de producători. În funcţie de
numărul acestora se deosebesc următoarele tipuri de pieţe:
30
a.Piaţa monopol, care apare atunci când pe piaţă există un singur producător şi un număr
mare de cumpărători. Firma monopol stabileşte preţul, cantitatea şi calitatea produselor, dar nu
poate impune cantitatea vândută, ea depinzând de puterea de cumpărare a cumpărătorului.
În teoria economică apar următoarele tipuri de monopol: privat, public şi natural sau
legal (dreptul de autor ).
Monopolul poate fi obiectiv sau subiectiv. Existenţa sa, la un moment dat, este legată de:
raritatea resurselor, deţinerea licenţei de fabricaţie de către o singură firmă, evitarea risipei şi
eliminarea concurenţilor, la care se adaugă şi intenţia de a concentra capitalul la un singur agent
economic. Prin modificarea cantităţii sau preţului, monopolul, poate să asigure maximizarea
profitului.
b. Piaţa duopol – apare atunci când pe piaţă acţionează doi mari producători care au puteri
economice aproximativ egale.
c. Piaţa oligopol – apare atunci când pe piaţă acţionează 3 – 4 producători care au puteri
economice aproximativ egale. Produsele acestora se diferenţiază puţin calitativ, firmele
schimbă informaţii relative la preţ şi la cantităţile vândute sau se înţeleg cu privire la acestea.
Există două variante de oligopol:
- cooperant (oligopol simetric sau cartel) – când între agenţii economici s-au stabilit
înţelegeri cu privire la preţ şi cantitate;
- necooperant (asimetric) - când între agenţi există înţelegeri fie asupra preţului, fie
asupra cantităţii. În acest caz, firma poate aplica două strategii:
→ Atunci când există înţelegeri asupra cantităţii se promovează strategia cantităţii. Preţul
fiecărui agent din oligopol urmează să se fixeze în funcţie de cererea şi oferta de pe piaţă;
→ Atunci când există înţelegeri asupra preţului se promovează strategia preţului. Agenţii
din oligopol îşi vor stabili cantităţile vândute în funcţie de condiţiile pieţei privind cererea şi
oferta.
Cartelul poate să dispară atunci când interesul individual este mai puternic decât cel
comun, motiv pentru care apare concurenţa între firme.
Avantajul asigurat de cartel sau de oligopol atrage noi agenţi economici, slăbind
coeziunea oligopolului.
Dacă firmele din oligopol recurg la strategia legată de preţ, atunci se diminuează preţul
până la nivelul costului marginal, motiv pentru care va creşte cantitate vândută. Când preţul
creşte peste un anumit prag, cererea poate deveni foarte elastică, iar dacă preţul scade sub un
anumit nivel, cererea poate deveni inelastică, deoarece cumpărătorii aşteaptă ca şi celelalte
firme să scadă preţul.
3. Piaţa influenţată de cumpărător se prezintă sub formele:
31
- piaţa monopson, dominată de un singur mare cumpărător şi alături de un număr foarte
mare de ofertanţi;
- piaţa duopson, în care există 2 mari cumpărători, de puteri economice egale şi un număr
mare de vânzători;
- piaţa oligopson, în care acţionează 3-4 cumpărători şi un mare număr de vânzători.
6.4. Concurenţa
Concurenţa este o stare de competiţie, de confruntare între agenţi pentru realizarea
intereselor lor. Ea se manifestă prin utilizarea de instrumente, mijloace de influenţare, cu scopul
asigurării unui avantaj în raport cu alţi agenţi.
Instrumentele concurenţei pot fi:
 - economice: reducerea costului, a preţului, ridicarea calităţii;
Concurenţa
- extra-economice: sponsorizări, reclame, presiuni morale asupra altor agenţi,
nerespectarea normelor legale.
Concurenţa este loială atunci când se folosesc instrumente economice, în caz contrar, ea
este neloială.
Concurenţa se manifestă în orice ţară în condiţii reglementate de legi. Dacă agenţii
economici respectă legile ţării, concurenţa este legală, altfel, ea este nelegală. În funcţie de
legislaţia ţării respective, este posibil ca anumite elemente de concurenţă neloială să fie
considerate elemente de concurenţă legală (sponsori, reclame).
Pentru a face faţă concurenţei adversarilor şi pentru a-şi asigura un avantaj în raport cu
aceştia, firmele iau măsuri care să le asigure satisfacerea intereselor. Acestea se numesc politici
concurenţiale.
Dintre politicile concurenţiale menţionăm:
- politica efortului concentrat – când firma realizează bunuri pentru o anumită categorie
de cumpărători (pentru un anumit segment al pieţei);
- politica elitei – când firma produce bunuri de calitate foarte bună, care o face practic
fără concurent;
- politica costului redus (politica japoneză) – când bunurile au preţuri reduse datorită
costului redus, fără a fi afectată calitatea.
Concurenţa este o caracteristică a pieţei. Teoria economică a elaborat două modele cu
caracter teoretic pentru a explica mecanismul de funcţionare al pieţei:
- piaţa cu concurenţă perfectă;
- piaţa cu concurenţă imperfectă.
32
1. Ce reprezintă piaţa? Vezi pag. 28
2. Ce este concurenţa? Vezi pag. 32
1.
2.
CEREREA – DEFINIŢIE, TIPOLOGIE. LEGEA GENERALĂ A
CERERII. CONDIŢIILE CERERII. ELASTICITATEA CERERII
7.1. Cererea –definiţie, tipologie. Legea generală a cererii. Condiţiile cererii

Cererea reprezintă comportamentul cumpărătorului pe piaţă. Ea reflectă nevoi solvabile
 (cerinţe susţinute de capacitatea de cumpărare; trebuinţe satisfăcute cu bunuri obţinute prin
Cererea
intermediul pieţei în schimbul unei sume de bani).
Cererea exprimă cantitatea maximă ce se poate cumpăra dintr-un bun, la un preţ dat, la
un anumit moment.
În raport de natura bunurilor cererea poate fi:
- de bunuri substituibile (ulei de măsline cu ulei de floarea soarelui);
- de bunuri complementare (cererea de autoturisme şi benzină);
- de bunuri derivate (cererea de pâine şi de făină).
Cererea pieţei exprimă cererea tuturor cumpărătorilor de pe piaţa unui bun.
33
Cererea exprimă preţul maxim acceptat de cumpărător pentru un anumit bun, la un
anumit moment.
Între cantitatea cerută şi preţul bunului este o legătură cauzală:
- când preţul creşte, cantitatea cerută scade; se produce contracţia cererii;
- când preţul scade, cantitatea cerută creşte; se produce extinderea cererii.
Legătura cauzală dintre evoluţia preţului şi evoluţia cantităţii cumpărate se numeşte legea
generală a cererii.
Starea de echilibru este reflectată de relaţia: Venit = Cheltuieli.
Mărimea cheltuielilor este funcţie de preţ (P) şi de cantitatea cerută (Q). Dacă venitul
alocat este fix V0, atunci: V0 = P x Q
Expresia analitică a cererii este: P = V0/Q.
Nu toate bunurile respectă legea generală a cererii, de exemplu, în cazul manifestării
efectului de substituţie sau a efectului de venit. Aceste excepţii de la legea generală a cererii se
includ în Paradoxul Giffen.
Mărimea cererii poate fi influenţată şi de alţi factori, nu numai de preţ. Factorii care
influenţează cantitatea cerută la un preţ dat sunt numiţi condiţii ale cererii.
Cererea depinde de:
a. veniturile cumpărătorilor: când veniturile cresc, cantitatea cumpărată creşte; când
veniturile scad, cantitatea cumpărată scade;
b. preţul altor mărfuri: dacă se urmăreşte legătura dintre preţul unui
bun X şi cantitatea dintr-un bun Y, există două cazuri:
- pentru bunuri complementare: dacă preţul bunului X creşte, atunci cantitatea cerută din
acesta scade în acelaşi timp cu cantitatea cerută din bunul Y,
- pentru bunuri substituibile: creşterea preţului lui X duce la scăderea cantităţii cerute din
X şi la creşterea cantităţii cerute din Y.
c. numărul de cumpărători: între cerere şi acest factor există o legătură pozitivă (directă):
creşterea numărului de cumpărători duce la creşterea cererii, iar scăderea numărului de
cumpărători duce la scăderea cererii;
d. preferinţele cumpărătorului: între cantitatea cerută şi preferinţe există o legătură
cauzală pozitivă: cresc preferinţele, creşte cantitatea cumpărată.
Preferinţele sunt stimulate cu ajutorul reclamei.
e. Previziunile privind modificările ulterioare ale preţurilor sau ale venitului: dacă se
prevede creşterea preţului, cantitatea cerută în prezent creşte, iar dacă se prevede scăderea
preţului, cantitatea cerută în prezent scade.
7.2. Elasticitatea cererii

