Întrebări la disciplina Metodologia și etica cercetărilor în economie pentru

studenții facultății de economie Masterat anul I:

1. Esenţa şi părţile componente ale cercetarilor economice
În producţia materială au loc diferite fenomene şi procese: tehnologice; chimice; organizatorice; de conducere;
economice.
Fenomenul economic – este o acțiune schimbătoare de la simplu la compus, trăsăturile principale ale căruia sunt:
dispariţia vechilor fenomene şi apariţia celor noi.
Procesul economic – este unul dintre formele de repetare a acţiunii oamenilor în procesul de producţie, schimb şi de
repartiţie a bunurilor materiale.
Fiecare proces şi fenomen include în sine un ansamblu de legături, relaţii şi legi care determină tendinţa lor de
dezvoltare.
Pentru cunoaşterea fenomenelor şi proceselor economice se petrec diverse cercetări speciale.
Cercetarea – este studierea cu ajutorul diferitor metode a esenţei fenomenelor şi proceselor cu scopul de a organiza
mai raţional activitatea oamenilor în producţia materială.
Obiectul cercetării economice – sunt fenomenele şi procesele economice. Determinarea corectă a obiectului de
cercetare asigură studierea profundă a tuturor întrebărilor puse în faţa cercetărilor.
Cercetările economice includ în sine:
 alegerea temei de cercetare;
 ipoteza alcătuirii programului de lucru;
 acumularea informaţiei şi prelucrarea ei, analiza economică a acestei informații cu folosirea
metodelor și indicatorilor specifici temei cercetate.
Generalizarea teoretică a materialului primit, controlul rezultatelor teoretice, elaborarea recomandărilor pentru
utilizarea în practică a rezultatelor primite - toate aceste părţi formează la rândul său o rotaţie finisată a cercetărilor
economice. Rezultatul cercetărilor depinde de organizarea lucrului la fiecare etapă în parte.
Elaborarea unui studiu socio-economic presupune un proces complex de investigare a fenomenelor şi proceselor din
societate. În general, elaborarea oricărui studiu presupune câteva faze succesive: culegerea datelor, prelucrarea
lor şi analiza statistică pe care se bazează decizia. Aşadar, cercetarea ştiinţifică este o investigaţie care se realizează
în trei etape successive:
culegerea datelor - din documente sau prin contact direct.
prelucrarea lor, formularea ipotezelor - Sistematizarea datelor culese, Calculul indicatorilor statistici, Elaborarea
modelului teoretic
analiza statistic şi interpretarea datelor, verificarea ipotezelor şi a modelului - Compararea datelor statistice,
Verificarea ipotezelor, Elaborarea de concluzii, Elaborarea de prognoze.
Observarea ştiinţifică se concretizează prin culegerea şi înregistrarea datelor de intrare necesare realizării studiului,
date ce trebuie să privească toate caracteristicile urmărite, pentru toate unităţile colectivităţii cercetate.
Prelucrarea datelor şi formularea ipotezelor reprezintă cea mai complexă etapă a cercetării ştiinţifice, deoarece aici
se sistematizează datele culese anterior, se aleg cele mai potrivite metode de calcul şi analiză, se elaborează
ipotezele şi modelele teoretice şi se verifică măsura în care echipa de cercetători dispune de aptitudinile şi
cunoştinţele necesare realizării studiului.
 Analiza, interpretarea datelor, verificarea ipotezelor şi a modelului reprezintă etapa cea mai importantă a cercetării
ştiinţifice, deoarece aceasta dă finalitate eforturilor depuse de cercetători, validând sau invalidând rezultatele
cercetării.
Pentru atingerea obiectivelor propuse, în fiecare etapă, cercetătorul apelează la o serie de metode, care în ansamblul
lor formează metodologia cercetării ştiinţifice. Metodele utilizate în cercetarea ştiinţifică sunt diverse, ele trebuind fi
adaptate la obiectivele studiilor realizate.
Prin prisma celor două laturi fundamentale ale cercetării ştiinţifice, metodele utilizate se împart în metode cantitative
şi metode calitative.
Principiile de bază pentru cunoaşterea fenomenelor şi proceselor economice sunt:
 studierea fenomenelor şi a proceselor nu izolat unul de altul, dar în legătură reciprocă, nu în statică
dar în dezvoltare;
 de privit dezvoltarea ca o trecere constantă a schimbărilor cantitative în calitative, de descoperire a
celor mai noi şi mai progresive procese.
2. Caracteristica şi conţinutul metodelor de cercetare economică
Ştiinţele economice pentru cunoaşterea esenţei fenomenelor şi proceselor utilizează următoarele MCE: istorică;
statistico-economică; monografică; de balanţă; experimentală; calculativ-constructivă; logico-abstractă; economico-
matematică etc.
Metoda istorică – pentru studierea fenomenelor şi a proceselor obşteşti se foloseşte metoda istorică, ce include
perioada lor, analiza structurii lăuntrice şi sursele de dezvoltare;
Metoda statistico-economică – se foloseşte la studierea fenomenelor şi proceselor în masă (natalitatea, şomajul,
inflaţia), adică partea lor cantitativă în strânsă legătură cu latura lor calitativă. Această metodă include observări de
masă (studierea unui număr mare de obiecte), grupări economice cu folosirea indicatorilor de totalizare şi analitici,
analiza legăturilor statistico-economice cu ajutorul metodei de corelaţie cu folosirea graficelor statistice, tabelelor
statistice.
Metoda monografică – se foloseşte la studierea unor fenomene în întreprinderi tipice. Ea include studierea pe loc,
analiza producţiei în întreprinderi tipice, evidenţa metodelor progresive de conducere a întreprinderilor tipice,
introducerea experienţelor în întreprinderile tipice.
Metoda de balanţă – se foloseşte la toate etapele de dezvoltare a fenomenelor sau proceselor. Ea include evidenţa
legăturilor ce sunt între fenomene, determinarea verigii principale de dezvoltare a fenomenelor, elaborarea
normativelor ştiinţifice argumentate, care au în vedere ajunsurile ştiinţei şi practicii, alcătuirea balanţelor pe baza
cercetărilor economice şi folosirea acestora în activitatea economică (balanţa între venit şi cheltuieli).
Metoda experimentală – sporirea nivelului de cercetări ştiinţifice cere să fie folosită pe larg în ştiinţele economice
şi metoda experimentală. Această metodă asigură o calitate înaltă de cercetări atunci când se analizează remunerarea
muncii şi organizarea ei a unor procese de producţie. Aprecierea unor măsuri agrotehnice şi zootehnice ş.a. include
organizarea experienţelor ştiinţifice în corespundere cu sarcinile expuse, evidenţa rezultatelor obținute din punct de
vedere cantitativ şi calitativ, prelucrarea matematică a rezultatelor primite, totalizarea teoretică şi elaborarea
recomandărilor pentru introducerea în procesul de producţie a rezultatelor primite.
Metoda calculativ-constructivă – se foloseşte la dezvoltarea mai departe a agriculturii. Elementele principale a
acestei metode sunt următoarele:
 studierea realităţii obiective (datele ştiinţifice şi practice);
 alcătuirea celor mai optimale variante de hotărâre a problemelor legate de procesul de producţie;
 aprecierea tehnică, tehnologică şi economică a variantelor de dezvoltare a problemelor radicale;
  elaborarea măsurilor pentru însuşirea programelor şi a proiectelor.
Metoda logico-abstractă cere studierea absolută a fenomenelor, împărţirea logică în mai multe părţi şi
determinarea celor mai însemnate dintre ele. Această metodă include urmărirea privind activitatea oamenilor
îndreptată la perfecţionarea şi dezvoltarea în continuu a societăţii.
Metoda economico-matematică – analiza fenomenelor compuse în ştiinţa economică se petrece cu ajutorul
metodei economico-matematică, care include programarea liniară ce dă posibilitate de găsit cele mai optimale
variante de utilizare a resurselor (fondul funciar, mijloacele de producţie şi resursele de muncă).
3. Întrebările metodice principale şi acumularea informaţiei economice
Întrebările metodice principale de cercetare economică includ:
 planificarea cercetărilor economice, formularelor de înregistrare şi argumentarea temei de cercetare;
 obiectul de cercetare şi unitatea de observare, planul cercetărilor ştiinţifice şi sistema de indicatori.
Prima etapă în CE este acumularea informaţiei necesare pentru studierea fenomenelor şi proceselor din viaţa socială.
Una din metodele principale de acumulare a informaţiei sunt observări statistice.
Primirea organizată a informaţiei despre fenomenele ce se studiază în procesul de cercetări este necesar de a folosi
pe larg dările de seamă a unităţilor agricole, dările de seamă pe raion, republică.
Nu toate fenomenele economice din viaţa socială găsesc o oglindire în dările de seamă. Ex.: nu este reflectată
informaţia despre remunerarea muncii după nivelul de calificare a ei, despre consumurile de muncă consumate
pentru producerea producţiei agricole în ansamblu şi pe fiecare produs în parte.
Acumularea informaţiei necesare se petrece după un formular alcătuit din timp reieşind din programul de cercetare.
Numărul de observări cuprinse de cercetări se determină după cum se organizează studierea fenomenelor sau
proceselor.
Dacă pentru cercetare se iau toate entitățile agricole din republică, atunci astfel de observare – totală.
Aceste observări cer mari cheltuieli (ex.: recensământul) la prelucrarea lor, de aceea mai mult se folosesc observări
ce sunt luate pe un număr mai mic de gospodării.
Cercetările economice pot fi organizate prin:
 observări parţiale;
 anchetate – se folosesc la studierea problemelor sociologice pentru determinarea opiniilor publice privind o
întrebare curentă.
La rândul său observările anchetate se mai numesc observări pe ales şi se clasifică astfel:
 alegere întâmplătoare;
 alegere mecanică;
 alegere tipică;
 alegere regională.
Alegerea întâmplătoare – atunci când unităţile se aleg după sorţ, în aşa cazuri unitatea care a fost aleasă odată nu
mai poate fi repetată;
Alegerea mecanică a unităţilor de observare se selectează într-o ordine oarecare (Ex.: după nivelul de specializare a
entităților sau a nivelului rentabilităţii agricole).
Alegerea tipică cere împărţirea preventivă a tuturor unităţilor care se studiază în grupe egale (Ex.: repartizarea
agenților economici care practică agricultura după forma de organizare a activităţii) apoi în aceste grupe se
efectuează alegerea mecanică sau întâmplătoare.
 Alegerea regională – prevede alegerea în mod întâmplător sau mecanic a unor raioane în interiorul căreia se
efectuează cercetarea.
Acumularea informaţiei prin studierea experienţelor în întreprinderile tipice se petrece folosind următoarele
documente:
 fişele tehnologice;
 planul de organizare a unor procese tehnologice;
 dările de seamă semestriale şi anuale sau formulare specializate pe activitatea agenților economici
prezentate în organele ierarhice superioare (departamente, ministere).
Acumularea informaţiei prin organizarea experienţelor include:
 organizarea normării tehnice;
 organizarea experienţelor de câmp şi în sectorul zootehnic pentru studierea diferitor sisteme noi.
Normarea tehnică dă posibilitate pe baza studierii informaţiei primite să se stabilească cele mai raţionale forme de
organizare a muncii şi norme ştiinţific argumentate.
Experienţele de câmp şi în sectorul zootehnic dau posibilitate de a determina influenţa diferitor factori la dezvoltarea
culturilor agricole şi animalelor.
4. Planificarea cercetărilor economice, formularea temei şi argumentarea ei
În planurile de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii se prevede:
 sarcina pentru prelucrarea principalelor probleme tehnico-ştiinţifice;
 introducerea şi însuşirea noilor forme de organizare a procesului de producţie şi tehnologiilor progresive cu
mecanizarea complexă şi automatizată a proceselor de producţie în toate ramurile;
 pregătirea cadrelor;
 finanţarea lucrărilor de cercetare ştiinţifică.
Planificarea cercetărilor economice se petrece pe baza comenzilor de stat şi a diferitor Ministere, Departamente,
organizaţii şi alte întreprinderi prin lansarea proiectelor de cercetare științifică și implementarea lor la nivel de
Republică.
Cu cercetările economice, cât şi cercetările în alte domenii ale ştiinţei se ocupă:
 Academia de Știinţe a Republicii Moldova;
 Instituții de cercetări ştiinţifice;
 Toate instituţiile de învățămînt care pregătesc cadre pentru economia naţională.
Prima etapă de cercetare este alegerea temei de cercetare. La alegerea temei cercetătorul trebuie să cunoască
cerinţele contemporane ale economiei naţionale, să poată să aleagă din mai multe probleme cea mai acută. Tema
lucrării de cercetări ştiinţifice se consideră corect aleasă, dacă în ea sunt precăutate probleme actuale ale economiei
naţionale, ale ştiinţei şi practicii. Lucrarea trebuie să se bazeze pe o informaţie obiectivă.
