Întrebări la disciplina Metodologia și etica cercetărilor în economie pentru studenții facultății

de economie Masterat anul I:

1. Esenţa şi părţile componente ale cercetarilor economice
În producţia materială au loc diferite fenomene şi procese: tehnologice; chimice; organizatorice; de conducere;
economice.
Fenomenul economic – este o acțiune schimbătoare de la simplu la compus, dispariţia vechilor fenomene şi apariţia
celor noi.
Procesul economic – este unul dintre formele de repetare a acţiunii oamenilor în procesul de producţie, schimb şi de
repartiţie a bunurilor materiale.
Pentru cunoaşterea fenomenelor şi proceselor economice se petrec diverse cercetări speciale, și anume
Cercetarea – este studierea cu ajutorul diferitor metode a esenţei fenomenelor şi proceselor cu scopul de a organiza
mai raţional activitatea oamenilor în producţia materială.
Obiectul cercetării economice – sunt fenomenele şi procesele economice. Determinarea corectă a obiectului de
cercetare asigură studierea profundă a tuturor întrebărilor puse în faţa cercetărilor.
Cercetările economice includ în sine:
 alegerea temei de cercetare;
 ipoteza alcătuirii programului de lucru;
 acumularea informaţiei şi prelucrarea ei, analiza economică a acestei informații cu folosirea metodelor și
indicatorilor specifici temei cercetate.
Elaborarea unui studiu socio-economic presupune un proces complex de investigare a fenomenelor şi proceselor din
societate. Elaborarea oricărui studiu presupune trei faze succesive:
1. Observația științifică - culegerea şi înregistrarea datelor necesare - din documente sau prin contact
direct.
2. Prelucrarea lor, formularea ipotezelor - cea mai complexă etapă a cercetării ştiinţifice, prin Sistematizarea
datelor culese, se aleg metodele de analiză și Calculul indicatorilor statistici. Elaborarea modelului teoretic. Se
verifică măsura în care echipa de cercetători dispune de aptitudinile şi cunoştinţele necesare realizării studiului.
3. Analiza statistică şi interpretarea datelor, verificarea ipotezelor şi a modelului - Compararea datelor
statistice, Verificarea ipotezelor, Elaborarea de concluzii, Elaborarea de prognoze. etapa cea mai importantă a
cercetării ştiinţifice, deoarece aceasta dă finalitate eforturilor depuse de cercetători, validând sau invalidând
rezultatele cercetării.
Pentru atingerea obiectivelor propuse, în fiecare etapă, cercetătorul apelează la o serie de metode, care în ansamblul
lor formează metodologia cercetării ştiinţifice. Metodele utilizate în cercetarea ştiinţifică sunt diverse, ele trebuind fi
adaptate la obiectivele studiilor realizate.
Prin prisma celor două laturi fundamentale ale cercetării ştiinţifice, metodele utilizate se împart în metode cantitative
şi metode calitative.
Principiile de bază pentru cunoaşterea fenomenelor şi proceselor economice sunt:
 studierea fenomenelor şi a proceselor nu izolat unul de altul, dar în legătură reciprocă
 de privit dezvoltarea ca o trecere constantă a schimbărilor cantitative în calitative, de descoperire a celor mai
noi şi mai progresive procese.
2. Caracteristica şi conţinutul metodelor de cercetare economică
Ştiinţele economice pentru cunoaşterea esenţei fenomenelor şi proceselor utilizează următoarele MCE:
Metoda istorică – pentru studierea fenomenelor şi a proceselor obşteşti, ce include perioada lor, analiza structurii
lăuntrice şi sursele de dezvoltare;
Metoda statistico-economică – se foloseşte la studierea fenomenelor şi proceselor în masă (natalitatea, şomajul,
inflaţia). Include observări de masă (studierea unui număr mare de obiecte), grupări economice cu folosirea
indicatorilor de totalizare şi analitici, analiza legăturilor statistico-economice cu ajutorul metodei de corelaţie cu
folosirea graficelor statistice, tabelelor statistice.
Metoda monografică – se foloseşte la studierea unor fenomene în întreprinderi tipice. Ea include studierea pe loc,
analiza producţiei în întreprinderi tipice, evidenţa metodelor progresive de conducere a întreprinderilor tipice,
introducerea experienţelor în întreprinderile tipice.
Metoda de balanţă – se foloseşte la toate etapele de dezvoltare a fenomenelor sau proceselor. Ea include evidenţa
legăturilor ce sunt între fenomene, determinarea verigii principale de dezvoltare a fenomenelor, elaborarea
normativelor ştiinţifice argumentate, care au în vedere ajunsurile ştiinţei şi practicii, alcătuirea balanţelor pe baza
cercetărilor economice şi folosirea acestora în activitatea economică (balanţa între venit şi cheltuieli).
Metoda experimentală - Această metodă asigură o calitate înaltă de cercetări atunci când se analizează
remunerarea muncii şi organizarea ei a unor procese de producţie. Aprecierea unor măsuri agrotehnice şi zootehnice
ş.a. include organizarea experienţelor ştiinţifice în corespundere cu sarcinile expuse, evidenţa rezultatelor obținute
din punct de vedere cantitativ şi calitativ, prelucrarea matematică a rezultatelor primite, totalizarea teoretică şi
elaborarea recomandărilor pentru introducerea în procesul de producţie a rezultatelor primite.
Metoda calculativ-constructivă – se foloseşte la dezvoltarea mai departe a agriculturii. Elementele principale sunt
următoarele: studierea realităţii obiective (datele ştiinţifice şi practice); alcătuirea celor mai optimale variante de
hotărâre a problemelor legate de procesul de producţie; aprecierea tehnică, tehnologică şi economică a variantelor de
dezvoltare a problemelor radicale; elaborarea măsurilor pentru însuşirea programelor şi a proiectelor.
Metoda logico-abstractă cere studierea absolută a fenomenelor, împărţirea logică în mai multe părţi şi
determinarea celor mai însemnate dintre ele. Include urmărirea privind activitatea oamenilor îndreptată la
perfecţionarea şi dezvoltarea în continuu a societăţii.
Metoda economico-matematică – analiza fenomenelor compuse în ştiinţa economică, care include programarea
liniară ce dă posibilitate de găsit cele mai optimale variante de utilizare a resurselor (fondul funciar, mijloacele de
producţie şi resursele de muncă).
3. Întrebările metodice principale şi acumularea informaţiei economice
Întrebările metodice principale de cercetare economică includ:
 planificarea cercetărilor economice, formularelor de înregistrare şi argumentarea temei de cercetare;
 obiectul de cercetare şi unitatea de observare, planul cercetărilor ştiinţifice şi sistema de indicatori.
Prima etapă în CE este acumularea informaţiei necesare pentru studierea fenomenelor şi proceselor din viaţa socială.
Una din metodele principale de acumulare a informaţiei sunt observări statistice.
Se folosesc pe larg dările de seamă a unităţilor agricole, dările de seamă pe raion, republică pentru a primi
informația necesarădespre fenomenele ce se studiază. Nu toate fenomenele economice din viaţa socială găsesc o
oglindire în dările de seamă. Ex.: nu este reflectată informaţia despre remunerarea muncii după nivelul de calificare
a ei, despre consumurile de muncă consumate pentru producerea producţiei agricole în ansamblu şi pe fiecare
produs în parte.
Acumularea informaţiei necesare se petrece după un formular alcătuit din timp reieşind din programul de cercetare.
 Dacă pentru cercetare se iau toate entitățile agricole din republică, atunci astfel de observare – totală.
Aceste observări cer mari cheltuieli (ex.: recensământul) la prelucrarea lor, de aceea mai mult se folosesc observări
ce sunt luate pe un număr mai mic de gospodării.
Cercetările economice pot fi organizate prin:
 observări parţiale;
 anchetate (pe ales) – se folosesc la studierea problemelor sociologice pentru determinarea opiniilor publice
privind o întrebare curentă.
La rândul său observările anchetate se mai numesc observări pe ales şi se clasifică astfel:
 alegere întâmplătoare - atunci când unităţile se aleg după sorţ, unitatea care a fost aleasă odată nu se repetă;
 alegere mecanică - se selectează într-o ordine oarecare (Ex.: după nivelul de specializare a entităților sau a
nivelului rentabilităţii agricole).
 alegere tipică - împărţirea preventivă a tuturor unităţilor care se studiază în grupe egale (Ex.: repartizarea
agenților economici care practică agricultura după forma de organizare a activităţii) apoi în aceste grupe se
efectuează alegerea mecanică sau întâmplătoare.
 alegere regională - prevede alegerea în mod întâmplător sau mecanic a unor raioane în interiorul căreia se
efectuează cercetarea.
Acumularea informaţiei prin studierea experienţelor în întreprinderile tipice se petrece folosind următoarele
documente: fişele tehnologice; planul de organizare a unor procese tehnologice; dările de seamă semestriale şi
anuale sau formulare specializate pe activitatea agenților economici prezentate în organele ierarhice superioare
(departamente, ministere).
Acumularea informaţiei prin organizarea experienţelor include:
 organizarea normării tehnice – care dă posibilitate pe baza studierii informaţiei primite să se stabilească cele
mai raţionale forme de organizare a muncii şi norme ştiinţific argumentate.
 organizarea experienţelor de câmp şi în sectorul zootehnic pentru studierea diferitor sisteme noi - dau
posibilitate de a determina influenţa diferitor factori la dezvoltarea culturilor agricole şi animalelor.
4. Planificarea cercetărilor economice, formularea temei şi argumentarea ei
Planificarea cercetărilor economice se petrece pe baza comenzilor de stat şi a diferitor Ministere, Departamente,
organizaţii şi alte întreprinderi prin lansarea proiectelor de cercetare științifică și implementarea lor la nivel de
Republică. Cu cercetările economice, cât şi cercetările în alte domenii ale ştiinţei se ocupă:
 Academia de Știinţe a Republicii Moldova;
 Instituții de cercetări ştiinţifice;
 Toate instituţiile de învățămînt care pregătesc cadre pentru economia naţională.
Prima etapă de cercetare este alegerea temei de cercetare. La alegerea temei cercetătorul trebuie să cunoască
cerinţele contemporane ale economiei naţionale, să poată să aleagă din mai multe probleme cea mai acută. Tema se
consideră corect aleasă, dacă în ea sunt precăutate probleme actuale ale economiei naţionale, ale ştiinţei şi practicii.
Lucrarea trebuie să se bazeze pe o informaţie obiectivă.
Planificarea lucrării de cercetare ştiinţifică include:
 elaborarea planului lucrării (lucrare de curs, teză de master, teza de doctor în economie etc.); - forma lucrării
 alcătuirea programei metodice care va prezenta practic și conținutul lucrării. – conținutul lucrării
O importanţă deosebită la îndeplinirea cercetărilor ştiinţifice are alegerea metodelor şi procedeelor de cercetare.
Metodele trebuie să asigure studierea fenomenelor şi a proceselor după o anumită sistemă, să asigure analiza
fenomenelor şi proceselor în permanentă schimbare, modificare, studierea factorilor ce influenţează asupra
fenomenelor studiate, prelucrarea teoretică și practică a datelor aferente fenomenelor și proceselor cercetate.Pentru
 acumularea şi prelucrarea informaţiei este necesar de întocmit un plan de lucru, lipsa căruia poate să ducă la
efectuarea unui lucru în plus, la acumularea informaţiei de care nu este necesar ceea ce duce la cheltuieli financiare
şi de timp suplimentare. Informaţia ce se acumulează trebuie să caracterizeze problema cercetată.
Lucrul cu literatura ocupa în cercetări o mare parte din timp. Acest lucru se petrece în ordinea următoare:
 după alegerea temei cercetătorul caută lucrări ştiinţifice publicate pe tema dată;
 lucrările care pot fi folosite se scriu pe fişe aparte în care se indică autorul, denumirea lucrării, locul şi anul
ediţiei, numărul de pagini, ISBN;
 toate lucrările pot fi repartizate după forma de editare (reviste, cărţi, monografii, legi, regulamente, instrucțiuni
etc.), după autor în ordinea alfabetică, după compartimentele lucrării asupra căreia lucrează cercetătorul.
Rezultatele cercetărilor ştiinţifice pot fi prezentate în formă de:
 încheieri teoretice – nişte sisteme totalizatoare de cunoştinţe despre realitatea obiectivă;
 proiecte ştiinţific argumentate care prevăd materialele expuse în formă de tabele, grafice, scheme, calcule, note
de lămuriri etc.;
 modele matematice – care pot fi prezentate de diferite funcții liniare sau neliniare prin implementarea metodei
corelației și regresiei statistice;
 sisteme de maşini – care includ componenţa lor şi eficienţa utilizării acestora;
 normative care prevăd normele progresive de consum a diferitor resurse materiale sau de muncă în procesul de
producție;
 instrucţiuni – unde se expun tehnologii de îndeplinire a oricărei lucrări;
 propuneri raţionalizatoare.
5. Obiectul şi planul de cercetare ştiinţifică în domeniul economiei
Obiectul de cercetare economică în domeniul agriculturii poate fi:
 ramurile de producţie (fitotehnie, zootehnie, industria prelucrătoare a materiei prime din agricultură etc.);
 ansamblul de entități agricole (gospodării țărănești, asociații de gospodării țărănești, S.R.L., S.A. etc.);
 sistemele de maşini (tehnica şi tehnologia folosită în agricultură);
 populaţia care deserveşte ramura agricolă. Ca exemplu, eficiența utilizării resurselor de muncă în agricultură...
Este destul de important ca să fie demonstrat și argumentat din punct de vedere ştiinţific obiectul de cercetare; de
arătat deosebirile principale comparativ cu alte obiecte de cercetare.
În cercetările economice, ca unitate de observare poate fi : întreprinderea agricolă; gospodăria ţărănească; asociaţia
de gospodării ţărăneşti; 1 ha de pământ ocupat cu un anumit tip de cultură agricolă; 1 cap de animal în sectorul
zootehnic etc.
Unităţile de observare se aleg în dependenţă de scopul cercetărilor şi caracterul de studiere. De exemplu, dacă
scopul cercetărilor este studierea eficienței economice a producerii și prelucrării sfeclei pentru zahăr în RM, atunci
ca unități de observare se vor cerceta atît unitățile agricole care se ocupă cu cultivarea sfeclei pentru zahăr, cît și
fabricile de zahăr.
Planul de cercetare ştiinţifică include:
 denumirea principalelor capitole ale temei;
 programa de lucru desfăşurată pe fiecare capitol aparte;
 modul de îndeplinire a lucrărilor;
 instrucţiunea privind scrierea acestei lucrări;
 componenţa realizărilor ştiinţifice în acest domeniu (sisteme sau subsisteme de indicatori deja elaborate);
  determinarea rezultatelor presupune în lucru (demonstrarea unei specii noi a unei culturi agricole; elaborarea
unor sisteme noi de indicatori ce caracterizează ramura sau subramura supusă cercetării);
 recomandările pentru producere (normative progresive de consum ale materiei prime în scopuri de producere);
 inovația științifică.
Compartimentul temei este o parte a temei de cercetare care cuprinde un ansamblu de întrebări şi caracterizează o
parte din fenomenele sau procesele studiate. Compartimentele principale se determină reeșind din scopul cercetărilor
şi trăsăturile fenomenelor studiate (de exemplu: la studierea ramurilor agricole se deosebesc următoarele
compartimente:
 caracteristica economico-naturală a întreprinderilor agricole incluse în cercetare;
 indicatorii economici specifici şi comparativi de dezvoltare a ramurii;
 măsurile principale de sporire a producţiei şi de reducere a costurilor de producţie.
Indicaţiile metodice la îndeplinirea temei prevăd:
 etapele principale de rezolvare a problemelor;
 metodele de cercetare la fiecare etapă de lucru şi locul lor de îndeplinire;
 sistemul necesar de indicatori economici şi metodologia lor de calcul;
 lista materialelor folosite pe întrebările studiate;
 formele şi metodele de acumulare a informaţiei (recensămînt, rapoarte statistice, anchete statistice, sondaje
statistice etc.);
 modul de amenajare a materialelor principale primite în urma acumulării şi prelucrării informației;
 evidenţierea rezultatelor primite.
6. Sistemul indicatorilor economici
Indicatorii economici oglindesc caracteristica calitativă şi cantitativă a fenomenelor obşteşti sau a proceselor de
legături neîntrerupte din realitatea practică (procesele de producţie, schimb şi repartiţie a bunurilor materiale).
Indicatorii economici se împart:
 cantitativi – caracterizează numărul unităţilor, volumul şi masa fenomenelor obşteşti (redaţi în cifre);
 calitativi – caracterizează eficienţa economică şi nivelul de dezvoltare a fenomenelor sau proceselor (redaţi în
cuvinte).
După determinarea sistemului de indicatori care vor fi incluși în cercetare, se precizează metodologia lor de calcul,
indicatorii economici se calculează în mărimi medii pe un termen de la 3 - 5 ani pe obiectele care se cercetează.
În agricultură pentru a caracteriza părţile ei principale de dezvoltare se aplică următoarele sisteme de indicatori:
Pentru a studia proporţia diferitor forme de proprietate în agricultură se folosesc următorii indicatori:
1 – structura producţiei globale;
2 – structura producţiei marfă;
3 – structura mijloacelor sau circulante;
4 – structura venitului naţional.
Pentru argumentarea planurilor de dezvoltare a agriculturii:
1 – valoarea producţiei globale în preţuri comparabile ale anului 2005;;
2 – producţia marfă;
3 – productivitea culturilor agricole şi animalelor;
4 – randamentul mijloacelor fixe, care se determină ca raportul dintre valoarea producţiei agricole globale în prețuri
comparabile şi valoarea medie anuală a mijloacelor fixe (Rmf).
 V pg
Rmf =
V mf
5 – productivitatea muncii care se determină ca raportul dintre valoarea producţiei agricole globale în prețuri
comparabile şi consumurile de muncă sau numărul de lucrători (W).
V pg
W=
C m ( N lucr )
6 – eficienţa investiţiilor;
7 – consumurile de producţie la 100 lei producţie globală;
8 – nivelul rentabilității producţiei agricole, care se determină ca raportul dintre profitul obţinut de la vînzarea
producţiei agricole şi costul producţiei finite vândute exprimat procentual(%).
P
⋅100 %
Nren. =
C ptv
Pentru determinarea structurii de ramură a agriculturii se calculează structura producţiei globale (fitotehnie,
zootehnie).
Pentru determinarea mărimii întreprinderilor:
1 – suprafaţa terenului agricol;
2 – efectivul de animale şi păsări (în capete convenționale);
3 – numărul mediu anual de lucrători;
4 – valoarea producţiei agricole globale în prețuri comparabile;
5 – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe.
Remunerarea muncii:
1 – fondul de remunerare a muncii;
2 – salariul mediu anual, lunar ce revine la un lucrător;
3 – ponderea remunerării suplimentare în suma totală a fondului de remunerare a muncii.
7. Grupările economice şi întrebuinţarea lor
Gruparea – metodă de repartizare a mulţimii compuse în grupe de unităţi omogene, după o caracteristică esenţială
cu scopul de a clarifica starea, dezvoltarea şi legătura reciprocă dintre grupe.
Însemnătatea metodei de grupare constă în aceea că pe baza grupărilor se hotărăsc şi alte probleme esenţiale în
cercetările ştiinţifice şi se asigură întrebuinţarea justă ale altor metode de analiză statistică.
Sunt un şir de îndrumări privind selectarea caracteristicii de grupare:
- necesitatea de alămuri esenţa fenomenului studiat;
- la baza grupării trebuie puse cele mai esenţiale caracteristice care vor răspunde la scopul cercetării;
- caracteristicile de grupare trebuie să fie selectate cu luarea în considerare a trăsăturile concrete a fenomenelor
cercetate;
- pentru caracteristica multilaterală a fenomenelor sociale compuse este necesar de a avea nu numai o grupare, dar
mai multe grupări şi nu numai după o singură caracteristică, dar şi după mai multe carcteristice.
Dacă gruparea se efectuează după o singură caracteristică de grupare, aşa grupare se numeşte simplă, dacă la baza
grupării stau două şi mai multe caracteristici de grupare – gruparea combinată.
Procedeele de grupare sunt diferite deoarece caracteristica de grupare şi sarcinile lor sunt diferite. Deci, în
dependenţă de caracteristica de grupare şi sarcinile lor se alege procedeul de grupare.
Sarcinile grupării sunt următoarele:
- prima şi cea mai esenţială sarcină a grupării este de a evidenţia sau de a descoperi tipurile social-econmice, adică
omogene după esenţa lor. Numărul grupelor depinde de numărul cu adevărat existent al mulţimii studiate.
- cea de a II-a sarcină – cercetarea structurii grupărilor studiate. Grupările de structură caracterizează structura
mulţimii cercetate, adică cota fiecărei grupe în mulţimea totală.
- cea de a III-a sarcină este de a cerceta legătura reciprocă şi dependenţa dintre fenomene şi caracteristicile lor
În dependenţă de scopul grupării şi caracteristica de grupare, grupările statistice se divizează în următoarele tipuri:
- grupări tipologice – care ajută să rezolve prima sarcină a grupărilor;
- grupări de structură – care rezolvă sarcina II-a a grupărilor, ce caracterizează structura mulţimii sau cota fiecărei
grupe în mulţimea totală;
- grupări analitice – rezolvă sarcina III-a a grupărilor statistice.
O astfel de repartizare a grupărilor este într-o oarecare măsură convenţională, fiindcă una şi aceeaşi grupare poate să
rezolve (să de-a răspuns) toate trei sarcini concomitent şi aceste grupe sunt în aceleaşi timp şi tipologice, şi de
structură, şi analitice.
După forma de exprimare a caracteristicii, caracteristicile de grupare pot fi:
- cantitative – are valoarea cifrică (ex: roada medie la ha, productivitatea muncii, costul unitar);
- calitative – care are la bază exprimarea în cuvinte (ex: populaţia împărţită după femei şi bărbaţi, naţionalitatea).
La gruparea datelor apar un şir de probleme ce trebuie rezolvate pas cu pas, în următoarea succesiune:
- este necesar de înţeles esenţa fenomenelor studiate;
- este necesar de înţeles scopul grupărilor;
- se alege caracteristica de grupare;
- caracteristica de grupare se aranjează după Ranjir: în ordine crescîndă sau descrescîndă;
- se precizează numărul de grupe (în cîte grupe va fi repartizată mulţimea), ceea ce depinde de numărul total al
mulţimii şi de caracteristica de grupare. Prin metoda grafică se precizează numărul de grupe;
- se calculă mărimea intervalului egal:
h=
unde: Xmax, Xmin – mărimea maximă şi minimă a caracteristicii de grupare;
n – numărul de grupe.
- se determină limitele de interval:
I gr. Xmin + h = Y
II gr. Y+h=Z
III gr. Z + h = E (Xmax)
Limitele de grupă pot fi de ordin închis (se cunoaşte X max şi Xmin) şi de ordin deschis (nu este cunposcută X max şi
Xmin).
Interval de ordin închis: I gr. 20 - 30
II gr. 30 - 40
III gr. 40 – 50
Interval de ordin deschis: I gr. pînă la 30
II gr. 30 - 40
III gr. mai mare de 40
- conform limitelor de interval unităţile sunt repartizate în grupe;
- pe fiecare grupă în parte şi pe mulţime în total se face totalizarea;
- în baza totalizării se calculă mărimile medii pe fiecare grupă în parte şi pe mulţime totală;
- datele se introduc în tabelul statistic;
- se efectuiază concluziile.
8. Mărimile medii şi relative
Valoarea medie este o valoare tipică (centrală) a tendinţei centrale – o măsură în care la calcularea acesteia se
respectă cerinţele:
- să fie calculată cu uşurinţă şi nu complicat.
Mărimea medie face o caracteristică generalizată a indicatorului variat, de unităţi omogene a mulţimii.
Ex.: 1 gospod. – 500 ha teren agricol
2 gospod. – 300 ha teren agricol unităţi omogene
3 gospod. – 700 ha teren agricol
Însemnătatea mărimii medii constă în aceea că cu o singură cifră se face o caracteristică la toată mulţimea din care
ea a fost calculată.
Mărimea medie are o întrebuinţare largă în diferite ramuri ale ştiinţei şi a economiei naţionale. Un mare rol ele joacă
în statistică, procedeele cu o tematică care se întrebuinţează în diferite compartimente ale statisticii sunt legate de
calcularea mărimilor medii ca: abaterea medie pătratică, indicii economici medii, aritmetici şi geometrici; corelaţia,
gruparea statistică.
În analiza economico-financiară a întreprinderilor cu ajutorul mediilor se evidenţiază rezervele neîntrebuinţate ale
întreprinderii. În toate ramurile economiei naţionale se calculă indicatori în formă de mărimi medii (sistema de
indicatori).
Reieşind din cele expuse, putem marca întrebările principale care se pot rezolva cu ajutorul mărimilor medii:
- se poate de caracterizat nivelul de dezvoltare al fenomenelor (recolta media la ha, preţul unitar);
- se poate de calculat 2 sau mai multe (câteva) niveluri;
- se poate de caracterizat schimbarea nivelului fenomenelor în timp (în dinamică de 5-10 ani);
- se poate de clarificat şi caracterizat legăturile dintre fenomene (analiza corelativă).
Media aritmetică simplă se foloseşte atunci când este dată varianta x 1, x2, x3 ... xn şi varianta se repetă câte odată sau
de acelaşi număr de ori.