34
Cererea se modifică în proporţie mai mare sau mai mică sub influenţa diferiţilor factori.
Sensibilitatea cantităţii cerute faţă de modificarea unui factor, inclusiv preţul se numeşte
elasticitate.
a. Elasticitatea cererii în raport de preţ evidenţiază proporţia modificării cererii la o
 modificare procentuală a preţului.
Elasticitatea
cererii Elasticitatea se măsoară cu ajutorul coeficientului de elasticitate în raport de preţ (EQP).
Dacă se notează cu P0 şi Q0 preţul, respectiv cantitatea la momentul iniţial şi prin
ΔP ΔQ
respectiv
P0 Q0 variaţia relativă a preţului şi a cantităţii, atunci:
ΔQ
%
Q0
E QP =−
ΔP
%
P0
Coeficientul de elasticitate al cererii în raport de preţ poate lua valorile:
- EQP = 0, când cererea de bunuri este rigidă (curba cererii tinde spre o verticală). În acest
caz:
ΔQ ΔP ΔQ ΔP
→ 0 pentru  0, iar 
Q0 P0 Q0 P0 ,
adică dacă variaţia relativă a cantităţii cerute este foarte mică în raport cu cea a preţului;
- 0 < E < 1 - cerere inelastică: proporţia de modificare a cererii este mai mică decât
proporţia de modificare a preţului, adică:
ΔQ ΔP

Q 0 P0
- E = 1 - cerere cu elasticitate unitară – atunci când proporţia de modificare a cantităţii
este egală cu proporţia de modificare a preţului, adică:
ΔQ ΔP
=
Q 0 P0
- E > 1 - cerere elastică – atunci când proporţia de modificare a cantităţii este mai mare
decât cea de modificare a preţului, adică:
ΔQ ΔP

Q 0 P0 .
- E →  - cerere perfect elastică - curba cererii tinde spre o linie orizontală. În acest caz:
35
ΔQ ΔP ΔQ ΔP
→ + pentru 0  
Q0 P0 Q0 P0 ,
adică variaţia relativă a cantităţii cerute este foarte mare în raport cu cea a preţului.
Cazurile E = 0 şi E →  sunt ideale.
b. Elasticitatea cererii în raport de venit. Între cantitatea cerută şi venitul alocat există o
relaţie pozitivă.
Coeficientul de elasticitate al cererii în raport de venit este:
ΔQ
%
Q0
E QV =
ΔV
%
V0
În raport de EQV bunurile se clasifică în:
- bunuri inferioare, dacă EQV < 0;
- bunuri normale, dacă, 0 < EQV < 1;
- bunuri superioare, dacă EQV > 1.
c. Elasticitatea încrucişată evidenţiază proporţia modificării cererii unui bun Y faţă de
modificarea preţului unui bun X.
ΔQ y
%
Q y0
E Q y /Px = 0
Px
%
Px 0
Dacă bunurile sunt substituibile: ;
ΔQ y
%
Q y0
E Q y /Px = 0
Px
%
Px 0
Dacă bunurile sunt complementare: .
Mărimea coeficientului de elasticitate poate fi influenţată de:

- ponderea venitului cheltuit din bugetul familiei pentru cumpărarea unui bun;
- gradul de substituire al produselor;
- durata perioadei de timp de la schimbarea preţului unui bun. Cu cât această durată este
mai mare cu atât elasticitatea va fi mai mare deoarece cumpărătorul se adaptează la noul preţ;
36
- gradul de necesitate al bunurilor: când bunurile sunt considerate necesare, elasticitatea
are valori mici (de exemplu, pâinea); când bunurile sunt considerate de lux, elasticitatea este
mai mare (de exemplu, televizoarele).
1. Definiţi cererea. Vezi pag. 34

2. Ce reprezintă elasticitatea cererii? Vezi pag. 35
1.
2.
37
OFERTA – DEFINIŢIE, TIPOLOGIE. LEGEA GENERALĂ A
OFERTEI. CONDIŢIILE OFERTEI. ELASTICITATEA OFERTEI
8.1. Oferta – definiţie, tipologie. Legea generală a ofertei. Condiţiile ofertei.

Elasticitatea ofertei
Oferta reflectă comportamentul vânzătorului pe piaţă.
 Oferta reprezintă cantitatea maximă pe care un vânzător doreşte să o vândă la un anumit

Oferta preţ, la un anumit moment.
Oferta reprezintă preţul minim acceptat pe care doreşte să-l obţină un vânzător pentru o
anumită cantitate vândută la un moment dat.
Curba ofertei are ecuaţia: P = P(Q) şi exprimă starea de echilibru a vânzătorului pe piaţă.
Legătura cauzală dintre evoluţia preţului şi cea a cantităţii vândute se numeşte legea
generală a ofertei.
Între preţ şi cantitate există o legătură directă.
Curba ofertei exprimă totalitatea stărilor de echilibru ale producătorului pe două pieţe: a
factorilor, în calitate de cumpărător de factori şi pe cea a bunurilor, în calitate de vânzător.
După legătura dintre bunurile vândute, oferta poate fi: de bunuri independente, de bunuri
complementare şi mixtă.
Oferta pieţei este oferta tuturor vânzătorilor pe piaţa unui bun. Ea poate fi influenţată de
modificarea preţului; astfel: preţul creşte - cantitatea vânduta creşte (extinderea ofertei) sau
preţul scade - cantitatea vândută scade (contracţia ofertei).
La un anumit nivel al preţului cantitatea vândută poate fi influenţată şi de alţi factori
numiţi condiţiile ofertei. Acestea acţionează asupra curbei ofertei astfel: dacă există o legătură
pozitivă, curba ofertei se deplasează la dreapta (creşterea ofertei); dacă există o legătură
negativă, curba ofertei se deplasează la stânga (reducerea ofertei).
Condiţiile ofertei sunt:
- Nivelul costurilor de producţie. Atunci când acestea cresc, urmare a creşterii preţurilor
factorilor de producţie, cantitatea produsă şi vândută scade. Există o relaţie negativă între
cantitate şi costurile de producţie.
- Preţul altor bunuri. Factorii de producţie pot fi atraşi pentru a produce alte bunuri pentru
că există condiţii mai eficiente pe piaţă (preţuri de vânzare ale bunului mai mari). În cazul când
38
cele două bunuri concurente ar fi produse unul principal şi altul secundar, o creştere a
producţiei bunului principal determină o creştere a producţiei ofertei bunului secundar;
- Taxele şi subvenţiile. Când taxele unui anumit produs cresc, vânzătorii îşi diminuează
cantitatea produsă din acel bun. Când subvenţiile pentru realizarea unui bun cresc, creşte şi
cantitatea oferită (legătura directă).
- Previziunile privind evoluţia preţului bunului în viitor. Dacă se prognozează o creştere
a preţului, cantitatea oferită în perioada curentă scade şi invers.
- Evenimentele social-politice (naturale) influenţează direct oferta.
Elasticitatea ofertei
 Elasticitatea ofertei exprimă sensibilitatea ofertei (producţiei) în raport cu preţul sau cu
Elasticitatea condiţiile ofertei. Elasticitatea ofertei în raport de preţ se determină cu ajutorul coeficientului
ofertei
de elasticitate ( EQP), care se defineşte prin:
ΔQ
%
Q0
E QP =
ΔP
%
P0
Coeficientul de elasticitate poate lua valorile:
EQP = 0 - oferta este rigidă (perfect inelastică).
Graficul este o dreaptă verticală:
ΔQ ΔP ΔQ ΔP
→ 0 pentru  0 , deci  .
Q0 P0 Q0 P0
- 0< EQP < 1 - oferta este inelastică. Aceasta exprimă faptul că proporţia de modificare
a ofertei este mai mică decât proporţia de modificare a preţului:
ΔQ ΔP

Q 0 P0 ;
- EQP = 1 - oferta are elasticitate unitară. Aceasta exprimă faptul că proporţia de
modificare a ofertei este egală cu proporţia de modificare a preţului:
ΔQ ΔP
=
Q 0 P0 ;
- EQP >1 - oferta este elastică, adică proporţia de modificare a ofertei este mai mare
decât cea de modificare a preţului:
39
ΔQ ΔP

Q 0 P0 ;
- EQP →  - oferta este perfect elastică. Graficul este o dreaptă orizontală:
ΔQ ΔP

Q0 P0
Factorii care influenţează elasticitatea ofertei sunt:
- costul de producţie: modificarea acestuia contribuie la modificarea elasticităţii ofertei,
relaţia fiind negativă;
- posibilităţile de stocare a bunurilor. Între acestea şi elasticitatea ofertei există o relaţie
pozitivă;
- costul stocării, reflectat de cheltuieli ocazionate de păstrarea bunurilor: între acesta şi
coeficientul de elasticitate este o legătură negativă;
- perioada de timp de la modificarea preţului: dacă aceasta este foarte scurtă producătorul
nu este capabil să-şi majoreze cantitatea oferită. Dacă perioada de timp este scurtă,
producătorul este capabil să-şi crească producţia fie prin majorarea numărului de salariaţi, fie
a cantităţii de materii prime. Pe o perioadă lungă de timp cantitatea produsă poate fi majorată
modificând volumul de capital fix, prin proces investiţional.
Deci, cu cât perioada de timp este mai mare de la modificarea preţului cu atât coeficientul
de elasticitate al ofertei devine mai mare.
Factorii de influenţă ai coeficientului de elasticitate al cererii sau ofertei modifică panta
liniei cererii sau a ofertei astfel: pentru legătura pozitivă linia se apropie de orizontală, iar
pentru cea negativă linia se apropie de verticală.
1. Definiţi oferta. Vezi pag. 38