Planificarea lucrării de cercetare ştiinţifică include:
 elaborarea planului lucrării (lucrare de curs, teză de master, teza de doctor în economie etc.);
 alcătuirea programei metodice care va prezenta practic și conținutul lucrării.
Trebuie de menţionat că planul lucrării este forma ei, iar programa este conţinutul acesteia.
O importanţă deosebită la îndeplinirea cercetărilor ştiinţifice are alegerea metodelor şi procedeelor de cercetare.
Metodele trebuie să asigure studierea fenomenelor şi a proceselor după o anumită sistemă, să asigure analiza
fenomenelor şi proceselor în permanentă schimbare, modificare, studierea factorilor ce influenţează asupra
fenomenelor studiate, prelucrarea teoretică și practică a datelor aferente fenomenelor și proceselor cercetate.
 Pentru acumularea şi prelucrarea informaţiei este necesar de întocmit un plan de lucru.
Lipsa acestui plan poate să ducă la efectuarea unui lucru în plus, la acumularea informaţiei de care nu este necesar
ceea ce duce la cheltuieli financiare şi de timp suplimentare, la acumularea informaţiei care staţionează ritmul de
cercetare şi acţionează asupra calităţii ei.
Informaţia ce se acumulează trebuie să caracterizeze problema cercetată.
Lucrul cu literatura ocupa în cercetări o mare parte din timp. Acest lucru se petrece în ordinea următoare:
 după alegerea temei cercetătorul caută lucrări ştiinţifice publicate pe tema dată;
 lucrările care pot fi folosite se scriu pe fişe aparte în care se indică autorul, denumirea lucrării, locul şi anul
ediţiei, numărul de pagini, ISBN;
 toate lucrările pot fi repartizate după forma de editare (reviste, cărţi, monografii, legi, regulamente, instrucțiuni
etc.), după autor în ordinea alfabetică, după compartimentele lucrării asupra căreia lucrează cercetătorul.
Rezultatele cercetărilor ştiinţifice pot fi prezentate în formă de:
 încheieri teoretice – nişte sisteme totalizatoare de cunoştinţe despre realitatea obiectivă;
 proiecte ştiinţific argumentate care prevăd materialele expuse în formă de tabele, grafice, scheme, calcule, note
de lămuriri etc.;
 modele matematice – care pot fi prezentate de diferite funcții liniare sau neliniare prin implementarea metodei
corelației și regresiei statistice;
 sisteme de maşini – care includ componenţa lor şi eficienţa utilizării acestora;
 normative care prevăd normele progresive de consum a diferitor resurse materiale sau de muncă în procesul de
producție;
 instrucţiuni – unde se expun tehnologii de îndeplinire a oricărei lucrări;
 propuneri raţionalizatoare.
5. Obiectul şi planul de cercetare ştiinţifică în domeniul economiei
Obiectul de cercetare economică în domeniul agriculturii poate fi:
 ramurile de producţie (fitotehnie, zootehnie, industria prelucrătoare a materiei prime din agricultură etc.);
 ansamblul de entități agricole (gospodării țărănești, asociații de gospodării țărănești, S.R.L., S.A. etc.);
 sistemele de maşini (tehnica şi tehnologia folosită în agricultură);
 populaţia care deserveşte ramura agricolă. Ca exemplu, eficiența utilizării resurselor de muncă în agricultură
etc.
Este destul de important ca să fie demonstrat și argumentat din punct de vedere ştiinţific obiectul de cercetare; de
arătat deosebirile principale comparativ cu alte obiecte de cercetare.
În cercetările economice, ca unitate de observare poate fi:
 întreprinderea agricolă;
 gospodăria ţărănească;
 asociaţia de gospodării ţărăneşti;
 1 ha de pământ ocupat cu un anumit tip de cultură agricolă;
 1 cap de animal în sectorul zootehnic etc.
Unităţile de observare se aleg în dependenţă de scopul cercetărilor şi caracterul de studiere. De exemplu, dacă
scopul cercetărilor este studierea eficienței economice a producerii și prelucrării sfeclei pentru zahăr în Republica
Moldova, atunci ca unități de observare se vor cerceta atît unitățile agricole care se ocupă cu cultivarea sfeclei
pentru zahăr, cît și fabricile de zahăr.
 Planul de cercetare ştiinţifică include:
 denumirea principalelor capitole ale temei;
 programa de lucru desfăşurată pe fiecare capitol aparte;
 modul de îndeplinire a lucrărilor;
 instrucţiunea privind scrierea acestei lucrări;
 componenţa realizărilor ştiinţifice în acest domeniu (sisteme sau subsisteme de indicatori deja elaborate);
 determinarea rezultatelor presupune în lucru (demonstrarea unei specii noi a unei culturi agricole; elaborarea
unor sisteme noi de indicatori ce caracterizează ramura sau subramura supusă cercetării);
 recomandările pentru producere (normative progresive de consum ale materiei prime în scopuri de producere);
 inovația științifică.
Compartimentul temei este o parte a temei de cercetare care cuprinde un ansamblu de întrebări şi caracterizează o
parte din fenomenele sau procesele studiate.
Compartimentele principale se determină reeșind din scopul cercetărilor şi trăsăturile fenomenelor studiate (de
exemplu: la studierea ramurilor agricole se deosebesc următoarele compartimente:
 caracteristica economico-naturală a întreprinderilor agricole incluse în cercetare;
 indicatorii economici specifici şi comparativi de dezvoltare a ramurii;
 măsurile principale de sporire a producţiei şi de reducere a costurilor de producţie.
Indicaţiile metodice la îndeplinirea temei prevăd:
 etapele principale de rezolvare a problemelor;
 metodele de cercetare la fiecare etapă de lucru şi locul lor de îndeplinire;
 sistemul necesar de indicatori economici şi metodologia lor de calcul;
 lista materialelor folosite pe întrebările studiate;
 formele şi metodele de acumulare a informaţiei (recensămînt, rapoarte statistice, anchete statistice, sondaje
statistice etc.);
 modul de amenajare a materialelor principale primite în urma acumulării şi prelucrării informației;
 evidenţierea rezultatelor primite.
Locul de cercetări se determină pe compartimentele principale ale temei. Pe fiecare întrebare a programei de lucru
trebuie de stabilit indicatori economici fără de care nu putem obţine rezultatele dorite.
6. Sistemul indicatorilor economici
Indicatorii economici oglindesc caracteristica calitativă şi cantitativă a fenomenelor obşteşti sau a proceselor de
legături neîntrerupte din realitatea practică (procesele de producţie, schimb şi repartiţie a bunurilor materiale).
Indicatorii economici se împart:
 cantitativi – caracterizează numărul unităţilor, volumul şi masa fenomenelor obşteşti (redaţi în cifre);
 calitativi – caracterizează eficienţa economică şi nivelul de dezvoltare a fenomenelor sau proceselor (redaţi în
cuvinte).
După determinarea sistemului de indicatori care vor fi incluși în cercetare, se precizează metodologia lor de calcul,
indicatorii economici se calculează în mărimi medii pe un termen de la 3 - 5 ani pe obiectele care se cercetează.
În agricultură pentru a caracteriza părţile ei principale de dezvoltare se aplică următoarele sisteme de indicatori:
I. Pentru a studia proporţia diferitor forme de proprietate în agricultură se folosesc următorii indicatori:
1 – structura producţiei globale;
2 – structura producţiei marfă;
3 – structura mijloacelor sau circulante;
4 – structura venitului naţional.
II. Pentru argumentarea planurilor de dezvoltare a agriculturii:
1 – valoarea producţiei globale în preţuri comparabile ale anului 2005;;
2 – producţia marfă;
3 – productivitea culturilor agricole şi animalelor;
4 – randamentul mijloacelor fixe, care se determină ca raportul dintre valoarea producţiei agricole globale în prețuri
comparabile şi valoarea medie anuală a mijloacelor fixe (Rmf).
V pg
Rmf =
V mf
5 – productivitatea muncii care se determină ca raportul dintre valoarea producţiei agricole globale în prețuri
comparabile şi consumurile de muncă sau numărul de lucrători (W).
V pg
W=
C m ( N lucr )
6 – eficienţa investiţiilor;
7 – consumurile de producţie la 100 lei producţie globală;
8 – nivelul rentabilității producţiei agricole, care se determină ca raportul dintre profitul obţinut de la vînzarea
producţiei agricole şi costul producţiei finite vândute exprimat procentual(%).
P
⋅100 %
Nren. =
C ptv
III. Pentru determinarea structurii de ramură a agriculturii se calculează structura producţiei globale
(fitotehnie, zootehnie).
IV. Formele obşteşti a producţiei agricole sau de organizare a proceselor de producţie (gospodăria
ţărănească, SRL etc.):
1 – numărul de întreprinderi după forma de proprietate şi specializare;
2 – ponderea lor în producţia globală şi marfă;
3 – clasificarea suprafeţelor cultivate şi a numărului de animale după categorii de gospodării;
4 – valoarea producţiei agricole globale la 1 ha teren agricol;
5 – producţia-marfă la 1 ha teren agricol;
6 – productivitatea muncii şi remunerarea ei;
7 – costul unitar de producţie – raportul dintre consumurile de producţie şi producţia obţinută.
Cm
Cunit. de prod. = Pr od obt .
8 – nivelul rentabilităţii producţiei agricole.
V. Pentru determinarea mărimii întreprinderilor:
1 – suprafaţa terenului agricol;
2 – efectivul de animale şi păsări (în capete convenționale);
3 – numărul mediu anual de lucrători;
4 – valoarea producţiei agricole globale în prețuri comparabile;
5 – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe.
VI. Pentru determinarea specializării întreprinderilor:
1 – structura producţiei globale;
2 – structura producţiei marfă;
3 – structura veniturilor obţinute de la vînzarea producţiei agricole.
VII. Pentru amplasarea ramurilor agricole:
1 – ponderea producţiei globale şi marfă;
2 – valoarea producţiei agricole globale la 1 ha teren agricol;
3 – valoarea producţiei agricole globale la 1 om-oră;
4 – valoarea producţiei globale la 1 leu mijloace fixe (randamentul MF);
5 – costul unitar de producţie;
6 – profitul la 1 ha teren agricol;
7 – nivelul rentabilității producţiei agricole.
VIII. Pentru determinarea nivelului de dezvoltare a producţiei agricole:
1 – modificarea volumului de producţie globală şi marfă;
2 – structura producţiei marfă;
3 – valoarea producţiei globale la 1 ha teren agricol, 1 om-oră sa 1 leu MF;
4 – nivelul de remunerare a muncii;
5 – productivitatea culturilor agricole;
6 – productivitatea animalelor;
7 – costul unitar de producţie;
8 – profitul la 1 ha teren agricol;
9 – nivelul rentabilității producţiei agricole.
IX. Indicatorii nivelului de intensificare a producţiei agricole:
1 – valoarea producţiei globale raportată la o unitate a terenului agricol;
V pg
L=
Sa
2 – valoarea medie anuală a MF raportată la o unitate a terenului agricol;
V mf
I=
Sa
3 – valoarea medie anuală a activelor curente la o unitate a terenului agricol;
Ac
I=
Sa
4 – valoarea medie anuală a MF + circulante la o unitate a terenului agricol;
V mf +V mc
I=
Sa
5 – valoarea producţiei agricole globale şi profitului la o unitate terenului agricol;
V pg P
I=
Sa ; I=
Sa
6 – productivitatea muncii – raportul dintre Vpg şi consumurile de muncă sau numărul de lucrători;
 V pg
W=
C m ( Nlucr)
7 – randamentul MF;
V pg
R=
V mf
8 – rentabilitatea mijloacelor de producţie (mijloace de producţie = MF + M circulante);
P
⋅100%
Rmp =
V mf +V mc , unde:
P – producţia perioadei de gestiune până la impozitare;
9 – nivelul rentabilităţii producţiei agricole:
P
Nr =
C pfv , unde:
P – producţia obţinută de la realizarea producţiei agricole (fitotehnie + zootehnie).
IX. Pentru dezvoltarea ramurilor principale a agriculturii:
„A” – pentru fitotehnie:
1 – asortimentul de producţie;
2 – suprafaţa cultivată;
3 – productivitatea culturilor agricole;
4 – structura suprafeţelor cultivate (%);
5 – calitatea producţiei;
6 – ponderea terenurilor irigate în suprafaţa cultivată totală;
7 – asigurarea cu îngrăşăminte şi seminţe;
8 – consumurile de muncă la 1 ha suprafaţa cultivată;
9 – structura consumurilor de muncă;
10 – costul unitar de producţie – raportul dintre consumurile totale şi producţia obţinută;
Cons . totale
Cup = Pr od . obtinuta
„B” – pentru zootehnie:
1 – calitatea producţiei;
2 – structura producţiei globale (% de lapte, de carne);
3 – structura turmei de animale;
4 – asigurarea animalelor cu furaje şi încăperi;
5 – costul furajelor;
6 – structura consumurilor de muncă;
7 – costul unitar de producţie.
X. Pentru utilizarea în procesul de producţie a potenţialului de producţie:
„A” – fondul funciar:
1 – structura fondului funciar şi a terenului agricol;
2 – gradul de valorificare a fondului funciar;
 Sa
⋅100 %
Gv =
S t. t , unde:
St.t – suprafaţa terenului total.
3 – gradul de arare a terenului agricol;
S tar + S p. p
⋅100 %
Gar =
Sa
Star – suprafaţa terenului arabil;
Sp.p – suprafaţa plantaţiilor perene.
4 – valoarea producţiei agricole globale şi profitului la o unitate a terenului agricol.
V pg P
Eff =
Sa ;
Sa