500+300+600 − x + x + x +. .. x n ∑ x n
= x= 1 2 3 =
Ex.: 3 n n
Media aritmetică ponderată se foloseşte atunci, când varianta se întâlneşte nu câte odată sau de acelaşi număr de ori,
dar de mai multe ori diferite, se include sau intră în putere frecvenţa sau ponderea.
Ex.: se dă x1, x2 ... xn
f1, f2 ... fn
−
x=
x 1⋅f 1 + x 2⋅f 2 +. . . x n⋅f n
=
∑ x⋅f
Deci,
f 1 +f 2 +. .. f n ∑f
Ex.: 20 gospod. 500 ha
15 gospod. – 600 ha
10 gospod. – 300 ha
−
500+ 600⋅15+10⋅300
ex =
20+ 15⋅10
Media armonică se foloseşte atunci când se dă: produsul dintre x · f, varianta – x şi este necunoscută f, adică x · f.
 W −
x=
∑ x⋅f
Dacă x · f – notăm cu W atunci f = x , dar formula mediei aritmetice ponderate este: ∑f , înlocuim
−
x=
∑W
∑ Wx
- media armonică.
În cazul % de îndeplinire al planului avem:
−
x=
∑ W ⋅100 %
∑ Wx
−
500⋅15+ 400⋅10+ 800⋅20 W 500⋅15
x= = +. . .
Ex.: 15+10+ 20 x 500
Media cronologică se foloseşte când datele se dau la un anumit moment de timp.
− 1/2 x 1 + x 2 +x 3 +.. .+ x n−1 +1 /2 x n
x=
n−1
Ex.: 1.01 – val MF – 500000 lei
1.02 – 550 lei
1.03 – 600 lei
1.04 – 700 lei

-?
−
1/ 2⋅500000+550+600+1/ 2⋅700
x=
4−1
Media geometrică – se foloseşte pentru calcularea ritmului de creştere în mediu (descreştere) într-o serie cronologică
(de dinamică). Media geometrică are 2 formule:

√ Nn
−
n−1
Rcbaza=
- media geometrică calculată în formă de bază:
N1 , unde:
Nn – ultimul nivel al seriei cronologice;
N1 – primul nivel al seriei cronologice;
n-1 – numărul de ani – 1.
−
n
- media geometrică calculată în lanţ:
Rclant =√ R c 1⋅R c 2 . .. Rcn , unde:
Rc1, Rc2 – ritmurile de creştere lanţ în formă de coeficienţi;
n – numărul ritmurilor de creştere de sub radical.
− − −
R R =1, 05 - s-au egalat.
Ex.: Calculul c în mediu pe 5 ani ca Rcbaza ,= 1,05; clant
Media aritmetică din limita de interval
Grupe de după prod. Suprafaţa pe x¿ x ¿ −a x ¿ −a Sm-1
( )⋅f
strugurilor, q/ha rod, ha R h
I gr. până la 30 320 20+30 25−55
=−3⋅320=−960
320
=25 10
2
II gr. 30-40 250 35 320+250=570
III gr. 40-50 100 45 570+100=670
IV gr. 50-60 300 35 670+300=970
V gr. > 60 90 65 970+90=1060
− Σf x x Σ
x

−
x=
∑ x⋅f
∑f
Ex.: cunoaştem h=10, adică interval închis, putem scrie: I gr. 20-30; V gr. 60-70
−
x=
∑ ¿
x ⋅f
∑f - forma de calculare a mediei din seria de interval, relaţia de bază.
Există şi o altă metodă, formulă de simplificare a calculării mărimii medii, şi anume:
¿
x −a
− ∑( )⋅f
R
x= ⋅h+a
∑f , unde:
„a” – varianta liberă, care se găseşte în limita de interval care are frecvenţa cea mai înaltă şi se găseşte înăuntru la
toată seria de limită.
Modulul este varianta care se întâlneşte cel mai des, are frecvenţa cea mai înaltă şi are valoarea cea mai tipică.
Într-o serie simplă avem suprafaţa şi recolta medie:
ha S : 200 300 350 150
q/ha x : 50 40 35 45
În limita de interval modulul se calculă în felul următor:
f m−f m−1
M 0 =x0 +h⋅
( f m−f m−1 )+( f m−f m+1 ) , unde:
X0 – limita de jos a intervalului modal;
h – mărimea intervalului egal;
fm – frecvenţa intervalului modal;
fm-1 – frecvenţa intervalului precedent de cel modal;
fm+1 – frecvenţa intervalului după intervalul modal.
Ex. de mai sus:
300−100
M 0 =50+10⋅
(300−100)+(300−90 ) ;
Mediana – varianta care împarte seria exact în 2 părţi egale.
58+65
Ex.: 50; 70; 55; 65; 72; 58; 52 o aranjăm după Ranjir: 50; 52; 55; 58; 65; 70; 72; 2
Mediana calculată din limita de interval:

∑ f −S
m−1
2
M l=x 0 + h⋅
fm , unde:
fm – frecvenţa intervalului modal;
Sm-1 – frecvenţa acumulată precedentă de cel modal.
 1060
−670
2
M l=50+10⋅
Ex.: 300
Însemnătatea indicatorilor de variaţie:
- indicatorii de variaţie completează mediile în care sunt ascunse unităţi diferite;
- caracterizează nivelul sau gradul de omogenitate a mulţimii pe o caracteristică dată;
- indicatorii de variaţie caracterizează intervalele sau hotarele caracteristicii ce variază;
- raportul dintre indicatorii de variaţie caracterizează legătura reciprocă sau corelaţia dintre caracteristici.
În dependenţă de metodologia de calcul a mărimilor medii, indicatorii de variaţie sunt divizaţi în două grupe:
− −
x simpla - se calculă după media aritmetică simplă x ponderat - după media aritmetică ponderată
1. Amplituda de variaţie: A
−
⋅100 %
R = xmax - xmin
Cea relativă A% = x
Ex.: 55; 60; 75; 65; 35; 40; 80
R = xmax - xmin
R = 80-35
2. Abaterea variantei de la medie:
−
(x - x ); ±
−
(x - x )
3. Dsipersia:
−
∑ ( x−x )2 −

ζ2 = n ∑ ( x−x )2⋅f
4. Abaterea medie pătratică: ζ2 = ∑f , diferă deoarece intră în putere

√
frecvenţa f
−

√
∑ ( x−x ) 2
−

ζ= n ∑ ( x−x )2⋅f
5. Coeficientul de variaţie: ζ= ∑f , se include în calcul frecvenţa

ζ ζ
⋅100 % ⋅100 %
V= x V= x

Coeficientul de variaţie nu trebuie să fie mai mare de 33,3%. El ne arată gradul de anogenitate a mulţimii studiate.
Dacă V < 33,3% - mulţimea omogenă;
V > 33,3% - mulţimea neomogenă, trebuie de exclus datele neomogene şi de calculat încă odată.
Indicatorii (1-4) se calculă exact în aceleaşi unităţi de măsură în care se dă varianta.
Mărimile relative.
Indicatorii utilizaţi în cercetarea statistică se împart în:
- indicatori sintetici primari (mărimi absolute);
- indicatori sintetici derivaţi (mărimi relative, medii, coeficienţi, indici), care se obţin în faza de prelucrare a
mărimilor absolute prin aplicarea diferitor metode şi procedee de calcul.
Mărimile care exprimă volumul, mărimea, valoarea fenomenelor studiate se numesc mărimi statistice absolute.
Mărimile absolute se obţin în rezultatul sumării sau totalizării materialelor statistice primare.
Ele au o importanţă mare ştiinţifică şi practică:
- ele caracterizează existenţa resurselor materiale, băneşti şi de muncă;
- caracterizează mărimea, volumul diferitor produse;
 - ele se întrebuinţează pentru alcătuirea planurilor şi a prognozei;
- mărimile absolute sunt baza de calcul al altor mărimi statistice.
Se deosebesc trei tipuri de mărimi absolute:
- individuale;
- de grupă;
- generale.
Mărimile absolute individuale – exprimă mărimea, valoarea a diferitor unităţi a mulţimii compuse.
Mărimi de grupă şi generale – exprimă mărimea, volumul, valoarea unui grup de unităţi sau a mulţimii totale.
Unităţile de măsură a mărimilor absolute, mai des se întîlnesc următoarele unităţi de măsură:
- naturale – care exprimă măsura de greutate, de volum, lungime, lăţime (kg, t, ha, km);
- băneşti – se întrebuinţează pentru caracteristica indicatorilor statistici exprimaţi prin valoare (lei, mii lei, ex:
valoarea producţiei agricole globale - mii lei);
- de muncă – se întrebuinţează pentru măsurarea consumurilor de muncă, se folosesc pentru calcularea
productivităţii muncii (om-zile, om-ore);
- convenţionale – se transformă cu ajutorul coeficientului de recalculare (cap. conv.).
Mărimi relative în statistică se numesc indicatorii generalizatori ce caracterizează raportul cantitativ a două mărimi
statistice comparabile.
Mărimea care se compară (numărătorul) se numeşte mărime curentă (de gestiune, de comparare). Mărimea cu care
se compară (numitorul) se numeşte baza mărimii relative (baza de comparare).
Mărimile relative se obţin prin raportul mărimilor de acelaşi fel, de aceeaşi origine. Mărimea relativă poate fi: > 1;
< 1; = 1.
Mărimea relativă mai poate fi obţinută prin raportul a două mărimi de origine diferită, ce se află într-o anumită
legătură. Și aşa mărime relativă poartă denumirea de mărime relativă cu nume (ex: densitatea populaţiei = populaţia
totală /suprafaţă).
Regulile de aplicare corectă la calcularea indicatorilor sau a mărimilor relative:
a) Datele din care se calculă mărimile relative trebuie să fie comparabile;
b) Datele (numărătorul şi numitorul) trebuie să aparţină la unul şi acelaşi grup sau grupă de obiecte;
c) să fie comparabile în privinţa esenţei fenomenului concret (ex: să vedem dacă s-a îndeplinit planul de
realizare a strugurilor, trebuie de avut cantitatea vîndută şi planul de realizare: Qfapt / Qplan; % de
îndeplinire a planului pe vînzări);
d) datele (numărătorul şi numitorul) trebuie să fie calculate după una şi aceeaşi metodologie (ex: cum s-a
modificat productivitatea muncii: Qprod/Cons.om-ore; Cons om-ore/Qprod);
e) datele în valoare trebuie să fie calculate în aceleaşi preţuri comparabile (ale anului 2000 sau 2005);
f) datele trebuie să fie calculate în una şi aceleaşi unităţi de măsură (q/q, t/t), excepţie face mărimea
relativă cu nume (ex: mln.pers/ ha – adică densitatea populaţiei).
Tipurile de mărimi relative:
- Mărimea relativă a îndeplinirii planului = De fapt s-a îndeplinit în anul curent / Plan anul curent * 100 %.
- Mărimea relativă a însărcinării plănuite = Plan pe viitor / De fapt s-a îndeplinit în anul curent sau anul precedent
sau în anul de bază.
- Mărimea relativă a structurii = caracterizează componenţa mulţimii studiate şi arată cota fiecărei părţi în mulţimea
totală.
- Mărimea relativă de coordonare – caracterizează coraportul dintre anumite părţi ale unui tot întreg, una din care se
ia ca bază de comparare.
 - Mărime relativă a intensităţii – se calculează prin compararea caracteristicilor de origine diferită, dar care se află
într-o anumită legătură.
- Mărime relativă a dinamicii – ca ritmul de creştere sau ritmul sporului.
- Mărimea relativă de comparaţie – se foloseşte cînd se compară în spaţiu două entităţi, două raioane.
9. Seria dinamică, indicii economici, analiza şi folosirea lor

Producţia de struguri, mii q.

Anii 2012 2013 2014 2015 2016
Producţia 3180 2500 3200 3500 3100

Seriile cronologice (dinamice) – reprezintă starea şi modificarea nivelurilor unui fenomen în timp (ex.: evoluţia
lunară a exporturilor, a stocurilor de mărfuri într-un depozit, evoluţia anuală a Cifrei de afaceri ş. a.).
Seria cronologică spre deosebire de alt tip de serie statistică prezintă o serie de particularităţi:
- variabilitatea termenilor unui SCR – oglindeşte procesul de schimbare, de transformare şi de dezvoltare
în timp a unui fenomen;
- omogenitatea şi comparabilitatea – presupune că termenii în perioada analizată au aceeaşi esenţă
calitativă;
- interdependenţa în timp a termenilor – adică analiza autocorelaţiei, a tendinţelor de manifestare în timp
a fenomenelor.
Totodată, observarea se face continuu, în decursul unui interval, sau la momente de timp distincte. Din această cauză
în practică există SCR:
- de momente sau mărimi de stoc;
- de intervale sau mărimi de flux.
Deosebirea dintre aceste două SCR se explică astfel:
- termenii unei serii cronologice de moment nu sunt insumabile, deoarece ele conţin acele elemente ale
stocului care coexistă, în mod repetat, în momente diferite de timp (ex.: stocul de produse finite
din depozitele unei societăţi comerciale la diferite momente de timp, valoarea medie lunară a
capitalului fix ş. a.);
- termenii unei serii de interval sunt mărimi de flux, ei sunt insumabili, deoarece ei se formează prin
cumulare continuă, pe măsura curgerii timpului. Un flux este, deci, un eveniment produs într-o
perioadă de timp. (ex.: dezvoltarea unui parc de automobile între 2014 şi 2015, modificarea
numărului populaţiei între două recensăminte).
Seriile cronologice sunt alcătuite din:
- momentul timpului (t);
- nivelurile SCR (N).
Aplicăm următoarele semne convenţionale:
N1 – primul nivel;
Nn – ultimul nivel;
Ni – nivelul curent (care se examinează);
Ni-1 – nivelul precedent.
Regulile care trebuie respectate pentru ca nivelurile seriilor cronologice să fie comparabile:
- nivelurile SCR trebuie să aparţină la un obiect sau aceeaşi grupă de obiecte, să se atribuie la unul şi
acelaşi teritoriu;
 - datele trebuie să fie calculate după una şi aceeaşi metodologie;
- să aibă una şi aceeaşi unitate de măsură;
- datele valorice trebuie să fie calculate după aceleaşi preţuri comparabile.
În evoluţia fenomenelor şi proceselor economico-sociale se pot înlocui mai multe tipuri de SCR, clasificate după
următoarele criterii:
 în dependenţă de forma de exprimare a nivelurilor:
- în mărimi absolute – care reprezintă forma de bază a seriilor de timp (kg, tonă, lei...);
- în mărimi medii – care reprezintă evoluţia unor caracteristici calitative (ex.: salariul mediu,
productivitatea muncii, q/ha, lei etc.);
- în mărimi relative – reprezintă în mod de prezentare procentuală a datelor (în acest caz trebuie să se
precizeze baza de raportare, coeficientul, %).
 în dependenţă de modul de exprimare în timp:
- SCR de moment – sunt seriile în care fiecare indicator exprimă, caracterizează mărimea la care a ajuns
caracteristica studiată la momentul calculului (ex.: populaţia la 1 iulie, valoarea capitalului fix la
finele anului etc.). Aceste serii se mai numesc serii de stocuri;
- SCR de interval – seriile în care fiecare indicator reprezintă rezultatului unui proces sau fenomen la
fiecare perioadă de timp (ex.: evoluţia cifrei de afaceri, a profitului). Aceste serii se mai numesc
serii de flux (2000-2001; 2001-2005; 2011-2016).
 în dependenţă de distanţa de timp:
- cu distanţe egale de la un nivel la altul (ex.: 2000; 2001; 2002.....2016 etc.);
- cu distanţe inegale între niveluri (ex.: 1965; 1966-1970; 1971-1980; 1980-1985; 1990; 1991 etc.).
Componentele unei SCR sunt generate de factorii care interacţionează cu variabila rezultativă (J) analizată,
rezultând:
- trendul sau tendinţa generală (T), care poate fi: seculară, de durată medie (10-20 ani), de scurtă durată
(3-10 ani);
- sezonalitatea (S);
- ciclicitatea (C);
- variaţia reziduală.
Prin trend – mişcarea relativ regulată a unui fenomen sau proces în decursul unei perioade prezentând o creştere sau
o descreştere.
Sezonalitatea – existenţa unor oscilaţii în funcţie de anotimpuri, luni sau zile, în desfăşurarea unui fenomen sau
proces pe o anumită durată.
Ciclicitatea – se manifestă mai ales în cazul fenomenelor şi proceselor economice în cadrul economiei de piaţă şi se
identifică de cele mai multe ori în ciclul economic.
Atât sezonalitatea, cât şi ciclicitatea nu sunt întotdeauna prezente într-o SCR.
Variaţia reziduală – (componenţa neregulată) – prezintă variaţia unei serii de timp care nu poate fi explicată prin
trend, ciclicitate sau sezonalitate, deoarece componenţa reziduală este aleatoare, efectele ei într-o serie de timp sunt
foarte greu de prognozat.
Sistemul de indicatori utilizaţi în prelucrarea SCR este următorul:
 indicatorii absoluţi :
- nivelul absolut;
- modificările absolute;
 indicatorii relativi:
 - indici;
- ritmuri;
- valoarea absolută a unui %.
 indicatorii medii:
- nivelul mediu;
- modificarea medie absolută;
- indicele mediu;
- ritmul mediu.
Indicatorii absoluţi se exprimă în unităţile de măsură concretă a fenomenului studiat.
Fiecare termen al seriei reprezintă un indicator de nivel însumând aceşti indicatori putem obţine nivelul totalizat al
termenilor. Calculul indicatorilor absoluţi se rezumă la determinarea modificărilor absolute, interpretate ca scopuri
(scăderi) de la o unitate la alta.
Modificarea absolută poate fi calculată în două feluri:
- modificarea absolută cu bază fixă, care se obţine făcând diferenţa dintre nivelul fiecărei perioade şi nivelul din
perioada de referinţă:
Sa = Ni – N1
ex.: 2500 – 3180 = -680 mii q.
3200 – 3180 = 20 mii q.
3500 – 3180 = 70 mii q.
3100 – 3180 = -80 mii q.
- modificarea absolută cu bază în lanţ care se obţine făcând diferenţa dintre nivelul fiecărei perioade şi nivelul
perioadei imediat următoare:
Sa = Ni – Ni-1
ex.: 2500 – 3180 = -680 mii q.
3200 – 2500 = 700 mii q.
3500 – 3200 = 300 mii q.
3100 – 3500 = -400 mii q.
Între aceste două timpuri de modificări există următoarea relaţie:
ΣSa i/i-1 = Si/1 sau ΣSac = Sab
Indicatorii relativi sunt utilizaţi pentru a arăta de câte ori nivelul dintr-o anumită perioadă de bază sau pentru a
determina acelaşi lucru în %.
Indicii de dinamică arată ori de câte ori s-a modificat un proces sau un fenomen de-a lungul timpului. Indicii se pot
calcula:
Ni
⋅100 %
- cu bază fixă: Rc =
N1
ex.: 2500 / 3180 · 100% = 78,6%
3200 / 3180 · 100% = 100,6%
3500 / 3180 · 100% = 110,1%
3100 / 3180 · 100% = 97,4%
Ni
⋅100 %
- cu bază în lanţ: Rc =
N i−1
ex.: 2500 / 3180 · 100% = 78,6%
3200 / 2500 · 100% = 128%
3500 / 3200 · 100% = 109,4%
3100 / 3500 · 100% = 88,6%
Între Rc bază şi între Rc lanţ există anumite legături reciproce:
1. produsul Rc lanţ = Rc bază
Rcl1 x Rcl2 x ... Rcln = Rcb
2500 3200 3500 3100 3100
x x x =
ex.: 3180 2500 3200 3500 3180
2. raportul Rc bază = Rc lanţ
R cb1
=R cl
R cb2
3200 2500 3200 3180 3200
: = ⋅ =
ex.: 3180 3180 3180 2500 2500
Ritmul sporului exprimă cu câte % nivelul atins în perioada curentă depăşeşte nivelul atins în perioada considerată
de comparaţie. Ritmul se poate calcula:
- cu bază fixă:
S abaza
⋅100 %
Rs =
N1
Rs = Rc – 1
Rs = Rc – 100%
ex.: 78,6% - 100% = -21,4%
100,6% - 100% = 0,6%
110,1% - 100% = 10,1%
97,4% - 100% = -2,6%
- cu bază în lanţ:
S alant
x100 %
Rs =
N i−1
Rs = Rc – 1
Rs = Rc – 100%
ex.: 78,6% - 100% = -21,4%
128% - 100% = 28%
109,4% - 100% = 9,4%
88,6% - 100% = -11,4%
Importanţa absolută a unui % de spor exprimă câte unităţi din sporul înregistrat într-o perioadă revin la fiecare % al
ritmului. Acest indicator face legătura între indicatorii absoluţi şi cei relativi. Acest indicator se calculă numai în lanţ
şi numai acolo unde este spor.
Salant
1% =
R slant %
700
ex.: 1%2014 = 28 % = 25 mii q