2. Cum se determină elasticitatea ofertei în raport de preţ? Vezi pag. 39
1.
2.
40

Târgovişte, 2007
MODULUL IV
41
MĂSURAREA REZULTATELOR
MACROECONOMICE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
Cuprins
UI 9. Agregarea rezultatelor macroeconomice. Sistemul de indicatori

utilizaţi de SCN
= 2 ore
Obiectiv general:
Dobândirea de cunoştinţe privind: conceptul de agregare, sistemul conturilor

naţionale (SCN), sistemul producţiei materiale (SPM), indicatorii utilizaţi de SCN.
 Însuşirea modului de determinare a indicatorilor din sistemul

conturilor naţionale.
42
AGREGAREA REZULTATELOR MACROECONOMICE
SISTEMUL DE INDICATORI UTILIZAŢI DE SCN
9.1. Agregarea rezultatelor macroeconomice

Măsurarea rezultatelor macroeconomice are la bază agregarea. Agregarea este un proces
 de sistematizare, însumare a rezultatelor obţinute de agenţii economici în condiţii precizate de
Agregarea timp şi spaţiu.
Însumarea este posibilă dacă rezultatele se exprimă în unităţi monetare. Exprimarea
numerică a amplitudinii unei variabile economice poartă numele de indicator. La nivel
macroeconomic, indicatorii se exprimă numai în unităţi monetare.
Există două criterii de agregare a rezultatelor macroeconomice (intern şi naţional):
a) agregarea la nivel intern – care presupune însumarea rezultatelor agenţilor naţionali
şi agenţilor străini care acţionează în interiorul teritoriului respectiv, obţinându-se indicatorii
interni.
b) agregarea la nivel naţional – care presupune însumarea rezultatelor agenţilor naţionali
care acţionează în teritoriu şi în străinătate, obţinându-se indicatorii naţionali.
Dacă în mărimea rezultatului agregat se include amortizarea, indicatorul este brut. Dacă
în mărimea rezultatului agregat nu se include amortizarea, indicatorul este net.
Pentru a evita înregistrarea multiplă, s-a convenit ca în cadrul rezultatelor
macroeconomice să se includă numai producţia finală, respectiv valoarea adăugată.
Valoarea adăugată este reprezentată de suma veniturilor fundamentale (salariu,
 dobândă, profit, rentă) şi eventual amortizarea. Valoarea adăugată se poate realiza la nivel
Valoarea
adăugată macroeconomic de către trei categorii de agenţi agregaţi:
a) agenţii naţionali din străinătate (Ag N-S) care realizează valoarea adăugată bruta a
agenţilor naţionali în străinătate (Ag N-S → VAB N-S)
b) agentii naţionali din interior (Ag N-I) care realizează valoarea adăugată brută a agentilor
nationali în interior (Ag N-I → VAB N-I)
c) agentii străini din interior (Ag S-I )care realizează valoarea adăugată brută a agenţilor
străini în interior (Ag S-I → VAB S-I)
Agenţii naţionali din interior şi străinătate realizează produsul naţional - PN:
- produsul naţional brut care include amortizarea - PNB
- produsul naţional net care nu include amortizarea - PNN
Agenţii naţionali şi străini din interior realizează produsul intern - PI:
- produsul intern brut care include amortizarea - PIB
- produsul intern net care nu include amortizarea - PIN
43
În funcţie de cele două posibilităţi de agregare (internă sau naţională), se obţin indicatori
macroeconomici interni şi indicatori naţionali.
În teoria economică s-au conturat două sisteme pentru determinarea rezultatelor
macroeconomice: sistemul conturilor naţionale (SCN) şi sistemul producţiei materiale (SPM).
1. Sistemul Conturilor Naţionale (SCN) are la bază teoria lui J.B. Say potrivit căreia
fiecare proprietar de factori de producţie participant la activitatea economică este retribuit cu
un venit fundamental, astfel:
- proprietarul factorului muncă cu salariul;
- proprietarul factorului capital cu profit sau dobândă;
- proprietarul factorului pământ cu renta.
Salariul (S), profitul (Π), dobânda (D) şi renta (R) reprezintă preţurile factorilor de
producţie antrenaţi în activitatea economică.
În cadrul sistemului de conturi naţionale se includ atât rezultatele realizate in sectorul
producţiei materiale cât şi cele din sectorul producţiei nemateriale (serviciile).
2. Sistemul Producţiei Materiale (SPM) înregistrează rezultatele realizate de activităţile
producţiei materiale, serviciile destinate producţiei materiale neincluzând serviciile destinate
producţiei nemateriale.
9.2. Sistemul de indicatori utilizaţi de SCN

Indicatorii din SCN utilizează exprimarea în preţurile pieţei a rezultatelor producţiei
materiale şi nemateriale.
A. Indicatorii interni
 1. Produsul intern brut (PIB) reprezintă valoarea adăugată brută realizată de agenţii
Produsul intern naţionali şi agenţii străini din interior pe perioada unui an.
brut (PIB)
Deoarece la nivel macroeconomic există relaţia fundamentală: valoarea producţiei =
cheltuieli = venit ,atunci PIB poate fi interpretat fie ca ofertă agregată, fie ca cerere agregată,
fie ca venit, nivelul rezultatului fiind acelaşi.
Valoarea producţiei (fluxul real)

Agenţi
Agenţi producători consumatori
venituri venituri cheltuieli
producători Fluxul monetar
Fig.9.1. Circuitul macroeconomic cu doi agenţi agregaţi
44
Există trei metode de determinare a PIB ţinând cont de corelaţiile existente între fluxurile
reale şi monetare dintr-un circuit macroeconomic cu doi agenţi agregaţi:
a) metoda producţiei (metoda valorii adăugate);
b) metoda cheltuielilor (metoda consumului final);
c) metoda repartizării veniturilor.
Cele trei metode asigură acelaşi nivel al rezultatului.
a) Metoda producţiei utilizează însumarea valorii adăugate la preţurile factorilor (pf) din
ramurile economice.
PIB pf =  VABi =  (PGi – CIi)
Valoarea adăugată la nivel de ramură (VABi) este diferenţa dintre producţia globală a
ramurii (PGi) şi consumul intermediar al ramurii (CIi).
Trecerea de la preţul factorilor (pf) la preţul pieţei (pp) se realizează cu ajutorul
impozitelor indirecte nete (Iin). Impozitele indirecte sunt impozitele care se plătesc prin
intermediul preţurilor (vezi taxa pe valoarea adăugată).
Mărimea impozitelor indirecte nete rezultă scăzând din impozitele indirecte brute (Iib)
subvenţiile de exploatare (SV).
PIB pp = PIB pf + Iin
Iin = Iib – SV
Subvenţiile sau transferurile guvernamentale sunt fluxuri monetare de la Guvern către
agenţii economici (impozite negative). Impozitele pozitive sunt fluxurile monetare de la agenţi
către Guvern. Impozitele directe sunt prelevări determinate direct pe baza veniturilor
fundamentale realizate de proprietarii factorilor de producţie.
Însumând direct VAB realizată la nivel de ramură, trebuie să adăugăm impozitele
indirecte nete pentru a obţine PIB în preţul pieţei. PIB în preţul pieţei reprezintă oferta agregată
(OA).
b) Metoda cheltuielilor utilizează însumarea cheltuielilor efectuate de agenţi pentru a
obţine bunuri şi servicii prin intermediul pieţei. Rezultatul calculului se exprimă direct în preţul
pieţei deoarece acesta include preţul factorilor şi impozitele indirecte nete:
pp = pf + Iin
În acest caz, PIB exprima totalitatea nevoilor solvabile, (cererea agregată – CA).
PIBPP = CA = Cpv + Cpb + I + EXN
S-au folosit următoarele notaţii:
PIBPP – PIB în preţurile pieţei
CA – cererea agregată
Cpv – consum privat
45
Cpb - consum public (achiziţii guvernamentale - AG)
I - cheltuieli cu bunuri investiţionale
EXN - export net (export – import)
EXN = Exp – Imp
Investiţiile sunt cheltuielile care au ca scop refacerea sau sporirea volumului factorului
de producţie capital, deci investiţiile reflectă cheltuielile pentru formarea brută a capitalului
(FBK).
Formarea brută a capitalului se constituie din formarea brută a capitalului fix FB Kf şi
variaţia stocurilor (∆S).
I = FBK = FBKf + ∆S
∆S = Sfk – Sik = Ik – Ek
Variaţia stocurilor se determină pe baza relaţiei bilanţiere a stocului de capital (stoc

final = stoc iniţial + intrări – ieşiri):
Sfk = Sik + Ik – Ek
Pe perioada unui an variaţia stocurilor (∆S) şi exportul net (EXN) pot lua valori negative
şi pozitive.
Formarea brută a capitalului fix este rezultatul investiţiilor brute (Ib) care se constituie
din investiţii nete (In) şi amortizare (A). Investiţiile nete sporesc volumul capitalului fix şi au
ca sursă de finanţare profitul repartizat şi creditele. Amortizarea asigură refacerea stocului de
capital fix
Ib = In + A
c) Metoda repartizării veniturilor utilizează însumarea veniturilor factorilor de producţie