„B” – utilizarea mijloacelor de producţie:

1 – structura MF (% de clădiri, automobile);
2 – asigurarea cu MF – raportul dintre valoarea medie anuală a MF şi suprafaţa ternului agricol:
V mf
As =
Sa
3 – înzestrarea cu MF - raportul dintre valoarea medie anuală a MF şi numărul de lucrători din unitatea agricolă:
V md
Inz =
N lucr .
4 – randamentul MF;
5 – capacitatea MF – raportul invers randamentului MF:
V mt
Cap =
V pg
6 – termenul de recuperare a MF – raportul dintre venitul net şi valoarea medie anuală a MF:
Vn
Trec =
V mf
7 – nivelul rentabilităţii mijloacelor de producţie;
Rmt =
„C” – utilizarea resurselor de muncă:
1 – coeficientul de folosire a resurselor de muncă;
2 – nivelul de atragere a resurselor de muncă în câmpul muncii;
3 – structura consumurilor de muncă;
4 – numărul zilelor lucrate de 1 lucrător (în agricultură = zile lucrătoare);
5 – productivitatea muncii;
6 – nivelul de calificare a lucrătorilor.
XII. Aprovizionarea tehnico-materială:
1 – asigurarea cu energie electrică şi mecanică;
2 – asigurarea cu MF (formulă);
3 – asigurarea cu combustibil;
4 – asigurarea cu materiale (de construcţie OMVSD);
5 – asigurarea cu furaje, mijloace de producţie.
Toţi indicatorii se măsoară atât în unităţi naturale, cât şi valorice.
XIII. Remunerarea muncii:
1 – fondul de remunerare a muncii;
2 – salariul mediu anual, lunar ce revine la un lucrător;
3 – ponderea remunerării suplimentare în suma totală a fondului de remunerare a muncii.
XIV. Eficienţa economică a noilor tehnologii:
1 – modificarea productivităţii culturilor agricole şi a animalelor cu implementarea noilor tehnologii;
2 – calitatea producţiei;
3 – productivitatea muncii şi remunerarea ei;
4 – costul unitar de producţie;
5 – gradul de reducere a consumurilor de muncă şi consumurilor de producţie;
6 – consumurile recalculate la o unitate de producţie care trebuie să fie minime;
7 – eficienţa economică anuală.
Ea = [(Cp1 + En · K1) – (Cp2 + En · K2)] x Qn
unde:
Ea - eficiența economică anuală;
Cp1 – consumurile de producţie la o unitate de produs din varianta de bază (fără implementarea tehnologiilor noi);
En – coeficientul normativ a eficienței investițiilor (pentru RM este egal 0,15);
K1 – volumul investițiilor la o unitate de produs din varianta de bază;
Cp2 – consumurile de producţie din varianta nouă (după implementarea tehnologiilor noi);
K2 – volumul investițiilor la o unitate de produs din varianta nouă;
Qn – volumul producţiei obţinute în varianta nouă.
8 – rentabilitatea producţiei agricole.
XV. Costul de producţie şi rentabilitatea producţiei:
1 – consumurile de producţie la 1 leu producţie finită (costul unitar);
2 – structura costului unitar de producţie;
3 – consumurile de muncă şi de producţie la o unitate de produs, la o unitate de teren agricol, cap de animal;
4 – profitul la 1 ha teren agricol;
5 – nivelul rentabilității producţiei agricole.
XVI. Reproducţia lărgită:
1 – valoarea producţiei globale şi marfă;
2 – asigurarea şi înzestrarea cu MF, resurse energetice, etc.;
3 – randamentul MF;
4 – productivitatea muncii;
5 – eficienţa utilizării potenţialului de producţie;
6 – nivelul de calificare a lucrătorilor;
7 – rentabilitatea producţiei agricole.
XVII. Starea materială a lucrătorilor din agricultură:
 1 – coeficientul natural de creştere a populaţiei;
2 – durata medie de viaţă;
3 – indicele venitului real a lucrătorilor din agricultură;
4 – volumul total al bunurilor materiale folosite;
5 – serviciile personale cu plată sau gratuite.
XVIII. Eficienţa conducerii sau organizării proceselor din agricultură:
1 – valoarea producţiei globale la 1 lucrător mediu anual din administraţie;
2 – ponderea lucrătorilor din administraţie în numărul total de lucrători (10%);
3 – cheltuielile generale şi administrative la 1 leu producţie globală;
4 – ritmul de creştere a producţiei globale şi a cheltuielilor administrative.
7. Grupările economice şi întrebuinţarea lor
Gruparea – metodă de repartizare a mulţimii compuse în grupe de unităţi omogene, după o caracteristică esenţială
cu scopul de a clarifica starea, dezvoltarea şi legătura reciprocă dintre grupe.
Însemnătatea metodei de grupare constă în aceea că pe baza grupărilor se hotărăsc şi alte probleme esenţiale în
cercetările ştiinţifice şi se asigură întrebuinţarea justă ale altor metode de analiză statistică.
Sunt un şir de îndrumări privind selectarea caracteristicii de grupare:
- necesitatea de alămuri esenţa fenomenului studiat;
- la baza grupării trebuie puse cele mai esenţiale caracteristice care vor răspunde la scopul cercetării;
- caracteristicile de grupare trebuie să fie selectate cu luarea în considerare a trăsăturile concrete a fenomenelor
cercetate;
- pentru caracteristica multilaterală a fenomenelor sociale compuse este necesar de a avea nu numai o grupare, dar
mai multe grupări şi nu numai după o singură caracteristică, dar şi după mai multe carcteristice.
Dacă gruparea se efectuează după o singură caracteristică de grupare, aşa grupare se numeşte simplă, dacă la baza
grupării stau două şi mai multe caracteristici de grupare – gruparea combinată.
Procedeele de grupare sunt diferite deoarece caracteristica de grupare şi sarcinile lor sunt diferite. Deci, în
dependenţă de caracteristica de grupare şi sarcinile lor se alege procedeul de grupare.
Sarcinile grupării sunt următoarele:
- prima şi cea mai esenţială sarcină a grupării este de a evidenţia sau de a descoperi tipurile social-econmice, adică
omogene după esenţa lor. Numărul grupelor depinde de numărul cu adevărat existent al mulţimii studiate.
- cea de a II-a sarcină – cercetarea structurii grupărilor studiate. Grupările de structură caracterizează structura
mulţimii cercetate, adică cota fiecărei grupe în mulţimea totală.
- cea de a III-a sarcină este de a cerceta legătura reciprocă şi dependenţa dintre fenomene şi caracteristicile lor
În dependenţă de scopul grupării şi caracteristica de grupare, grupările statistice se divizează în următoarele tipuri:
- grupări tipologice – care ajută să rezolve prima sarcină a grupărilor;
- grupări de structură – care rezolvă sarcina II-a a grupărilor, ce caracterizează structura mulţimii sau cota fiecărei
grupe în mulţimea totală;
- grupări analitice – rezolvă sarcina III-a a grupărilor statistice.
O astfel de repartizare a grupărilor este într-o oarecare măsură convenţională, fiindcă una şi aceeaşi grupare poate să
rezolve (să de-a răspuns) toate trei sarcini concomitent şi aceste grupe sunt în aceleaşi timp şi tipologice, şi de
structură, şi analitice.
După forma de exprimare a caracteristicii, caracteristicile de grupare pot fi:
- cantitative – are valoarea cifrică (ex: roada medie la ha, productivitatea muncii, costul unitar);
 - calitative – care are la bază exprimarea în cuvinte (ex: populaţia împărţită după femei şi bărbaţi, naţionalitatea).
La gruparea datelor apar un şir de probleme ce trebuie rezolvate pas cu pas, în următoarea succesiune:
- este necesar de înţeles esenţa fenomenelor studiate;
- este necesar de înţeles scopul grupărilor;
- se alege caracteristica de grupare;
- caracteristica de grupare se aranjează după Ranjir: în ordine crescîndă sau descrescîndă;
- se precizează numărul de grupe (în cîte grupe va fi repartizată mulţimea), ceea ce depinde de numărul total al
mulţimii şi de caracteristica de grupare. Prin metoda grafică se precizează numărul de grupe;
- se calculă mărimea intervalului egal:
h=
unde: Xmax, Xmin – mărimea maximă şi minimă a caracteristicii de grupare;
n – numărul de grupe.
- se determină limitele de interval:
I gr. Xmin + h = Y
II gr. Y+h=Z
III gr. Z + h = E (Xmax)
Limitele de grupă pot fi de ordin închis (se cunoaşte X max şi Xmin) şi de ordin deschis (nu este cunposcută X max şi
Xmin).
Interval de ordin închis: I gr. 20 - 30
II gr. 30 - 40
III gr. 40 – 50
Interval de ordin deschis: I gr. pînă la 30
II gr. 30 - 40
III gr. mai mare de 40
- conform limitelor de interval unităţile sunt repartizate în grupe;
- pe fiecare grupă în parte şi pe mulţime în total se face totalizarea;
- în baza totalizării se calculă mărimile medii pe fiecare grupă în parte şi pe mulţime totală;
- datele se introduc în tabelul statistic;
- se efectuiază concluziile.
8. Mărimile medii şi relative
Valoarea medie este o valoare tipică (centrală) a tendinţei centrale – o măsură în care la calcularea acesteia se
respectă cerinţele:
- să fie calculată cu uşurinţă şi nu complicat.
Mărimea medie face o caracteristică generalizată a indicatorului variat, de unităţi omogene a mulţimii.
Ex.: 1 gospod. – 500 ha teren agricol
2 gospod. – 300 ha teren agricol unităţi omogene
3 gospod. – 700 ha teren agricol
Însemnătatea mărimii medii constă în aceea că cu o singură cifră se face o caracteristică la toată mulţimea din care
ea a fost calculată.
Mărimea medie are o întrebuinţare largă în diferite ramuri ale ştiinţei şi a economiei naţionale. Un mare rol ele joacă
în statistică, procedeele cu o tematică care se întrebuinţează în diferite compartimente ale statisticii sunt legate de
calcularea mărimilor medii ca: abaterea medie pătratică, indicii economici medii, aritmetici şi geometrici; corelaţia,
gruparea statistică.
În analiza economico-financiară a întreprinderilor cu ajutorul mediilor se evidenţiază rezervele neîntrebuinţate ale
întreprinderii. În toate ramurile economiei naţionale se calculă indicatori în formă de mărimi medii (sistema de
indicatori).
Reieşind din cele expuse, putem marca întrebările principale care se pot rezolva cu ajutorul mărimilor medii:
- se poate de caracterizat nivelul de dezvoltare al fenomenelor (recolta media la ha, preţul unitar);
- se poate de calculat 2 sau mai multe (câteva) niveluri;
- se poate de caracterizat schimbarea nivelului fenomenelor în timp (în dinamică de 5-10 ani);
- se poate de clarificat şi caracterizat legăturile dintre fenomene (analiza corelativă).
Media aritmetică simplă se foloseşte atunci când este dată varianta x 1, x2, x3 ... xn şi varianta se repetă câte odată sau
de acelaşi număr de ori.

500+300+600 − x + x + x +. .. x n ∑ x n
= x= 1 2 3 =
Ex.: 3 n n
Media aritmetică ponderată se foloseşte atunci, când varianta se întâlneşte nu câte odată sau de acelaşi număr de ori,
dar de mai multe ori diferite, se include sau intră în putere frecvenţa sau ponderea.
Ex.: se dă x1, x2 ... xn
f1, f2 ... fn
− x 1⋅f 1 + x 2⋅f 2 +. . . x n⋅f n ∑ x⋅f
x= =
Deci,
f 1 +f 2 +. .. f n ∑f
Ex.: 20 gospod. 500 ha
15 gospod. – 600 ha
10 gospod. – 300 ha
−
500+ 600⋅15+10⋅300
ex =
20+ 15⋅10
Media armonică se foloseşte atunci când se dă: produsul dintre x · f, varianta – x şi este necunoscută f, adică x · f.

W −
x=
∑ x⋅f
Dacă x · f – notăm cu W atunci f = x , dar formula mediei aritmetice ponderate este: ∑f , înlocuim
−
x=
∑W
∑ Wx
- media armonică.
În cazul % de îndeplinire al planului avem:
−
x=
∑ W ⋅100 %
∑ Wx
−
500⋅15+ 400⋅10+ 800⋅20 W 500⋅15
x= = +. . .
Ex.: 15+10+ 20 x 500
Media cronologică se foloseşte când datele se dau la un anumit moment de timp.
− 1/2 x 1 + x 2 +x 3 +.. .+ x n−1 +1 /2 x n
x=
n−1
Ex.: 1.01 – val MF – 500000 lei
1.02 – 550 lei
1.03 – 600 lei
1.04 – 700 lei

-?
−
1/ 2⋅500000+550+600+1/ 2⋅700
x=
4−1
Media geometrică – se foloseşte pentru calcularea ritmului de creştere în mediu (descreştere) într-o serie cronologică
(de dinamică). Media geometrică are 2 formule:

√ Nn
−
n−1
Rcbaza=
- media geometrică calculată în formă de bază:
N 1 , unde:
Nn – ultimul nivel al seriei cronologice;
N1 – primul nivel al seriei cronologice;
n-1 – numărul de ani – 1.
−
n
- media geometrică calculată în lanţ:
Rclant =√ R c 1⋅R c 2 . .. Rcn , unde:
Rc1, Rc2 – ritmurile de creştere lanţ în formă de coeficienţi;
n – numărul ritmurilor de creştere de sub radical.
− − −
R R =1, 05 - s-au egalat.
Ex.: Calculul c în mediu pe 5 ani ca Rcbaza ,= 1,05; clant
Media aritmetică din limita de interval
¿
Grupe de după prod. Suprafaţa pe x x ¿ −a x ¿ −a Sm-1
( )⋅f
strugurilor, q/ha rod, ha R h
I gr. până la 30 320 20+30 25−55
=−3⋅320=−960
320
=25 10
2
II gr. 30-40 250 35 320+250=570
III gr. 40-50 100 45 570+100=670
IV gr. 50-60 300 35 670+300=970
V gr. > 60 90 65 970+90=1060
− Σf x x Σ
x

−
x=
∑ x⋅f
∑f
Ex.: cunoaştem h=10, adică interval închis, putem scrie: I gr. 20-30; V gr. 60-70
−
x=
∑ x ¿⋅f
∑f - forma de calculare a mediei din seria de interval, relaţia de bază.
Există şi o altă metodă, formulă de simplificare a calculării mărimii medii, şi anume:
 ¿
x −a
− ∑( R
)⋅f
x= ⋅h+a
∑f , unde:
„a” – varianta liberă, care se găseşte în limita de interval care are frecvenţa cea mai înaltă şi se găseşte înăuntru la
toată seria de limită.
Modulul este varianta care se întâlneşte cel mai des, are frecvenţa cea mai înaltă şi are valoarea cea mai tipică.
Într-o serie simplă avem suprafaţa şi recolta medie:
ha S : 200 300 350 150
q/ha x : 50 40 35 45
În limita de interval modulul se calculă în felul următor:
f m−f m−1
M 0 =x0 +h⋅
( f m−f m−1 )+( f m−f m+1 ) , unde:
X0 – limita de jos a intervalului modal;
h – mărimea intervalului egal;
fm – frecvenţa intervalului modal;
fm-1 – frecvenţa intervalului precedent de cel modal;
fm+1 – frecvenţa intervalului după intervalul modal.
Ex. de mai sus:
300−100
M 0 =50+10⋅
(300−100)+(300−90 ) ;
Mediana – varianta care împarte seria exact în 2 părţi egale.
58+65
Ex.: 50; 70; 55; 65; 72; 58; 52 o aranjăm după Ranjir: 50; 52; 55; 58; 65; 70; 72; 2
Mediana calculată din limita de interval:

∑ f −S
m−1
2
M l=x 0 + h⋅
fm , unde:
fm – frecvenţa intervalului modal;
Sm-1 – frecvenţa acumulată precedentă de cel modal.
1060
−670
2
M l=50+10⋅
Ex.: 300
Însemnătatea indicatorilor de variaţie:
- indicatorii de variaţie completează mediile în care sunt ascunse unităţi diferite;
- caracterizează nivelul sau gradul de omogenitate a mulţimii pe o caracteristică dată;
- indicatorii de variaţie caracterizează intervalele sau hotarele caracteristicii ce variază;
- raportul dintre indicatorii de variaţie caracterizează legătura reciprocă sau corelaţia dintre caracteristici.
În dependenţă de metodologia de calcul a mărimilor medii, indicatorii de variaţie sunt divizaţi în două grupe:
− −
x simpla - se calculă după media aritmetică simplă x ponderat - după media aritmetică ponderată
1. Amplituda de variaţie: A
−
⋅100 %
R = xmax - xmin
Cea relativă A% = x
Ex.: 55; 60; 75; 65; 35; 40; 80
R = xmax - xmin
R = 80-35
2. Abaterea variantei de la medie:
−
(x - x ); ±
−
(x - x )
3. Dsipersia:
−
∑ ( x−x )2 −

ζ2 = n ∑ ( x−x )2⋅f
ζ2 = ∑f , diferă deoarece intră în putere
4. Abaterea medie pătratică:

√
frecvenţa f
−

√
∑ ( x−x ) 2
−

ζ= n ∑ ( x−x )2⋅f
5. Coeficientul de variaţie: ζ= ∑f , se include în calcul frecvenţa