300
1%2015 = 9,4% = 32 mii q
Indicatorii medii ai SCR calculaţi în mod:
 de bază fixă şi lanţ
- sporul absolut în mediu
−
S abaza =
N n −N 1 −
S alant =
∑ Salant
n−1 n
−
3100−3180 (−680)+700+300−400
S a= =−200 miiq
ex.: 5−1 = -20 mii q ex.: 4
- ritmul mediu de creştere (media geometrică):

√ Nn
−
n−1 −
Rcb = n
N1 Rcl =√ R cl 1 xRcl 2 x . . . xR cn

√
−
5−1 3100
Rcb = ≈0 , 99 −
n
ex.: 3180 Rcl =√ 0 ,786 x 1 , 28 x 1 , 094 x 0 , 886≈0,9
- ritumul sporului în mediu:
Bază
− − − − − − − −
Rs =R c−1 ; Rc =Rc −100 % Rs =R c−1 ; Rc =Rc −100 %
−

ex.: Rsb =0 , 99−1=−0 , 01

−
Rsb =99 %−100 %=−1 %
- nivelul mediu:
−
N=
∑N
n
− 1/ 2 N 1 + N 2 +. ..+ N n−1 +1/ 2 N n
N=
n−1
ex.:
−
3180+2500+ 3200+3500+3100
N=
5 = 3096 mii q
Există mai multe procedee de prelucrare şi analiză a SCR:
- aducerea la aceeaşi bază prin calcularea Rcbază:
Ni
⋅100 %
Rcb = n
Se aplică acest procedeu când este necesar de analizat 2 sau mai multe SCR cu indicatori diferiţi.
- ajustarea (nivelarea) SCR cu ajutorul mediei mobile (glisante) – constă în aceea că se sumează câte 3 sau 5 nivele
lăsând consecutiv unul de sus apoi aceste sume se împart la 3 sau la 5.
ex.: seria este: N1; N2; N3; N4; N5
Atunci folosim următoarele formule:
− N 1 + N 2+ N 3 − N 2+ N 3+ N 4 − N 3+ N 4+ N 5
J 1= J 2= J 3=
3 ; 3 ; 3
- nivelarea SCR cu ajutorul ecuaţiei dreptei:
−
N t =a 0 + ai⋅t , unde:
a0; ai – parametrii ecuaţiei;
t – timpul.
Parametrul ai joacă rolul principal în ecuaţie şi nu arată schimbarea indicatorului examinat în mediu anual pentru
perioada studiată.
Dacă a1 este cu minus, stunci indicatorul se micşorează în mediu anual pentru perioada studiată.
Dacă a1 este cu plus, atunci indicatorul se majorează în mediu anual pentru perioada studiată.
Parametrii ecuaţiei se calculează după următoarele formule, utilizând sistema de ecuaţii:
ΣN = n · a0 + a1 · Σt
ΣNt = a0 · Σt + a1 · Σt2

∑N ∑ N⋅t
a0 = n ; a1 = Et 2
seria impară
Anii N t t2 N·t − t
N =a0+a1·t
2011 70 -5 25 -350 60,3-2,1·(-5)=70,8 -3
2012 72 -3 9 -216 60,3-2,1·(-3)=66,6 -2
2013 50 -1 1 -50 60,3-2,1·(-1)=62,4 -1
2014 60 +1 1 60 60,3-2,1·(+1)=58,2 0
2015 70 +3 9 210 60,3-2,1·(+3)=54,0 +1
2016 40 +5 25 200 60,3-2,1·(+5)=49,8 +2
+3
Total 362 0 70 -146 −
Σ N t=362

∑N 362
a0 = n = 6 = 60,3

∑ N⋅t −146
a1 = ∑ t2 = 70 = -2,1
Datele de fapt şi cele nivelate se introduc în grafic:
product.
medie la ha

Anii

Figura 1. Datele de fapt şi cele nivelate ale productivităţii culturii în anii

2011-2016 pe gosapodăria „A”

Semne convenţionale: ______ datele de fapt

datele nivelate

mărirea intervalelor – dacă avem date statistice pe fiecare lună ale anului de gestiune putem obţine în rezultat media
pe fiecare trimestru al anului de gestiune.
- media pe I trimestru – I; II; III
- media pe al II trimestru – IV; V; VI - 2016
- media pe al III trimestru – VII; VIII; IX
- media pe al IV trimestru – X; XI; XI
2011+2012 2011+2012+2013
Sau media pe ani: 2 ; 3
2013+2014 2014+2015+2016 2015+2016
2 sau 3 ; 2 .
Procedeul de interpolare şi extrapolare sunt folosite atunci când nivelurile SCR au o tendinţă de dezvoltare stabilă
(spre mărire sau spre micşorare - lină).
Interpolarea – procedeul de găsire a nivelului în interiorul seriei:
ex.: 2013 2014 2015 2016
620 650 ..... 690
− −

Găsirea nivelurilor în interiorul seriei se efectuează cu ajutorul calculării sporului absolut;

S a ; R şi Rc
c

690+650
=670
1. 2
690−650
=20
2. 2 ; 650+20 = 670

R
−

3. c = √ √
n−1 Nn
N 1 = 620
3 690
=1, 03
; 650x 1,03 = 670
Extrapolarea – procedeul de găsire a nivelului care este în afara seriei cronologice.
ex.: 2013 2014 2015 2016 2017 2018
620 650 670 690 ... ...
690
=1,03
1. Rc = 670 690 · 1,03 = 710

2.
−
Rc = =
n−1

√ √ Nn
N1 =
3 690
620
=1 , 03
= 1,03
3. Cu ajutorul ecuaţiei cu linie dreaptă (de analiză analitică).
690 · 1,03 = 710

ex.: 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018

70 72 50 60 70 40 .... ....

2017 / / + 7 / 49 / / 60,3-2,1 · 7 = 45,6

2018 / / + 9 / 81 / / 60,3 – 2,1 · 9 = 41,4
Indicii economici.
Indice în statistică înseamnă o mărime relativă, care caracterizează raportul fenomenelor în timp, spaţiu şi în
comparaţie cu planul.
Indice se numeşte o aşa mărime relativă, care caracterizează schimbarea în timp, în spaţiu, în comparaţie cu planul a
două mulţimi compuse din elemente diferite (de origine diferită) care nu se supun sumării.
Cu ajutorul indicilor se poate de caracterizat şi analizat următoarele:
1. Cercetarea fenomenelor în timp (atunci indicele se pronunţă (se prezintă) cu indice relativ de
dinamică). Rentabilitatea de creştere a producţiei.
2. Se calculă (se determină) % de îndeplinire a planului în cazul de faţă indicele se prezintă ca mărime
relativă a îndeplinirii planului (multe sarcini de plan se exprimă în formă de indici).
Clasificarea indicilor:
Mai întâi trebuie de spus, că mărimea pentru care se calculă indicii se numeşte mărime indexabilă.
Semnele convenţionale:
i – indicii individuali; q - producţie
I – indicii generali sau de grupă; q – preţul de realizare al 1 ____, lei
S – suprafaţa; z – preţul de cost al 1 ____, lei
P – productivitatea; t – producţia muncii
T – cheltuieli de muncă; v – producţia muncii
M – masa producţiei;
M
T cheltuieli de muncă.
Clasificarea indicilor:
Criteriul de clasificare Forma indicilor
I. După caracterul mărimii indexabile 1. Indicii mărimilor de volum
2. Indicii mărimilor calitative
II. După cuprinsul fenomenelor indexabile 1. Indicii individuali
2. De grupă şi generali
III. După forma şi metodologia de calcul 1. Indicii agregaţi:
a) de componenţă constantă;
b) de componenţă variabilă.
2. Indicii aritmetici medii
3. Indicii armonici medii
IV. În dependenţă de baza de comparaţie 1. Indicii de bază cu fixă
2. Indicii în lanţ (cu baza mobilă)
V. În dependenţă de caracteristica ponderilor 1. Indicii cu pondere constantă
2. Indicii cu pondere variabilă
VI. După funcţiile pe care o au în studiu, variaţie, 1. Indici ai dinamicii
fenomen social 2. Indici ai prevederii (sau ai _____)
3. Indici teritoriali

Mai departe vom studia toate tipurile de indici daţi în tabelă. Către indicii mărimilor de volum se referă indicii
volumului fizic a producţiei, indicii valorii activelor curente, a roadei globale de cereale ş. a. care caracterizează
schimbarea fenomenelor, mărimea (nivelul) cărora se dau în formă de mărimi absolute. Indicii pot fi calculaţi pentru
diferite unităţi a mulţimii fenomenului compus şi pentru mulţimea fenomenului compus în întregime.
După cuprinsul fenomenelor indicii se împart în individuali, de grupă şi generali.
Indicii individuali caracterizează schimbarea unităţilor mulţimilor în parte.
q1 35
= =1 , 16
q 30
1. Indicii individuali al volumului funcţiei i = 0
q1 – volumul fizic al unui fel de producţie în perioada ________;
q0 – volumul fizic al aceluiaşi fel de producţie în perioada de bază.
P1
2. A preţului de vânzare i =
P0
z1 23 z1 23
= =0 , 92 = =0 , 97
3. A costului de producție i =
z 0 25 ; poamă i =
z 0 23 ,5
t0 9,5 t 1 9,5
= =1, 05 , = =0 , 947
4. A productivităţii i =
t1 9,0 t 0 9,0
Indicii generali caracterizează schimbarea mulţimii în întregime. Dacă indicii cuprind nu toată mulţimea dar numai o
parte a ei, o grupă de mulţimi, atunci ei se numesc indici de grupă.
Metodologia de calcul a indicilor generali şi de grupă este aceeaşi.
În dependenţă de datele iniţiale şi metodologia de calcul, indicii generali pot fi numiți și indici agregați, deoarece şi
numărătorul, şi numitorul este suma produsului a două fenomene agregate.

∑ p0 q1 ∑ p 1q1 ∑ z1 q1 ∑ p 1 q1 ∑ t0 q1
Iq = ∑ p0 q0 ; I p = ∑ p 0 q1 ; I = ∑ z0 q1 ; I
z pq = ∑ p 0 q0 ; I = ∑ t0 q1 ;
∑ p 0 q1 : ∑ p 0 q 0 =T :T
I= ∑T1 ∑ T0 1 0
Indicii aritmetici şi armonici:
Deci, ori nu avem la dispoziţie datele necesare pentru a calcula indicii generali, atunci se întrebuinţează indicii
medii.
Indicii aritmetici medii îl vom demonstra pe baza indicilor generali ai volumului fizic al producţiei se dă: p 0q0, i =

q1 ∑ p0 q1 = ∑ p0 q0 iq

q0 se dă: q1 = i × q0, I = ∑ p 0 q 0 ∑ p 0 q0 ;
Indicii aritmetici medii îi vom demonstra pe baza indicilor generali ai preţului _____ ,se dă: P1q1.

∑ p 1 q1 = ∑ p1 q 1
P1 P1 ∑ p 1 q1 ∑ p 0 q1 ∑ p1 q 1
ip =
P 0 , P0 = iq ; I = ∑ p 0 q1 , I = ip .
Sistema indicilor, care caracterizează dinamica fenomenelor compuse. Pentru a da caracteristici dinamicii
fenomenelor compuse se întrebuinţează următoarea sistemă de indici:
1. Indici de componenţă constantă.
2. Indici de componenţă variabilă.
3. Indici ai structurii translante.
4. Indici de bază şi indici în lanţ.
5. Indici cu pondere constantă şi cu pondere variabilă.
1. Indicii de componenţă constantă – indicii care arată raportul dintre două medii în timp calculaţi din structura
constantă. În mod general:

∑ x 1 f 1 : ∑ x 0 f 1 = ∑ x 1 f 1⋅ ∑ f 1 = ∑ x 1 f 1
Ide componenţă constantă = ∑ f 1 ∑ f 1 ∑ f 1 ∑ x0 f 1 ∑ x0 f 1 ;
∑ z1 q 1 ; ∑ z0 q1 = ∑ z 1 q1⋅ ∑ q1 = ∑ z1 q 1
I costului de producție de componenţă constantă = ∑ q 1 ∑ q1 ∑ q 1 ∑ z 0 q 1 ∑ z 0 q 1 .
2. Indicii de componenţă variabilă – indicii care arată raportul dintre două medii şi timp, calculaţi luând în
consideraţie (ţinând cont) schimbarea structurii. În formă generală:
− −
x1: x 0=
∑ x 1 f 1 : ∑ x0 f 0
Ide componenţă variabilă = ∑ f1 ∑ f0 ;

∑ z 1 q 1 : ∑ z 0 q 0 =z− : z−
Ipreţul de cost = ∑ q 1 ∑ q0 1 0 ;
∑ p 1 q1 : ∑ p 0 q0 = p− : p−
Ipreţul de realizare = ∑ q1 ∑ q0 1 0 ;

Indicii structurii generale I = Icomponenţă variabilă = ∑ f1 ∑ f0[ ]

∑ x1 f 1 : ∑ x0 f 1
.
Indicii de bază în lanţ întrebuinţarea indicilor de bază sau lanţ depinde de problema (sarcina) care stă în faţa analizei
de date.
Schema indicilor de bază

Ianuarie Februarie Martie Aprilie

P1 P2 P3 P4
P2 P3 P4 P2 P3 P4
De bază: i =
P1 , i = P 4 , i = P1 . În lanţ: i = P1 , i = P 2 , i = P3 .
Legătura reciprocă dintre indicii de bază şi lanţ:
P2 P3 P4 P 4
⋅ ⋅ =
a) produsul indicilor de lanţ dau indicii de bază
P 1 P1 P1 P 1 ;
b) raportul dintre indicii de bază la indicele precedent de bază dă indicii în lanţ

P 4 P3 P 1 P 4
: : =
P 1 P1 P 3 P 3 .
Indicii generali – schimbarea nivelurilor fenomenelor compuse în spaţiu se primesc indici teritoriali.

∑ p1 (q1+q11 )
Indicii preţului teritorial, I = ∑ p 11(q 1+q 11 )
Indicii cu pondere constantă şi cu pondere variabilă:
1. Indicii generali de bază a preţului de relaţii cu pondere constantă (pondere de bază), I =

∑ p 2 q1 ; I= ∑ p 3 q1 ; I= ∑ p4 q1
∑ p 1 q1 ∑ p 1 q1 ∑ p1 q 1 ;
 2. indicii generali de bază cu pondere variabilă (ponderea perioadei de comparaţie) de fapt: I =

∑ p 2 q2 ; I= ∑ p 3 q 3 ; I= ∑ p 4 q 4
∑ p 1 q2 ∑ p1 q 3 ∑ p1 q 1 ;

∑ p 2 q1 ; I= ∑ p 3 q1 ; I = ∑ p4 q1
3. indicii generali în lanţ cu pondere constantă (de bază): I = ∑ p 1 q1 ∑ p 2 q1 ∑ p3 q1 ;
∑ p 2 q2 ; I = ∑ p 3 q 3 ; I = ∑ p 4 q 4
4. indicii generali în lanţ cu pondere variabilă (pondere de ______): I = ∑ p 1 q2 ∑ p2 q 3 ∑ p 3 q 4 .
Legătura reciprocă dintre indici:
În ce legătură se află termenii între ei exact în aceeaşi legătură se află indicii lor, de exemplu:
Valoarea mărfurilor circulante = volumul fizic al producţiei × preţul de vânzare.
Ipq = Iq × Ip.

∑ p 1 q1 = ∑ p0 q 1∗ ∑ p1 q 1
∑ p 0 q 0 ∑ p 0 q 0 ∑ p0 q 1

Sau alt exemplu.

Iroada globală a grâului = Iroada la 1 ha × Imărimea suprafeţei însămânţate cu grăunţe × Istructura suprafeţei însămânţate.

∑ P1 S 1 = ∑ P1 S1 ∗∑ S 1∗ P0 S1
∑ P 0 S 0 ∑ P0 S1 ∑ S 0 P0 ∑ S 0

10. Regresia şi corelaţia statistică

Legăturile care există între fenomene sunt diferite. Ele pot fi:
- funcţionale;
- corelative.
Legătura funcţională este o legătură deplină.
Ex.: valoarea mărfii în circulaţie la 100% depinde de cantitatea de producţie realizată şi preţul de vânzare.
Termenul „corelaţia” înseamnă corespunderea sau legătura reciprocă care se iveşte sau apare la schimbarea unei
caracteristice în măsura schimbării altei caracteristice.
Legătura corelativă este o legătură nedeplină între caracteristicile exprimate în cifre care sunt calculate în mediu şi
pe multe unităţi a mulţimii.
Ex.: y – productivitatea recoltei la ha este influenţată de:
x1 – calitatea solului;
x2 – cantitatea de îngrăşăminte;
x3 – mecanizarea.
În dependenţă de numărul caracteristicilor dintre care se analizează legăturile pot fi de 2 tipuri:
- corelaţia cuplă;
- corelaţia multiplă.
Corelaţia cuplă – legătura dintre 2 caracteristice care, una este X şi alta Y.
Corelaţia multiplă – legătura dintre 3 şi mai multe caracteristice, una din care este y – rezultat.
După direcţia legăturilor dintre indicatori, legăturile pot fi:
- directe;
- indirecte.
După forma legăturilor sau a funcţiei pot fi:
- legătura liniară – când dependenţa se exprimă printr-o funcţie liniară de tipul: y = a + bx
- legătura neliniară de felul parabolă: Y = a + bx + cx2; hiperbolă: y = a + b/x
Principalele sarcini care pot fi rezolvate cu ajutorul corelaţiei – regresive:
- de apreciat existenţa, direcţia şi gradul de legătură dintre fenomene (acesta se efectuează cu ajutorul
coeficientului de corelaţie); R
- se determină gradul de variaţie a caracteristicii rezultative şi se apreciază rolul sau cota fiecărui factor
în variaţia generală (se efectuează cu ajutorul coeficientului de determinaţie); D
- se determină modificarea absolută al caracteristicii rezultative sub influenţa unui sau a mai multor
factori (se efectuează cu ajutorul coeficientului de regresie); r
- se determină modificarea în mărime relativă (% a caracteristicii rezultative sub influenţa factorilor (cu
ajutorul coeficienţilor de elasticitate); E.
Etapele principale a analizei corelativ-regresive:
- analiza logică şi calitativă a legăturilor dintre caracteristicile (în baza cunoştinţelor ştiinţelor studiate);
- selecţia celor mai esenţiale caracteristice şi formarea funcţiei derivaţiei;
- calcularea parametrilor funcţiei (coeficienţilor de regresie);
- calcularea coeficienţilor de elasticitate;
- aprecierea legăturilor studiate (cu ajutorul coeficientului de elasticitate şi de determinaţie).
Întrebuinţarea funcţiei derivate în calcule analitice de prognozare.
Corelaţia cuplă – legătura dintre 2 caracteristice dintre care una este „x” şi alta „y”. X, unde:
−
yx = a + b · x
a şi b – parametrii ecuaţiei;
presupunem că X = 0, atunci y = a;
b – se numeşte coeficientul de regresie care arată cum se schimbă rezultatul „y” în mărime absolută, dacă factorul
„x” se schimbă cu o unitate;
−
x
E – coeficientul de elasticitate, ce se calculă după formula: E = b · y - arată cum se schimbă rezultatul y în %, dacă
factorul x se schimbă cu o unitate.
− − −
x y−x⋅y
r – coeficientul de corelaţie – cuplu, are formula: r =
δ x⋅δ y ; ±
Dacă este semnul ,,+” – legătura este directă;
Dacă este semnul „-“ – legătura este indirectă.
−
xy =
∑ xy ; −
x=
∑x; −
y=
∑y
n n n

δx=
√ ∑ x 2 −( x−)2 ;
n
δ y=

r – poate să aibă diapazonul ±0 - ±1.