(salariu, profit, rentă, dobândă).
Deoarece veniturile fundamentale reprezintă preţurile factorilor de producţie pentru a
obţine PIB în preţurile pieţei este necesar să se adauge impozitele indirecte nete şi amortizarea.
PIBpp = S +  + R + D + Iin + A
Însumând veniturile fundamentale mai puţin salariul se obţine excedentul de exploatare
brut sau net.
 + R + D + A = EBE (excedent brut de exploatare)
 + R + D = ENE (excedent net de exploatare)
2. Produsul intern net (PIN) reprezintă valoarea adăugată netă realizată de agenţii interni
(naţionali şi străini) într-un an.
PIN = PIB – A, A - amortizarea
46
3. Produsul global brut (PGB) reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor realizate de
agenţii economici pe perioada unui an.
Daca se iau în calcul agenţii interni,
PGBpp = PIBpp + CI
4. Consumul intermediar (CI) reprezintă consumul productiv de bunuri şi servicii realizat
pe perioada unui an de către agenţii economici.
1. Care sunt indicatorii interni din SCN? Vezi pag. 44
1.
B. Indicatorii naţionali
 1. Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută realizată de agenţii
naţionali din interior şi din străinătate pe perioada unui an.
Indicatorii
naţionali 2. Produsul naţional net (PNN) exprimă valoarea adăugată netă realizată de agenţii
naţionali din interior şi din străinătate pe perioada unui an.
PNNpp = PNBpp – A
3.Venitul naţional (VN) reprezintă PNN în preţurile factorilor realizat de agenţii naţionali
din interior şi din străinătate pe perioada unui an.
VN = PNNpf = PNNpp - Iin
Din punct de vedere structural, venitul naţional reprezintă suma veniturilor fundamentale
realizate de agenţii naţionali, din interior şi din străinătate, pe perioada unui an.
VN = S +  + R + D,
47
Pentru a determina relaţia de trecere de la indicatorii interni la indicatorii naţionali şi
invers, efectuăm calculele:
VAB N-I = PIB – VAB SI = PNB – VAB N-S
Concluzie: PIB devine egal cu PNB dacă şi numai dacă VAB S-I = VAB N-S
Deducem că PIB = PNB + (VAB S-I - VAB N-S)
Diferenţa VAB S-I - VAB N-S se numeşte soldul valorii adăugate brute SVAB.
Mărimea veniturilor realizate de menaje este diferită de aceea exprimată de către venitul
naţional (venitul naţional include atât veniturile persoanelor fizice cât şi veniturile persoanelor
juridice).
Determinarea venitului menajelor (VM) se realizează pe baza venitului naţional
disponibil (VND).
Venitul naţional disponibil se determină cu ajutorul soldului transferurilor curente în
raport cu străinătatea (STCS) care poate lua valori pozitive sau negative în funcţie de intrările
şi ieşirile de fluxuri de venituri în raport cu străinătatea.
VND = VN + STCS
Venitul naţional disponibil exprimă resursele financiare ale economiei naţionale pentru
consumul final (Cf) şi economii (S).
VND = Cf + S
Consumul final reprezintă valoarea bunurilor materiale şi serviciilor folosite pentru
satisfacerea folosinţei umane individuale (Cpv) şi colective (Cpb).
Cf = Cpv + Cpb
Venitul disponibil al menajelor (VMD) reprezintă venitul utilizabil de către menaje
pentru consum (Cpv) şi pentru economii (Spv) după ce au fost plătite impozitele directe (Izd).
VMD = VM – Izd = Cpv + Spv
Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi pentru studierea evoluţiei în timp a activităţii
economice naţionale. Deoarece în timp, inflaţia determină “umflarea”, denaturarea rezultatelor,
compararea rezultatelor poate fi făcută decât în termeni reali, deflataţi (termeni comparabili,
termeni în preţuri constante).
Astfel dinamica PIB se determină cu ajutorul indicilor (I) şi ritmurilor (R) pe total
economie naţională şi pe sectoare (primar, secundar, terţiar).
Corelaţii între PIB, oferta agregată şi cererea agregată

Pot fi puse în evidenţa următoarele corelaţii între mărimile şi structurile PIB, cererii
agregate (CA) şi ofertei agregate (OA).
48
Pornind de la structura PIB, potrivit metodei cheltuielilor se poate stabili o nouă relaţie
de egalitate:
PIB=Cpv+Cpb+FBK+Ex-Imp
PIB+Imp=Cpv+Cpb+FBK+Ex
Mărimea ofertei agregate se constituie din oferta internă (producţia internă – OAint ) şi
oferta externă (producţia externă reprezentată de importuri - OAext). Deducem că mărimea
ofertei agregate (OA) în funcţie de PIB este dată de relaţia:
OA = OAint+OAext=PIB+Imp=(Cpv+Cpb+FBK+Ex)+Imp
OAint = Cpv+Cpb+FBK+Ex
Oferta internă este reprezentată de următoarele categorii de bunuri:
- oferta de bunuri pentru consum privat (Cpv)
- oferta de bunuri pentru consum public (Cpb)
- oferta de bunuri pentru consum investiţional (FBK)
- oferta de bunuri pentru export(Ex)
OAext = Imp
Oferta externă este prezentată de oferta de bunuri aferentă mediului economic extern.
Mărimea cererii agregate se constituie din cererea internă (CAint) şi cererea externă
(CAext).
CA = CAint + CAext = (Cpv+Cpb+FBK)+Ex
CAint =Cpv+Cpb+FBK
Cererea internă are urmatoarea structură:
- cererea de bunuri pentru consum privat (Cpv)
- cererea de bunuri pentru consum public (Cpb)
- cererea de bunuri pentru consum investiţional
CAext = Ex
Cererea externă este reprezentată de cererea de bunuri aferentă mediului economic
extern.
CA=PIB+Imp
Pe ansamblul economiei se stabileşte un echilibru între CA şi OA, adică:
CA=OA
CAint+CAext=OAint+OAext
CAint+Ex=OAint+Imp
PIB+Ex=PIB+Imp
Se face precizarea că la nivel macroeconomic se stabileşte egalitatea OA=P (producţie
valorică). În aceste condiţii se pot stabili relaţiile de mai jos:
OA=P
49
OAint=Pint
OAext=Imp
Rezulta egalitatile :
OA=OAint + OAext
P=Pint+Imp
1. Care sunt indicatorii naţionali? Vezi pag. 47
1.

MODULUL V
CREŞTEREA ECONOMICĂ
50
1. Cuprins
2. Obiectiv general
Cuprins
UI 10. Concept, măsurare, tipologie, factori de influenţă. Modele de

creştere economică
= 1 ora
Obiectiv general:
 Dobândirea de cunoştinţe privind: conceptul de creştere economică,
tipologia şi factorii de influenţă, modelele de creştere economică
 Însuşirea modului de măsurare a creşterii economice.
51
CREŞTEREA ECONOMICĂ - CONCEPT, MĂSURARE,
TIPOLOGIE, FACTORI DE INFLUENŢĂ. MODELE DE CREŞTERE
ECONOMICĂ
10.1. Creşterea economică - concept, măsurare, tipologie, factori de influenţă