ζ ζ
⋅100 % ⋅100 %
V= x V= x

Coeficientul de variaţie nu trebuie să fie mai mare de 33,3%. El ne arată gradul de anogenitate a mulţimii studiate.
Dacă V < 33,3% - mulţimea omogenă;
V > 33,3% - mulţimea neomogenă, trebuie de exclus datele neomogene şi de calculat încă odată.
Indicatorii (1-4) se calculă exact în aceleaşi unităţi de măsură în care se dă varianta.
Mărimile relative.
Indicatorii utilizaţi în cercetarea statistică se împart în:
- indicatori sintetici primari (mărimi absolute);
- indicatori sintetici derivaţi (mărimi relative, medii, coeficienţi, indici), care se obţin în faza de prelucrare a
mărimilor absolute prin aplicarea diferitor metode şi procedee de calcul.
Mărimile care exprimă volumul, mărimea, valoarea fenomenelor studiate se numesc mărimi statistice absolute.
Mărimile absolute se obţin în rezultatul sumării sau totalizării materialelor statistice primare.
Ele au o importanţă mare ştiinţifică şi practică:
- ele caracterizează existenţa resurselor materiale, băneşti şi de muncă;
- caracterizează mărimea, volumul diferitor produse;
- ele se întrebuinţează pentru alcătuirea planurilor şi a prognozei;
- mărimile absolute sunt baza de calcul al altor mărimi statistice.
Se deosebesc trei tipuri de mărimi absolute:
- individuale;
- de grupă;
- generale.
Mărimile absolute individuale – exprimă mărimea, valoarea a diferitor unităţi a mulţimii compuse.
Mărimi de grupă şi generale – exprimă mărimea, volumul, valoarea unui grup de unităţi sau a mulţimii totale.
Unităţile de măsură a mărimilor absolute, mai des se întîlnesc următoarele unităţi de măsură:
 - naturale – care exprimă măsura de greutate, de volum, lungime, lăţime (kg, t, ha, km);
- băneşti – se întrebuinţează pentru caracteristica indicatorilor statistici exprimaţi prin valoare (lei, mii lei, ex:
valoarea producţiei agricole globale - mii lei);
- de muncă – se întrebuinţează pentru măsurarea consumurilor de muncă, se folosesc pentru calcularea
productivităţii muncii (om-zile, om-ore);
- convenţionale – se transformă cu ajutorul coeficientului de recalculare (cap. conv.).
Mărimi relative în statistică se numesc indicatorii generalizatori ce caracterizează raportul cantitativ a două mărimi
statistice comparabile.
Mărimea care se compară (numărătorul) se numeşte mărime curentă (de gestiune, de comparare). Mărimea cu care
se compară (numitorul) se numeşte baza mărimii relative (baza de comparare).
Mărimile relative se obţin prin raportul mărimilor de acelaşi fel, de aceeaşi origine. Mărimea relativă poate fi: > 1;
< 1; = 1.
Mărimea relativă mai poate fi obţinută prin raportul a două mărimi de origine diferită, ce se află într-o anumită
legătură. Și aşa mărime relativă poartă denumirea de mărime relativă cu nume (ex: densitatea populaţiei = populaţia
totală /suprafaţă).
Regulile de aplicare corectă la calcularea indicatorilor sau a mărimilor relative:
a) Datele din care se calculă mărimile relative trebuie să fie comparabile;
b) Datele (numărătorul şi numitorul) trebuie să aparţină la unul şi acelaşi grup sau grupă de obiecte;
c) să fie comparabile în privinţa esenţei fenomenului concret (ex: să vedem dacă s-a îndeplinit planul de
realizare a strugurilor, trebuie de avut cantitatea vîndută şi planul de realizare: Qfapt / Qplan; % de
îndeplinire a planului pe vînzări);
d) datele (numărătorul şi numitorul) trebuie să fie calculate după una şi aceeaşi metodologie (ex: cum s-a
modificat productivitatea muncii: Qprod/Cons.om-ore; Cons om-ore/Qprod);
e) datele în valoare trebuie să fie calculate în aceleaşi preţuri comparabile (ale anului 2000 sau 2005);
f) datele trebuie să fie calculate în una şi aceleaşi unităţi de măsură (q/q, t/t), excepţie face mărimea
relativă cu nume (ex: mln.pers/ ha – adică densitatea populaţiei).
Tipurile de mărimi relative:
- Mărimea relativă a îndeplinirii planului = De fapt s-a îndeplinit în anul curent / Plan anul curent * 100 %.
- Mărimea relativă a însărcinării plănuite = Plan pe viitor / De fapt s-a îndeplinit în anul curent sau anul precedent
sau în anul de bază.
- Mărimea relativă a structurii = caracterizează componenţa mulţimii studiate şi arată cota fiecărei părţi în mulţimea
totală.
- Mărimea relativă de coordonare – caracterizează coraportul dintre anumite părţi ale unui tot întreg, una din care se
ia ca bază de comparare.
- Mărime relativă a intensităţii – se calculează prin compararea caracteristicilor de origine diferită, dar care se află
într-o anumită legătură.
- Mărime relativă a dinamicii – ca ritmul de creştere sau ritmul sporului.
- Mărimea relativă de comparaţie – se foloseşte cînd se compară în spaţiu două entităţi, două raioane.
9. Seria dinamică, indicii economici, analiza şi folosirea lor

Producţia de struguri, mii q.

Anii 2012 2013 2014 2015 2016
Producţia 3180 2500 3200 3500 3100

Seriile cronologice (dinamice) – reprezintă starea şi modificarea nivelurilor unui fenomen în timp (ex.: evoluţia
lunară a exporturilor, a stocurilor de mărfuri într-un depozit, evoluţia anuală a Cifrei de afaceri ş. a.).
Seria cronologică spre deosebire de alt tip de serie statistică prezintă o serie de particularităţi:
- variabilitatea termenilor unui SCR – oglindeşte procesul de schimbare, de transformare şi de dezvoltare
în timp a unui fenomen;
- omogenitatea şi comparabilitatea – presupune că termenii în perioada analizată au aceeaşi esenţă
calitativă;
- interdependenţa în timp a termenilor – adică analiza autocorelaţiei, a tendinţelor de manifestare în timp
a fenomenelor.
Totodată, observarea se face continuu, în decursul unui interval, sau la momente de timp distincte. Din această cauză
în practică există SCR:
- de momente sau mărimi de stoc;
- de intervale sau mărimi de flux.
Deosebirea dintre aceste două SCR se explică astfel:
- termenii unei serii cronologice de moment nu sunt insumabile, deoarece ele conţin acele elemente ale
stocului care coexistă, în mod repetat, în momente diferite de timp (ex.: stocul de produse finite
din depozitele unei societăţi comerciale la diferite momente de timp, valoarea medie lunară a
capitalului fix ş. a.);
- termenii unei serii de interval sunt mărimi de flux, ei sunt insumabili, deoarece ei se formează prin
cumulare continuă, pe măsura curgerii timpului. Un flux este, deci, un eveniment produs într-o
perioadă de timp. (ex.: dezvoltarea unui parc de automobile între 2014 şi 2015, modificarea
numărului populaţiei între două recensăminte).
Seriile cronologice sunt alcătuite din:
- momentul timpului (t);
- nivelurile SCR (N).
Aplicăm următoarele semne convenţionale:
N1 – primul nivel;
Nn – ultimul nivel;
Ni – nivelul curent (care se examinează);
Ni-1 – nivelul precedent.
Regulile care trebuie respectate pentru ca nivelurile seriilor cronologice să fie comparabile:
- nivelurile SCR trebuie să aparţină la un obiect sau aceeaşi grupă de obiecte, să se atribuie la unul şi
acelaşi teritoriu;
- datele trebuie să fie calculate după una şi aceeaşi metodologie;
- să aibă una şi aceeaşi unitate de măsură;
- datele valorice trebuie să fie calculate după aceleaşi preţuri comparabile.
În evoluţia fenomenelor şi proceselor economico-sociale se pot înlocui mai multe tipuri de SCR, clasificate după
următoarele criterii:
 în dependenţă de forma de exprimare a nivelurilor:
 - în mărimi absolute – care reprezintă forma de bază a seriilor de timp (kg, tonă, lei...);
- în mărimi medii – care reprezintă evoluţia unor caracteristici calitative (ex.: salariul mediu,
productivitatea muncii, q/ha, lei etc.);
- în mărimi relative – reprezintă în mod de prezentare procentuală a datelor (în acest caz trebuie să se
precizeze baza de raportare, coeficientul, %).
 în dependenţă de modul de exprimare în timp:
- SCR de moment – sunt seriile în care fiecare indicator exprimă, caracterizează mărimea la care a ajuns
caracteristica studiată la momentul calculului (ex.: populaţia la 1 iulie, valoarea capitalului fix la
finele anului etc.). Aceste serii se mai numesc serii de stocuri;
- SCR de interval – seriile în care fiecare indicator reprezintă rezultatului unui proces sau fenomen la
fiecare perioadă de timp (ex.: evoluţia cifrei de afaceri, a profitului). Aceste serii se mai numesc
serii de flux (2000-2001; 2001-2005; 2011-2016).
 în dependenţă de distanţa de timp:
- cu distanţe egale de la un nivel la altul (ex.: 2000; 2001; 2002.....2016 etc.);
- cu distanţe inegale între niveluri (ex.: 1965; 1966-1970; 1971-1980; 1980-1985; 1990; 1991 etc.).
Componentele unei SCR sunt generate de factorii care interacţionează cu variabila rezultativă (J) analizată,
rezultând:
- trendul sau tendinţa generală (T), care poate fi: seculară, de durată medie (10-20 ani), de scurtă durată
(3-10 ani);
- sezonalitatea (S);
- ciclicitatea (C);
- variaţia reziduală.
Prin trend – mişcarea relativ regulată a unui fenomen sau proces în decursul unei perioade prezentând o creştere sau
o descreştere.
Sezonalitatea – existenţa unor oscilaţii în funcţie de anotimpuri, luni sau zile, în desfăşurarea unui fenomen sau
proces pe o anumită durată.
Ciclicitatea – se manifestă mai ales în cazul fenomenelor şi proceselor economice în cadrul economiei de piaţă şi se
identifică de cele mai multe ori în ciclul economic.
Atât sezonalitatea, cât şi ciclicitatea nu sunt întotdeauna prezente într-o SCR.
Variaţia reziduală – (componenţa neregulată) – prezintă variaţia unei serii de timp care nu poate fi explicată prin
trend, ciclicitate sau sezonalitate, deoarece componenţa reziduală este aleatoare, efectele ei într-o serie de timp sunt
foarte greu de prognozat.
Sistemul de indicatori utilizaţi în prelucrarea SCR este următorul:
 indicatorii absoluţi :
- nivelul absolut;
- modificările absolute;
 indicatorii relativi:
- indici;
- ritmuri;
- valoarea absolută a unui %.
 indicatorii medii:
- nivelul mediu;
 - modificarea medie absolută;
- indicele mediu;
- ritmul mediu.
Indicatorii absoluţi se exprimă în unităţile de măsură concretă a fenomenului studiat.
Fiecare termen al seriei reprezintă un indicator de nivel însumând aceşti indicatori putem obţine nivelul totalizat al
termenilor. Calculul indicatorilor absoluţi se rezumă la determinarea modificărilor absolute, interpretate ca scopuri
(scăderi) de la o unitate la alta.
Modificarea absolută poate fi calculată în două feluri:
- modificarea absolută cu bază fixă, care se obţine făcând diferenţa dintre nivelul fiecărei perioade şi nivelul din
perioada de referinţă:
Sa = Ni – N1
ex.: 2500 – 3180 = -680 mii q.
3200 – 3180 = 20 mii q.
3500 – 3180 = 70 mii q.
3100 – 3180 = -80 mii q.
- modificarea absolută cu bază în lanţ care se obţine făcând diferenţa dintre nivelul fiecărei perioade şi nivelul
perioadei imediat următoare:
Sa = Ni – Ni-1
ex.: 2500 – 3180 = -680 mii q.
3200 – 2500 = 700 mii q.
3500 – 3200 = 300 mii q.
3100 – 3500 = -400 mii q.
Între aceste două timpuri de modificări există următoarea relaţie:
ΣSa i/i-1 = Si/1 sau ΣSac = Sab
Indicatorii relativi sunt utilizaţi pentru a arăta de câte ori nivelul dintr-o anumită perioadă de bază sau pentru a
determina acelaşi lucru în %.
Indicii de dinamică arată ori de câte ori s-a modificat un proces sau un fenomen de-a lungul timpului. Indicii se pot
calcula:
Ni
⋅100 %
- cu bază fixă: Rc =
N1
ex.: 2500 / 3180 · 100% = 78,6%
3200 / 3180 · 100% = 100,6%
3500 / 3180 · 100% = 110,1%
3100 / 3180 · 100% = 97,4%
Ni
⋅100 %
- cu bază în lanţ: Rc =
N i−1
ex.: 2500 / 3180 · 100% = 78,6%
3200 / 2500 · 100% = 128%
3500 / 3200 · 100% = 109,4%
3100 / 3500 · 100% = 88,6%
Între Rc bază şi între Rc lanţ există anumite legături reciproce:
1. produsul Rc lanţ = Rc bază
Rcl1 x Rcl2 x ... Rcln = Rcb
2500 3200 3500 3100 3100
x x x =
ex.: 3180 2500 3200 3500 3180
2. raportul Rc bază = Rc lanţ
R cb1
=R
R cb2 cl
3200 2500 3200 3180 3200
: = ⋅ =
ex.: 3180 3180 3180 2500 2500
Ritmul sporului exprimă cu câte % nivelul atins în perioada curentă depăşeşte nivelul atins în perioada considerată
de comparaţie. Ritmul se poate calcula:
- cu bază fixă:
S abaza
⋅100 %
Rs =
N1
Rs = Rc – 1
Rs = Rc – 100%
ex.: 78,6% - 100% = -21,4%
100,6% - 100% = 0,6%
110,1% - 100% = 10,1%
97,4% - 100% = -2,6%
- cu bază în lanţ:
S alant
x100 %
Rs =
N i−1
Rs = Rc – 1
Rs = Rc – 100%
ex.: 78,6% - 100% = -21,4%
128% - 100% = 28%
109,4% - 100% = 9,4%
88,6% - 100% = -11,4%
Importanţa absolută a unui % de spor exprimă câte unităţi din sporul înregistrat într-o perioadă revin la fiecare % al
ritmului. Acest indicator face legătura între indicatorii absoluţi şi cei relativi. Acest indicator se calculă numai în lanţ
şi numai acolo unde este spor.
Salant
1% =
R slant %
700
ex.: 1%2014 = 28 % = 25 mii q

300
1%2015 = 9,4% = 32 mii q
Indicatorii medii ai SCR calculaţi în mod:
  de bază fixă şi lanţ
- sporul absolut în mediu
−
S abaza =
N n −N 1 −
S alant =
∑ Salant
n−1 n
−
3100−3180 (−680)+700+300−400
S a= =−200 miiq
ex.: 5−1 = -20 mii q ex.: 4
- ritmul mediu de creştere (media geometrică):

√ Nn
−
n−1 −
Rcb = n
N1 Rcl =√ R cl 1 xRcl 2 x . . . xR cn

√
−
5−1 3100 −
Rcb = ≈0 , 99 n
ex.: 3180 Rcl =√0 ,786 x 1 , 28 x 1 , 094 x 0 , 886≈0,9
- ritumul sporului în mediu:
Bază
− − − − − − − −
Rs = R c−1 ; Rc =Rc −100 % Rs =R c−1 ; Rc =Rc −100 %
−

ex.:
Rsb=0 , 99−1=−0 , 01
−
Rsb =99 %−100 %=−1 %
- nivelul mediu:
−
N=
∑N
n
− 1/ 2 N 1 + N 2 +. ..+ N n−1 +1/ 2 N n
N=
n−1
ex.:
−
3180+2500+ 3200+3500+3100
N=
5 = 3096 mii q
Există mai multe procedee de prelucrare şi analiză a SCR:
- aducerea la aceeaşi bază prin calcularea Rcbază:
Ni
⋅100 %
Rcb = n
Se aplică acest procedeu când este necesar de analizat 2 sau mai multe SCR cu indicatori diferiţi.
- ajustarea (nivelarea) SCR cu ajutorul mediei mobile (glisante) – constă în aceea că se sumează câte 3 sau 5 nivele
lăsând consecutiv unul de sus apoi aceste sume se împart la 3 sau la 5.
ex.: seria este: N1; N2; N3; N4; N5
Atunci folosim următoarele formule:
− N 1 + N 2+ N 3 − N 2+ N 3+ N 4 − N 3+ N 4+ N 5
J 1= J 2= J 3=
3 ; 3 ; 3
- nivelarea SCR cu ajutorul ecuaţiei dreptei:
 −
N t =a 0 + ai⋅t , unde:
a0; ai – parametrii ecuaţiei;
t – timpul.
Parametrul ai joacă rolul principal în ecuaţie şi nu arată schimbarea indicatorului examinat în mediu anual pentru
perioada studiată.
Dacă a1 este cu minus, stunci indicatorul se micşorează în mediu anual pentru perioada studiată.
Dacă a1 este cu plus, atunci indicatorul se majorează în mediu anual pentru perioada studiată.
Parametrii ecuaţiei se calculează după următoarele formule, utilizând sistema de ecuaţii:
ΣN = n · a0 + a1 · Σt
ΣNt = a0 · Σt + a1 · Σt2