√ ∑ y 2 −( y−)2
n

Dacă legătura este:

0 – 1 – legătura lipseşte;
0,1 – 0,3 – slabă;
0,3 – 0,5 – moderată;
0,5 – 0,7 – remarcabilă;
0,7 – 0,9 – înaltă;
0,9 – 0,99 – foarte înaltă.
1 – legătura funcţională nu se studiază.
Coeficientul de determinaţie (r2)
Ex.: r2 = 0,25 · 100% = 25%.
Coeficientul dat arată că factorul influenţează asupra rezultatului cu 25%, 75% sunt alţi factori car nu au fost
analizaţi.
Corelaţia multiplă – legătura dintre 2 şi mai multe caracteristice, una din care este y – rezultat.
−
y x1,x2,...xn = a0 + a1x1 + a2x2 + ... + anxn – ecuaţia multiplă
Unde: a1a2a3...an – coeficienţii de regresie;
a0 – arată cum se schimbă rezultatul „y” în mărime absolută, dacă factorul x 1 se schimbă cu o unitate, dar toţi ceilalţi
factori sunt constanţi neschimbaţi.
În acest caz nu se calculă doar un singur coeficient de elasticitate, dar depinde de mai mulţi factori, avem:
− −
x1 x2
E1 = a1 · y ; E2 = a 2 · y
Metodologia corelaţiei multiple se bazează pe principiile comune expuse în corelaţia cuplă, dar în ea multe
probleme se complică.
Pentru efectuarea corelaţiei multiple, numărul unităţilor trebuie să fie mai mare decât factorii selectaţi de 7-10 ori. În
modelarea corelativă este necesar de ţinut cont de următoarele:
- factorii care au o însemnătate unică trebuie excluşi;
- factorii în care nu avem încredere destulă în exactitatea lor trebuiesc excluşi;
- factorii ce sunt imposibili de ai calcula, de ai măsura numeric trebuiesc excluşi (ex.: sortul de poamă);
- se exclude factorul unul din care este partea celuilalt (de ex.: factor – costul unitar, factor – consumuri
pentru cumpărarea seminţelor (trebuieşte exclus);
- nu se recomandă de introdus în model caracteristice exprimate prin zero;
- sunt excluşi factorii care au legătură strânsă între ei. Pentru aceasta se determină şi se analizează
coeficienţii pari (cupli) ai corelaţiei şi dacă între ei este aproape o unitate trebuie excluşi, au legătură
funcţională;
- se analizează coeficienţii de corelaţie între factori şi dacă coeficienţii de corelaţie sunt la nivel de +,7-
0,8 se numeşte un nivel înalt de legătură şi ei sunt într-o legătură calculată, din 2 factori se exclude
unui, acel ce are o legătură mai mică cu rezultatul.
R – coeficientul de corelaţie multiplă ce ne arată dacă legătura este slabă sau înaltă;
R2 (D) – coeficient de determinaţie, care nu indică cu câte % rezultatul studiat depinde de factorii studiaţi sau invers.
R = 0-1 (scara cu întrebarea 3)
Ex.: R2 = 0,60 = 60%
Mai departe sunt analizaţi coeficienţi de determinaţie pari, ce ne arată aportul fiecărui factor în schimbarea totală:
r2 = y · x1
r2 = y · x2
r2 = y · x3
Ex.: I: r2 = y · x1 = 10%
 II: r2 = y · x2 = 25%
III: r2 = y · x3 = 25%
Rezultatul depinde de aceşti factori studiaţi cu 60%, restul 40% cu alţi factori. Din aceşti 60% pe contul factorului 2
şi 3 revine 25%, dar din contul factorului 1 revine doar 10%.

11. Esența, însemnătatea și ansamblul procedeelor științifice a metodei de bilanț

Metoda de bilanț este metoda principală a metodelor de coordonare și legătură reciprocă a indicatorilor ce oglindesc
esența fenomenelor și proceselor studiate. O mare însemnătate o are folosirea metodei de bilanț în elaborarea
planurilor și la totalizarea activitații întreprinderii în toate ramurile economiei naționale.
Metoda de bilanț include un ansamblu de procedee dintre care deosebim:
1. Analiza economică a procesului sau fenomenului la etapa inițială de dezvoltare - se folosește pentru
determinarea tuturor datelor statistice, ce caracterizează starea dinamică și legăturile reciproce a tuturor părților,
fenomenelor sau proceselor studiate.
2. Coordonarea și balansarea pe principiul dublei înregistrări a operațiunilor economice - este o parte componentă
a metodei de bilanț. Cu ajutorul acestui procedeu se determină balansarea atît de fapt, cît și în prognoză a
tuturor părților, fenomenelor sau proceselor economice.
3. Schema oricărei balanțe – mijloacelor de producție, resurselor de muncă sau financiare - este construită pe
principiul balansării a 2 parți componente și folosirea acestora, veniturilor și cheltuielilor, dublei înregistrări în
contabilitate etc.
4. Efectuarea calculului direct, care se folosește pe larg la prelucrarea bilanțurilor cînd se efectuiază inventarierea
mijloacelor de producție, resurselor de muncă și financiare.
5. Determinarea coeficienților de bilanț - esența acestui procedeu contă în aceea că că pe baza analizei
experiențelor practice se elaborează coeficienți de legatură reciprocă a diferitor parți, a fenomenelor compuse.
În planificare se folosește coeficientul de proporție dintre voluml de producție, resursele de muncă, obiectele de
muncă și obiectele de consum.
6. Întocmirea bilanțului interramural. Metoda de bilanț dintre ramuri dă posibilitate să se vadă legatura dintre
ramuri în economia națională. Structura costurilor de producție, cheltuielilor activității operaționale și altor
activități și rentabilitatea ramurii date.
7. Bilanțul dintre ramuri se alcătuiește în două variante: forma naturală și valorică.

12. Caracteristica și părțile componente a bilanțului în agricultură

În agricultură bilanțurile se deosebesc după conținut și termenele de elaborare.
După conținut bilanțurile care studiază fenomenele economice din agricultură se împart:
1. Bilanțul de materiale include producerea producției și folosirea ei, resursele totale de producție, volumul
de realizare a producției agricole și materialele utilizate pentru producerea produselor agricole.
2. Bilanțurile valorice includ – bilanțul producției agricole globale în prețuri curente și comparabile, bilanțul
total de venituri, bilanțul costurilor și cheltuielilor intreprinderilor.
3. Bilanțuri speciale includ:
- Bilanțul terenului agricol, arabil , irigat etc.
- Bilanțul semințelor
- Bilanțul mijloacelor fixe
- Bilanțul resurselor de muncă etc.
 4. Bilanțul dintre ramuri include bilanțul total care arată legatura reciprocă dintre ramurile din agricultură și
alte ramuri ale economiei naționale.
După termenul de elaborare se deosebesc:
1. Provizorii – care se întocmesc în perioada pregătirii către primirea unor hotărîri;
2. Bilanțuri de plan – se formează în perioada ăntocmirii bussines planului;
3. Bilanțuri de dare de seamă – se formează în perioada de totalizare a tuturor lucrărilor și se elaborează la
sfîrșitul anului.
Bilanțul de producție și de consum a producției agricole se calculează pe baza normelor științific argumentate, iar în
anul curent pe baza nivelului de producere reală.
Parțile principale ale bilanțului sunt:
- norma de consum în perioada de planificare;
- volumul necesar de producție;
- volumul real de producție.
Bilanțul resurselor totale a producției vegetale și animaliere conține următoarele compartimente:
1. resursele – sunt incluse rezervele la începutul anului;
2. repartizarea – conține consumul produselor, realizarea acestora, formarea diferitor fonduri și rezerve.
13. Esența și însemnatatea cercetărilor monografice, comparație și detalizare
Metoda monografică prevede studierea unor unități de producții aparte care sunt îndeajuns pentru studierea
obiectelor sau sunt reprezentați a unei grupe de întreprinderi tipice.
Întreprinderea tipică este o unitate agricolă care după structura de producție, structura terenului însămînțat,
structura consumurilor de muncă și a mijloacelor fixe este identică cu structura unui grup de întreprinderi în mediu.
Studierea activităților întreprinderilor tipice se petrece în următoarea ordine:
1. Se determină nivelul de dezvoltare a producției;
2. Se determină mărimea, specializarea și intensificarea producției agricole;
3. Se determină îndeplinirea programei de producție în ramurile agricole;
4. Se determină productivitatea muncii și remunerarea ei;
5. Se determină nivelul de folosire a resurselor de producție și se analizează activitatea financiară și
rezultatele de producție.
În procesul de studiere a activității întreprinderilor tipice se folosește comparația datelor reale cu cele planificate, a
celor analizate cu cele de bază.
Pentru a petrece comparația este necesar de a transforma toți indicatorii într-o formă comparabilă. Pentru aceasta, se
folosesc așa metode ca:
1. Schimbarea indicatorilor absoluți cu cei relativi;
2. Neutralizarea indicatorilor calitativi;
3. Recalcularea indicatorilor de planificare;
4. Aducerea la una și aceeași metodă de calcul a indicatorilor;
5.Identitatea perioadei de timp după care se petrece comparația.
Este necesar de comparat indicatorii pe mai mulți ani deoarece în agricultură o mare influență la procesele
economice o au condițiile climaterice.
Cercetările arată că cu cîți mai mulți ani se iau în perioadă cu atît mai argumentat este tendința schimbării unui
indicator oarecare.
Cunoașterea fenomenelor și a proceselor de producție cere studierea tuturor părților în dezvoltare. Detalizarea dă
posibilitate cantitativ de exprimat esența părților studiate și legăturile reciproce dintre ele. Toate fenomenele
 economice sunt caracterizate de sisteme de indicatori și detalizarea lor dă posibilitatea de a cunoaște esența calitativă
și cantitativă a fenomenelor. Procedeul substituției în lanț permite de a găsi influența cantitativă a factorilor
principali la mărimea schimbărilor indicatorilor rezultativi care se studiază, cu condiția că alti factori ramăn
neschimbați. Procedeul substituției în lanț constă în izolarea unor factori de acțiune, prin studierea acțiunii altor
factori.
Esența procedeului diferențelor absolute constă în determinarea abaterilor între indicatorii factorilali și în calcularea
influenței acestora asupra indicatorilor rezultativi.

14. Determinarea rezervelor de producție

Societatea are întotdeauna nevoie și cere ca unitățile agricole să producă la o unitate de pămînt o cantitate maximală
de producție, de o calitate înaltă cu consumuri de muncă vie și materializată minime.
Modul de determinare a rezervelor de producție prevăd : să fie calculate toate rezervele, pierderile, consumurile și
cheltuielile care au avut loc în întreprindere. Aceasta este metoda sintetică care totalizează rezultatele studierii. Mai
întîi se determină pierderile legate cu abaterile de la plan și la ele se referă abaterile care caracterizează
neîndeplinirea indicatorilor de plan, depășirea normelor de consum în comparație cu normele stabilite.
Rezervele pot fi determinate diferit. Pe baza analizei lucrului diferitor unități agricole se determină rezervele
principale de sporire a producției, de majorare a productivității muncii, de micșorare a costului unitar de producție și
de majorare a rentabilității producției agricole.
Rezervele principale de sporire a producției vegetale sunt:
1. Folosirea mai intensivă a pămîntului;
2. Perfecționarea structurii suprafeței însămînțate;
3. Reducerea golurilor în plantațiile perene;
4. Respectarea termenilor de îndeplinire a lucrărilor agricole;
5. Micșorarea pierderilor în timpul recoltării;
6. Întroducerea optimală a îngrășămintelor minerale și organice;
7. Folosirea asolamentelor științific argumentate etc.
Rezervele de sporire a producției animaliere:
1. Sporirea numărului de animale;
2. Perfecționarea componenței turmei de animale;
3. Reducerea mortalității și sterpăciunii animalelor;
4. Sporirea producției animaleliere din contul inbunătățirii calității, a hranei, furajelor și a întreținerii
animalelor;
5. Micșorarea pierderilor de furaje;
6. Folosirea furajelor nu numai cantitativ, dar și calitativ;
7. Asigurarea animalelor cu încăperi;
8. Majorarea nivelului de mecanizare;
9. Majorarea numărului de lucrători calificați din sectorul zootehnic etc.
Rezervele de sporire a productibității muncii:
1. Majorarea volumului de producție;
2. Micșorarea consumului de muncă vie;
3. Întroducerea mecanizării complexe și autorizate;
4. Lichidarea consumurilor de muncă neproductive;
5. Perfecționarea sistemului de schimbare a lucrătorilor;
 6. Perfecționarea calificării lucrărilor etc.
Căile de micșorare a costului de producție sunt:
1. Majorarea volumului de producție;
2. Micșorarea consumului de producție;
3. Stimularea lucrărilor în respectarea regimului de economie;
4. Introducerea normativelor științific argumentate de consumuri la o unitate de producție;
5. Micșorarea consumurilor indirecte neproductive etc.
Rezervele de sporire a rentabilității produselor agricole:
1. Majorarea volumului producției globale și a producției marfă;
2. Majorarea calității producției;
3. Respectarea terenurilor de realizare a producției;
4. Micșorarea pierderilor;
5. Sporirea rentabilității etc.

15. Nivelul de dezvoltare a producerii în întreprinderile agricole

La studierea activității întreprinderilor tipice se folosește o anumită sistemă de indicatori ce caracterizează nivelul de
dezvoltare a producției în agricultură. Acest sistem include următoarele grupe de indicatori:
1. Criteriile eficienței de producție care oglindește activitatea de folosire a tuturor factorilor de producție;
2. Indicatorii care oglindesc participarea întreprinderii la îndeplinirea cerințelor societății la producerea
producției și anume:
1.îndeplinirea planurilor de realizare a producției;
2. nivelul producției marfă a celor mai principale produse agricole;
3. volumul producției globale și marfă;
4. structura producției marfă etc.
3. Indicatorii care caracterizează folosirea pămîntului:
1. valoarea producției globale la un ha teren agricol;
2. venitul global la un ha teren agricol;
3. venitul net la un ha teren agricol;
4. profitul la un ha terem agricol.
4. Indicatorii care caracterizează nivelul de folosire a mijloacelor de producție:
1. proporția dinte mijloacele fixe și activele curente;
2. valoarea producției globale la un leu mijloace fixe;
3. valoarea mijloacelor fixe la un leu producție globală;
4. venitul global la un leu mijloace de producție;
5. termenul de recuperare a mijloacelor fixe;
6. rentabilitatea mijloacelor de producție.
5. Indicatorii folosirii resurselor de muncă:
1. coeficientul de folosire a resurselor de muncă;
2. nivelul de atragere a resurselor de muncă în cîmpul muncii;
3. productivitatea muncii;
4. remunerarea muncii anuale, lunare, zilnice, orare.
6. Indicatorii rezultativi de activitate a întreprinderii:
1. productivitatea culturilor agricole;
 2. productivitatea animalelor;
3. costul unitar de producție a principalelor produse agricole;
4. proporțiile dintre fondurile remunerării muncii și a venitului net în componența venitului global;
5. valoarea producției globale, venit, profit la un ha teren agricol;
6. valoarea producției globale, venitului global la un ha teren agricol și profit luîndu-se în considerare și
calitatea;
7. nivelul rentabilității producției agricole.
Eficiența ca categoria economică oglindește rezultatul activității lucrărilor din întreprindere și folosirea tuturor
factorilor de producție. Schimbarea lor se poate de arătat prin indexul integral depă următoarea formulă, care se mai
numește eficiența potențialului de producție:

Epp= I
√
3 VG VG VG ,unde
Sa
I - indexul integral
∗I ∗I
Mp Cm

Epp – eficiența potențialului de producție

VG – valoarea globală
Sa – suprafața terenului luîndu-se în considerație calitatea lui
Mp – mijloacele de producție
Cm – consumul de muncă
16. Însemnătatea și componentele procedeelor metodei calculativ – constructive
La eficiența cercetorilor economice este necesar nu numai de caracterizat fenomenele și procesele studiate, dar și de
elaborat proiecte și recomandări științific argumentate în perspectivă.
Pentru aceasta se aplică metoda calculativ-constructivă de cercetare. În rezultatul analizei ei se alcătuiesc diferite
proiecte. În cazul proiectării trebuie să fie luate în considerație dezvoltarea progresului tehnico-științific, formele de
organizare a muncii și producției, normativele științific argumentate.
Metoda calculativ-constructivă include un ansamblu de procedee științifice ca:
 procedeul de comparație;
 calcule de proiectare care pe larg se folesește în planificare;
 luînd în considerație modificarea fenomenelor și a proceselor pe sezoane și pe anii trecuți are loc
folosirea seriilor dinamice, a exploatării, grupărilor economice;
 calculele pe elemente;
 aprecierea diferitor variante de plan.
Cunoașterea și introducerea în practică a procedeelor enumerate sporește eficiența cercetărilor științifice în
economie. Procedeul de comparație este folosit în practică și se petrece pentru a efectua comparație diferitor mărimi.
Pentru aceasta este necesar de a transforma toate mărimile în unități convenționale sau valorice.

17. Folosirea seriilor dinamice, a extrapolării și a grupărilor statistico – economic

La folosirea seriilor dinamice se îndeplinesc următoarele lucrări:
1. Se determină procentul de modificare a fenomenelor pe parcursul perioadei analizate;
2. Se analizează dinamica dezvoltării fenomenelor;
3. În baza analizei efectuate se stabilește procentul de majorare sau de micșorare pe viitor a volumului de fenomene.
Extrapolarea este procedeul de determinare cantitativ a mărimii fenomenelor studiate despre dezvoltarea lor atît în
mărimi absolute cît și în mărimi relative. Extrapolarea constă în extinderea deducțiilor care rezultă din studierea unei
 părți a unui fenomen asupra altui fenomen. O însemnătate deosebită la determinarea rezervelor de producție are
utilizarea grupărilor statistico-economice. Rezervele pot fi determinate după 3 variante:
 Varianta minimală - constă în aducerea indicatorilor întreprinderilor slab dezvoltate pînă la nivelul mediu al
tuturor întreprinderilor studiate;
 Varianta optimală - ia în considerație indicatorii ce caracterizează cea mai mare parte a întreprinderilor tipice;
 Varianta maximală - se analizează toți indicatorii ce caracterizează întreaga activitate a întreprinderii.
În practică cel mai des este folosită varianta optimală.
18. Aprecierea diferitor variante de plan
Pentru a planifica studierea diferitor probleme se alcătuiesc mai multe variante dintre care se allege cea mai efectivă.
Cea mai efectivă variantă se socoate aceea care asigură primirea unui volum maximal de producție de o calitate
înaltă la o unitate de teren cu consumuri de muncă vie și materializată minimal.
Aprecierea amplasării și specializării diferitor ramuri în sectorul zootehnic se îndeplinește pe baza următorilor
indicatori:
1. valoarea producției la un ha terem agricol;
2. valoarea producției la un leu mijloace fixe;
3. valoarea producției globale la un om/oră sau productivitatea muncii;
4. rentabilitatea producției agricole.
Procesul de studiere în sectorul zootehnic include comparația a 3-5 variante cu ajutorul următorilor indicatori:
1. volumul de investiții la un animal;
2. costul unitar de producție animalieră;
3. suma anuală de economii a consumurilor de producție;
4. consumurile recalculate la un ha de producție care trebuie să tindă spre minim și ele se determină după
următoarea formulă:
Cp + En * K = minimum, unde :
Cp - constanta de producție la o unitate de produs
En - coeficientul normativ a eficienței investițiilor
K - volumul de investiții la o unitate de producție
Mărimea fermelor depinde de mai mulți factori dintre care principalii sunt:
1. nivelul de mecanizare și electrificare;
2. automatizarea proceselor de producție;
3. limitarea mărimii fermelor care depinde de consumurile de transport și de condițiile veterinare.
La determinarea eficienței economice a diferitor variante se folosește următorii indicatori:
1. Eficiența folosirii potențialului de producție care se determină după următoarea formulă:
Vnt
E= , unde
Ne+ f ∗Mf
Vnt – venitul national
Ne – numărul mediu annual de lucrători ocupați în procesul de producție
f – coeficientul de transformare a mijloacelor fixe de producție
Mf – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producție
2. Eficiența de producție care se determină după următoarea formula:
VG−EnMf
E= , unde
Ne
VG – venitul global
En – coeficientul normativ al eficienței investițiilor
 Mf – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producție
Ne – numărul de lucrători
3. Volumul de investiții la o unitate de producție se determină:
I
E= ,unde
PG
I - volumul total de investiții
PG - productivitatea globală.
4. Coeficientul eficienței comparative este raportul dintre suma economică de la micșorarea costului
producției și volumul de investiții:

E=
√ Cp 1−Cp 2 , unde
I
Cp - consumul de producție la o unitate de produs;
p1 – variabila de bază;
p2 – variabila de plan.
5. Coeficientul eficienței consumului de producție care se determină ca raportul dintre producția globală și
consumurile de producție:
PG
E=
Cp
6. Termenul de recuperare a investițiilor:
T
Tr =
Vn