Procesul creşterii economice a fost reprezentat în gândirea economică înca din
perioada clasicilor începând cu Adam Smith, ulterior, această problemă fiind abordată şi de alţi
cercetători.
Sintagma “creştere economică” a fost introdusă în 1939 de englezul R. Harrod, dar
teoria cu privire la creşterea economică începe să se dezvolte după anul 1960.
Există mai multe opinii referitoare la modificarea dimensiunilor rezultatelor
macroeconomice. Kuznets consideră că prin creştere economică se exprimă sporirea capacităţii
unei ţări de a furniza tot mai multe bunuri economice în condiţiile aplicării tehnologiei de vârf.
Creşterea economică în concepţia lui Arndt reprezintă sporirea venitului
naţional total sau a venitului naţional pe locuitor.
În opinia lui F.Perroux, creşterea economică este o modificare a dimensiunilor
economiei naţionale, a volumului de bunuri şi servicii pe perioada unui an, inclusiv
amortismentul. Dacă acest spor există pe termen scurt, se manifestă procesul de expansiune,
iar dacă se manifestă pe termen lung se realizează o creştere economică.
Potrivit definiţiei ASE Bucureşti, creşterea economică este un proces de
modificare pozitivă şi în termeni reali a rezultatelor economiei naţionale pe un orizont de timp
sub influenţa factorilor determinanţi cu posibile fluctuaţii conjuncturale şi chiar regrese
temporare.
Creşterea economică poate fi masurată cu indicatori absoluţi (PIB, PNB sau VN),
exprimaţi în termeni reali (deflaţionaţi) sau cu ajutorul indicilor şi ritmurilor de modificare.
IPIB = PIB1r / PIB0
RPIB = (PIB1r– PIB0) / PIB0 = IPIB – 1 (100%)
PIB1r = PIB1 / D
PIB1 – valoare nominală a PIB
PIB1r – valoarea reală a PIB
PIB0 – valoarea PIB în perioada de bază (0)
Aprecierea procesului de creştere economică se poate realiza şi cu ajutorul
PIB/locuitor. Între indicele de modificare al PIB/loc (pib), indicele de modificare a PIB şi
indicele de modificare al populaţiei se pot stabili următoarele relaţii:
pibr = PIBr / P
52
Ipib = IPIB / IP
IP = P1 / P0 Ipib = pib1r / pib0
Sau folosit următoarele notaţii:
pib – PIB / locuitor
P – numărul populaţiei
Se pun în evidenţă următoarele tipuri de creştere economică:
- dacă PIB1r/loc > PIB0/loc , IPIB = PIB1r / PIB0 > 1 sau RPIB > 0 rezultă o
creştere economică cu ritm pozitiv;
 - dacă PIB1r/loc = PIB0/loc , IPIB = 1(100%) sau RPIB = 0 rezultă o creştere economică
Tipuri de creştere
economică cu ritm zero;
- dacă PIB1r/loc < PIB0/loc , IPIB < 1 sau RPIB < 0 rezultă o creştere economică cu
ritm negativ.
Creşterea economică este dependentă de modificarea în timp a componentelor PIB,
care are următoarea structură:
PIB = Cpv + Cpb + I - EXN
Modificarea dimensiunilor capacităţii economiei naţionale se poate pune în evidenta
şi cu ajutorul frontierei posibilităţilor de producţie (FPP), considerând că economia naţională
este deschisă şi are sector public.
Creşterea economică este determinată de acţiunea factorilor uman, material şi
informaţional-tehnologic. Analiza influenţelor factorilor direcţi se efectuează cantitativ,
calitativ şi structural.
Influenţa cantitativă a factorului muncă se realizează prin populaţia ocupată (numărul
de locuri de muncă) şi prin timpul lucrat.
Din punct de vedere calitativ, factorul uman influenţează procesul de creştere
economică prin productivitatea muncii, abilitatea factorului uman, experienţa acestuia, nivelul
de instruire.
Influenţele structurale ale factorului muncă asupra rezultatelor sunt evidenţiate prin
repartizarea acestuia pe ramuri economice, sectoare economice, pe medii (urban, rural) pe
vârste, sex etc.
Factorul material este reprezentat de factorii de producţie capital fix şi circulant care
influenţează cantitativ procesul creşterii prin volumul de capital atras, iar calitativ prin eficienţa
capitalului atras. Influenţa structurală se pune în evidenţă în cadrul procesului de creştere prin
repartizarea factorului capital pe ramuri, sectoare de activitate şi forme de proprietate.
Factorul informaţional-tehnologic, influenţează din punct de vedere cantitativ, prin
volumul investiţiilor destinat cercetării. Din punct de vedere calitativ influenţa se evidenţiază
prin creşterea rentabilităţii cercetării şi a eficienţei factorilor de producţie utilizati.
53
Atunci când procesul de creştere economică este determinat preponderent (peste 50%)
de condiţiile cantitative ale factorilor, se spune că se manifestă o creştere extensivă. Dacă
modificarea dimensiunilor PIB sunt determinate de influenţe calitative ale factorilor utilizaţi,
atunci creşterea este intensivă.
În unele teorii economice se apreciază că, pe termen lung, se manifestă creşterea
economică potentială, adică procesul de creştere există în condiţiile producţiei potenţiale
respectiv a ratei naturale a şomajului.
Procesul de creştere economică este rezultatul acţiunii directe şi indirecte a unui
complex de factori.
Factori cu acţiune directă:
- factorul uman
- factorul material
- resursele naturale
- tehnologiile
Factori cu acţiune indirectă:
- cererea agregată şi structura acesteia
- eficienţa sistemului bancar
- rata economiilor şi investiţiilor
- migraţia forţei de muncă şi a capitalului
- politicile bugetare şi fiscale ale statului
Conceptul de „creştere economică” are un sens diferit faţă de conceptul de „dezvoltare
economică”. Procesul de dezvoltare economică are un conţinut mai larg decât procesul de
creştere economică. Procesul de dezvoltare include, pe lângă modificari cantitative, şi
modificările calitative şi structurale din economie şi societate.
După opinia lui F. Perroux, dezvoltarea reflectă modificările calitative şi de
structură în economie şi în societate.
10.2. Modele de creştere economică

Cercetătorii au fost preocupaţi de găsirea de posibilităţi pentru reprezentarea evoluţiei
fenomenelor, respectiv construirea de modele.
Modelul exprimă o construcţie logică, abstractă prin intermediul căreia se redau
componentele esenţiale ale domeniului cercetat, reprezentat ca sistem, cu scopul de a descoperi
54
noi relaţii între variabilele sistemului (variabile de intrare şi de ieşire), prin care se
caracterizează starea sistemului.
O primă reprezentare a făcut-o cu privire la schimbarea dimensiunilor rezultatelor
economice, Adam Smith. Modelul său de creştere economică se încadrează îin schema de mai
jos:
Cresterea
Creşterea Creşterea
Cresterea
volumului de
numarului de
numărului de
volumului
salarii
muncitori (ore
muncitori (ore
suplimentare)
suplimentare)
de
Perfectiona
Perfecţionarea Creşterea
Cresterea
Surplus
Surplus de reamaşinilor Cresterea productiei
producţiei
decapital
capital Creşterea
productivitatii
produc-tivităţii
Diviziunea muncii muncii
muncii
Diviziunea
muncii
Fig. 10.1. Modelul de creştere economică al lui Adam Smith
Eforturile cercetătorilor de a modela dinamica sistemului economic se regăsesc în

teoria economică prin numărul mare de modele de creştere economică.
În sens modern, creşterea economică are la bază teoriile privind dinamica economică.
De aceea, modelele de creştere sunt în general modele de dinamică cu care se descriu
modificările în timp ale sistemelor economice. Creşterea economică a preocupat foarte mult
cercetatorii în primele decenii ale perioadei postbelice.
Un prim model îl reprezintă modelul Harrod-Domar. Acest model utilizează trei rate
care stau la baza procesului de creştere economică:
- rata garantată cu care se descrie continuitatea activităţii, caracterizată prin
instabilitate;
- rata naturală cu care se descrie folosirea factorilor de producţie;
- rata de truism, de facto.
Neconcordanţa dintre rata garantată şi rata naturală pune în evidenţă trei situaţii
posibile:
- când rata naturală < rata garantată, în economie există dificultăţi (stare de recesiune).
În cazul când rata naturală < rata garantată, capacităţile de producţie nu se pot utiliza integral
şi se manifestă şomajul;
55
- când rata naturală > rata garantată, afacerile sunt prospere, dar pe o durată destul de
scurtă de timp (stare de boom);
- când rata naturală = rata garantată, caz în care se manifestă echilibrul economic şi
acţionează rata de truism.
Un alt model al creşterii economice este cel elaborat de Cobb-Douglas sub
forma unei funcţii care pune în evidentă următoarea dependenţa dintre rezultate (Q) şi factorii
de influentă muncă (L) şi capital (K):
Q = A * K * L1-
Simbolul A reprezintă eficienţa globală a factorilor de producţie, capital şi
muncă. Mărimea acestuia este dată de volumul de producţie realizat cu o unitate de muncă şi o
unitate de capital.
A = Q (1,1)
Simbolul  exprimă elasticitatea producţiei în raport de factorul capital.
 = (Q/Q0) / (K/K0) = RQ / RK unde RQ şi RK reprezintă ritmurile de
modificare ale producţiei şi capitalului
S-a notat cu (1-) elasticitatea producţiei în raport cu factorul muncă, mărimea
sa fiind determinată cu relaţia de mai jos:
1- = (Q/Q0) / (L/L0) = RQ / RL
RQ şi RL reprezintă ritmurile de modificare ale producţiei şi factorului muncă.
Un alt model de creştere economică este modelul structural al lui W. Leontieff. Acesta
descrie procesul creşterii economice pe baza unei funcţii matriciale cu care se evidenţiază
structura pe ramuri sau sectoare a economiei naţionale:
Modelul lui W. Leontieff porneşte de la relaţia existentă între PGB notat cu x, PIB
notat cu y şi CI notat cu A:
PGB = CI + PIB
x = A*x + y
În ecuaţia matricială a modelului simbolurile au următoarele semnificaţii:
y = vectorul coloană pentru valoarea adăugată (vectorul venitului);
x = vectorul coloană pentru producţia globală;
A = matricea coeficienţilor consumului intermediar;
I = matricea unitate.
Efectuând calcule adecvate unei ecuaţii matriciale se poate stabili mărimea produsului
global.
x = (I – A) -1 * y
56
Modelul lui W. Leontieff stă la baza metodei input-output (I-O) respectiv balanţei
legăturilor dintre ramuri (BLR) cu utilizare în statistica macroeconomică.
Teoriile economice actuale au creat şi modele de creştere economică la scară planetară.
Modelele au fost elaborate de organisme specializate de pe lângă ONU (Clubul de la Roma).
a) Modelul Forrester – Meadows descris în cartea “Limitele creşterii”, este un model
al creşterii zero care pune în evidenţă cinci variabile:
- populaţia;
- producţia agricolă;
- resurse naturale;
- producţia industrială;
- mediul natural.
Acest model scoate în evidenţă următoarele concluzii:
- secolul al XX-lea s-a caracterizat printr-o creştere economică exponenţiala;
- în ritmul de creştere amintit, în mai puţin de 50 de ani, s-ar atinge limite greu
de depăşit: insuficienţa hranei şi epuizarea resurselor.
Pentru rezolvarea problemei, autorii propun strategia creşterii zero, adică
sporurile anuale să fie compensate de scăderile normale. Dacă nu se realizează această
corelaţie, autorii au prevăzut un declin necontrolat al populaţiei şi al producţiei.
b) Modelul mondial cu mai multe nivele şi strategia creşterii organice a fost prezentată
în cartea “Omenirea la raspantie”, în 1974, având ca autori pe Mesaroviç şi Pestel.
Autorii disting două forme de dinamică economică: creştere anarhică şi creştere
organică.
Modelul are la bază un sistem capabil să se adapteze dar contraintuitiv adică are
manifestări contrare aşteptărilor omului.
1. Care sunt tipurile de creştere economică? Vezi pag. 53
1.
57