∑N ∑ N⋅t
a0 = n ; a1 = Et 2
seria impară
Anii N t t2 N·t − t
N =a0+a1·t
2011 70 -5 25 -350 60,3-2,1·(-5)=70,8 -3
2012 72 -3 9 -216 60,3-2,1·(-3)=66,6 -2
2013 50 -1 1 -50 60,3-2,1·(-1)=62,4 -1
2014 60 +1 1 60 60,3-2,1·(+1)=58,2 0
2015 70 +3 9 210 60,3-2,1·(+3)=54,0 +1
2016 40 +5 25 200 60,3-2,1·(+5)=49,8 +2
+3
Total 362 0 70 -146 −
Σ N t=362

∑N 362
a0 = n = 6 = 60,3

∑ N⋅t −146
a1 = ∑ t2 = 70 = -2,1
Datele de fapt şi cele nivelate se introduc în grafic:
product.
medie la ha
 Anii

Figura 1. Datele de fapt şi cele nivelate ale productivităţii culturii în anii

2011-2016 pe gosapodăria „A”

Semne convenţionale: ______ datele de fapt

datele nivelate

mărirea intervalelor – dacă avem date statistice pe fiecare lună ale anului de gestiune putem obţine în rezultat media
pe fiecare trimestru al anului de gestiune.
- media pe I trimestru – I; II; III
- media pe al II trimestru – IV; V; VI - 2016
- media pe al III trimestru – VII; VIII; IX
- media pe al IV trimestru – X; XI; XI
2011+2012 2011+2012+2013
Sau media pe ani: 2 ; 3
2013+2014 2014+2015+2016 2015+2016
2 sau 3 ; 2 .
Procedeul de interpolare şi extrapolare sunt folosite atunci când nivelurile SCR au o tendinţă de dezvoltare stabilă
(spre mărire sau spre micşorare - lină).
Interpolarea – procedeul de găsire a nivelului în interiorul seriei:
ex.: 2013 2014 2015 2016
620 650 ..... 690
− −
S R
Găsirea nivelurilor în interiorul seriei se efectuează cu ajutorul calculării sporului absolut; a ; Rc şi c
690+650
=670
1. 2
690−650
=20
2. 2 ; 650+20 = 670

R
−

3. c = √ √
n−1 Nn
N1 =
3 690
620
=1, 03
; 650x 1,03 = 670
Extrapolarea – procedeul de găsire a nivelului care este în afara seriei cronologice.
ex.: 2013 2014 2015 2016 2017 2018
620 650 670 690 ... ...
690
=1,03
1. Rc = 670 690 · 1,03 = 710

2.
−
Rc = =
n−1

√ √
Nn
N1 =
3 690
620
=1 , 03
= 1,03 690 · 1,03 = 710
3. Cu ajutorul ecuaţiei cu linie dreaptă (de analiză analitică).
ex.: 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018
70 72 50 60 70 40 .... ....

2017 / / + 7 / 49 / / 60,3-2,1 · 7 = 45,6

2018 / / + 9 / 81 / / 60,3 – 2,1 · 9 = 41,4

Indicii economici.
Indice în statistică înseamnă o mărime relativă, care caracterizează raportul fenomenelor în timp, spaţiu şi în
comparaţie cu planul.
Indice se numeşte o aşa mărime relativă, care caracterizează schimbarea în timp, în spaţiu, în comparaţie cu planul a
două mulţimi compuse din elemente diferite (de origine diferită) care nu se supun sumării.
Cu ajutorul indicilor se poate de caracterizat şi analizat următoarele:
1. Cercetarea fenomenelor în timp (atunci indicele se pronunţă (se prezintă) cu indice relativ de
dinamică). Rentabilitatea de creştere a producţiei.
2. Se calculă (se determină) % de îndeplinire a planului în cazul de faţă indicele se prezintă ca mărime
relativă a îndeplinirii planului (multe sarcini de plan se exprimă în formă de indici).
Clasificarea indicilor:
Mai întâi trebuie de spus, că mărimea pentru care se calculă indicii se numeşte mărime indexabilă.
Semnele convenţionale:
i – indicii individuali; q - producţie
I – indicii generali sau de grupă; q – preţul de realizare al 1 ____, lei
S – suprafaţa; z – preţul de cost al 1 ____, lei
P – productivitatea; t – producţia muncii
T – cheltuieli de muncă; v – producţia muncii
M – masa producţiei;
M
T cheltuieli de muncă.
Clasificarea indicilor:
Criteriul de clasificare Forma indicilor
I. După caracterul mărimii indexabile 1. Indicii mărimilor de volum
2. Indicii mărimilor calitative
II. După cuprinsul fenomenelor indexabile 1. Indicii individuali
2. De grupă şi generali
III. După forma şi metodologia de calcul 1. Indicii agregaţi:
a) de componenţă constantă;
b) de componenţă variabilă.
2. Indicii aritmetici medii
3. Indicii armonici medii
IV. În dependenţă de baza de comparaţie 1. Indicii de bază cu fixă
2. Indicii în lanţ (cu baza mobilă)
V. În dependenţă de caracteristica ponderilor 1. Indicii cu pondere constantă
 2. Indicii cu pondere variabilă
VI. După funcţiile pe care o au în studiu, variaţie, 1. Indici ai dinamicii
fenomen social 2. Indici ai prevederii (sau ai _____)
3. Indici teritoriali

Mai departe vom studia toate tipurile de indici daţi în tabelă. Către indicii mărimilor de volum se referă indicii
volumului fizic a producţiei, indicii valorii activelor curente, a roadei globale de cereale ş. a. care caracterizează
schimbarea fenomenelor, mărimea (nivelul) cărora se dau în formă de mărimi absolute. Indicii pot fi calculaţi pentru
diferite unităţi a mulţimii fenomenului compus şi pentru mulţimea fenomenului compus în întregime.
După cuprinsul fenomenelor indicii se împart în individuali, de grupă şi generali.
Indicii individuali caracterizează schimbarea unităţilor mulţimilor în parte.
q1 35
= =1 , 16
q 30
1. Indicii individuali al volumului funcţiei i = 0
q1 – volumul fizic al unui fel de producţie în perioada ________;
q0 – volumul fizic al aceluiaşi fel de producţie în perioada de bază.
P1
2. A preţului de vânzare i =
P0
z1 23 z1 23
= =0 , 92 = =0 , 97
3. A costului de producție i =
z 0 25 ; poamă i =
z 0 23 ,5
t0 9,5 t 1 9,5
= =1, 05 , = =0 , 947
4. A productivităţii i =
t1 9,0 t 0 9,0
Indicii generali caracterizează schimbarea mulţimii în întregime. Dacă indicii cuprind nu toată mulţimea dar numai o
parte a ei, o grupă de mulţimi, atunci ei se numesc indici de grupă.
Metodologia de calcul a indicilor generali şi de grupă este aceeaşi.
În dependenţă de datele iniţiale şi metodologia de calcul, indicii generali pot fi numiți și indici agregați, deoarece şi
numărătorul, şi numitorul este suma produsului a două fenomene agregate.

∑ p0 q1 ∑ p 1q1 ∑ z1 q1 ∑ p 1 q1 ∑ t 0 q1
Iq = ∑ p0 q0 ; I
p = ∑ p 0 q1 ; I = ∑ z0 q1 ; I
z pq = ∑ p 0 q0 ; I = ∑ t0 q1 ;
∑ p 0 q1 : ∑ p 0 q 0 =T :T
I= ∑T1 ∑ T0 1 0
Indicii aritmetici şi armonici:
Deci, ori nu avem la dispoziţie datele necesare pentru a calcula indicii generali, atunci se întrebuinţează indicii
medii.
Indicii aritmetici medii îl vom demonstra pe baza indicilor generali ai volumului fizic al producţiei se dă: p 0q0, i =

q1 ∑ p0 q1 = ∑ p0 q0 iq

q0 se dă: q = i × q , I =
1 0
∑ p 0 q 0 ∑ p 0 q0 ;
Indicii aritmetici medii îi vom demonstra pe baza indicilor generali ai preţului _____ ,se dă: P1q1.
 ∑ p 1 q1 = ∑ p1 q 1
P1 P1 ∑ p 1 q1 ∑ p 0 q1 ∑ p1 q 1
ip =
P 0 , P0 = iq ; I = ∑ p 0 q1 , I = ip .
Sistema indicilor, care caracterizează dinamica fenomenelor compuse. Pentru a da caracteristici dinamicii
fenomenelor compuse se întrebuinţează următoarea sistemă de indici:
1. Indici de componenţă constantă.
2. Indici de componenţă variabilă.
3. Indici ai structurii translante.
4. Indici de bază şi indici în lanţ.
5. Indici cu pondere constantă şi cu pondere variabilă.
1. Indicii de componenţă constantă – indicii care arată raportul dintre două medii în timp calculaţi din structura
constantă. În mod general:

∑ x 1 f 1 : ∑ x 0 f 1 = ∑ x 1 f 1⋅ ∑ f 1 = ∑ x 1 f 1
Ide componenţă constantă = ∑ f 1 ∑ f 1 ∑ f 1 ∑ x0 f 1 ∑ x0 f 1 ;
∑ z 1 q 1 ; ∑ z 0 q1 = ∑ z 1 q1⋅ ∑ q1 = ∑ z 1 q 1
I costului de producție de componenţă constantă = ∑ q 1 ∑ q1 ∑ q 1 ∑ z 0 q 1 ∑ z 0 q 1 .
2. Indicii de componenţă variabilă – indicii care arată raportul dintre două medii şi timp, calculaţi luând în
consideraţie (ţinând cont) schimbarea structurii. În formă generală:
− −
x1 : x 0=
∑ x 1 f 1 : ∑ x0 f 0
Ide componenţă variabilă = ∑ f1 ∑ f0 ;

∑ z 1 q 1 : ∑ z 0 q 0 =z− : z−
Ipreţul de cost = ∑ q 1 ∑ q0 1 0 ;
∑ p 1 q1 : ∑ p 0 q0 = p− : p−
Ipreţul de realizare = ∑ q1 ∑ q0 1 0 ;

Indicii structurii generale I = Icomponenţă variabilă = ∑ f1 ∑ f0 [ ]

∑ x1 f 1 : ∑ x0 f 1
.
Indicii de bază în lanţ întrebuinţarea indicilor de bază sau lanţ depinde de problema (sarcina) care stă în faţa analizei
de date.
Schema indicilor de bază

Ianuarie Februarie Martie Aprilie

P1 P2 P3 P4
P2 P3 P4 P2 P3 P4
De bază: i =
P1 , i = P 4 , i = P1 . În lanţ: i = P1 , i = P 2 , i = P3 .
Legătura reciprocă dintre indicii de bază şi lanţ:
P2 P3 P4 P 4
⋅ ⋅ =
P P P P1 ;
a) produsul indicilor de lanţ dau indicii de bază 1 1 1
 b) raportul dintre indicii de bază la indicele precedent de bază dă indicii în lanţ
P 4 P3 P 1 P 4
: : =
P 1 P1 P 3 P 3 .
Indicii generali – schimbarea nivelurilor fenomenelor compuse în spaţiu se primesc indici teritoriali.

∑ p1 (q1+q11 )
Indicii preţului teritorial, I = ∑ p 11(q 1+q 11 )
Indicii cu pondere constantă şi cu pondere variabilă:
1. Indicii generali de bază a preţului de relaţii cu pondere constantă (pondere de bază), I =

∑ p 2 q1 ; I= ∑ p 3 q1 ; I= ∑ p4 q1
∑ p 1 q1 ∑ p 1 q1 ∑ p1 q 1 ;
2. indicii generali de bază cu pondere variabilă (ponderea perioadei de comparaţie) de fapt: I =

∑ p 2 q2 ; I= ∑ p 3 q 3 ; I= ∑ p 4 q 4
∑ p 1 q2 ∑ p1 q 3 ∑ p1 q 1 ;

∑ p 2 q1 ; I= ∑ p 3 q1 ; I = ∑ p4 q1
3. indicii generali în lanţ cu pondere constantă (de bază): I = ∑ p 1 q1 ∑ p 2 q1 ∑ p3 q1 ;
∑ p 2 q2 ; I = ∑ p 3 q 3 ; I = ∑ p 4 q 4
4. indicii generali în lanţ cu pondere variabilă (pondere de ______): I = ∑ p 1 q2 ∑ p2 q 3 ∑ p 3 q 4 .
Legătura reciprocă dintre indici:
În ce legătură se află termenii între ei exact în aceeaşi legătură se află indicii lor, de exemplu:
Valoarea mărfurilor circulante = volumul fizic al producţiei × preţul de vânzare.
Ipq = Iq × Ip.

∑ p 1 q1 = ∑ p0 q 1∗ ∑ p1 q 1
∑ p 0 q 0 ∑ p 0 q 0 ∑ p0 q 1

Sau alt exemplu.

Iroada globală a grâului = Iroada la 1 ha × Imărimea suprafeţei însămânţate cu grăunţe × Istructura suprafeţei însămânţate.