19. Esența și procedeele principale ale metodei experimentale

Metoda experimentală este un procedeu larg utilizat pentru verificarea ipotezelor cauzale și fundamentarea
concluziilor cercetării în domeniile economiei. Depășind disputa specialiștilor privind caracterul său util cercetarea
științifică managerială, experimentului i se recunoaște astăzi rolul activ în progresul științei și practicii manageriale.
Cunoșterea științifică prin intermediul experimentului, care etimologic semnifică acțiunea de a ”a dovedi”, ”a
proba”, presupune, în sens larg, acțiunea provocată de cercetător în scopul de a confirma/infirma ipotezele cauzale.
Metoda experimentală are în vedere, în principal, procedeele, tehnicile, instrumentele cu care se acționează
asupra fenomenului cercetat, în scopul aprofundării cunoașterii acestuia.
Utilizată pe scară largă în cercetarea științelor naturii, metoda experimentală a fost acceptată și aplicată mult mai
târziu și cu multe rețineri în cercetarea științelor economice, iar disputa pe seamă utilizării experimentului, ca
metodă de verificare a ipotezelor și formulare a concluziilor investigației, este încă actuală.
În literatura de specialitate întîlnim numeroase definiții ale experimentului, mai mult puțin reprezentative. Una
dintre definițiile mai cuprinzătoare este cea a lui Leon Festinger, în viziunea cărui experimentul constă în
”observarea și măsurarea efectelor unei variabile independente asupra variabilei dependente, într-o situație în care
acțiunea altor factori este redusă la minimum”. (Festinger, L., Katz, D., 1963, după Chelcea, S., 2001, p. 399).
Pornind de la această aprecire, Septimiu Chelcea (2001, p. 433) consideră că experimentul în științele socio-umane
constă în ”analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situație controlată, cu
scopul verificării ipotezelor cauzale”. Extinzând, se poate spune că experimentul reprezintă o intervenție activă
asupra subiectului experimentat (variabila dependentă) prin acțiunea unor variabile independente (stabilite ca
ipoteză și care pot fi schimbate, manipulate de către cercetător) aplicate subiectului pentru a testa răspunsul acestuia
la acțiunea lor, ăntr-o situație care se desfășoară controlat, în condiții reale (experimentul artificial, de laborator).
Observarea și manipularea efectivă a variabilelor de către cercetător sunt puncte caracteristice, doar unor tipuri de
experimente. De cele mai multe ori, cercetătorul încearcă să provoace fenomenele pentru a le observa și înregistra
sistematic, pentru a le măsura și, mai apoi, a le explica prin cauze. Pornind de aici, G. Cuvier (citat de Chelcea, S.,
2001) aprecia că în timp ce ”observatorul ascultă natura, experimentatorul o întreabă și o silește să i se dezvăluie”.
Scopul experimentului este acela de a verifica ipotezele formulate în legătura cu existența unei anumite relații
cauzale între fenomenele investigate, prin investigarea și măsurarea efectelor manevrării unor variabile
independente asupra variabilelor dependente, în condițiile în care acțiunea factorilor externi studiului (variabilele
exterioare) este redusă la minimum. Acești factori, lăsați în afară experimentului și neincluși în ipoteză, sunt ținuți
sub control. Pentru obținerea unor concluzii fundamentate, cercetătorul sistematic factorii experimentali (variabilele
independente) pentru a înregistra efectul acestora asupra schimbărilor ce intervin în variabilele dependente. În
practica experimentală se apelează, deseori, la experimente corelate, care oferă posibilitatea obținerii unui material
mai consistent. Acesta este supus comparării, inducție, abstracției și generalizării în vederea fundamentării riguroase
a concluziilor cercetării.
Alături de subiectul experimentat (variabila dependentă) și de variabilele independente alese ca ipoteză, metoda
experimentală presupune luarea în considerare a două unități de observare: unitatea experimentare - grupul
experimental (asupra căreia va acționa variabila independentă) și unitatea de control-grupul martor (asigură
comparabilitatea datelor, fără ca asupra sa să acționeze variabila independentă). Realizarea experimentului implică
măsurarea variabilei dependente înainte și după acțiunea variabilelor independente incluse în experiment.
Cercetătorul compară efectele obținute la unitatea de experimentare, în care se intervine prin acțiunea variabilei
independente, cu efectele obținute la unitatea de control, în care nu se intervine.
Controlul asupra întregii situații experimentale este o cerință definitorie pentru buna desfășurare a procedeului,
un element specific metodei experimentale. Fidelitatea măsurării variabilelor depinde, în mare măsură, de modul în
care se realizează controlul asupra factorilor introduși în experiment (variabilele independente) și asupra celor
exteriori. Se impune, de asemenea, verificarea modului de constituire a grupurilor de lucru (experimentale și martor)
și a nivelului de precizie a instrumentelor de măsurare.
După ce utilitatea i-a fost, mai mult sau mai puțin, contestată, experimentul este astăzi considerat o metodă
necesară și valoroasă de investigare a fenomenelor manageriale în scopul cunoașterii și înțelegerii mecanismelor de
funcționare și evoluție a acestora. Interesul pentru metoda experimentală s-a amplificat cercetării făcând tot mai des
apel la acest procedeu în studiile lor, conceptele manageriale fiind deseori verificate și susținute prin intermediul
experimentului. Acest fapt este explicabil dacă avem în vedere nivelul ridicat de complexitate a domeniului
managerial și faptul că valoarea aplicativă a experimentalui în cercetarea științifică managerială a fost dovedită de
multe ori în susținerea deciziilor manageriale. Prin intermediul experimentalui, fapte și comportamente din
realitatea managerială sunt miniaturizate, aduse în formă concentrată, punându-se sub control factorii implicați în
producerea proceselor investigate.
Cu toate că, cercetarea managerială problematica metodologică privind modul de desfășurare a experimentalui
este bine pusă la punct, există limite ale utilizării acestei metode, limite generate de specificul domeniului
managerial. Astfel, spre deosebire de științele naturii (chimia, biologia, fizica etc.), unde izolarea fenomenului în
laborator și verificarea ipotezelor de lucru este mai ușor de realizat, în științele socio-economice, în ansamblul lor
și,evident, în management, care ne interesează cu deosebire, acest lucru este mult mai greu de relizat datorită
complexității și specificității fenomenelor din aceste domenii. Verificarea ipotezelor prin experiment este mai
dificilă în practica managerială datorită mediului instabil în care evaluează fenomenele manageriale și care face ca
izolarea variabilelor să fie mai complicată. De asemenea, gradul de aplicabilitate a metodei experimentale în
practica managerială este mai restrâns sub raportul generalizării rezultatelor și al trecerii de la situația experimentală
la complexitatea condițiilor manifestate în practică. De altfel, este puțin probabil ca un proces sau fenomen
 managerial supus experimentării să poată fi izolat complet și variabilele total controlate. În consecință, în formularea
concluziilor și fundamentarea rezultatelor trebuie să se țină seama de existența factorilor externi care nu au putut fi
controlați, chiar dacă efectele acțiunii acestora au fost reduse la minimum. Cu toate acestea, rolul metodei
experimentale în progresul științei economice nu poate fi negat, verificarea ipotezelor cercetării prin experiment
”este regula de aur care domină orice disciplină științifică” (Maurice Allais, citat de Răboacă, Gh., Ciucur, D., 2004,
p. 25). În fapt, ceea ce contează în mod deosibit, nu sunt neajunsurile generate de metoda în sine, ci modul în care se
desfățoară experimentul și se valorifică rezultatele acestuia.
Adaptată la specificul obiectului de cercetare managerială, metoda experimentală își dovedește utilitatea în
funcție de modul în care cercetătorul raționează asupra faptelor rezultate din experiment și fundamentează concluzii
în urma experimentului. Valoarea aplicativă a metodei experimentale în management este dată, așa cum am mai
precizat, de utilizarea sa în procesul decizional. Pe baza rezultatelor experimentului, a informațiilor privind
efectele anumitor schimbări (variabile independente) asupra mediului real al organizației, managerul poate cunoaște
care vor fi consecințele pe termen scurt și pe termen lung ale acestor schimbări asupra organizației și poate decide în
consecință.
Metodă aplicabilă cu succes în multe sfere ale cercetării științifice din domeniul managerial (sisteme de
organizare a producției, managementului controlului, managementul personalului etc.), experimentul este utilizat în
faza verificării ipotezelor, spre finalul procesului de cercetare științifică managerială, după ce au fost formulate
ipotezele empirice și acumulate suficiente date de observație.
Limitele metodei experimentale sunt compensate de calitățile celorlalte metode și tehnici de cercetare
științifică, analizate pe parcursul acestui curs. Tocmai de aceea, cunoașterea și înțelegerea aprofundată a
fenomenului managerial supus cercetării implică utilizarea conjugată a mai multor metode de cercetare pentru
investigarea aceluiași fenomen.

20. Etape și particularități ale cercetării experimetale

Rezultatele experimentului sunt cu atât mai prețioase în procesul cunoașterii cu cât situația creată (experimentală) se
apropie cât mai mult de situația naturală, specifică cadrului real de manifestare a fenomenului investigat. Situațiile
concrete sunt miniaturizate, aduse în forma concentrată, punând sub control factorii implicați.
Referitor la etapele cercetării experimetale, acestea pot fi structurate astfel:
• stabilirea problemei ce urmează a fi supusă experimentului;
• avansarea ipotezelor;
• alegerea variabilelor experimentale (variabila dependentă, variabila independentă) în funcție de ipotezele
avansate;
• prestarea, care urmărește ca toți subiecții să înțeleagă sarcina experimentală (se recepteze corect
instrucțiunile formulate de către cercetător, să conștientizeze situația experimentală) și ca variabila independentă să
acționeze efect asupra lor. Protestarea acțiunii variabilei independente asupra unui grup experimental cât mai
asemănător cu cel utilizat în experimentul propriu-zis sporește gradul de certitudine a rezultatelor;
• stabilirea situației experimentale (opțiunea pentru experimentul de la laborator sau de teren, în funcție de
variabilele alese);
• stabilirea subiecților în grupele experimentale și de control (se urmărește ca subiecții din cele două grupe să
fie asemănători, să aibă anumite caracteristici similare și un caracter omogen);
• realizarea propriu-zisă a experimentului (manipularea variabilelor și măsurarea lor);
• prelucrarea datelor experimentule prin procedee statistico-matematice;
 • întocmirea raportului de cercetare, raport în care este prezentat modul în care s-a realizat procedeul și
gradul de valorificare a rezultatelor.
Sintetizând, metoda experimentală se caracterizează prin următoarele trăsături:
• presupune abordarea analitică a fenomenului investigat;
• se fondează pe teorie, verificând-o;
• rezultatele experimentalui se prezintă direct ca fapte științifice;
• are un rol important, atât în verificarea și demonstrarea ipotezelor cauzale, cât și în dezvoltare cunoașterii
prin identificarea unor date noi privitoare la fenomenul cercetat;
• metoda experimentală este precedată, în mod necesar, de formularea unor ipoteze verificabile în practică,
cu privire la existența unei anumite relații cauzale între fenomenele investigate;
• punerea în practică a metodei presupune determinarea riguroasă a condițiilor de observare și control
continuu al acestora;
• sub raportul generalizării rezultatelor și al trecerii de la situația experimentală la complexitatea condițiilor
manifestate în practică, gradul de aplicabilitate al metodei experimentale în pracica managerială este mai restrâns;
• cercetătorul își poate verifica ipotezele referitoare la relațiile de cauzalitate presupuse (în limbaj de
specilitate acest element metodologic poartă numele de varietatea variabilelor);
• solicită un personal specializat și bine informat în legătură cu organizarea procedeului, capabil să rezolve
operativ problemele noi ce pot apărea pe parcursul desfășurării experimentului;
• permite o bună cuantificare a rezultatelor cercetării în condițiile în care sunt stabilite précis obiectivile și
metodologia de desfășurare a experimentului;
• pentru fundamentarea corectă a concluziilor experimental poate fi repetat în funcție de problemele care
apar în legătură cu clarificarea rezultatelor;
• validitatea și utilitatea metodei este condiționată de concordanța între ipotezele și rezultatele
experimentului;
• metoda are un caracter iterativ (se finalizează cu formularea unor noi ipoteze);
• presupune costuri ridicate și timp îndelungat de realizare în funcție de gradul de complexitate al proceselor
derulate, tehnicile și instrumentele utilizate.
În practica științelor socio-economice, experimentului i se recunoaște tot mai mult rolul activ în progresul
cunoașterii științifice, în condițiile în care situația experimentală reflectă cât mai corect posibil situația reală din
practica fenomenelor investigate.

21. Modele experimentale

În științele socio-economice, perfecționarea procedeelor de experimentare a ipotezelor cauzale, impusă de
multicauzalitatea specifică fenomenelor socio-economice, presupune proiectarea unor modele experimentule
complexe. În practica cercetărilor manageriale, principalele modele experimentule și schemele logice la care acestea
apelează sunt descrise astfel:
1. Diferențierea în experimentare prin stabilirea numărului grupurilor utilizate și specificul modului de măsurare a
variabilei dependente, model ce apelează la următoarele scheme experimentale:
 folosirea a două grupuri de observare, din care unul de experimentare (pe care se desfășoară procedura) și altul
de control (cel care asigură comparabilitatea rezultatelor și asupra căruia nu acționează variabila independentă),
cu măsurarea variabilei dependente numai după introducerea factorilor experimentali (variabilele
independente);
  utilizarea a două grupuri de observare, cu măsurarea variabilei dependente înainte și după introducera
variabilelor independente;
 utilizarea mai multor grupuri experimentule (trei sau patru), cu măsurarea variabilei dependente numai după
introducerea variabilei independente;
 utilizarea mai multor grupuri experimentule, cu măsurarea variabilei dependente înainte și după introducera
variabilelor independente;
2. Apelarea la un număr diferit de variabile independente controlate de cercetător, cu următoarele scheme
experimentale:
 experimentale cu o singură variabila independentă (pot fi experimente multigrup și monogrup);
 experimentele cu mai multe variabile independente presupun utilizarea unor procedee complexe de cercetare
(două sau mai multe grupuri experimentale și două sau mai multe grupuri de control) prin care să se permită
evaluarea simultană a două sau mai multe variabile.
Experimentele cu un singur grup sunt considerate ”scheme preexperimentale”, cu o capacitate redusă de verificare a
ipotezelor cauzale.
Complexitatea domeniului managerial și natura extrem de diferită a factorilor cauzali solicit folosirea unor scheme
experimentele extinse asupra mai multor factori și, implicit, cu mai multe grupuri experimentale. Costul ridicat al
acestor tipuri de experimente, dificultatea procedeului și perioada de timp pe care o solicită sunt elemente care
conduc la necesitatea simplificării schemelor experimentale în practica investigațională prin luarea în considerare
doar a factorilor considerați relevanți pentru fenomenul supus experimentului.

22. Tipologii și criterii de clasificare a experimentului științific

În literatura de specialitate există o mare diversitate de criterii de clasificare a experimentului științific, după:
 gradul de intervenție a cercetătorului,
 natura variabilelor modificate,
 nivelul controlului variabilelor,
 rolul experimentului în cunoașterea științifică a fenomenului investigat,
 natura schemei experimentule aplicate etc.
Cel mai adesea se face delimitarea între experimentul artificial.
În cadrul unui experiment natural, numit de unii cercetători și experiment parțial (ipoteza cauzală este verificată
parțial) sau experiment de teren, situația experimentulă este naturală, nefiind creată artificial. Cercetătorul nu
intervine în experiment, ci doar observă fenomenul investigat înainte și după modificările provocate de apariția unui
factor natural. Experimentul de teren are avantajul că se desfășoară în cadrul natural de manifestare a fenomenului
supus experimentării, fără nicio intervenție creată artificial. Procesele manageriale se produc în mod natural, în
mediul lor real, sporind astfel valoarea cognitivă a rezultatelor obținute prin acest gen de experiment. Maurice
Duverger (citit de Chelcea, S., 2001, P. 433) propune o delimitare a experimentului de teren după posibilitatea
cercetătorului de a manipula variabilele, și anume:
 experiment pasiv (cercetătorul observă modificările fără a interveni asupra variabilelor);
 experiment activ,care poate fi delimitat, la rândul său, în experiment activ direct (cercetătorul intervine direct
prin introducerea factorilor experimentali) și experiment activ indirect (cercetătorul nu intervine, factorii
experimentali fiind introduși de factorii de decizie sau determinați de o situație naturală ). Cercetătorul observă
și măsoară efectele acțiunii acestor factori. Evident, în acest din urmă caz, controlul asupra variabilelor este
aproape imposibil de realizat.
 Experimentul de teren prezintă avantajul desfășurării în mediul natural al fenomenului investigat, păstrând
neschimbate condițiile din realitate și sporind, astfel, nivelul de reprezentativitate a rezultatelor. În cadrul
experimentul de teren, cercetătorul nu intervine asupra situației experimentale, rolul său reducându-se la măsurarea
și analiza efectelor produse de modificările intervenite în mediul real de desfășurare al fenomenului investigat și de
transmitere a rezultatelor experimentului factorilor de decizie. Răspunzător de modificările produse este managerul,
care, pe baza informațiilor complete, oferite de către cercetător privind schimbările produse în urma experimentului
și consecințele producerii acestor schimbări asupra situației concrete din organizație, va lua deciziile cele mai
potrivite. Dezavantajul acestui tip de experiment derivă, în mod evident, din faptul că întreaga situație experimentală
este dificil de controlat. Referindu-se la valoarea științifică experimentului natural, McDavid și Harari (citați de
Chelcea, S., 2001, p. 419) subliniau faptul că ”...meritele și slăbiciunile experimentului natural sunt identice cu cele
ale cercetării de teren”
Experimentul artificial sau de laborator este un experiment provocat și controlat, în care situația experimentală
este creată de către cercetător, care manipulează variabilele independente în situații create artificial. Experimentul
de laborator presusupune condiții riguroase de desfășurare. Se solicită:
 stabilirea coerentă a bazelor teoretice și metodologice ale metodei,
 formularea corectă a obiectivelor și ipotezelor,
 delimitarea exactă a condițiilor de desfășurare,
 controlul riguros al situației experimentale.
Personalul angajat în desfășurarea procedeului trebuie să fie bine selecționat și pregătit, capabil să facă față
problemelor care pot apărea pe parcursul derulării procedeului. Experimentul poate fi repetat până în momentul în
care ipotezele sunt confirmate/infirmate.
Experimentul de laborator oferă avantajul:
 ținerii sub control a variabilelor,
 măsurarea exactă a efectelor variabilei dependente, asigurând astfel un nivel ridicat de precizie a măsurătorilor
și, implicit, rezultate corecte.
Pe de altă parte, situația artificială, creată în laborator, nu poate reflecta fidel cadrul natural în care se manifestă
fenomenul investigat, punând sub semnul întrebării validitatea externă a rezultatelor experimentalui.
Comportamentele și faptele din realitatea practică sunt distorsionate în mediul artificial creat, ceea ce face ca
rezultatele obținute în urma experimentalui să nu fie suficient de reprezentative. Impactul experimentalui de
laborator asupra sistemului natural de evoluție a fenomenului investigat este certificat doar în condițiile în care este
posibilă aplicarea rezultatelor experimentalui în situații reale. Tocmai din această cauză, se recomandă, atunci când
situația o permite, ca fenomenul supus investigării să fie experimentat, atât în teren, cât și în condiții de laborator.

23. Componența procedeelor științifice a metodei logico – abstracte

Studierea și utilizarea logicii în în cercetările științifice este susținută de rolul important care revine structurilor și
operațiunilor logice, atât în dezvoltarea construcților teoretice, cât și în rezolvarea problemelor puse de practica
managerială.
Raționamentul este o formă logică complexă, element necesar al gândirii științifice, constituit din înlănțuirea
judecăților primare asupra unui fenomen, judecăți pe care se întemeiază și se constituie ipotezele de cercetare. Pe
baza acestora, raționamentul conduce la studiul și analiza comportamentelor și faptelor investigate pentru a
demonstra valabilitatea ipotezelor admise și pentru a permite, în final fundamentarea concluziile științifice.
Raționamentul este demers logic cel mai utilizat în cunoașterea științifică.
În investigațiile științifice, metoda rațională este folosită:
 pentru acțiunile de pregătire a cercetării în vederea fixării obiectivelor,
a formulării ipotezelor și modelelor teoretice,
precum și etapa de verificare a acestora.
Ea se regăsește, evident, și în faza de fundamentare a concluziilor cercetării. În consecință, raționamentul în
cercetarea științifică permite:
 fixarea și delimitarea obiectivelor cercetării;
 formularea ipotezelor științifice;
 apelarea la mijloacele de cunoaștere umană filtrate metodologic prin logica și transformate în observație,
experiment, clasificare, demonstrație etc.;
 analiza rezultatelor obținute;
 verificarea ipotezelor admise;
 folmularea concluziilor științifice.
Prin apelarea la metoda rațională se reușește:
- să se elimine elementele iraționale din câmpul de învestigare;
- să se includă toate mijloacele de cunoaștere la îndemâna cercetătorului științific acceptate ca certe, generale și
universale;
- să se dezvolte investigația științifică în direcția obținerii și recoltării informațiilor, prin utilizarea metodei
raționale ca instrument de cunoaștere.