MODULUL VI
DEZECHILIBRE MACROECONOMICE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
58
Cuprins
UI 11. Inflaţia şi cauzele ei. Măsurarea inflaţiei. Efectele inflaţiei. Politici

de combatere a inflaţiei
= 1 ora
UI 12. Fenomenul şomajului. Măsurarea şomajului. Tipuri de şomaj.
Factorii care determină fenomenul şomajului. Efectele şomajului.
Măsuri de diminuare a şomajului şi efectelor şomajului
= 2 ore
Obiectiv general:
 Dobândirea de cunoştinţe privind: inflaţia şi cauzele ei, efectele
inflaţiei, politici de combatere a inflaţiei, fenomenul şomajului, tipurile de şomaj,
factorii care determină fenomenul şomajului, efectele şomajului, măsuri de
diminuare a şomajului şi efectelor acestuia.
 Însuşirea modului de determinare a indicatorilor de măsurare a
inflaţiei şi a indicatorilor de măsurare a fenomenului şomajului.
INFLAŢIA ŞI CAUZELE EI. MĂSURAREA INFLAŢIEI.
EFECTELE INFLAŢIEI. POLITICI DE COMBATERE A INFLAŢIEI
59
11.1. Inflaţia şi cauzele ei
Inflaţia este un proces determinat de dezechilibrele de durată existente în economie.
În general, definirea inflaţiei se face prin evidenţierea efectelor percepute de societate.
Astfel, inflaţia este un proces caracterizat prin:
- creşterea generalizată şi de durată a preţurilor;
- scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale;
- creşterea masei monetare în economie.
 În funcţie de cauzele care determină procesul inflaţionist, se pun în evidenţă mai multe
Tipuri de inflaţie
tipuri de inflaţie.
Inflaţia prin monedă are drept cauză emisiunea, tipărirea excesivă de bancnote, de
semne băneşti.
Inflaţia prin cerere este efectul excesului de cerere agregată în raport cu oferta
agregată.
Inflaţia prin ofertă este determinată de volumul redus de ofertă în raport cu cererea.
Inflaţia prin credit apare în cazul când volumul de credite depăşeşte cu mult
posibilităţile efective de producţie.
Inflaţia prin costuri este rezultatul creşterii preţurilor factorilor de producţie, care
solicită sume sau resurse băneşti tot mai mari, în timp ce volumul producţiei rămâne relativ
constant.
În funcţie de rata inflaţiei (ritmul de creştere al preţurilor), există următoarele categorii
de inflaţie:
- inflaţie târâtoare când ritmul preţurilor este de 2-3% pe an;
- inflaţie deschisă (declarată) când rata inflaţiei este de 3-6 % pe an;
- inflaţie galopantă (hiperinflaţie) când rata inflaţiei depăşeşte 10% pe an.
Unii cercetători utilizează următoarea clasificare pentru fenomenul inflaţionist:
- inflaţie cu o cifră pentru o rată a inflaţiei între 0-10%;
- inflaţie cu două cifre pentru o rată a inflaţiei între 10-99%;
- inflaţie cu trei cifre pentru o rată a inflaţiei care depăşeşte 100%.
11.2. Măsurarea inflaţiei

Măsurarea inflaţiei se realizează cu ajutorul următorilor indicatori:
1. Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) care reflectă modificarea preţurilor
pentru un anumit grup de bunuri şi servicii, considerat reprezentativ (coş de bunuri).
IPC = (q1*p1) / (q1*p0)

Indicatori 60
S-au folosit următoarele notaţii:
(q1*p1) = cheltuielile cu bunurile şi serviciile cu cantităţile consumate în perioada de
bază (0) şi preţurile din perioada curentă (1).
(q1*p0) = cheltuielile cu bunurile şi serviciile realizate în perioada de bază (0).
2. Rata inflaţiei (ri) care se determină cu ajutorul IPC:

ri = IPC – 1 (100%)
3. Deflatorul PIB (DPIB):

DPIB = PIBn / PIBr = (q1*p1) / (q1*p0)
4. Puterea de cumpărare a masei monetare (PCM) se determină ca raport între masa

monetară în circulaţie (M) şi nivelul preţurilor (p).
PCM = M / P
5. Indicele preţurilor producătorilor (IPP)
11.3. Efectele inflaţiei. Politici de combatere a inflaţiei

Inflaţia poate determina efecte de natură diferită:
- efecte economice;
- efecte sociale.
1. Efectele economice ale inflaţiei sunt:
- creşterea preţurilor naţionale în raport cu preţurile externe;
- accelerarea investiţiilor deoarece se constată un interes crescut pentru modernizarea
tehnologiilor;
- afectarea creditelor şi economiilor (economiile populaţiei se depreciază, deoarece se
diminuează puterea lor de cumpărare);
- favorizarea debitorilor (datornicilor) deoarece aceştia restituie creditele şi plătesc
dobânzile la nivele reale diminuate;
- favorizarea evaziunii fiscale şi a corupţiei la toate nivelurile societăţii;
- favorizarea creşterii profitului, întrucat vânzătorii de bunuri şi servicii practică preţuri
foarte mari, în timp ce salariile evoluează mai lent;
- diminuarea puterii de cumpărare a economiilor şi depozitelor băneşti;
61
- favorizarea îmbogăţirii unor firme sau indivizi în condiţii nelegale, ilicite.
2. Efectele sociale ale inflaţiei se evidenţiază prin evoluţiile diferite ale elementelor
patrimoniale şi prin modificarea repartiţiei veniturilor.
Elementele patrimoniale au tendinţe diferite pe perioada inflaţiei:
- valoarea clădirilor, terenurilor, a echipamentelor productive creşte în ritmuri
apropriate de rata inflatiei;
- valoarea bijuteriilor şi acţiunilor are o creştere mai mare decât a altor bunuri,
contribuind la îmbogăţirea proprietarilor lor;
- creanţele, obligaţiile, depozitele bancare îşi diminuează valoarea reală, deoarece se
păstrează constantă valoarea nominală (astfel prin inflaţie se contribuie la intensificarea
sărăciei la familiile deja sărace, la pensionari şi la micii întreprinzători).
În ceea ce priveşte redistribuirea veniturilor se constată următoarele fenomene pe
perioada inflaţiei:
- populaţia tinde să se polarizeze întrucât indivizii cu venituri fixe sărăcesc mai repede
(salariaţi, pensionari);
- cartelurile şi oligopolurile îşi intensifică colaborarea pentru creşterea preţurilor ca să-
şi protejeze profiturile;
- sindicatele solicită uneori creşteri salariale fără să coreleze aceasta cu creşterea
productivităţii muncii (de obicei, solicitările sindicatelor au în vedere numai corelarea dintre
rata inflaţiei şi rata de creştere a salariilor).
Politici de combatere a inflaţiei