∑ P1 S 1 = ∑ P1 S1 ∗∑ S 1∗ P0 S1
∑ P 0 S 0 ∑ P0 S1 ∑ S 0 P0 ∑ S 0

10. Regresia şi corelaţia statistică

Legăturile care există între fenomene sunt diferite. Ele pot fi:
- funcţionale;
- corelative.
Legătura funcţională este o legătură deplină.
Ex.: valoarea mărfii în circulaţie la 100% depinde de cantitatea de producţie realizată şi preţul de vânzare.
Termenul „corelaţia” înseamnă corespunderea sau legătura reciprocă care se iveşte sau apare la schimbarea unei
caracteristice în măsura schimbării altei caracteristice.
Legătura corelativă este o legătură nedeplină între caracteristicile exprimate în cifre care sunt calculate în mediu şi
pe multe unităţi a mulţimii.
Ex.: y – productivitatea recoltei la ha este influenţată de:
x1 – calitatea solului;
x2 – cantitatea de îngrăşăminte;
x3 – mecanizarea.
În dependenţă de numărul caracteristicilor dintre care se analizează legăturile pot fi de 2 tipuri:
- corelaţia cuplă;
- corelaţia multiplă.
Corelaţia cuplă – legătura dintre 2 caracteristice care, una este X şi alta Y.
Corelaţia multiplă – legătura dintre 3 şi mai multe caracteristice, una din care este y – rezultat.
După direcţia legăturilor dintre indicatori, legăturile pot fi:
- directe;
- indirecte.
După forma legăturilor sau a funcţiei pot fi:
- legătura liniară – când dependenţa se exprimă printr-o funcţie liniară de tipul: y = a + bx
- legătura neliniară de felul parabolă: Y = a + bx + cx2; hiperbolă: y = a + b/x
Principalele sarcini care pot fi rezolvate cu ajutorul corelaţiei – regresive:
- de apreciat existenţa, direcţia şi gradul de legătură dintre fenomene (acesta se efectuează cu ajutorul
coeficientului de corelaţie); R
- se determină gradul de variaţie a caracteristicii rezultative şi se apreciază rolul sau cota fiecărui factor
în variaţia generală (se efectuează cu ajutorul coeficientului de determinaţie); D
- se determină modificarea absolută al caracteristicii rezultative sub influenţa unui sau a mai multor
factori (se efectuează cu ajutorul coeficientului de regresie); r
- se determină modificarea în mărime relativă (% a caracteristicii rezultative sub influenţa factorilor (cu
ajutorul coeficienţilor de elasticitate); E.
Etapele principale a analizei corelativ-regresive:
- analiza logică şi calitativă a legăturilor dintre caracteristicile (în baza cunoştinţelor ştiinţelor studiate);
- selecţia celor mai esenţiale caracteristice şi formarea funcţiei derivaţiei;
- calcularea parametrilor funcţiei (coeficienţilor de regresie);
- calcularea coeficienţilor de elasticitate;
- aprecierea legăturilor studiate (cu ajutorul coeficientului de elasticitate şi de determinaţie).
Întrebuinţarea funcţiei derivate în calcule analitice de prognozare.
Corelaţia cuplă – legătura dintre 2 caracteristice dintre care una este „x” şi alta „y”. X, unde:
−
yx = a + b · x
a şi b – parametrii ecuaţiei;
presupunem că X = 0, atunci y = a;
b – se numeşte coeficientul de regresie care arată cum se schimbă rezultatul „y” în mărime absolută, dacă factorul
„x” se schimbă cu o unitate;
 −
x
E – coeficientul de elasticitate, ce se calculă după formula: E = b · y - arată cum se schimbă rezultatul y în %, dacă
factorul x se schimbă cu o unitate.
− − −
x y−x⋅y
r – coeficientul de corelaţie – cuplu, are formula: r =
δ x⋅δ y ; ±
Dacă este semnul ,,+” – legătura este directă;
Dacă este semnul „-“ – legătura este indirectă.
−
xy =
∑ xy ; −
x=
∑x; −
y=
∑y
n n n

δx=
√ ∑ x 2 −( x−)2 ;
n
δ y=

r – poate să aibă diapazonul ±0 - ±1.

√ ∑ y 2 −( y−)2
n

Dacă legătura este:

0 – 1 – legătura lipseşte;
0,1 – 0,3 – slabă;
0,3 – 0,5 – moderată;
0,5 – 0,7 – remarcabilă;
0,7 – 0,9 – înaltă;
0,9 – 0,99 – foarte înaltă.
1 – legătura funcţională nu se studiază.
Coeficientul de determinaţie (r2)
Ex.: r2 = 0,25 · 100% = 25%.
Coeficientul dat arată că factorul influenţează asupra rezultatului cu 25%, 75% sunt alţi factori car nu au fost
analizaţi.
Corelaţia multiplă – legătura dintre 2 şi mai multe caracteristice, una din care este y – rezultat.
−
y x1,x2,...xn = a0 + a1x1 + a2x2 + ... + anxn – ecuaţia multiplă
Unde: a1a2a3...an – coeficienţii de regresie;
a0 – arată cum se schimbă rezultatul „y” în mărime absolută, dacă factorul x 1 se schimbă cu o unitate, dar toţi ceilalţi
factori sunt constanţi neschimbaţi.
În acest caz nu se calculă doar un singur coeficient de elasticitate, dar depinde de mai mulţi factori, avem:
− −
x1 x2
E1 = a1 · y ; E2 = a 2 · y
Metodologia corelaţiei multiple se bazează pe principiile comune expuse în corelaţia cuplă, dar în ea multe
probleme se complică.
Pentru efectuarea corelaţiei multiple, numărul unităţilor trebuie să fie mai mare decât factorii selectaţi de 7-10 ori. În
modelarea corelativă este necesar de ţinut cont de următoarele:
- factorii care au o însemnătate unică trebuie excluşi;
- factorii în care nu avem încredere destulă în exactitatea lor trebuiesc excluşi;
 - factorii ce sunt imposibili de ai calcula, de ai măsura numeric trebuiesc excluşi (ex.: sortul de poamă);
- se exclude factorul unul din care este partea celuilalt (de ex.: factor – costul unitar, factor – consumuri
pentru cumpărarea seminţelor (trebuieşte exclus);
- nu se recomandă de introdus în model caracteristice exprimate prin zero;
- sunt excluşi factorii care au legătură strânsă între ei. Pentru aceasta se determină şi se analizează
coeficienţii pari (cupli) ai corelaţiei şi dacă între ei este aproape o unitate trebuie excluşi, au legătură
funcţională;
- se analizează coeficienţii de corelaţie între factori şi dacă coeficienţii de corelaţie sunt la nivel de +,7-
0,8 se numeşte un nivel înalt de legătură şi ei sunt într-o legătură calculată, din 2 factori se exclude
unui, acel ce are o legătură mai mică cu rezultatul.
R – coeficientul de corelaţie multiplă ce ne arată dacă legătura este slabă sau înaltă;
R2 (D) – coeficient de determinaţie, care nu indică cu câte % rezultatul studiat depinde de factorii studiaţi sau invers.
R = 0-1 (scara cu întrebarea 3)
Ex.: R2 = 0,60 = 60%
Mai departe sunt analizaţi coeficienţi de determinaţie pari, ce ne arată aportul fiecărui factor în schimbarea totală:
r2 = y · x1
r2 = y · x2
r2 = y · x3
Ex.: I: r2 = y · x1 = 10%
II: r2 = y · x2 = 25%
III: r2 = y · x3 = 25%
Rezultatul depinde de aceşti factori studiaţi cu 60%, restul 40% cu alţi factori. Din aceşti 60% pe contul factorului 2
şi 3 revine 25%, dar din contul factorului 1 revine doar 10%.

11. Esența, însemnătatea și ansamblul procedeelor științifice a metodei de bilanț

Metoda de bilanț este metoda principală a metodelor de coordonare și legătură reciprocă a indicatorilor ce oglindesc
esența fenomenelor și proceselor studiate. O mare însemnătate o are folosirea metodei de bilanț în elaborarea
planurilor și la totalizarea activitații întreprinderii în toate ramurile economiei naționale.
Metoda de bilanț include un ansamblu de procedee dintre care deosebim:
1. Analiza economică a procesului sau fenomenului la etapa inițială de dezvoltare - se folosește pentru
determinarea tuturor datelor statistice, ce caracterizează starea dinamică și legăturile reciproce a tuturor părților,
fenomenelor sau proceselor studiate.
2. Coordonarea și balansarea pe principiul dublei înregistrări a operațiunilor economice - este o parte componentă
a metodei de bilanț. Cu ajutorul acestui procedeu se determină balansarea atît de fapt, cît și în prognoză a
tuturor părților, fenomenelor sau proceselor economice.
3. Schema oricărei balanțe – mijloacelor de producție, resurselor de muncă sau financiare - este construită pe
principiul balansării a 2 parți componente și folosirea acestora, veniturilor și cheltuielilor, dublei înregistrări în
contabilitate etc.
4. Efectuarea calculului direct, care se folosește pe larg la prelucrarea bilanțurilor cînd se efectuiază inventarierea
mijloacelor de producție, resurselor de muncă și financiare.
5. Determinarea coeficienților de bilanț - esența acestui procedeu contă în aceea că că pe baza analizei
experiențelor practice se elaborează coeficienți de legatură reciprocă a diferitor parți, a fenomenelor compuse.
 În planificare se folosește coeficientul de proporție dintre voluml de producție, resursele de muncă, obiectele de
muncă și obiectele de consum.
6. Întocmirea bilanțului interramural. Metoda de bilanț dintre ramuri dă posibilitate să se vadă legatura dintre
ramuri în economia națională. Structura costurilor de producție, cheltuielilor activității operaționale și altor
activități și rentabilitatea ramurii date.
7. Bilanțul dintre ramuri se alcătuiește în două variante: forma naturală și valorică.

12. Caracteristica și părțile componente a bilanțului în agricultură

În agricultură bilanțurile se deosebesc după conținut și termenele de elaborare.
După conținut bilanțurile care studiază fenomenele economice din agricultură se împart:
1. Bilanțul de materiale include producerea producției și folosirea ei, resursele totale de producție, volumul
de realizare a producției agricole și materialele utilizate pentru producerea produselor agricole.
2. Bilanțurile valorice includ – bilanțul producției agricole globale în prețuri curente și comparabile, bilanțul
total de venituri, bilanțul costurilor și cheltuielilor intreprinderilor.
3. Bilanțuri speciale includ:
- Bilanțul terenului agricol, arabil , irigat etc.
- Bilanțul semințelor
- Bilanțul mijloacelor fixe
- Bilanțul resurselor de muncă etc.
4. Bilanțul dintre ramuri include bilanțul total care arată legatura reciprocă dintre ramurile din agricultură și
alte ramuri ale economiei naționale.
După termenul de elaborare se deosebesc:
1. Provizorii – care se întocmesc în perioada pregătirii către primirea unor hotărîri;
2. Bilanțuri de plan – se formează în perioada ăntocmirii bussines planului;
3. Bilanțuri de dare de seamă – se formează în perioada de totalizare a tuturor lucrărilor și se elaborează la
sfîrșitul anului.
Bilanțul de producție și de consum a producției agricole se calculează pe baza normelor științific argumentate, iar în
anul curent pe baza nivelului de producere reală.
Parțile principale ale bilanțului sunt:
- norma de consum în perioada de planificare;
- volumul necesar de producție;
- volumul real de producție.
Bilanțul resurselor totale a producției vegetale și animaliere conține următoarele compartimente:
1. resursele – sunt incluse rezervele la începutul anului;
2. repartizarea – conține consumul produselor, realizarea acestora, formarea diferitor fonduri și rezerve.
13. Esența și însemnatatea cercetărilor monografice, comparație și detalizare
Metoda monografică prevede studierea unor unități de producții aparte care sunt îndeajuns pentru studierea
obiectelor sau sunt reprezentați a unei grupe de întreprinderi tipice.
Întreprinderea tipică este o unitate agricolă care după structura de producție, structura terenului însămînțat,
structura consumurilor de muncă și a mijloacelor fixe este identică cu structura unui grup de întreprinderi în mediu.
Studierea activităților întreprinderilor tipice se petrece în următoarea ordine:
 1. Se determină nivelul de dezvoltare a producției;
2. Se determină mărimea, specializarea și intensificarea producției agricole;
3. Se determină îndeplinirea programei de producție în ramurile agricole;
4. Se determină productivitatea muncii și remunerarea ei;
5. Se determină nivelul de folosire a resurselor de producție și se analizează activitatea financiară și
rezultatele de producție.
În procesul de studiere a activității întreprinderilor tipice se folosește comparația datelor reale cu cele planificate, a
celor analizate cu cele de bază.
Pentru a petrece comparația este necesar de a transforma toți indicatorii într-o formă comparabilă. Pentru aceasta, se
folosesc așa metode ca:
1. Schimbarea indicatorilor absoluți cu cei relativi;
2. Neutralizarea indicatorilor calitativi;
3. Recalcularea indicatorilor de planificare;
4. Aducerea la una și aceeași metodă de calcul a indicatorilor;
5.Identitatea perioadei de timp după care se petrece comparația.
Este necesar de comparat indicatorii pe mai mulți ani deoarece în agricultură o mare influență la procesele
economice o au condițiile climaterice.
Cercetările arată că cu cîți mai mulți ani se iau în perioadă cu atît mai argumentat este tendința schimbării unui
indicator oarecare.
Cunoașterea fenomenelor și a proceselor de producție cere studierea tuturor părților în dezvoltare. Detalizarea dă
posibilitate cantitativ de exprimat esența părților studiate și legăturile reciproce dintre ele. Toate fenomenele
economice sunt caracterizate de sisteme de indicatori și detalizarea lor dă posibilitatea de a cunoaște esența calitativă
și cantitativă a fenomenelor. Procedeul substituției în lanț permite de a găsi influența cantitativă a factorilor
principali la mărimea schimbărilor indicatorilor rezultativi care se studiază, cu condiția că alti factori ramăn
neschimbați. Procedeul substituției în lanț constă în izolarea unor factori de acțiune, prin studierea acțiunii altor
factori.
Esența procedeului diferențelor absolute constă în determinarea abaterilor între indicatorii factorilali și în calcularea
influenței acestora asupra indicatorilor rezultativi.

14. Determinarea rezervelor de producție

Societatea are întotdeauna nevoie și cere ca unitățile agricole să producă la o unitate de pămînt o cantitate maximală
de producție, de o calitate înaltă cu consumuri de muncă vie și materializată minime.
Modul de determinare a rezervelor de producție prevăd : să fie calculate toate rezervele, pierderile, consumurile și
cheltuielile care au avut loc în întreprindere. Aceasta este metoda sintetică care totalizează rezultatele studierii. Mai
întîi se determină pierderile legate cu abaterile de la plan și la ele se referă abaterile care caracterizează
neîndeplinirea indicatorilor de plan, depășirea normelor de consum în comparație cu normele stabilite.
Rezervele pot fi determinate diferit. Pe baza analizei lucrului diferitor unități agricole se determină rezervele
principale de sporire a producției, de majorare a productivității muncii, de micșorare a costului unitar de producție și
de majorare a rentabilității producției agricole.
Rezervele principale de sporire a producției vegetale sunt:
1. Folosirea mai intensivă a pămîntului;
2. Perfecționarea structurii suprafeței însămînțate;
 3. Reducerea golurilor în plantațiile perene;
4. Respectarea termenilor de îndeplinire a lucrărilor agricole;
5. Micșorarea pierderilor în timpul recoltării;
6. Întroducerea optimală a îngrășămintelor minerale și organice;
7. Folosirea asolamentelor științific argumentate etc.
Rezervele de sporire a producției animaliere:
1. Sporirea numărului de animale;
2. Perfecționarea componenței turmei de animale;
3. Reducerea mortalității și sterpăciunii animalelor;
4. Sporirea producției animaleliere din contul inbunătățirii calității, a hranei, furajelor și a întreținerii
animalelor;
5. Micșorarea pierderilor de furaje;
6. Folosirea furajelor nu numai cantitativ, dar și calitativ;
7. Asigurarea animalelor cu încăperi;
8. Majorarea nivelului de mecanizare;
9. Majorarea numărului de lucrători calificați din sectorul zootehnic etc.
Rezervele de sporire a productibității muncii:
1. Majorarea volumului de producție;
2. Micșorarea consumului de muncă vie;
3. Întroducerea mecanizării complexe și autorizate;
4. Lichidarea consumurilor de muncă neproductive;
5. Perfecționarea sistemului de schimbare a lucrătorilor;
6. Perfecționarea calificării lucrărilor etc.
Căile de micșorare a costului de producție sunt:
1. Majorarea volumului de producție;
2. Micșorarea consumului de producție;
3. Stimularea lucrărilor în respectarea regimului de economie;
4. Introducerea normativelor științific argumentate de consumuri la o unitate de producție;
5. Micșorarea consumurilor indirecte neproductive etc.
Rezervele de sporire a rentabilității produselor agricole:
1. Majorarea volumului producției globale și a producției marfă;
2. Majorarea calității producției;
3. Respectarea terenurilor de realizare a producției;
4. Micșorarea pierderilor;
5. Sporirea rentabilității etc.