24. Procedeul inducției și deducției

Inducția asigură cunoașterea realității, urmând traseul de la particular la general, altfel spus, de la premize
particulare, individuale către concluzii generale. Metoda inducției a fost definită de John Stuart Mill ca ”metodă care
constă în a infera din câteva cazuri particulare, în care un fenomen este observat, că el va fi întâlnit în toate cazurile
care vor semăna cu ele”. Prin inferare se înțelege operația logică prin care se admite o concluzie generală din mai
multe fapte particulare. În inferarea prin inducție intervine analiza, formă fundamentală a gândirii, care presupune
descompunerea fenomenului cercetat în părțile sale componente și examinarea amănunțită, parte cu parte, a
acestuia. În baza analizei se face trecerea de la premise individuale la concluzii generale, prin extrapolarea
situațiilor.
În funcție de modul în care se face generalizarea, inducția poate fi analizată sub următoarele forme:
 inducția completă, cea care presupune o operație logică de gândire prin care se ajunge la o concluzie cu o
generalizare medie, după examinarea tuturor cazurilor particulare de același gen; neexaminarea unui singur caz
poate conduce la imposibitatea generalizării concluziei;
 inducția incompletă, un raționament prin care se face trecerea de la un număr redus de cazuri particulare la
concluzii asupra tuturor cazurilor existente în cotegoria respectivă de fenomene, concluzia extinzându-se asupra
acestora. Deși presupune eforturi mici pentru obținerea rezultatelor, prin extrapolarea raționamentului de la
unele cazuri la toate celelalte și de la experiențe trecute la cele viitoare, inducția incompletă are un grad mai
mare de eroare. Nivelul ridicat al riscului de eroare este determinat de faptul că această formă de inducție
generalizează anumite concluzii asupra fenomenului analizat pornind de la un număr limitat de cazuri din
categoria respectivă de fenomene. În consecință, nici o concluzie nu poate fi admisă ca certă.
Ca metoda a cercetării științifice, inducția se sprijină pe experiența cercetătorului, fiind mai clară și mai accesibilă și
pentru comunitatea din afara cercurilor științifice. Deși mulți gânditori au absolutizat metoda inductivă ca singura
bază a cunoașterii științifice, acesteia îi lipsește caracterul predictiv. Insuficiența sa constă, mai ales, în faptul că
dispune de o cotă mai redusă de rigoare științifică având un caracter nedemonstrabil. Chiar dacă premisele
 individuale de la care se pleacă sunt certe, iar operația logică de generalizare este corectă, concluziile la care se
ajunge prin inducție vor avea un grad mai mare sau mai redus de probabilitate. Aceasta deoarece, premisele
particulare nu pot oferi o cantitate suficientă de informații care, prin inducție, să conducă la fundamentarea unor
concluzii certe. De multe ori, concluzia obținută pe cale inductive este neacceptată tocmai datorită lipsei de
reprezentativitate a cazurilor particulare luate în discuție, mărimea riscului de eroare fiind foarte mare. Concluzia
generalizatoare este respinsă și atunci când apar cazuri care nu îi confirmă valabilitatea, dovedind contrariul.
În mediul științific se manifestă rețineri și precauții privind nivelul de probabilitate acceptat pentru anumite
concluzii obținute prin metoda inducției. Chiar dacă încrederea în concluziile generalizatoare crește și marimea
riscului de eroare este redusă, concluzia nu poate fi acceptată ca certă. Ca atare, deși utilitatea sa este indiscutabilă în
cunoașterea unui fenomen științific, metoda inductivă nu este suficientă, cunoștințelor științifice stabilite printr-un
raționament inductiv lipsindu-le certitudinea. Cu toate acestea, indiferent de gradul de încredere care o
caracterizează, inducția este o metodă de cunoaștere rapidă și eficace, cu largă aplicabilitate în diferite domenii ale
științei.
Întemeietorul metodei deductive, Rene Descartes, definea demersul deductiv ”orice concluzie necesară
scoasă din alte lucruri cunoscute cu certitudine”. În literatura de specialitate actuală, metoda deductivă este
prezentată ca o operațiune logică, o formă fundamentală de raționament, care constă în trecerea de la aserțiuni
generale la concluzii asupra unor fapte particulare, acestea din urmă fiind subordonate primelor. Cu toate că
procesul deductiv presupune existența inițială a raționamentului inductiv, fiind complementar acestuia, metoda
deductivă și cea inductivă se diferențiază prin elemente semnificative. În primul rând, în timp ce, metoda inductivă
are la bază analiza fenomenului cercetat prin descompunerea sa parte cu parte și examinarea amănunțită a diferitelor
componente ale întregului, metoda deductivă parcurge traseul invers, de la general la particular, prin sinteza
părților componente ale fenomenului investigat, într-un tot unitar. Comparativ cu metoda inductivă, procesul de
cunoaștere a realității prin deducție are un grad mai mare de acceptabilitate în cercetarea științifică, fapt explicat prin
următoarele argumente:
 oferă cunoașterii un caracter mai larg, mai riguros și mai operativ;
 spre deosebire de inducție, are un caracter demonstrabil;
 pornește de la teorii și ipoteze pe baza cărora construiește enunțuri noi, testate în practică;
 concluziile sunt riguros derivate din premise.
Apreciată și dezavuată de unii, metoda deducției se caracterizează prin rigoarea științifică cu care concluziile sunt
desprinse din premise. Trăsătura esențială a demersului deductiv este preocuparea pentru temeinicia premiselor de la
care se pornește raționamentul. Demersul deductiv conferă certitudine concluziilor doar dacă, din perspectivă
factuală, materială, toate premisele de la care se pornește sunt adevărate, iar, din perspectivă formală, concluzia
derivă, în mod logic, din premisele enunțate. Dacă premisele de la care se pornește sunt adevărate, printr-un proces
corect de deducție, și concluzia la care se ajunge este corectă. Altfel spus, odată acceptate premisele, concluzia
decurge cu necesitate, în mod logic, din acestea. Acceptarea corectitudinii concluziilor rezultate din raționamentul
deductiv presupune ca cele două accepțiuni, factuală și formală, să coexiste cumulativ. Neîndeplinirea uneia dintre
cele două premise determină respingerea concluziei, ca incorectă.
În practica cercetării științifice, cele două operațiuni logice, inducția și deducția, se intercondiționează și se
completează reciproc. Inducția fără deducție este, așa cum sublinia reputatul economist Virgil Madgearu, ”lipsită de
conținutul faptelor”.
Cu toate limitele de ordin cognitiv identificate, metodele de analiză logică contribuie major la dezvoltarea procesului
de cunoaștere în știința managerială, cu realizări semnificative în practica cercetării acestui domeniu.

25. Procedeul analizei și sintezei

Studiul fenomenelor naturale, precum şi a proceselor social-economice este imposibil de realizat fără analiză.
Analiza reprezintă metoda principală de cunoaştere a realităţii obiective.
Prin traducere din limba greacă, cuvântul analyzis se interpretează ca descompunere, dezmembrare. Prin urmare,
fiind examinată în sens restrâns, analiza reprezintă descompunerea, dezmembrarea unui fenomen sau proces în
părţile sale componente în vederea studierii esenţei acestuia.
În sens larg analiza reprezintă o metodă de cercetare care constă în descompunerea sau desfacerea unui întreg
(obiect, fenomen, proces) în elementele sale componente în vederea identificării factorilor, cauzelor şi condiţiilor
care le-au generat şi, respectiv, influenţat.
Rolul analizei economice în conducerea întreprinderilor se regăseşte în fiecare funcţie managerială: previzionare,
organizare, coordonare, comandă, control. Astfel, exercitarea funcţiei de previzionare este imposibilă fără studii
prospective şi post-factum, precum şi fără a identifica anumite rezerve interne de îmbunătăţire a rezultatelor
întreprinderii, constatările făcute fiind utilizate ca repere a programelor de dezvoltare cu caracter strategic.
Realizarea funcţiei manageriale de organizare impune necesitatea analizei nivelului de aprovizionare cu materialele
şi materia primă necesare, a eficienţei gestionării resurselor disponibile, a gradului de îndeplinire a normelor de
muncă etc., astfel asigurându-se premise pentru intervenţia imediată în cazurile constatării anumitor deficienţe.
Eficacitatea exercitării funcţiei de coordonare depinde într-o mare măsură de nivelul la care se realizează studiul
indicatorilor economico-financiari şi, în această bază, se identifică disproporţiile dintre diverse laturi ale activităţii
întreprinderii şi subsisteme ale ei.
Funcţia de comandă presupune adoptarea unui flux de decizii aferente gestionării cât mai eficiente a resurselor
întreprinderii şi creşterii competitivităţii ei. Doar intuiţia managerilor nu este însă suficientă pentru adoptarea unor
decizii optime, de cele mai multe ori în condiţii de incertitudine şi risc. Orice decizie trebuie să fie bazată pe calcule
cât mai exacte, pe o analiză multilaterală a tuturor aspectelor ei - doar astfel poate fi asigurată argumentarea
economico-ştiinţifică a variantelor decizionale selectate.
Esenţa funcţiei manageriale de control constă în verificarea şi analiza rezultatelor obţinute în raport cu obiectivele
prestabilite, evaluarea eficienţei măsurilor aplicate în diverse aspecte (tehnologic, organizatoric, inovaţional etc.),
identificarea rezervelor de îmbunătăţire a indicatorilor economico-financiari ai întreprinderii, toate acestea
constituind atribuţii indispensabile ale analiştilor.
Rolul managerial al analizei economice se intensifică cu fiecare an în virtutea următoarelor circumstanţe:
- creşterea deficitului de materie primă şi materiale, ascensiunea preţurilor la aceste bunuri implică necesitatea
sporirii eficienţei producţiei;
- adâncirea relaţiilor de piaţă se manifestă prin creşterea concurenţei, drept urmare existenţa întreprinderii pe
piaţă poate fi asigurată doar în condiţiile unei activităţi competitive a acesteia;
- crearea unor forme noi de gospodărire în rezultatul privatizării patrimoniului de stat a generat modificări în
mecanismele de gestionare a resurselor întreprinderilor, în sistemul total de management al acestora.
Astfel, prin sinteza celor expuse, putem afirma cu toată convingerea că rolul analizei economice în conducerea
întreprinderilor este deosebit de important, având implicaţii decisive în asigurarea existenţei şi prosperităţii acestora.
Metoda analizei economice reprezintă un sistem de reguli şi mijloace de realizare optimă a cercetărilor analitice.
Printr-o examinare mai detaliată, metoda analizei economice mai poate fi definită ca modul dialectic de studiere a
proceselor şi fenomenelor economice în evoluţia sa, care include un ansamblu de principii, procedee şi tehnici
de analiză şi asigură o abordare sistemică şi completă a studiului.
Orice metodă de analiză conţine recomandări privind realizarea optimă a cercetărilor analitice care vizează
următoarele aspecte:
- succesiunea şi periodicitatea efectuării analizei;
- descrierea metodelor şi procedeelor de analiză;
 - organizarea activităţii analitice, asigurarea metodică, tehnică şi informaţională a acesteia;
- perfectarea rezultatelor analizei.
Mijloacele şi procedeele utilizate în analiza economică formează aparatul instrumental al analizei. În cadrul acestuia
se disting metodele tradiţionale de prelucrare a informaţiei economice, metodele analizei factoriale deterministe,
metodele analizei factoriale stocastice şi metodele de optimizare a problemelor economice (figura 1).
Alegerea metodelor de analiză economică se face în funcţie de scopul, sarcinile analizei, caracteristicile obiectului
ce urmează să fie analizat, posibilităţile tehnice pentru efectuarea calculelor analitice etc.
Perfecţionarea instrumentelor analizei economice reprezintă o necesitate stringentă a timpului, dictată de
avansarea ştiinţelor şi practicii în toate domeniile de activitate.

Metodele de prelucrare a informaţiei

Metodeleeconomice
de analiză factorială
Metodeledeterministă
de analizăMetodele
factorialăde
stocastică
optimizare a problemelor economi

Comparaţia Metoda Metoda Programarea

substituţiilor corelaţiei liniară şi
în lanţ neliniară
Metoda
mărimilor
medii şi Metoda Metoda Teoria
relative diferenţelor analizei jocurilor
absolute dispersionale

Teoria
Reprezenta- Metoda
Metoda deservirii în
rea grafică şi analizei
diferenţelor masă
în tabele a componen-
datelor relative
ţiale
Cercetările
Metoda operaţionale
Metoda indicilor Metoda etc.
grupărilor analizei
discriminante

Metoda
Metoda integrală Metoda
balanţieră analizei
matematice
multidimen-
Metoda sionale etc.
Metodele împărţirii
euristice etc. proporţionale

Metoda
logaritmizării
etc.

Figura 1. Clasificarea metodelor de analiză economică

Orice obiect al analizei îşi găseşte expresie într-un sistem de indicatori reflectaţi în:
  planurile de activitate,
 registrele de evidenţă,
 dările de seamă,
 situțiile financiare,
 sau alte surse de informaţie.
Termenul de indicator se interpretează ca un criteriu ce poate fi supus aprecierii cantitative şi se utilizează
pentru elaborarea unor judecăţi aferente proceselor, obiectelor, fenomenelor.
Indicatorii se grupează în funcţie de mai multe criterii (figura 2).
Indicatorii cantitativi reflectă volumul de factori utilizaţi, schimbările cantitative ce se produc în cadrul unor
fenomene sau procese economice, expresia cantitativă a unui rezultat etc. (numărul mediu de lucrători, valoarea
mijloacelor de producţie, volumul de vânzări etc.).
Prin intermediul indicatorilor calitativi se apreciază anumite însuşiri, calităţi ale proceselor studiate
(productivitatea muncii, recolta la hectar a culturilor agricole, randamentul mijloacelor de producţie etc.).
Se referă la indicatorii generali indicatorii comuni pentru toate ramurile economice (productivitatea muncii, costul
unitar, profitul, rentabilitatea etc.). De rând cu indicatorii generali, în orice ramură şi domeniu de activitate se
utilizează şi o serie de indicatori specifici (lactaţia la o vacă furajată, conţinutul de grăsime în lapte, conţinutul de
zahăr în sfecla de zahăr etc.).
Indicatorii generalizatori se folosesc pentru efectuarea unor caracteristici generalizatoare a fenomenelor şi
proceselor economice complexe (productivitatea anuală a muncii în expresie valorică). Prin intermediul
indicatorilor particulari se reflectă aspecte separate ale fenomenelor cercetate (consumul de timp de muncă pentru
obţinerea unei unităţi de producţie), iar indicatorii ajutători se utilizează pentru aprofundarea studiului
fenomenului cercetat (consumul de timp pentru un procedeu de muncă).
Indicatorii absoluţi se exprimă în unităţi valorice, naturale sau convenţional-naturale (ore/om, unităţi nutritive
convenţionale etc.). Indicatorii relativi reprezintă raportul a două mărimi absolute şi se exprimă în % sau îmbracă
forma unor indici sau coeficienţi.
Indicatorul rezultativ reflectă rezultatul influenţei unui sau mai multor factori şi reprezintă obiectul cercetării în
procesul studiului interdependenţelor. Indicatorii care determină schimbarea indicatorului rezultativ se numesc
indicatori factoriali.
Indicatorii normativi exprimă anumite norme stipulate pentru desfăşurarea activităţii economice (normele de
consum a materialelor, normele de timp pentru executarea unor lucrări etc.). Indicatorii incluşi în planurile de
activitate pe diverse orizonturi de timp se numesc indicatori planificaţi. Indicatorii de evidenţă se regăsesc în
registrele de evidenţă contabilă. Indicatorii de dare de seamă se conţin în rapoartele de activitate (contabile,
statistice, operative). Indicatorii determinaţi în procesul analizei economice se numesc indicatori estimativi.
Indicatorii unitari reflectă aspecte separate ale unor procese sau fenomene. Indicatorii integrali reunesc câţiva
indicatori unitari şi permit efectuarea unui studiu mai amplu a obiectului cercetat. Astfel indicatorul integral Y care
exprimă ritmul de creştere (indicele de dinamică) a nivelului de mecanizare a proceselor de muncă pe întreprindere
se va obţine conform relaţiei de mai jos:

Y = √n x 1 + x 2+ x 3 +. … …+ x n (1)
în care x1, x2, x3 ....xn exprimă ritmul de creştere a nivelului de mecanizare a proceselor de muncă în subdiviziunile
structurale, respectiv 1, 2, 3...n ale întreprinderii.
Orice indicator analizat poate fi trecut prin prisma mai multor criterii de clasificare. Spre exemplu, rentabilitatea
economică reprezintă:
 un indicator calitativ după conţinut,
  general după sfera de cuprindere,
 generalizator după nivelul de sinteză,
 relativ după unitatea în care se exprimă ş.a.m.d.

Indicatorii utilizaţi în
analiza economică
Cantitativi
După conţinut
Calitativi

Generali
După sfera de cuprindere

Specifici

Generalizatori
După nivelul de sinteză
Particulari

Ajutători

Absoluţi
După unitatea în care se exprimă

Relativi

Factoriali
După locul în relaţia cauză – efect

Rezultativi

Normativi
După principiul funcţional
Planificaţi

De evidenţă etc.

Unitari
După compoziţia sa
Integrali

Figura 2. Clasificarea indicatorilor utilizaţi în analiza economică

În funcţie de obiectul analizei, indicatorii se grupează pe subsisteme (figura 3).

Sistemul indicatorilor analizei

economice complexe

1. Indicatorii condiţiilor iniţiale de

activitate a întreprinderii

2. Indicatorii 3. Indicatorii utilizării 4. Indicatorii

utilizării obiectelor muncii utilizării
mijloacelor de resurselor de
muncă muncă

5. Indicatorii producţiei şi
comercializării

6. Indicatorii costului

7. Indicatorii profitului şi
rentabilităţii

8. Indicatorii stării financiare a

întreprinderii

Figura 3. Sistemul de indicatori ai analizei economice complexe

I. Indicatorii condiţiilor iniţiale de activitate a întreprinderii caracterizează:
 disponibilitatea resurselor materiale,
 umane,
 financiare pentru o funcţionare ritmică a întreprinderii,
 condiţiile organizatorice (structura organizatorică şi de producţie, specializarea etc.),
 nivelul la care se efectuează investigaţiile de marketing ş.a.
II. Principalii indicatori ai celui de-al doilea subsistem sunt:
 randamentul mijloacelor fixe de producţie,
 capacitatea mijloacelor fixe de producţie,
 rentabilitatea mijloacelor fixe de producţie,
 coeficientul utilizării utilajelor disponibile etc.
III. În subsistemul al treilea se includ indicatorii:
  randamentul şi capacitatea materialelor,
 valoarea materialelor utilizate într-un interval de timp ş.a.
IV. Subsistemul al patrulea conţine indicatori ce reflectă nivelul şi eficienţa utilizării resurselor de muncă, cum ar fi:
 coeficientul stabilităţii personalului întreprinderii,
 coeficientul utilizării timpului de muncă,
 productivitatea muncii ş.a.
V. La indicatorii producţiei şi comercializării (subsistemul 5) se referă:
 producţia globală,
 producţia marfă,
 venitul din vânzări,
 nivelul producţiei marfă,
 mărimea stocurilor de produse şi mărfuri etc.
VI. Sistemul de indicatori ai costului producţiei (subsistemul 6) include:
 costul mediu unitar,
 costul marginal,
 costul fix,
 costul variabil,
 elementele de costuri ş.a.
VII. Subsistemul 7 întruneşte indicatorii profitului şi rentabilităţii:
 profitul brut,
 profitul perioadei de gestiune până la impozitare,
 profitul net,
 rentabilitatea economică,
 financiară etc.
VIII. Cu ajutorul indicatorilor stării financiare a întreprinderii (subsistemul 8) se estimează:
 prezenţa şi structura capitalului întreprinderii,
 solvabilitatea,
 stabilitatea financiară etc.
Toţi indicatorii se află în strânsă legătură şi interdependenţă.

26. Căile de dezvoltare a metodelor matematice în cercetările economice

Allături de analiza calitativă, observarea științifică și metodele de analiză logică, cunoașterea temeinică și
aprofundată a fenomenelor manageriale nu poate fi realizată fără măsurarea științifică, prin metode statistico-
matematice.
Măsurarea științifică permite analiza numerică și determinarea dimensiunilor fenomenelor supuse cercetării,
depășindu-se, astfel faza investigării empirice, descriptive a acestora. Atribuirea unei expresii numerice unei
categorii de fenomene, pe baza unor reguli de corespondență dintre acestea, este notă definitorie a măsurării
științifice. Această caracteristică se regăsește în majoritatea definițiilor date măsurării științifice. Una dintre cele mai
reprezentative este cea propusă de Bertrand Russel, care definea măsurarea ca ”orice metodă de stabilire a unei
corespondențe unice și reciproce între toate sau unele mărimi ale unei clase în toate sau unele numere integrale,
raționale sau reale”.
 Măsurarea științifică a fenomenelor prin procedee cantitative este un proces sistematic, obiectiv și precis. Spre
deosebire de metodele de cercetare calitativă, care au o tendință inductivă, generând teorii, cercetarea cantitativă are
un caracter deductiv, verificând teorii.
În cadrul procesului de cercetare managerială, măsurarea științifică are o contribuție esențială în consolidarea
cunoașterii fenomenelor investigate, cu rol determinant în formularea și verificarea ipotezelor științifice, precum și
în fundamentarea concluziilor cercetării.
Dificultatea procesului de măsurarea științifică a fenomenelor manageriale rezidă din natura extrem de complexă a
acestora. Fenomenul managerial, la toate nivelurile sale de manifestare (la nivel de firmă, de ramură, teritorial, nivel
național etc.), are atât o dimensiune cantitativă, numerică, cât și una calitatvă. Din aceste considerente, în practica
măsurării statistico-matematice s-a impus un sistem variat de indicatori (indicatori fizici, natural-convenționali,
indicatori valorici), de procedee și instrumente statistico-matematice care să suprindă și să reflecte ambele laturi. Cu
toate acestea, în anumite cazuri, sistemul de indicatori construit poate pierde din vedere aspecte calitative
importante, specifice pentru fenomenul investigat. Se apelează, în aceste situații, la folosirea unor modalități
complementare de analiză (tehnici de scalare, tehnici de vizualizare), precum și la utilizarea unor indicatori
exprimați și în alte unități de măsură (mărimi relative, mărimi medii, coeficienți de elasticitate, de variație,
coeficienți de regresie și de corelație etc.), care să reflecte asența fenomenului investigat (mărimea și structura sa
internă, dinamica de evoluție, factorii care îi determină dezvoltarea, relațiile de intercondiționare cu structurile sale
interne, dar și cu alte fenomene etc.).
Rolul procedeelor statistico-matematice în explicarea științifică a fenomenelor manageriale este pus în evidență pe
întreg parcursul metodologic al cercetării: de la observarea științifică a fenomenului investigat, prin indicarea
modalităților de interpretare a datelor rezultate și dirijarea procesului de grupare, ordnare și selectivitate a acestora
în urma observației, la formularea ipotezelor, prin sintetizarea și clasificarea datelor culese și sugerarea ipotezelor
plauzibile, precum și în etapa verificării ipotezelor,prin utilizarea instrumentarului modern de calcul și analiză.
Metodologia statistică, utilizată în cercetarea științifică, poate fi delimitată, în mod convențional, astfel:
 statistica descriptivă, care are drept scop gruparea datelor obținute prin observare științifică, sistematizarea lor
sub forma distribuțiilor de frecvențe, descrierea însușirilor fenomenului investigat cu ajutorul valorilor medii,
dispersiei, corelației și altor indicatori statistici;
 analiza statistico-matematice, prin care se realizează procesul de valorificare a datelor, de verificare a ipotezelor
științifice și se desăvârșește formularea concluziilor științifice;
 conceperea modelelor pentru reprezentarea și explicarea corectă a fenomenului cercetat;
 reflectarea prin procedee statistico-matematice a corelațiilor dintre factorii care explică fenomenul investigat cu
alte procese și fenomene manageriale.