Inflaţia este un fenomen complex care afectează întreaga economie şi societate.
Guvernul, prin politicile sale, poate să contribuie la diminuarea intensităţii inflaţiei sau chiar a
efectelor provocate de aceasta.
Politicile se pot grupa după diverse criterii. Astfel, după elementul vizat pentru reglare
politicile se pot grupa în:
- politici de diminuare a cererii agregate;
- politici de creştere a ofertei agregate (a veniturilor).
Această clasificare a avut în vedere faptul ca inflaţia este un fenomen generat de
existenţa dezechilibrului între cererea agregată pe de o parte, aflată în exces şi oferta agregată
exprimată prin venituri. Pentru restabilirea echilibrului economic trebuie ca cererea agregată
să se diminueze, iar oferta agregată să crească.
a) Politicile de reducere a cererii agregate actionează în sensul reducerii masei
monetare în circulaţie inclusiv a creditelor. Pentru aceasta se folosesc următoarele procedee de
natură monetară:
62
- creşterea dobânzilor;
- micşorarea plafoanelor la credite;
- creşterea rezervei obligatorii la bănci;
Se pot lua şi măsuri de natură financiară reprezentate de următoarele procedee:
- reducerea deficitului bugetar (diminuarea cheltuielilor bugetare şi creşterea
veniturilor bugetare, adică a impozitelor);
- folosirea datoriei publice (realizarea de împrumuturi externe sau interne necesare
bugetului central).
b) Politici de creştere a ofertei agregate (de creştere a veniturilor)
Pentru a diminua efectele negative ale inflaţiei asupra populaţiei, se pot folosi
următoarele politici:
- indexarea veniturilor pentru atenuarea parţială şi întârziată a fenomenului de
diminuare a puterii de cumpărare a veniturilor salariale (dacă indexarea, compensarea este
continuu solicitată, se poate intra într-un cerc vicios, întrucât creşterea suplimentară de venituri
presupune, de fapt, o creştere de masă monetară care întreţine sau dezvoltă fenomenul
inflaţionist);
- intensificarea măsurilor de control a preţurilor (de obicei, se acţionează asupra
salariilor prin diminuarea fondului de salarii, prin disponibilizări de personal, masuri agreate
de patroni şi guvern, dar neagreate de populaţie).
În alte cazuri, controlul preţului se realizează prin modificarea nivelului de impozitare
a profitului (la nivele mari de profit se aplică rate de impozitare mai mari, descurajând intenţiile
de creştere a preţului şi profitului).
De obicei, în perioada în care se manifestă inflaţia, agenţii şi populaţia intensifică
fraudele, evaziunea fiscală.
1. Ce reprezintă inflaţia şi prin ce se caracterizează? Vezi pag. 60

2. Care sunt efectele economice ale inflaţiei? Vezi pag. 61
1.
63
2.
FENOMENUL ŞOMAJULUI. MĂSURAREA ŞOMAJULUI.
TIPURI DE ŞOMAJ. FACTORII CARE DETERMINĂ FENOMENUL
ŞOMAJULUI. EFECTELE ŞOMAJULUI. MĂSURI DE DIMINUARE A
ŞOMAJULUI ŞI EFECTELOR ŞOMAJULUI
64
12.1. Fenomenul şomajului
Fenomenul şomajului este complex, el având aspecte demoeconomice, psihosociale şi
politice.
Potrivit teoriei pieţei muncii, fenomenul şomajului, în general, este explicat prin
excesul de oferta de muncă în raport cu cererea de muncă pe piaţa muncii.
 Conform Biroului Internaţional al Muncii, şomerul este reprezentat de persoana în
Şomerul vârstă de peste 15 ani, care îndeplineşte următoarele condiţii:
- este aptă de muncă ;
- nu are loc de muncă;
- este disponibilă pentru o activitate salariată;
- cauta loc de muncă.
Legea 1/1991 din Romania, republicată cu unele modificari în 1992 cu numarul 86
precizează că şomerul este persoana aptă de muncă, ce nu poate fi încadrată, fie datorită lipsei
locurilor de muncă, fie datorită incompatibilităţii dintre pregătirea persoanei şi specificul
locului de muncă.
12. 2. Măsurarea şomajului

Fenomenul şomajului se măsoară cu ajutorul indicatorilor:
- nivelul şomajului;
- durata şomajului;
- structura şomajului;
- intensitatea şomajului.
Nivelul şomajului se exprimă sub formă absolută şi sub formă relativă.
În mărime absolută se determină cu ajutorul numărului şomerilor (Ş).
În mărime relativă se exprimă prin rata şomajului (r s), determinată ca raport între
numarul de şomeri (Ş) şi populaţia ocupată (PO) sau populaţia activă (PA).
rs = S / PO
rs = S / PA
Pentru a surprinde locul populaţiei şomere în cadrul populaţiei totale se prezintă mai
jos structura populaţiei:
Populaţie totală
Populaţie în vârstă legală Populaţie în afara vârste
de muncă (PVLM) legale de muncă
(PAVLM)
65
Populaţie inaptă de munca (PIN) Populaţie aptă de muncă (PAP) Populaţie în afara
vârstei legale de muncă
Populaţie neocupată Populaţie aptă
dar care lucrează
(PNO) si ocupată (PAVLML)
Rezerve - Rz (PAO)
Alte Şomeri
categorii: (S)
elevi,
PAC=Ş+PO studenţi,
Rm= PAP+PAVLML= militari în Populaţie ocupată (PO)
= PVLM-PIN+PAVLML= termen,
= Rz+PO persoane
casnice etc
Populaţie activă (PAC)
Fdm = (Rm) = Resurse de munca = PACD
Fig 12.1. Structura populaţiei
Durata şomajului exprimă perioada de timp de la pierderea locului de muncă până la

reluarea activitatii.
Structura şomajului evidenţiază diferitele categorii de şomeri, luând drept criterii:
- sexul;
- religia;
- nivelul de instruire etc.
În funcţie de sex, ponderea şomerilor diferă de la o ţară la alta. De exemplu, şomerii
bărbaţi deţin o pondere de 2/3 în totalul şomerilor în Australia, Marea Britanie, SUA, Canada.
În ţări ca Spania, Suedia, Finlanda ponderea şomerilor bărbaţi este egală cu ponderea şomerilor
femei.
Intensitatea somajului se evidenţiază prin:
- şomaj total atunci când se pierde definitiv locul de muncă;
- şomaj parţial care presupune diminuarea timpului de muncă (reducerea
săptămânii de lucru, a zilei de lucru);
- şomaj deghizat (mascat);
12.3. Tipuri de şomaj

În literatura de specialitate, fenomenul şomajului este structurat după diverse criterii:
- după relaţia cerere-oferta de muncă;
- după cauza care provoacă şomajul;
- după vulnerabilitatea persoanelor faţă de fenomenul şomajului;
66
- după decizia luată de indivizi;
- după comportamentul şomerului faţă de oferta de calificare sau recalificare.
a)După raportul cerere-ofertă de muncă se evidenţiază următoarele tipuri de şomaj:
Şomajul clasic apare ca urmare a reţinerii întreprinzătorului de a produce o cantitate
mai mare de bunuri şi servicii.
Reţinerea întreprinzătorului de a mări capacitatea de producţie (creştere a numărului
 locurilor de muncă şi de a angaja suplimentar forţa de muncă) este determinată de creşterea

Tipuri de şomaj costurilor, în special de cele salariale, care ar diminua competitivitatea firmei. Acest tip de
şomaj este numit şi şomaj prin eficienţa productiei (Albertini) şi se explică prin oferta mai mică
de bunuri şi servicii faţă de cererea de bunuri şi servicii care, pe piaţa muncii, determină o
ofertă mai mare a forţei de muncă faţă de cererea de muncă.
Şomajul keynesian (şomaj prin insuficienţa cererii – Albertini) este determinat de o
cerere de bunuri şi servicii mai mică decât oferta. În consecinţă, oferta mai mare de bunuri faţa
de cererea de bunuri determină, pe piaţa muncii, o ofertă de muncă mai mare decât cererea de
muncă.
b)După cauza care provoacă şomajul
Şomajul conjunctural este determinat de reducerea volumului de activităţi economice,
situaţie creată de conjuncturi (cauze) interne sau externe.
Şomajul fricţional este tipul de şomaj care corespunde perioadei de timp necesare în
mod normal găsirii unui loc de muncă după ce s-a renunţat la vechiul loc de muncă. Este cel
mai răspândit tip de şomaj, el existând chiar şi în situaţia ocupării depline a forţei de muncă
(şomaj natural).
Şomajul fricţional nu se confundă cu şomajul de neadaptare sau şomajul de excludere.
Şomajul structural (de neadaptare) este determinat de diferenţa între structura locurilor
de muncă, puse la dispoziţie şi structura specializării indivizilor (a ofertei de muncă).
Şomajul de restructurare se manifestă în perioada de restructurare a economiei (de
diminuare a ponderii unor ramuri şi dezvoltarea altor ramuri).
În Canada şi UE, acest şomaj a ocupat o pondere de 7%, în Japonia, însă, acest tip de
şomaj a scăzut la o pondere de 2%.
Şomajul tehnic apare în condiţiile în care firma, din anumite motive işi reduce sau
încetează activitatea pe o anumită perioadă de timp. Închiderea întreprinderilor poate fi
determinată de:
- lipsa energiei;
- lipsa materiilor prime;
- lipsa beneficiarilor;
- calamităţi naturale.
67
Şomajul parţial este determinat de decizia întreprinzatorului de a reduce producţia,
contractul de muncă nu se suspendă, iar timpul lucrat se remunerează cu tarife mai mici.
c)După vulnerabilitatea persoanelor faţă de fenomenul şomajului
Şomajul de reconversie este determinat de concedieri ale unor lucrători ca urmare a
unor modificări ale profilului activităţii, a organizării acesteia. Aceasta afectează categorii de
 lucrători calificaţi într-un domeniu şi cu o anumită vechime.
Tipuri de şomaj Şomajul repetitiv afectează mai ales tinerii necalificaţi şi femeile pe durate scurte, sau
persoanele care ocupă ocazional un loc de muncă.
Şomajul de lungă durată (şomaj cronic, de excludere). Cu cât vechimea în şomaj
creşte, cu atât şansele de reangajare scad. În acest caz sunt afectate cu prioritate persoanele cu
posibilităţi reduse de calificare (persoanele în varstă şi femeile).
d)După decizia luată de indivizi
Şomajul voluntar este un şomaj de tip clasic în care indivizii nu acceptă să mai lucreze
la salariul propus de patron (salariu de echilibru).
Decizia de a intra în şomaj voluntar aparţine salariatului. Este singura formă de şomaj
pe care teoria clasică o acceptă, considerând că întotdeauna cererea este egală cu oferta (Legea
lui Say).
Şomajul involuntar este determinat de decizia întreprinzatorului ca urmare a unor
cauze existente pe piaţa bunurilor (cerere redusă de bunuri).
e)După comportamentul şomerului faţă de oferta de calificare sau recalificare
Şomeri uşor de plasat (şomeri activi) reprezentaţi de indivizi care se pot întoarce uşor
la lucru întrucât au calificari sau noi calificari, pregătiri profesionale cerute pe piaţa muncii.
Şomeri greu de plasat (descurajaţi) care găsesc cu greutate un loc de muncă, unii chiar
se resemnează cu soarta lor şi nu mai fac eforturi proprii pentru angajare, sau să-şi schimbe
meseria.
Şomeri retraşi - imposibil de plasat, inactivi - reprezentaţi de indivizi incapabili să
ocupe un loc de muncă fie datorită inabilităţii lor, fie că se mulţumesc cu munca la negru în
activităţi casnice fie nu mai sunt motivaţi să caute un loc de muncă.
12.4. Factorii care determină fenomenul şomajului