15. Nivelul de dezvoltare a producerii în întreprinderile agricole

La studierea activității întreprinderilor tipice se folosește o anumită sistemă de indicatori ce caracterizează nivelul de
dezvoltare a producției în agricultură. Acest sistem include următoarele grupe de indicatori:
1. Criteriile eficienței de producție care oglindește activitatea de folosire a tuturor factorilor de producție;
2. Indicatorii care oglindesc participarea întreprinderii la îndeplinirea cerințelor societății la producerea
producției și anume:
 1.îndeplinirea planurilor de realizare a producției;
2. nivelul producției marfă a celor mai principale produse agricole;
3. volumul producției globale și marfă;
4. structura producției marfă etc.
3. Indicatorii care caracterizează folosirea pămîntului:
1. valoarea producției globale la un ha teren agricol;
2. venitul global la un ha teren agricol;
3. venitul net la un ha teren agricol;
4. profitul la un ha terem agricol.
4. Indicatorii care caracterizează nivelul de folosire a mijloacelor de producție:
1. proporția dinte mijloacele fixe și activele curente;
2. valoarea producției globale la un leu mijloace fixe;
3. valoarea mijloacelor fixe la un leu producție globală;
4. venitul global la un leu mijloace de producție;
5. termenul de recuperare a mijloacelor fixe;
6. rentabilitatea mijloacelor de producție.
5. Indicatorii folosirii resurselor de muncă:
1. coeficientul de folosire a resurselor de muncă;
2. nivelul de atragere a resurselor de muncă în cîmpul muncii;
3. productivitatea muncii;
4. remunerarea muncii anuale, lunare, zilnice, orare.
6. Indicatorii rezultativi de activitate a întreprinderii:
1. productivitatea culturilor agricole;
2. productivitatea animalelor;
3. costul unitar de producție a principalelor produse agricole;
4. proporțiile dintre fondurile remunerării muncii și a venitului net în componența venitului global;
5. valoarea producției globale, venit, profit la un ha teren agricol;
6. valoarea producției globale, venitului global la un ha teren agricol și profit luîndu-se în considerare și
calitatea;
7. nivelul rentabilității producției agricole.
Eficiența ca categoria economică oglindește rezultatul activității lucrărilor din întreprindere și folosirea tuturor
factorilor de producție. Schimbarea lor se poate de arătat prin indexul integral depă următoarea formulă, care se mai
numește eficiența potențialului de producție:

Epp= I
√
3 VG VG VG ,unde
Sa
I - indexul integral
∗I ∗I
Mp Cm

Epp – eficiența potențialului de producție

VG – valoarea globală
Sa – suprafața terenului luîndu-se în considerație calitatea lui
Mp – mijloacele de producție
Cm – consumul de muncă
16. Însemnătatea și componentele procedeelor metodei calculativ – constructive
 La eficiența cercetorilor economice este necesar nu numai de caracterizat fenomenele și procesele studiate, dar și de
elaborat proiecte și recomandări științific argumentate în perspectivă.
Pentru aceasta se aplică metoda calculativ-constructivă de cercetare. În rezultatul analizei ei se alcătuiesc diferite
proiecte. În cazul proiectării trebuie să fie luate în considerație dezvoltarea progresului tehnico-științific, formele de
organizare a muncii și producției, normativele științific argumentate.
Metoda calculativ-constructivă include un ansamblu de procedee științifice ca:
 procedeul de comparație;
 calcule de proiectare care pe larg se folesește în planificare;
 luînd în considerație modificarea fenomenelor și a proceselor pe sezoane și pe anii trecuți are loc
folosirea seriilor dinamice, a exploatării, grupărilor economice;
 calculele pe elemente;
 aprecierea diferitor variante de plan.
Cunoașterea și introducerea în practică a procedeelor enumerate sporește eficiența cercetărilor științifice în
economie. Procedeul de comparație este folosit în practică și se petrece pentru a efectua comparație diferitor mărimi.
Pentru aceasta este necesar de a transforma toate mărimile în unități convenționale sau valorice.

17. Folosirea seriilor dinamice, a extrapolării și a grupărilor statistico – economic

La folosirea seriilor dinamice se îndeplinesc următoarele lucrări:
1. Se determină procentul de modificare a fenomenelor pe parcursul perioadei analizate;
2. Se analizează dinamica dezvoltării fenomenelor;
3. În baza analizei efectuate se stabilește procentul de majorare sau de micșorare pe viitor a volumului de fenomene.
Extrapolarea este procedeul de determinare cantitativ a mărimii fenomenelor studiate despre dezvoltarea lor atît în
mărimi absolute cît și în mărimi relative. Extrapolarea constă în extinderea deducțiilor care rezultă din studierea unei
părți a unui fenomen asupra altui fenomen. O însemnătate deosebită la determinarea rezervelor de producție are
utilizarea grupărilor statistico-economice. Rezervele pot fi determinate după 3 variante:
 Varianta minimală - constă în aducerea indicatorilor întreprinderilor slab dezvoltate pînă la nivelul mediu al
tuturor întreprinderilor studiate;
 Varianta optimală - ia în considerație indicatorii ce caracterizează cea mai mare parte a întreprinderilor tipice;
 Varianta maximală - se analizează toți indicatorii ce caracterizează întreaga activitate a întreprinderii.
În practică cel mai des este folosită varianta optimală.
18. Aprecierea diferitor variante de plan
Pentru a planifica studierea diferitor probleme se alcătuiesc mai multe variante dintre care se allege cea mai efectivă.
Cea mai efectivă variantă se socoate aceea care asigură primirea unui volum maximal de producție de o calitate
înaltă la o unitate de teren cu consumuri de muncă vie și materializată minimal.
Aprecierea amplasării și specializării diferitor ramuri în sectorul zootehnic se îndeplinește pe baza următorilor
indicatori:
1. valoarea producției la un ha terem agricol;
2. valoarea producției la un leu mijloace fixe;
3. valoarea producției globale la un om/oră sau productivitatea muncii;
4. rentabilitatea producției agricole.
Procesul de studiere în sectorul zootehnic include comparația a 3-5 variante cu ajutorul următorilor indicatori:
1. volumul de investiții la un animal;
 2. costul unitar de producție animalieră;
3. suma anuală de economii a consumurilor de producție;
4. consumurile recalculate la un ha de producție care trebuie să tindă spre minim și ele se determină după
următoarea formulă:
Cp + En * K = minimum, unde :
Cp - constanta de producție la o unitate de produs
En - coeficientul normativ a eficienței investițiilor
K - volumul de investiții la o unitate de producție
Mărimea fermelor depinde de mai mulți factori dintre care principalii sunt:
1. nivelul de mecanizare și electrificare;
2. automatizarea proceselor de producție;
3. limitarea mărimii fermelor care depinde de consumurile de transport și de condițiile veterinare.
La determinarea eficienței economice a diferitor variante se folosește următorii indicatori:
1. Eficiența folosirii potențialului de producție care se determină după următoarea formulă:
Vnt
E= , unde
Ne+ f ∗Mf
Vnt – venitul national
Ne – numărul mediu annual de lucrători ocupați în procesul de producție
f – coeficientul de transformare a mijloacelor fixe de producție
Mf – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producție
2. Eficiența de producție care se determină după următoarea formula:
VG−EnMf
E= , unde
Ne
VG – venitul global
En – coeficientul normativ al eficienței investițiilor
Mf – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producție
Ne – numărul de lucrători
3. Volumul de investiții la o unitate de producție se determină:
I
E= ,unde
PG
I - volumul total de investiții
PG - productivitatea globală.
4. Coeficientul eficienței comparative este raportul dintre suma economică de la micșorarea costului
producției și volumul de investiții:

E=
√ Cp 1−Cp 2 , unde
I
Cp - consumul de producție la o unitate de produs;
p1 – variabila de bază;
p2 – variabila de plan.
5. Coeficientul eficienței consumului de producție care se determină ca raportul dintre producția globală și
consumurile de producție:
 PG
E=
Cp
6. Termenul de recuperare a investițiilor:
T
Tr =
Vn

19. Esența și procedeele principale ale metodei experimentale

Metoda experimentală este un procedeu larg utilizat pentru verificarea ipotezelor cauzale și fundamentarea
concluziilor cercetării în domeniile economiei. Depășind disputa specialiștilor privind caracterul său util cercetarea
științifică managerială, experimentului i se recunoaște astăzi rolul activ în progresul științei și practicii manageriale.
Cunoșterea științifică prin intermediul experimentului, care etimologic semnifică acțiunea de a ”a dovedi”, ”a
proba”, presupune, în sens larg, acțiunea provocată de cercetător în scopul de a confirma/infirma ipotezele cauzale.
Metoda experimentală are în vedere, în principal, procedeele, tehnicile, instrumentele cu care se acționează
asupra fenomenului cercetat, în scopul aprofundării cunoașterii acestuia.
Utilizată pe scară largă în cercetarea științelor naturii, metoda experimentală a fost acceptată și aplicată mult mai
târziu și cu multe rețineri în cercetarea științelor economice, iar disputa pe seamă utilizării experimentului, ca
metodă de verificare a ipotezelor și formulare a concluziilor investigației, este încă actuală.
În literatura de specialitate întîlnim numeroase definiții ale experimentului, mai mult puțin reprezentative. Una
dintre definițiile mai cuprinzătoare este cea a lui Leon Festinger, în viziunea cărui experimentul constă în
”observarea și măsurarea efectelor unei variabile independente asupra variabilei dependente, într-o situație în care
acțiunea altor factori este redusă la minimum”. (Festinger, L., Katz, D., 1963, după Chelcea, S., 2001, p. 399).
Pornind de la această aprecire, Septimiu Chelcea (2001, p. 433) consideră că experimentul în științele socio-umane
constă în ”analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situație controlată, cu
scopul verificării ipotezelor cauzale”. Extinzând, se poate spune că experimentul reprezintă o intervenție activă
asupra subiectului experimentat (variabila dependentă) prin acțiunea unor variabile independente (stabilite ca
ipoteză și care pot fi schimbate, manipulate de către cercetător) aplicate subiectului pentru a testa răspunsul acestuia
la acțiunea lor, ăntr-o situație care se desfășoară controlat, în condiții reale (experimentul artificial, de laborator).
Observarea și manipularea efectivă a variabilelor de către cercetător sunt puncte caracteristice, doar unor tipuri de
experimente. De cele mai multe ori, cercetătorul încearcă să provoace fenomenele pentru a le observa și înregistra
sistematic, pentru a le măsura și, mai apoi, a le explica prin cauze. Pornind de aici, G. Cuvier (citat de Chelcea, S.,
2001) aprecia că în timp ce ”observatorul ascultă natura, experimentatorul o întreabă și o silește să i se dezvăluie”.
Scopul experimentului este acela de a verifica ipotezele formulate în legătura cu existența unei anumite relații
cauzale între fenomenele investigate, prin investigarea și măsurarea efectelor manevrării unor variabile
independente asupra variabilelor dependente, în condițiile în care acțiunea factorilor externi studiului (variabilele
exterioare) este redusă la minimum. Acești factori, lăsați în afară experimentului și neincluși în ipoteză, sunt ținuți
sub control. Pentru obținerea unor concluzii fundamentate, cercetătorul sistematic factorii experimentali (variabilele
independente) pentru a înregistra efectul acestora asupra schimbărilor ce intervin în variabilele dependente. În
practica experimentală se apelează, deseori, la experimente corelate, care oferă posibilitatea obținerii unui material
mai consistent. Acesta este supus comparării, inducție, abstracției și generalizării în vederea fundamentării riguroase
a concluziilor cercetării.
Alături de subiectul experimentat (variabila dependentă) și de variabilele independente alese ca ipoteză, metoda
experimentală presupune luarea în considerare a două unități de observare: unitatea experimentare - grupul
experimental (asupra căreia va acționa variabila independentă) și unitatea de control-grupul martor (asigură
comparabilitatea datelor, fără ca asupra sa să acționeze variabila independentă). Realizarea experimentului implică
măsurarea variabilei dependente înainte și după acțiunea variabilelor independente incluse în experiment.
Cercetătorul compară efectele obținute la unitatea de experimentare, în care se intervine prin acțiunea variabilei
independente, cu efectele obținute la unitatea de control, în care nu se intervine.
Controlul asupra întregii situații experimentale este o cerință definitorie pentru buna desfășurare a procedeului,
un element specific metodei experimentale. Fidelitatea măsurării variabilelor depinde, în mare măsură, de modul în
care se realizează controlul asupra factorilor introduși în experiment (variabilele independente) și asupra celor
exteriori. Se impune, de asemenea, verificarea modului de constituire a grupurilor de lucru (experimentale și martor)
și a nivelului de precizie a instrumentelor de măsurare.
După ce utilitatea i-a fost, mai mult sau mai puțin, contestată, experimentul este astăzi considerat o metodă
necesară și valoroasă de investigare a fenomenelor manageriale în scopul cunoașterii și înțelegerii mecanismelor de
funcționare și evoluție a acestora. Interesul pentru metoda experimentală s-a amplificat cercetării făcând tot mai des
apel la acest procedeu în studiile lor, conceptele manageriale fiind deseori verificate și susținute prin intermediul
experimentului. Acest fapt este explicabil dacă avem în vedere nivelul ridicat de complexitate a domeniului
managerial și faptul că valoarea aplicativă a experimentalui în cercetarea științifică managerială a fost dovedită de
multe ori în susținerea deciziilor manageriale. Prin intermediul experimentalui, fapte și comportamente din
realitatea managerială sunt miniaturizate, aduse în formă concentrată, punându-se sub control factorii implicați în
producerea proceselor investigate.
Cu toate că, cercetarea managerială problematica metodologică privind modul de desfășurare a experimentalui
este bine pusă la punct, există limite ale utilizării acestei metode, limite generate de specificul domeniului
managerial. Astfel, spre deosebire de științele naturii (chimia, biologia, fizica etc.), unde izolarea fenomenului în
laborator și verificarea ipotezelor de lucru este mai ușor de realizat, în științele socio-economice, în ansamblul lor
și,evident, în management, care ne interesează cu deosebire, acest lucru este mult mai greu de relizat datorită
complexității și specificității fenomenelor din aceste domenii. Verificarea ipotezelor prin experiment este mai
dificilă în practica managerială datorită mediului instabil în care evaluează fenomenele manageriale și care face ca
izolarea variabilelor să fie mai complicată. De asemenea, gradul de aplicabilitate a metodei experimentale în
practica managerială este mai restrâns sub raportul generalizării rezultatelor și al trecerii de la situația experimentală
la complexitatea condițiilor manifestate în practică. De altfel, este puțin probabil ca un proces sau fenomen
managerial supus experimentării să poată fi izolat complet și variabilele total controlate. În consecință, în formularea
concluziilor și fundamentarea rezultatelor trebuie să se țină seama de existența factorilor externi care nu au putut fi
controlați, chiar dacă efectele acțiunii acestora au fost reduse la minimum. Cu toate acestea, rolul metodei
experimentale în progresul științei economice nu poate fi negat, verificarea ipotezelor cercetării prin experiment
”este regula de aur care domină orice disciplină științifică” (Maurice Allais, citat de Răboacă, Gh., Ciucur, D., 2004,
p. 25). În fapt, ceea ce contează în mod deosibit, nu sunt neajunsurile generate de metoda în sine, ci modul în care se
desfățoară experimentul și se valorifică rezultatele acestuia.
Adaptată la specificul obiectului de cercetare managerială, metoda experimentală își dovedește utilitatea în
funcție de modul în care cercetătorul raționează asupra faptelor rezultate din experiment și fundamentează concluzii
în urma experimentului. Valoarea aplicativă a metodei experimentale în management este dată, așa cum am mai
precizat, de utilizarea sa în procesul decizional. Pe baza rezultatelor experimentului, a informațiilor privind
efectele anumitor schimbări (variabile independente) asupra mediului real al organizației, managerul poate cunoaște
 care vor fi consecințele pe termen scurt și pe termen lung ale acestor schimbări asupra organizației și poate decide în
consecință.
Metodă aplicabilă cu succes în multe sfere ale cercetării științifice din domeniul managerial (sisteme de
organizare a producției, managementului controlului, managementul personalului etc.), experimentul este utilizat în
faza verificării ipotezelor, spre finalul procesului de cercetare științifică managerială, după ce au fost formulate
ipotezele empirice și acumulate suficiente date de observație.
Limitele metodei experimentale sunt compensate de calitățile celorlalte metode și tehnici de cercetare
științifică, analizate pe parcursul acestui curs. Tocmai de aceea, cunoașterea și înțelegerea aprofundată a
fenomenului managerial supus cercetării implică utilizarea conjugată a mai multor metode de cercetare pentru
investigarea aceluiași fenomen.