27. Scopul și sarcinile econometriei

Termenul de econometrie este atribuit unei noţiuni a cărei sferă de cuprindere se referă la o disciplină ştiinţifică
foarte complexă care are 3 domenii de interferenţă:
- economie;
- statistică;
- matematică, care pot fi prezentate prin figura:

Economie

Econometrie
 Statistica Matematica
Econometria reprezintă un domeniu ştiinţific ce studiază procesele economice, apelând la procedee din matematică
şi statistică cu ajutorul programelor din informatică, care permit de a compara şi de a măsura eficienţa la orice etapă
a acestor procese, la nivelurile micro şi macroeconomic.
De ex.:
1. Cantitatea de marfă cerută pe piaţă (a unui produs oarecare) depinde de următorii factori:
- de preţ;
- venitul disponibil;
- preţul mărfurilor complementare etc.
2. PIB depinde de factorii:
- consumul;
- investiţiile;
- achiziţii guvernamentale (publice);
- export;
- import etc.
Obiectul de studiu al econometriei îl constituie legăturile dintre ansamblul economiei naţionale şi elementele sale
componente (sectoare, ramuri, subramuri), respectiv şi comportamentul acestora.
Domeniul econometriei e definit de modelele economiei şi matematicii, încearcă să identifice valori numerice
pentru parametrii modelelor economice, matematice (y x1, x2, x3, x4 = a0 + a1x1 + a2x2 + a3x3 +.....+ anxn) unde: a0 –
parametrul iniţial; a1,2,3....n – parametrii sau coeficienții de regresie.
Metoda econometriei e cea definită de statistica matematică care identifică legătura dintre datele obţinute prin
observări statistice la nivel micro şi macroeconomie pentru a dezvălui raportul structural sau cauzal din cadrul
obiectului economic, de unde provin aceste date.
Coeficientul de corelaţie din cadrul statisticii matematice demonstrează:
r1 = 0,1-0,3 leg. slabă
r = 0,3-0,5 leg. moderată
r = 0,5-0,7 leg. remarcabilă
r = 0,7-0,9 leg. înaltă
r = 0,9-0,99 leg. foarte înaltă.
Să presupunem că efectuăm câte „T” operaţii (observaţii) asupra a „n” procese. Vom înregistra astfel serii de date
statistice a câte „T” elemente din variabilele x 1t, x2t...xnt, unde t = 1,2...n. Corespunzător obţinem următoarele
procese cu următoarele rezultate (y1, y2...yt):
 t y

Procese ... 1 2 n n+1

Serii de x1 x21 xn1 y1
date x2 x22 xn2 y2
statistice x3 x23 xn3 y3
xt x2t xnt yn
(y1 = a1 + a11x11 + a21x21 + ... + an1xn1)
După cum observăm orice model econometric conţine următoarele variabile:
a) variabile exogene (x1, x2, ..., xn) sunt independente şi într-o anumită măsură dirijabile (planificabile);
b) endogene (y1, y2, ..., yn) sunt dependente şi caracterizează ieşirile din cadrul proceselor economice.
În plan economic rezultatele mai sunt numite ca „indicatori de efect”.
În concluzie econometria este o disciplină economică care are interpendenţă cu metodele matematice şi statistice,
ea elaborează modele macro şi microeconomice, se ocupă cu analiza acestora, are un caracter concret, orientat spre
analiza cantitativă a comportamentului economic prin exprimarea relaţiilor dintre variabilele economice.

28. Experiențele matematice și metoda matematică în tangență cu metodele științifico -

economice
Măsurarea științifică a fenomenulor manageriale operează cu procedee statistico-matematice care trebuie să
răspundă, deopotrivă, atât nevoii de identificare a factorilor care explică fenomenul investigat (prin intermediul
procedeelor de măsurare calitativă), cât și celei de măsurare a influenței acestor factori asupra fenomenului (cu
ajutorul metodelor de măsurare cantitativă). Din prima categorie de procedee, cele calitative, fac parte:
 metoda concordanței;
 metoda difirenței;
 procedeul comparabilității datelor etc.
Prin intermediul procedeelor de măsurare calitativă se cunoaște esența fenomenului investigat, sunt identificate
relațiile cauzale dintre acesta și factorii săi interni și relevate relațiile de intercondiționare dintre factorii interni și
mediul extern al fenomenului cercetat cu alte fenomene.
În ceea ce privește metodele de măsurare cantitativă,acestea se pot delimita în funcție de natura relațiilor de
condiționare dintre factorii de influență asupra fenomenului managerial, pe de o parte, și dintre aceștia și fenomenul
investigat, pe de altă parte. Metodele de măsurare cantitativă colectează datele prin măsurători precise, utilizând
instrumente verificate. Ele au rolul de astabili relațiile dintre fapte și cauze, sunt orientate spre verificare și
confirmare și au un caracter obiectiv.
În procesul de fundamentare a deciziilor manageriale se apelează deseori la formalizarea matematică a procesului
managerial, utilizând diverse procedee de măsurare științifică. Metodele decizionale pot fi structurate în modele
deterministe (deciziile se iau în condițiile unor demersuri sigure, cu elementele necesare cunoscute cu precizie) și
modele probabilistice, stochastice (presupun universuri nesigure, deciziile fiind luate în condiții aleatoare). În cazul
relațiilor de tip determinist se poate apela la metoda substituirilor în lanț, metoda balanțieră etc. În studiul
fenomenulor de tip stochastic se utilizează frecvent metoda corelației și metodele specifice cercetărilor
operaționale, îndeosebi în procesul deciziei manageriale (teoria jocurilor strategice, metoda Pert, teoria firelor de
așteptare ș.a.). Un exemplu concret de abordare în termeni probabilistici a fenomenulor din practica managerială
este cel legat de optimizarea unui plan managerial.
 În asemenea cazuri, pentru a determina durata optimă a fiecărei activități în parte, durata întregului program și
coordonarea eficientă a acestuia se apelează la o metoda probabilistică de cercetare operațională, metoda Pert.
Durata probabilă a unei activități va fi estimată în urma unor analize statistico-matematice, ca o medie ponderată
între durata optimistă a activității (durata minimă) și cea pesimistă a acesteia (durata maximă).
Metoda corelațiilor este o altă metodă cu largă utilizare în cercetarea științifică managerială. Este o metodă de
analiză cantitativă a relațiilor de cauzalitate existente între factorii sau procesele manageriale particulare,
componente ale unui sistem managerial complex, precum și între acești factori și fenomenul managerial investigat.
Caracteristica acestei metode constă în identificarea și selectarea factorilor esențiali, determinați pe baza datelor
statistice existente pentru aceștia sau, dacă aceste date nu există, ele pot fi obținute prin intermediul anchetelor și
chestionarelor statistice.
Dintre metodele și tehnicile utilizate pentru calculul relațiilor de cauzalitate, menționăm următoarele:
 metoda seriilor paralele interdependente – constă în stabilirea corelațiilor prin compararea a două serii de
termeni;
 metoda grupărilor statistice – permite stabilirea existenței și corelației dintre două caracteristici, prin gruparea
unităților colectivității studiate după caracteristica factorială;
 metoda tabelului de corelație – gruparea datelor în tabel se face după variția caracteristicii factoriale și după
variția caracteristicii rezultative;
 metoda grafică – constă în reprezentarea grafică a datelor corelate și are avantajul de a fi utilizată, atât
independent, cât și în combinație cu alte metode.
Demers complex, matematizarea investigațiilor științifice manageriale permite formularea în expresii matematice
relevante a esenței proceselor și fenomenelor cercetate, a legăturilor cauzale și mecanismelor lor de funcționare.
Extinderea aplicațiilor matematice în cercetarea științifică managerială își are motivația și fundamentarea în câteva
elemente semnificative:
 oferă rigoare și ordine investigației științifice;
 prezintă cel mai eficient și modern mijloc de analiză economică, cu utilitate evidentă în teoria și practica
managerială;
 reprezintă un procedeu evoluat, cu mare aplicabilitate în formularea și, mai ales, în verificarea ipotezelor
științifice;
 oferă posibilități extinse actului decizional;
 pune la dispoziția investigațiilor științifice manageriale un limbaj specializat, simbolic, logic și precis.
Promovarea metodelor și procedeelor matematice în rezolvarea problemelor manageriale își găsește numeroase
aplicații practice, facilitând elaborarea modelelor legate de planificarea managerială pe termen lung (metoda
programării liniare în scopul analizei distribuției; metoda calculului pe baza proiectelor selectate). Asistăm, în
cercetarea științifică managerială, la utilizarea tot mai frecventă a metodei teoriei mulțimilor, teoriei grafurilor,
teoriei informației, metode care și-au amplificat sfera aplicațiilor practice (întocmirea programelor de marketing, a
planurilor de afaceri, optimizarea deciziilor manageriale, coordonarea acțiunilor manageriale etc. ).

29. Modele econometrice de mari dimensiuni

Modelele macroeconometrice reprezintă una dintre aplicaţiile principale ale estimării ecuaţiilor simultane. Acest tip
de modele folosesc în general teoria Keynesiană pentru determinarea venitului naţional (în mod uzual măsurat ca
PIB sau PNB) şi a componentelor sale, consumul şi investiţiile, precum şi a altor variabile macroeconomice. Astfel
de modele sunt utilizate pentru toate cele trei scopuri ale econometriei – analiza structurală (de exemplu,
determinarea multiplicatorilor), prognoză (de exemplu, prognoza PIB pentru următoarele opt trimestre) şi evaluarea
politicilor (de exemplu, analiza impactului cheltuielilor guvernamentale şi a programelor fiscale). Toate modelele
macroeconometrice conţin aceleaşi elemente de bază ca modelul prototip analizat anterior: o funcţie de consum or
un grup de astfel de funcţii, o funcţie de investiţii sau un grup de astfel de funcţii şi o condiţie de echilibru al
venitului naţional sau un grup de astfel de condiţii. Totuşi, modelele macroeconometrice, folosite de diverşi autori în
cazul concret al unor economii naţionale implică de regulă un grad mai mare de dezagregare decât cel indicat în
cazul modelului prototip. Modelul prototip dezagregă venitul naţional doar în trei componente, dintre care două sunt
determinate endogen în model. Numeroase modele macroeconomice astăzi extind dezagregarea în interiorul celor
două componente ale venitului naţional. Astfel, consumul poate fi dezagregat în consum de bunuri şi consum de
servicii, iar prima categorie de consum poate ea însăşi să fie mai departe dezagregată în bunuri durabile (de
exemplu, automobile) şi bunuri non-durabile (de exemplu, alimente). Similar, investiţiile pot fi dezagregate în
capital fix productiv, acumularea de inventar şi construcţii ale rezidenţilor. Venitul, la rândul său, poate fi
dezagregat in diferite componente precum venit din muncă şi venit din capital, în vreme ce outputul poate fi
dezagregat pe sectoare de producţie. De asemenea, modelele macroeconomice pot include mai multe ecuaţii şi
variabile prin luarea în considerare a unor factori netrataţi explicit în modelul prototip, care sunt focalizaţi exclusiv
asupra variabilelor venitului naţional. Printre aceştia se numără preţurile, salariile, ratele dobânzilor, forţa de muncă
şi şomajul etc.
În anul 1930 în SUA a fost întemeiată „Societatea de ecomometrie”. Odată cu acest eveniment a fost fundamentat şi
termenul de „Econometrie”. Membri ai acestei societăţi (peste 100 de personalităţi) dintre care: R. A. Fisher –
dezvoltă analiza dispersională.; R. D. Frich – profesor de economie, laureat al premiului Nobel pentru economie în
anul 1988. După înfiinţarea societăţii de econometrie au apărut lucrări fundamentale în domeniu care tratau:
- funcţiile de producţie (reprezentanţi: Cobb, Douglas P. H.);
- cererea de consum (Samuelson P. A.).
Un rol important privitor la teoria estimării şi cuantificării relaţiilor în economie l-a avut comisia „Cowles” înfiinţată
în 1940. În cadrul acestei comisii au participat următorii reprezentanți, ulterior laureaţi ai premiului Nobel în
economie (I. Tinbergen, R. Stone, T. Haavelmo, P. D. Frish).
Lucrările acestora s-au concentrat pe aspecte privind rolul teoriei economice în construirea modelelor econometrice
şi utilizarea lor.
Unul din primele modele complexe în plan econometric în SUA a fost modelul Clein-Goldberg. Acest model a
servit ca bază pentru modelele de dezvoltare complexă a economiei, construite şi în alte ţări dezvoltate.
Modelul conţine 15 funcţii de regresie şi cuprinde 40 de indicatori macroeconomici. Parametrii modelului
econometric conţin date empirice (serii de date cronologice) pentru 20 de ani.
Modelul Brookings a fost la vremea realizării sale la începutul anilor ’60 ai secolului trecut cel mai mare şi mai
ambiţios model macroeconometric, model al economiei americane. El este un model trimestrial foarte dezagregat,
cuprinzând în versiunea standard 176 variabile endogene şi 89 variabile exogene. Modelul reprezintă în detaliu
structura economiei, fiind utilizat pentru analiza structurală a ciclurilor şi pentru evaluarea creşterii şi a politicilor.
Modelul a fost estimat utilizându-se datele trimestriale ajustate sezonier pentru intervalul 1949-1960. La
prima lectură, un asemenea model, cuprinzând aşa de multe variabile explicative, ar trebui să conţină nu doar aşa de
puţine observaţii temporale. Estimarea statistică pare să violeze în acest caz ipoteza fundamentală a gradelor de
libertate. Totuşi, utilizarea tehnicilor econometrice a fost posibilă datorită structurii recursive pe blocuri a modelului.
Astfel, modelul a fost divizat în diferite blocuri interactive, iar metoda celor mai mici pătrate în două stadii şi aceea
a verosimilităţii maxime au fost apoi utilizate pentru a se obţine estimatori consistenţi ai ecuaţiilor individuale în
cadrul fiecărui bloc major de ecuaţii. Întregul model a fost apoi reestimat pentru a se ţine cont de interacţiunea
dintre blocuri, iar la final modelul estimat rezultat a fost utilizat pentru experimente de simulare a politicilor.
Modelul, având un grad
 ridicat de dezagregare, include tratarea detaliată a componentelor investiţiilor, relaţiile ocupare output şi
comportamentul preţ-salariu. De asemenea, el acoperă sectoare adesea excluse în cazul modelelor econometrice
timpurii, precum sectorul financiar, construcţiile rezidenţilor, agricultura şi guvernul. Tratarea producţiei în cadrul
blocurilor sectoriale este foarte detaliată, implicând estimarea relaţiilor input-output pentru şapte sectoare
productive: bunuri, manufacturiere durabile, bunuri manufacturiere non-durabile, comerţ, industria reglementată (de
exemplu, utilităţile), construcţiile, agricultura, toate celelalte ramuri (minerit, finanţe, asigurări, servicii). El include
totodată variabile de anticipare, relative la consumator (inclusiv un index al intenţiilor de a cumpăra), la sectorul
guvernamental, precum şi forţa de muncă, incluzând căsătoriile şi ratele de participare. Modelul s-a focalizat pe
evaluarea politicilor cu accent pe analiza ciclului afacerilor şi pe politicile de stabilizare pe termen scurt. De
asemenea, este util totuşi şi pentru studiile privind evoluţia pe termen lung, precum acumularea capitalului şi
creşterea populaţiei. S-a dovedit util şi pentru studierea politicilor fiscală şi monetară, utilizând experimente de
simulare a politicilor. Unul dintre rolurile acestui model a fost în integrarea variatelor sectoare ale economiei, a
metodologiilor şi a datelor într-o singură schemă unificată de modelare, influenţând modelele viitoare, abordările
privind estimarea şi băncile de date.
De-a lungul timpului, începând cu modelul lui Tinbergen, au fost elaborate numeroase modele macroeconomice,
aplicate atât în cazul economiei americane cât şi în alte ţări. Numai la nivelul anilor ’70 ai secolului trecut, doar
pentru economia americană au fost inventariate 22 de modele macroeconomice principale. Ulterior s-a înregistrat o
adevărată explozie de modele macroeconometrice, aşa cum rezultă dintr-o lucrare recentă a academicianului Emilian
Dobrescu. De exemplu, la nivelul anului 2001, sunt inventariate în această lucrare 495 de modele în cazul economiei
americane.
De altfel, pentru cazul economiei româneşti, Modelul Dobrescu reprezintă în prezent cel mai performant model
macroeconometric, fiind cel mai des folosit la elaborarea planurilor şi strategiilor de dezvoltare pe termen
mediu şi lung, precum şi pentru o serie de studii privind evaluarea diverselor tipuri de politici în perioada de
tranziţie şi în aceea de preaderare la Uniunea Europeană.

30. Metoda de analogie în cercetările științifice

Evoluția cunoașterii științifice manageriale pe o treaptă superioară implică apelarea la metode, tehnici și instrumente
tot mai moderne de măsurare științifică în procesul investigării fenomenelor manageriale. Un asemenea instrument
este modelul, care cunoaște, în prezent, o extindere tot mai largă în practica analizei cantitative și cantitative a
fenomenului managerial.
Definit ca o reprezentare abstractă, artificială și simplificată a realității complexe, modelul s-a extins și diversificat
rapid în cercetarea științifică managerială. Utilitatea sa pentru teoria și practica domeniului economic este
recunoscută și apreciată de majoritatea specialiștilor din domeniu. Reputatul economist John M. Keynes sublinia,
încă înainte ca modelul și modelarea economică să cunoască larga extindere de astăzi, faptul că: ”economia este o
știință a cărei gândire constă în termeni de modele”. Rolul modelului este de reproduce într-o formă exactă și
formalizată un fragment de realitate. Ca reprezentare simplificată a realității concrete, modelul nu reține decât
însușirile esențiale ale fenomenului real care constituie referentul său.
În cercetarea științifică managerială, și nu numai, se apelează deseori la formalizări de natură matematică pentru
construcția modelului. Sub acest aspect, modelul constituie un sistem teoretic ce suprinde, sub formă de ecuații,
funcții etc., elementele esențiale ale fenomenului investigat, legitățile funcționării și evoluției lui.
Există o largă tipologie a modelelor folosite astăzi în cercetarea științifică. Clasificate în funcție de nivelul de
abstractizare și generalizare care se urmărește în investigarea fenomenului studiat, modelele se delimitează în patru
mari categorii (Răboacă, Gh., Ciucur, D., 2004, p. 156). Acestea sunt următoarele:
  modelul imitativ al realității, apropiat de realitate cu un grad redus de abstractizare;
 modelul de tip index, cu un nivel mai mare de abstractizare, în construcția căruia rămân doar elementele
esențiale, cele care exprimă mecanismele de funcționare ale fenomenului investigat;
 modelul simbol, cel care include un grad și mai mare de abstractizare și generalizare; simbolurile matematice
sunt asociate caracteristicilor sistemului studiat;
 modelul cibernetic, cu cel mai înalt grad de abstractizare, construcția modelului identifică însușirile cele mai
profunde, componentele interne ale fenomenului real, a căror cunoaștere este extrem de dificilă.
31. Analogie economică ca metodă de cercetare economic
Pentru a realiza o analiză cât mai temeinică a fenomenului investigat se construiește modelul care asigură cea mai
bună reprezentare a realității (pe cât posibil fără distorsiuni) și care reflectă cât mai corect esența mecanismelor de
funcționare și evaluție a fenomenului supus cercetării și realizeazăcea mai bună cunoaștere a interdependențelor
acestuia cu alte procese și fenomene.
În practica managerială, calitatea procesului decizional este condiționată de utilizarea pe scară largă a metodelor și
modelelor specifice cercetărilor operaționale, matematicii și statisticii. Riscul asumării unei decizii manageriale
eronate este mult diminuat prin formulizarea matematică a acestui proces și alegerea variantei optime de decizie
(cea care presupune un maximum de consecințe pozitive și un minimum de risc).
În rândul metodelor decizionale, un loc aparte îl ocupă modelele bazate pe teoria matematică a jocurilor strategice.
Formulată de J. Von Neuman și O. Morgenstern (Theory of Games and Economic Behavior), teoria jocurilor
strategice servește la alegerea unor modalități de acțiune optimă într-un anumit domeniu, luând în considerare
comportamentul posibil al celorlalți participanți, în anumite condiții date și ținând seama de anumite restricții.
Concret, în practica managerială se pleacă de la premisa că managerul acționează în împrejurări aleatoare, într-un
mediu nesigur în ceea ce privește contextul în care se va produce efectul deciziei. Managerul va putea recurge la o
abordare optimistă (operând cu criterii de genul maximax) sau una pesimistă (criterii maximin sau criterii
maximax).
Principalele etape ale procesului de modelare în cercetarea managerială pot fi redate astfel:
 în prima etapă, formulizarea informațiilor manageriale, obținute în urma investigării în teren, oferă posibilitatea
conceperii modelului;
 în două etapă se realizează dezvoltarea matimatică a modelului conceput; sunt fundamentate predicții asupra
evoluției fenomenului supus analizei; predicțiile concrete și verificabile susțin valoarea științifică a ipotezelor
formulate;
 în cea de-a treia etapă are loc confruntrea predicțiilor modelului matematic cu informțiile obținute, ceea ce
permite valorificarea concretă a metodei aplicate în cercetarea științifică a fenomenului managerial;
 în cea de-a patra etapă se urmărește modul în caré concluziile rezultate în urma cercetării reușesc să orienteze
investigația științifică într-o direcție nouă, de interes pentru teoria și practica managerială.
Utilizarea pe scară tot mai largă a metodelor statistico-matematice, a modelului și modelării în cercetarea științifică
managerială oferă, în mod evident, posibilități extinse de cunoaștere și explicare a fenomenulor investigate,
favorizând progresul cunoașterii științifice în acest domeniu. În ciuda acestei realități incontestabile, există multe
voci, îndeosebi din rândul practicienilor, care reproșează matematizarea și abstractizarea excesivă a științei
manageriale și îndepărtarea cercetătorilor, în studiile lor, de realitatea observată în practică. Ceea ce diminuează
utilitatea modelelor matematice este faptul că, uneori, construcția acestora nu reflectă cu fidelitate realitatea
comportamentelor și faptelor din viața managerială, având un caracter mult prea formalizat. Este reproșată, de
asemenea, absolutizarea, de către unii cercetători în studiile lor, a contribuției metodelor statistico-matematice și a
modelării la cunoașterea științifică profundă a fenomenelor manageriale. Realitatea managerială este atât de
 complexă încât cunoașterea temeinică a fenomenelor manageriale nu poate fi redusă doar la măsurarea științifică a
acestora prin utilizarea procedeelor statistico-matematice. Fără cunoașterea aspectelor calitative ale fenomenului
investigat, a structurii și trăsăturilor sale esențiale, înțelegerea și explicarea acestuia nu se poate finaliza și
concretiza.
Utilizarea instrumentelor și metodelor matimatice în cercetarea științifică managerială este cu adevărat utilă doar
atunci când există suficiente date pentru generalizare, iar modelul ține seama de realitatea care prevalează în practica
managerială.
32. Construirea modelului economic – ca procedeu de redare a realității economice și
principalele tipuri de modele economice aplicate în cercetările economice
Modelul econometric – modul de exprimare în baza căruia ştiinţa economică îşi poate fundamenta ipotezele pentru
efectuarea previziunilor.
Procesul modelării econometrice conţine mai multe etape:
Formularea problemei – definirea scopului modelării a factorilor şi indicatorilor care intervin în model şi rolul
acestora.
Descrierea formală a problemei – se caută cea mai potrivită formă de exprimare a problemei.
Realizarea modelului – elaborarea propriu-zisă a modelului, alegerea tipului acestuia şi a factorilor de maximă
importanţă, componenţei şi formelor legăturilor dintre variabile, determinarea caracterului şi volumului necesar de
informaţie şi mijloacelor de prelucrare a ei.
Testarea modelului – analiza soluţiei obţinute, evoluţia fenomenului, testarea parametrilor.
Validarea modelului – estimarea calculelor de prognoză şi simulare (implementarea rezultatelor obţinute într-o
situaţie concretă) referitoare la modelul format. Dacă din anumite considerente soluţia nu satisface cerinţele
problemei, atunci se face o corectare a soluţiei, repetând procedura până când nu se va obţine o soluţie favorabilă
din punct de vedere practic.
Utilizarea modelului – generarea de valori simulate (generalizarea rezultatelor obţinute şi implementarea lor în
dependenţă de scop), verificarea soluţiilor şi a altor probleme.
Ordinea efectuării operaţiilor în procesul de modelare econometric poate fi prezentată prin figura:

Evaluare, cercetare

biectul-delimităriModelul
ale factorilor
econometric-definirea
exogeni
Model
şi endogeni
numeric-compunerea
variabilelor, relaţiilor
modelului
Calcul-evaluarea
dintre şivariabile
algoritmului
modelului
pentru
cu scopul
efectuarea
de a determina
calculelor soluţia problem

Problema specificării modelului e supusă la etapele I-III şi urmăreşte:

1. Definirea scopurilor dorite pentru a fi atinse la etapa modelării (prognozarea, simularea scenariilor dezvoltării
sistemului analizat). Rezultate
2. Definirea variabilelor endogene şi exogene ale modelului.
3. Alcătuirea sistemului de ecuaţii şi identităţi, precum şi lista cu variabile predefinite.
4. Formularea prealabilă a restricţiilor care se referă la fenomenele cercetate.
Etapele IV, V, VI la rândul lor urmăresc proceduri de implementare a modelului, care se repetă la testarea unui
număr mare de variante.
 Etapele menţionate au menirea să ofere răspunsuri la următoarele întrebări:
1. Care e forma legăturilor dintre variabila efect şi factorii de influenţă asupra acestea?
2. În ce măsură o modificare cu o unitate (1 t, 1 leu, 1 persoană, 1 om-h) a factorului generează schimbarea efectului.
3. Este semnificativă modificarea generată de factor sau se datorează unor situaţii de natură aleatoare.
4. La ce nivel va ajunge variabila efect în condiţiile în care factorii vor înregistra anumite nivele prestabile (prevăzute).
5. Ce garanţii evaluate probabilistic există cu privirea la semnificaţia parametrilor, calitatea modelului, veridicitatea
prognozelor.
Cunoaşterea răspunsurilor la aceste întrebări e semnificativă atât pentru teoria, cât şi pentru practica economică.
Cunoaştem în modelarea econometrică un şir de modele econometrice dintre care putem menţiona tipurile:
1. Modele de regresii cu o ecuaţie, care au forma:
y = f (xi, γi) = f (x1, x2, ..., xn, γ1, γ2, ..., γn)
unde: i = 1,2 ... n
În funcţie de forma ecuaţiei
y = f (x, γ) distingem modele liniare şi neliniare.
2. Modele dinamice, dintre acestea fac parte:
a) modelul trend:
yt = Tt + Ei
unde: Tt – incicatorul în diferite perioade de timp;
Ei – variabilă aleatoare sau factori de risc, care nu pot fi măsuraţi şi incluşi valoric sau cantitativ în model.
b) modelul sezon:
yt = St + Ei
unde: S – indicatorul studiat în spaţiu în dependenţă de timpul selectat (pe diverse spaţii, regiuni sau ţări).
c) modelul trend-sezon, care poate avea 2 forme:
- forma aditivă: yt = Tt + St + Ei
- forma multiplicativă: yt = Tt × St + Ei.
3. Modele descrise de sisteme simultane de ecuaţii. Aceste modele conţin identităţi şi ecuaţii de regresie. Fiecare
ecuaţie spre deosebire de variabila ecplicativă (independentă) poate include în componenţa sa şi variabile efect
(dependente) ale altor ecuaţii din sistem.
Dacă Qct este cererea referitoare la marfă în momentul t, Q t0 oferta, Pt este preţul mărfii, iar y(t) este venitul în
momentul t, atunci modelul „ofertă-cerere” are forma:
Modelul ofertei Qt0 = α1 + α2 Pt + α3Pt-1 + Ei
Modelul cererii Qtc = β1 + β2 Pt + β3y(t) + Ei
Echilibru Qt0 = Qtc
Preţul Pt şi cererea Qt= Qt0 = Qtc se determină din ecuaţiile modelului, fiind variabile endogene.
Variabilele - efect în cazul ecuaţiilor simultane sunt y(t) și preţul la etapa precedentă (P t-1).

33. Comunicarea rezultatelor obținute în urma cercetărilor științifice

Cercetarea științifică trebuie să se bazeze pe criterii stricte de moralitate. Un aspect esențial, căruia i se acordă o
atenție particulară în cercurile științifice, se referă la respectarea principiilor etice în activitatea de cercetare, la
onestitatea profesională și corectitudinea științifică de către cercetătorul trebuie să dea dovadă în munca de cercetare
și de comunicare a rezultatelor obținute. Cercetătorul este direct răspunzător de rezultatele cercetării, de difuzarea și
utilizarea acestora, precum și de efectele pe care acestea le produc asupra societății.
 Considerată o ramură a eticii generale, etica cercetării științifice se subordonează unor reguli stricte de moralitate și
surprinde multiple planuri de analiză. În planul eticii cercetării, comunicarea rezultatelor obținute implică norme
riguroase care s-au impus în practica științifică și a căror respectare este o obligație inderogabilă.
Etica difuzării rezultatelor științifice, fiind un concept situațional complex presupune respectarea unui cod
deontologic performant, bazat pe:
 onestitate și corectitudine științifică în expunerea și transmiterea concluziilor și rezultatelor cercetării,
 pe asigurarea și respectarea confidențialității informațiilor primite sau oferite,
 pe protejarea produsului creației științifice în conformitate cu legislația națională și internațională a dreptului de
proprietate intelectuală.
Cercetătorul trebuie să fie permanent preocupat de responsabilitatea științifică și socială ce îi revine în
activitatea de cercetare și de comunicare propriu-zisă a rezultatelor muncii sale. El are obligația să păstreze:
 caracterul obiectiv al analizei și interpretării datelor,
 să dezvăluie beneficiarului conținutul real și exact al rezultatelor cercetării,
 utilizând onest sursele de informații și respectând confidențialitatea informațiilor primite și a celor obținute.
De asemenea, difuzarea unor rezultate eronate, incorecte, fără o verificare prealabilă temeinică, din dorința de a
deține întâietatea, de a fi primii care le lansează în domeniul științific respectiv este o dovadă a lipsei de
responsabilitate etică. În aceeași categorie de abatere de la normele morale ale difuzării rezultatelor cercetarii
științifice se înscriu și manifestările de devalorizare și prezentare deliberat deformată a rezultatelor obținute de
alți cercetători, de subminare a acțiunilor de difuzare a rezultatelor acestora.
O altă formă de îndepărtare de la principiile deontologice ale difuzării rezultatelor cercetării, care reprezintă o
încălcare a normelor de etică privind difuzarea rezultatelor științifice este:
 trimiterea simultană a unei lucrări științifice în mai multe direcții, fără specificarea clară a acestui fapt;
 republicarea unei lucrări într-o altă publicație, fără a se menționa faptul că a mai fost publicată și fără ca
aceasta să fi suferit modificării și adăugiri consistente.

34. Fapte înscrise în sfera plagiatului

Un principiu etic în cercetarea științifică, de la aplicarea căruia nu există derogare, este acela al menționării exacte a
surselor documentare în cazul împrumutului de idei, metode, tehnologii sau rezultate ale altor persoane. Furtul de
idei, plagiatul este o încălcare gravă a eticii, acesta fiind sancționat aspru de cercurile științifice din toată lumea,
precum și de legislația în domeniu. Orice preluare de informații sau date care nu sunt rezultatul propriilor
cercetări, fără nominalizarea autorului și precizarea sursei de documentare, sunt fapte care se înscriu în sfera
plagiatului.
Corectitudinea, precizia, claritatea, onestitatea, integritatea, dezinteresarea, transparența sunt noțiuni atașate în fond
și în formă procesului de difuzare a rezultatelor științifice, după cum, lipsa de obiectivitate, impostura științifică,
mistificarea rezultatelor, intențiile de derutare, manipulare, înșelare, ascunderea rezultatelor, deformarea
concluziilor, interpretarea deliberat eronată a rezultatelor reprezintă abateri grave de la etica cercetarii științifice.
De astfel, aceste aspecte sunt clar specificate în toate codurile privind normele de conduită etică în cercetarea
științifică. ”Un cercetător autentic trebuie să recunoască, explicit și în mod clar, rezultatele științifice ale unui coleg
de-al său, ca pe bunuri personale ale acestuia” precizează codul de conduită etică al unei academii europene,
subliniind probitatea morală de care trebuie să dea dovadă cercetătorul în susținerea și comunicarea unui adevăr
științific și care este incompatibilă cu impostura și plagiatul.

35. Caracteristicile omului de ştiinţă.

Prin ce se caracterizează omul de ştiinţă? Din perspectiva răspunsului la această întrebare este necesar să
analizăm calităţile noastre pe care trebuie să le aibă un om pentru a avea succes în activitatea de cercetare ştiinţifică.
Studiile de specialitate arată că este foarte dificil să evidenţiem calităţile necesare pentru toate tipurile de cercetare.
Există calităţi comune, dar şi calităţi specifice pentru persoanele care se ocupă de cercetare ştiinţifică.
Pentru a putea evidenţia unele dintre aceste calităţi, este necesar să conturăm ce tipuri de personalitate există printre
oameni şi care s-ar potrivi cel mai bine pentru munca de cercetător ştiinţific.
A. O categorie o formează oamenii „activi”, în care sunt incluşi „colecţionarul de fapte”şi „născocitorul”.
Colecţionarul de fapte este un observator bun şi lucrător foarte conştiincios. Se consideră că îi lipseşte imaginaţia.
Pe el îl interesează numai descoperirea unor fapte noi.
„Născocitorul”, ca şi „colecţionarul de fapte” apreciază mijloacele care conduc spre o descoperire ca un scop în sine.
Spre deosebire de „colecţionarul de fapte”, „născocitorul” este mai imaginativ, mai original şi mai emoţional
interesat în activitatea sa.
B. O altă categorie o formează gânditorii, din care consideră că fac parte „şoarecele de bibliotecă”, „clasificatorul”,
„analistul” şi „sintetistul”.
„Şoarecele de bibliotecă” este considerat „forma cea mai pură a teoreticianului”,ce poate asimila cunoştinţele
enciclopedice. Pentru acest tip de personalitate se poate ataşa inteligenţa, înclinaţia spre filozofie, matematică sau
statistică, capacitatea de a fi bine informat, dar şi neîndemânarea în laborator. „Şoarecele de bibliotecă” este dornic
să înveţe pe alţii, neîndurător la examen, are o memorie prodigioasă, şi este încântat să facă parte din mai multe
comitete unde să-şi manifeste talentul de a preda ceea ce ştie foarte bine.
1. După aprecierea lui George Bernard Shaw, „Cel care poate acţionează. Cel care nu poate învaţă pe alţii”.
„Clasificatorul” este aproape înrudit cu „colecţionarul de fapte”, dar spre deosebire de acesta, se ocupă numai de
fapte interdependente, ce pot forma o serie de evenimente. În copilărie acesta făcea o plăcere din a colecţiona
timbre, pe care le aşeza într-o anumită ordine. Se consideră că acest tip de personalitate „posedă un adevărat suflet
de om de ştiinţă”, în sensul că el găseşte plăcerea în a contempla frumuseţile legităţilor, dar nu este în măsură să
ordoneze după caractere semnificative.
„Analistul” este personalitatea care în copilărie demonta diferite maşinării, fără a fi în stare să le reasambleze.
Curios, „analistul” este tot timpul în căutarea unor noi elemente, fără a avea în vedere că „unicul scop al
dezmembrării lucrurilor este acela de a descoperi cum sunt alcătuite”.
„Sintetistul” este tipul superior al omului de ştiinţă, dat fiind faptul că analiza şi clasificarea sunt doar premise
pentru a trece la reproiectarea întregului. Pentru „sintetist” există pericolul de a nu urmări valoarea întregului, legile
care îl caracterizează, puterea lui de sinteză putând deveni un scop în sine.
C. În sfârşit, în categoria „emoţionalilor” îi întâlnim pe „Marele Şef”, „inima rece”, „femeia seacă de laborator”,
„narcisistul”, „polemistul agresiv”, „vânătorul de faimă”, „sfântul”, „pseudosfântul” şi „perfectul”.
„Marele şef” este conducătorul înnăscut, principalul său ţel în viaţă fiind succesul, ca un scop în sine. Contrar
denumirii, spiritualitatea sa este caracterizată printr-un puternic complex de inferioritate, pe care urmăreşte să-l
ascundă. Are un mod de exprimare diferit de la caz la caz, fiind hipererudit sau vulgar.
„Veşnicul grăbit” este cel căruia îi place viteza ca un scop în sine, fiind nerăbdător să ajungă cât mai repede,
întrucât nici nu are timpul să se întrebe „unde vrea cu adevărat să ajungă”.
„Inima rece”, este un sceptic neemotiv care se conduce după principiul „nu mă bag, nu mă amestec, nu greşesc”.
„Femeia seacă de laborator”, are o poziţie dominantă în grupul ei, poate fi foarte folositoare la rezolvarea unor
probleme grele şi plictisitoare şi arată puţină înţelegere faţă de slăbiciunile omeneşti ale subordonaţilor. Femeile care
au o asemenea personalitate se consideră că nu pot fi foarte buni oameni de ştiinţă.
„Narcisistul” este întruchiparea celui mai complet egocentrism, fiind sigur de sine, dar şi predispus la ameninţări ale
prestigiului sau onoarei sale.
„Polemistul agresiv” este cel care are rolul de înţelept închipuit, fiind interesat în discuţiile ştiinţifice mai ales în a
avea dreptate. Este considerat a fi o variantă primejdioasă a „narcisistului”, ca urmare a capacităţii de a crea stări
tensionate în cadrul unei echipe.
„Vânătorul de faimă” este primul care crede că a realizat o analiză şi o interpretare absolut concrete, principala lui
preocupare constă în a-şi pune numele pe cât mai multe titluri.
„Sfântul” este un simbol al purităţii pe care nu-l putem întâlni niciodată în spiritualitatea pământească . El este
neîntinat în gânduri, vorbe şi fapte.
„Pseudosfântul” este cel ce imită adevăratul sfânt, având „o comportare ostentativ modestă şi plină de pietate”.
„Perfectul” are dorinţe onorabile, dar nu-şi dă seama că dacă şi-ar fi ales alt drum, le-ar fi îndeplinit mai bine. În
şcoală el era considerat favoritul profesorului.
Nici unul dintre aceste tipuri de personalitate nu există în stare pură.
Printre însuşirile fundamentale ale omului de ştiinţă pot fi enumerate următoarele calităţi umane:
a. Entuziasmul şi perseverenţa
„Entuziasmul este considerat un mobil puternic pentru realizarea unor scopuri, ca şi forţa de a persevera în faţa
obstacolelor”. El este caracterizat de interesul, zelul, fervoarea şi pasiunea oamenilor de ştiinţă de a se lupta pentru o
cauză.
Perseverenţa este definită de forţa dea continua neîntrerupt, în mod ferm o acţiune umană care permite concentrarea
asupra unui scop unic, în afara încăpăţânării.
Dacă avem în vedere că marile descoperiri ştiinţifice sunt la început un vis, rezultat al capacităţii spirituale de a visa
a unor oameni înclinaţi spre cercetare, atunci perseverenţa, credinţa neîntreruptă în acest vis oferă forţa transformării
lui în realitate.
b. Originalitatea, este definită prin „puterea de a gândi, original, creator” [Idem, p.65], care însoţeşte spiritele
independente în activitatea ce distruge creator. Forţa originalităţii se află în imaginaţie, capacitatea de a formula o
idee conştientă în legătură cu ceva nou din realitatea observată.
În calitate de măsură a libertăţii spiritului, imaginaţia este „un lucru imposibil de învăţat”.
Spre deosebire de imaginaţie, intuiţia este raţiunea inconştientă, „Darul de a face utilizabile imagini de vis,
aducându-le în sfera conştientului”.
c. Inteligenţa, definită ca putere de a înţelege, exprimă „capacitatea noastră de a folosi conştient cunoştinţele în
întâmpinarea unor situaţii noi şi de a face previziuni, concepând relaţiile în mod abstract, sub formă de simboluri”.
Ca substanţă, inteligenţa depinde de sagitatea generală a minţii pentru a înfăptui o „evaluare conştientă, meticuloasă
şi obiectivă a observaţiilor făcute”.
Instrumentele principale ale inteligenţei sunt logica, memoria şi puterea de concentrare, însoţite de puterea de
abstractizare. Prin abstractizare, cercetătorul elimină ceea ce este nesemnificativ, neesenţial şi reţine ceea ce este
definitoriu, esenţial şi semnificativ.
d. Etica cercetătorului este diferită de principiile care guvernează comportamentul omului de ştiinţă. Onestitatea
cercetătorului faţă de sine însuşi realizată, prin introspecţie şi autoexaminare, autodisciplina spirituală şi fizică,
impunerea respectării unui mod de viaţă sănătos, sunt componentele de bază ale unei etici de succes.
Toate aceste însuşiri caracterizează pe adevăraţii oameni de ştiinţă, la ele adăugându-se contactul cu natura şi viaţa
reală, cu oamenii – ca mijloace de cunoaştere de sine şi a celor din jur.
În concluzie metoda ştiinţifică trebuie să ne ajute:
 să recunoaştem şi să formulăm clar o problemă ce trebuie studiată;
 să adunăm date prin observaţie şi, chiar prin experienţă;
 să formulăm ipoteze prin argumentare logică şi să verificăm aceste ipoteze.
 Experienţa pune în evidenţă că pe măsură ce trece timpul şi în ştiinţă desprindem atât practica lucrurilor, cât şi
folozofia lor. Şi, toate acestea ne vin atât din propria experienţă de viaţă, cât şi din urmărirea atentă a maeştrilor
noştri.
Literatura de specialitate, la care apelează omul de ştiinţă depinde de obiectul preocupării sale şi de personalitatea
fiecăruia. Aceasta trebuie citită temeinic, sau doar acele lucruri esenţiale, care prezintă interes pentru tema de
studiu.
În aprecierea rolului şi locului creaţiei ştiinţifice adevărate trebuie să ţinem seama şi de alte locuri de mare interes, a
căror cunoaştere poate să însemne un mic dar pentru cei care simt că se pot apleca asupra acestor preocupări umane.
Iată câteva dintre acestea:
· Este bine să înţelegem că la o întrebare inteligentă se poate răspunde inteligent, în timp ce la o întrebare lipsită de
sens, răspunsul este de aceeaşi natură;
· Să învăţăm de la natură care întotdeauna dă numai răspunsuri obiective, clare. În natură se află adevărurile pe care
le căutăm, iar erorile provin din întrebările pe care le concepem greşit.
· Creierul uman este făcut nu numai pentru gândire, ci şi pentru a savura şi contempla splendorile spirituale,
bunurile sale, astfel încât cei ce fac ştiinţă să transforme această preocupare în viaţa trăită.
· Pregătirea cercetătorilor trebuie să dezvolte, în primul rând, înclinaţia spre descoperire. Aceasta presupune să se
creeze o sete spirituală a cărei forţă aprinde şi întreţine permanent dorinţa de descoperire.