În general, fenomenul şomajului este determinat de două mari procese:
- diminuarea cererii de muncă (pierderea locurilor de muncă);
- creşterea ofertei de muncă fenomen determinat de ajungerea noilor generaţii
la vârsta legală de muncă, sau de schimbarea statutului persoanei (individul îşi pierde calitatea
de proprietar şi solicită un loc de muncă).
Factorii care determină apariţia şi dezvoltarea şomajului sunt:
68
- insuficienţa creşterii economice (reducerea ritmului acesteia în funcţie de
faza pe care o traversează sistemul economic);
- restructurarea şi reconversia economică prin schimbări de tehnologii,
diminuări de activităţi în unele ramuri şi chiar desfiinţări de unităţi;
- eforturile puterii de refacere a echilibrelor pentru asigurarea stabilizarii
economice (în aceasta situaţie, puterea publică poate lua măsuri restrictive în domeniul bugetar,
monetar, afectând locurile de muncă, oferta agregată);
- tranziţia de la economia centralizată, planificată la economia de piată,
concurentială;
- politicile de rentabilizare a unor ramuri, subramuri, sectoare care pot afecta
alte sectoare, determinând apariţia şi intensificarea şomajului structural sau conjunctural.
12.5.Efectele şomajului
După natura lor efectele şomajului se pot grupa astfel:
- efecte economice;
- efecte sociale.
Efectele sociale şi economice sunt interdependente şi se evidenţiază prin:
 - intensificarea scăderii bunăstarii populatiei;
Efecte - dezvoltarea pieţei negre;
- populaţia suportă diminuări ale venitului real, sacrificiile lor imbrăcând
forma costurilor sociale;
- concedieri care diminuează şansa de relansare economică şi favorizează
şansele de manifestare a tensiunilor sociale.
Pe termen scurt, cea mai importantă problemă pentru guvernanţi o reprezintă
asigurarea venitului minim pentru cei afectaţi de şomaj. De obicei, se apelează la indemnizaţii,
ajutoare de şomaj rezultate din fonduri special constituite(fondul de şomaj) la formarea cărora
contribuie atât firmele cât şi persoanele ocupate.
12.6. Măsuri de diminuare a şomajului şi efectelor somajului

Acţiunile de diminuare a şomajului şi a efectelor sale sunt reprezentate prin măsuri
pasive şi active:
Măsurile pasive sunt reprezentate de:
- sistemul asigurărilor de şomaj şi indemnizaţiile acordate şomerilor;
69
- îndepărtarea de pe piaţa muncii a unor persoane care potenţial ar intensifica
şomajul (persoane apropiate de vârsta pensionării, persoanele care solicită locuri de muncă şi
doresc să realizeze şi alte activităţi în afara activităţilor solicitate - şomaj mascat).
Măsurile active sunt reprezentate de:
 - crearea de locuri de muncă destinate persoanelor cu handicap;
Măsuri
- crearea de locuri de muncă în domeniul protecţiei mediului.
Politicile antişomaj sunt destinate fie şomerilor, fie populaţiei ocupate. Astfel se
constituie două categorii de măsuri:
- măsuri care se referă la someri (calificarea, recalificarea);
- măsuri care privesc populaţia ocupată (recalificare, perfecţionare, diminuarea
timpului de muncă pentru a asigura timpul de muncă necesar reluării activităţii de către şomeri).
1. Care sunt indicatorii cu ajutorul cărora se măsoară fenomenul şomajului? Vezi pag. 64
2. Care sunt factorii care determină apariţia şi dezvoltarea şomajului? Vezi pag. 68
1.
2.

70

Curs ECONOMIE POLITICA Ingineri

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs ECONOMIE POLITICA Ingineri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm

CURS I. Concepte fundamentale

Modulul II. Costul

Modulul III. Piaţa

Modulul IV. Măsurarea rezultatelor macroeconomice

Modulul V. Creşterea economică

Modulul VI. Dezechilibre macroeconomice

UI 1. Sistemul ştiinţelor economice. Obiectul şi metodele economiei politice.

1.1. Sistemul ştiinţelor economice

1.2. Metodele economiei politice

 - inducţia - mod de raţionament care porneşte de la particular la general şi are ca scop

1.3. Legile economice

1. Care sunt metodele de cercetare utilizate de economia politică?

2.1. Activitatea umană

 economică, politică, juridică, culturală, sportivă etc.)

2.2. Activitatea economică - formă a activităţii umane

1. Care sunt trăsăturile activităţii umane? Vezi pag. 9

Fig. 1: Relaţia nevoi – activitate economică

Interesul reprezintă o trebuinţă conştientizată, declanşatoare de acţiune. Materializarea

1. Ce reprezintă eficienţa economică şi cum se determină mărimea acesteia? Vezi

4.1. Factorii de producţie

Fig. 2 Circuitul capitalului

1. Ce reprezintă factorii de producţie şi care sunt acestia? Vezi pag. 16

1. Angelescu C. - Economie, editia a V-a, Editura Economică, Bucureşti, 2000

UI 5. Delimitări conceptuale. Mărimea şi tipologia costului

5.1. Delimitări conceptuale

5.2. Mărimea şi tipologia costului

1. Ce reprezintă costul de producţie şi care sunt trăsăturile lui? Vezi pag. 22

1. Angelescu C. - Economie, editia a V-a, Editura Economică, Bucureşti, 2000

 Dobândirea de cunoştinţe privind: conceptele de piaţă, concurenţă,

 Însuşirea modului de determinare a coeficientului de elasticitate a

6.1. Delimitări conceptuale

6.2. Piaţa cu concurenţă perfectă

6.3. Piaţa cu concurenţă imperfectă

 - există diferenţe de calitate a bunurilor;

7.1. Cererea –definiţie, tipologie. Legea generală a cererii. Condiţiile cererii

7.2. Elasticitatea cererii

Mărimea coeficientului de elasticitate poate fi influenţată de:

1. Definiţi cererea. Vezi pag. 34

8.1. Oferta – definiţie, tipologie. Legea generală a ofertei. Condiţiile ofertei.

Oferta reflectă comportamentul vânzătorului pe piaţă.

 Oferta reprezintă cantitatea maximă pe care un vânzător doreşte să o vândă la un anumit

1. Definiţi oferta. Vezi pag. 38

1. Angelescu C. - Economie, editia a V-a, Editura Economică, Bucureşti, 2000

UI 9. Agregarea rezultatelor macroeconomice. Sistemul de indicatori

Dobândirea de cunoştinţe privind: conceptul de agregare, sistemul conturilor

 Însuşirea modului de determinare a indicatorilor din sistemul

9.1. Agregarea rezultatelor macroeconomice

9.2. Sistemul de indicatori utilizaţi de SCN

Valoarea producţiei (fluxul real)

Fig.9.1. Circuitul macroeconomic cu doi agenţi agregaţi

Variaţia stocurilor se determină pe baza relaţiei bilanţiere a stocului de capital (stoc

c) Metoda repartizării veniturilor utilizează însumarea veniturilor factorilor de producţie

1. Care sunt indicatorii interni din SCN? Vezi pag. 44

Corelaţii între PIB, oferta agregată şi cererea agregată

1. Care sunt indicatorii naţionali? Vezi pag. 47

1. Angelescu C. - Economie, editia a V-a, Editura Economică, Bucureşti, 2000

UI 10. Concept, măsurare, tipologie, factori de influenţă. Modele de

10.1. Creşterea economică - concept, măsurare, tipologie, factori de influenţă

10.2. Modele de creştere economică

Fig. 10.1. Modelul de creştere economică al lui Adam Smith

Eforturile cercetătorilor de a modela dinamica sistemului economic se regăsesc în

1. Care sunt tipurile de creştere economică? Vezi pag. 53