20. Etape și particularități ale cercetării experimetale

Rezultatele experimentului sunt cu atât mai prețioase în procesul cunoașterii cu cât situația creată (experimentală) se
apropie cât mai mult de situația naturală, specifică cadrului real de manifestare a fenomenului investigat. Situațiile
concrete sunt miniaturizate, aduse în forma concentrată, punând sub control factorii implicați.
Referitor la etapele cercetării experimetale, acestea pot fi structurate astfel:
• stabilirea problemei ce urmează a fi supusă experimentului;
• avansarea ipotezelor;
• alegerea variabilelor experimentale (variabila dependentă, variabila independentă) în funcție de ipotezele
avansate;
• prestarea, care urmărește ca toți subiecții să înțeleagă sarcina experimentală (se recepteze corect
instrucțiunile formulate de către cercetător, să conștientizeze situația experimentală) și ca variabila independentă să
acționeze efect asupra lor. Protestarea acțiunii variabilei independente asupra unui grup experimental cât mai
asemănător cu cel utilizat în experimentul propriu-zis sporește gradul de certitudine a rezultatelor;
• stabilirea situației experimentale (opțiunea pentru experimentul de la laborator sau de teren, în funcție de
variabilele alese);
• stabilirea subiecților în grupele experimentale și de control (se urmărește ca subiecții din cele două grupe să
fie asemănători, să aibă anumite caracteristici similare și un caracter omogen);
• realizarea propriu-zisă a experimentului (manipularea variabilelor și măsurarea lor);
• prelucrarea datelor experimentule prin procedee statistico-matematice;
• întocmirea raportului de cercetare, raport în care este prezentat modul în care s-a realizat procedeul și
gradul de valorificare a rezultatelor.
Sintetizând, metoda experimentală se caracterizează prin următoarele trăsături:
• presupune abordarea analitică a fenomenului investigat;
• se fondează pe teorie, verificând-o;
• rezultatele experimentalui se prezintă direct ca fapte științifice;
• are un rol important, atât în verificarea și demonstrarea ipotezelor cauzale, cât și în dezvoltare cunoașterii
prin identificarea unor date noi privitoare la fenomenul cercetat;
• metoda experimentală este precedată, în mod necesar, de formularea unor ipoteze verificabile în practică,
cu privire la existența unei anumite relații cauzale între fenomenele investigate;
• punerea în practică a metodei presupune determinarea riguroasă a condițiilor de observare și control
continuu al acestora;
 • sub raportul generalizării rezultatelor și al trecerii de la situația experimentală la complexitatea condițiilor
manifestate în practică, gradul de aplicabilitate al metodei experimentale în pracica managerială este mai restrâns;
• cercetătorul își poate verifica ipotezele referitoare la relațiile de cauzalitate presupuse (în limbaj de
specilitate acest element metodologic poartă numele de varietatea variabilelor);
• solicită un personal specializat și bine informat în legătură cu organizarea procedeului, capabil să rezolve
operativ problemele noi ce pot apărea pe parcursul desfășurării experimentului;
• permite o bună cuantificare a rezultatelor cercetării în condițiile în care sunt stabilite précis obiectivile și
metodologia de desfășurare a experimentului;
• pentru fundamentarea corectă a concluziilor experimental poate fi repetat în funcție de problemele care apar
în legătură cu clarificarea rezultatelor;
• validitatea și utilitatea metodei este condiționată de concordanța între ipotezele și rezultatele
experimentului;
• metoda are un caracter iterativ (se finalizează cu formularea unor noi ipoteze);
• presupune costuri ridicate și timp îndelungat de realizare în funcție de gradul de complexitate al proceselor
derulate, tehnicile și instrumentele utilizate.
În practica științelor socio-economice, experimentului i se recunoaște tot mai mult rolul activ în progresul
cunoașterii științifice, în condițiile în care situația experimentală reflectă cât mai corect posibil situația reală din
practica fenomenelor investigate.

21. Modele experimentale

În științele socio-economice, perfecționarea procedeelor de experimentare a ipotezelor cauzale, impusă de
multicauzalitatea specifică fenomenelor socio-economice, presupune proiectarea unor modele experimentule
complexe. În practica cercetărilor manageriale, principalele modele experimentule și schemele logice la care acestea
apelează sunt descrise astfel:
1. Diferențierea în experimentare prin stabilirea numărului grupurilor utilizate și specificul modului de măsurare a
variabilei dependente, model ce apelează la următoarele scheme experimentale:
 folosirea a două grupuri de observare, din care unul de experimentare (pe care se desfășoară procedura) și altul
de control (cel care asigură comparabilitatea rezultatelor și asupra căruia nu acționează variabila independentă),
cu măsurarea variabilei dependente numai după introducerea factorilor experimentali (variabilele
independente);
 utilizarea a două grupuri de observare, cu măsurarea variabilei dependente înainte și după introducera
variabilelor independente;
 utilizarea mai multor grupuri experimentule (trei sau patru), cu măsurarea variabilei dependente numai după
introducerea variabilei independente;
 utilizarea mai multor grupuri experimentule, cu măsurarea variabilei dependente înainte și după introducera
variabilelor independente;
2. Apelarea la un număr diferit de variabile independente controlate de cercetător, cu următoarele scheme
experimentale:
 experimentale cu o singură variabila independentă (pot fi experimente multigrup și monogrup);
  experimentele cu mai multe variabile independente presupun utilizarea unor procedee complexe de cercetare
(două sau mai multe grupuri experimentale și două sau mai multe grupuri de control) prin care să se permită
evaluarea simultană a două sau mai multe variabile.
Experimentele cu un singur grup sunt considerate ”scheme preexperimentale”, cu o capacitate redusă de verificare a
ipotezelor cauzale.
Complexitatea domeniului managerial și natura extrem de diferită a factorilor cauzali solicit folosirea unor scheme
experimentele extinse asupra mai multor factori și, implicit, cu mai multe grupuri experimentale. Costul ridicat al
acestor tipuri de experimente, dificultatea procedeului și perioada de timp pe care o solicită sunt elemente care
conduc la necesitatea simplificării schemelor experimentale în practica investigațională prin luarea în considerare
doar a factorilor considerați relevanți pentru fenomenul supus experimentului.

22. Tipologii și criterii de clasificare a experimentului științific

În literatura de specialitate există o mare diversitate de criterii de clasificare a experimentului științific, după:
 gradul de intervenție a cercetătorului,
 natura variabilelor modificate,
 nivelul controlului variabilelor,
 rolul experimentului în cunoașterea științifică a fenomenului investigat,
 natura schemei experimentule aplicate etc.
Cel mai adesea se face delimitarea între experimentul artificial.
În cadrul unui experiment natural, numit de unii cercetători și experiment parțial (ipoteza cauzală este verificată
parțial) sau experiment de teren, situația experimentulă este naturală, nefiind creată artificial. Cercetătorul nu
intervine în experiment, ci doar observă fenomenul investigat înainte și după modificările provocate de apariția unui
factor natural. Experimentul de teren are avantajul că se desfășoară în cadrul natural de manifestare a fenomenului
supus experimentării, fără nicio intervenție creată artificial. Procesele manageriale se produc în mod natural, în
mediul lor real, sporind astfel valoarea cognitivă a rezultatelor obținute prin acest gen de experiment. Maurice
Duverger (citit de Chelcea, S., 2001, P. 433) propune o delimitare a experimentului de teren după posibilitatea
cercetătorului de a manipula variabilele, și anume:
 experiment pasiv (cercetătorul observă modificările fără a interveni asupra variabilelor);
 experiment activ,care poate fi delimitat, la rândul său, în experiment activ direct (cercetătorul intervine direct
prin introducerea factorilor experimentali) și experiment activ indirect (cercetătorul nu intervine, factorii
experimentali fiind introduși de factorii de decizie sau determinați de o situație naturală ). Cercetătorul observă
și măsoară efectele acțiunii acestor factori. Evident, în acest din urmă caz, controlul asupra variabilelor este
aproape imposibil de realizat.
Experimentul de teren prezintă avantajul desfășurării în mediul natural al fenomenului investigat, păstrând
neschimbate condițiile din realitate și sporind, astfel, nivelul de reprezentativitate a rezultatelor. În cadrul
experimentul de teren, cercetătorul nu intervine asupra situației experimentale, rolul său reducându-se la măsurarea
și analiza efectelor produse de modificările intervenite în mediul real de desfășurare al fenomenului investigat și de
transmitere a rezultatelor experimentului factorilor de decizie. Răspunzător de modificările produse este managerul,
care, pe baza informațiilor complete, oferite de către cercetător privind schimbările produse în urma experimentului
și consecințele producerii acestor schimbări asupra situației concrete din organizație, va lua deciziile cele mai
potrivite. Dezavantajul acestui tip de experiment derivă, în mod evident, din faptul că întreaga situație experimentală
este dificil de controlat. Referindu-se la valoarea științifică experimentului natural, McDavid și Harari (citați de
 Chelcea, S., 2001, p. 419) subliniau faptul că ”...meritele și slăbiciunile experimentului natural sunt identice cu cele
ale cercetării de teren”
Experimentul artificial sau de laborator este un experiment provocat și controlat, în care situația experimentală
este creată de către cercetător, care manipulează variabilele independente în situații create artificial. Experimentul
de laborator presusupune condiții riguroase de desfășurare. Se solicită:
 stabilirea coerentă a bazelor teoretice și metodologice ale metodei,
 formularea corectă a obiectivelor și ipotezelor,
 delimitarea exactă a condițiilor de desfășurare,
 controlul riguros al situației experimentale.
Personalul angajat în desfășurarea procedeului trebuie să fie bine selecționat și pregătit, capabil să facă față
problemelor care pot apărea pe parcursul derulării procedeului. Experimentul poate fi repetat până în momentul în
care ipotezele sunt confirmate/infirmate.
Experimentul de laborator oferă avantajul:
 ținerii sub control a variabilelor,
 măsurarea exactă a efectelor variabilei dependente, asigurând astfel un nivel ridicat de precizie a măsurătorilor
și, implicit, rezultate corecte.
Pe de altă parte, situația artificială, creată în laborator, nu poate reflecta fidel cadrul natural în care se manifestă
fenomenul investigat, punând sub semnul întrebării validitatea externă a rezultatelor experimentalui.
Comportamentele și faptele din realitatea practică sunt distorsionate în mediul artificial creat, ceea ce face ca
rezultatele obținute în urma experimentalui să nu fie suficient de reprezentative. Impactul experimentalui de
laborator asupra sistemului natural de evoluție a fenomenului investigat este certificat doar în condițiile în care este
posibilă aplicarea rezultatelor experimentalui în situații reale. Tocmai din această cauză, se recomandă, atunci când
situația o permite, ca fenomenul supus investigării să fie experimentat, atât în teren, cât și în condiții de laborator.

23. Componența procedeelor științifice a metodei logico – abstracte

Studierea și utilizarea logicii în în cercetările științifice este susținută de rolul important care revine structurilor și
operațiunilor logice, atât în dezvoltarea construcților teoretice, cât și în rezolvarea problemelor puse de practica
managerială.
Raționamentul este o formă logică complexă, element necesar al gândirii științifice, constituit din înlănțuirea
judecăților primare asupra unui fenomen, judecăți pe care se întemeiază și se constituie ipotezele de cercetare. Pe
baza acestora, raționamentul conduce la studiul și analiza comportamentelor și faptelor investigate pentru a
demonstra valabilitatea ipotezelor admise și pentru a permite, în final fundamentarea concluziile științifice.
Raționamentul este demers logic cel mai utilizat în cunoașterea științifică.
În investigațiile științifice, metoda rațională este folosită:
pentru acțiunile de pregătire a cercetării în vederea fixării obiectivelor,
a formulării ipotezelor și modelelor teoretice,
precum și etapa de verificare a acestora.
Ea se regăsește, evident, și în faza de fundamentare a concluziilor cercetării. În consecință, raționamentul în
cercetarea științifică permite:
 fixarea și delimitarea obiectivelor cercetării;
 formularea ipotezelor științifice;
  apelarea la mijloacele de cunoaștere umană filtrate metodologic prin logica și transformate în observație,
experiment, clasificare, demonstrație etc.;
 analiza rezultatelor obținute;
 verificarea ipotezelor admise;
 folmularea concluziilor științifice.
Prin apelarea la metoda rațională se reușește:
- să se elimine elementele iraționale din câmpul de învestigare;
- să se includă toate mijloacele de cunoaștere la îndemâna cercetătorului științific acceptate ca certe, generale și
universale;
- să se dezvolte investigația științifică în direcția obținerii și recoltării informațiilor, prin utilizarea metodei
raționale ca instrument de cunoaștere.

24. Procedeul inducției și deducției

25. Procedeul analizei și sintezei

26. Căile de dezvoltare a metodelor matematice în cercetările economice
27. Scopul și sarcinile econometriei
28. Experiențele matematice și metoda matematică în tangență cu metodele științifico
- economice
29. Modele econometrice de mari dimensiuni
30. Metoda de analogie în cercetările științifice
31. Analogie economică ca metodă de cercetare economică
32. Construirea modelului economic – ca procedeu de redare a realității economice și
principalele tipuri de modele economice aplicate în cercetările economice
33. Comunicarea rezultatelor obținute în urma cercetărilor științifice
34. Fapte înscrise în sfera plagiatului
35. Caracteristicile omului de ştiinţă.