Cursu l.1.

Cercetarea ştiinţifică: premise, clasificări, concept Premise

Realitatea este studiată pe baza unor paradigme şiteorii.
Cercetarea știinţifică are următoarele premise:
-existența obiectivă a societăţii, independent de cercetător;
-realitatea social este structurată în relaţia cauză efect, iar evoluția ei este guvernată de principiul de
terminismului;
-adevărul ştiinţific derive din analiza obiectivă, prin mijloace de observare şi de măsurare.

Scopul cercetării constă în descoperirea acelor informații ce pot fi utilizate în predicții despre evenimente
și procese sociale.
Regulile cercetării socio-economice:
1. prioritatea faptelor în raport cu opiniile subiecţilor. Un studiu socio-economic este valid dacă porneştede la
fapte, de la cercetarea lor pe teren cu ajutorul tehnicilor adecvate ale observaţiei, experimentului, anchetei.

2. unitatea dintre teoretic şiempiric, dintre principii, legi şifapte. În cazul acestei reguli se aplică riguros
cerinţacelor trei nivele ale oricărei investigaţiisociologice: operaţionalizareaconceptelor, ancheta de teren,
conceptualizarea datelor culese.

3. regula setului de tehnici. Potrivit căreia orice investigaţieştiinţificăpresupune utilizarea mai multor tehnici
şiinstrumente de cercetare. Nicio investigaţieştiinţificănu poate duce la rezultate satisfăcătoare dacă s-a sprijinit
pe datele oferite de o singura tehnică de cercetare, oricât de perfecţionatăar fi aceasta.

4. regula cercetării interdisciplinare şia perspectivei zonale; adică studiul trebuie abordat din mai multe
perspective/discipline şitrebuie încadrat într-un context mai larg.

5. regula ignoranţeiconştiente; cercetătorul trebuie să ia drept principiu sentimentul că nu ştienimic despre

acestea, despre caracteristicile lor şidespre cauzele de care depind. Este în fapt un principiu preluat din filosofia
socratică.

6. regula obiectivităţii. Emil Durkheima atras atenţiaasupra obiectivităţiipe care trebuie s-o aibă datele
şiinformaţiilesociologice recoltate din teren: „faptele sociale trebuie tratate drept lucruri, adică existenţareală
în afara conştiinţeiindividuale” afirma el în „Regulile metodei sociologice”;

7. Regula determinării faptelor sociale, a obiectului cercetării sociale formulată de Armand Cuvillier.
Urmărind studiul faptelor, regula obiectivităţiiimpune delimitarea şidefinirea lor cât mai exactă a structurii
şiraporturilor dintre ele. Determinarea domeniului şia obiectului de cercetare este mult mai necesară în
ştiinţelesocio-economice decât în ştiinţelenaturale deoarece cunoaştereacomună şi„noţiunilevulgare” sunt
insuficiente cunoaşteriiştiinţifice.
8. Regula totalităţiisolidare se referă la necesitatea studiului tuturor elementelor constitutive ale obiectului de
cercetat.

9. Regula respingerii cunoaşteriispontane, adică a cunoaşteriicare dă sentimentul familiarităţii, făraa da

şicunoaştereafenomenelor. Cercetătorul trebuie să depăşeascăprenoţiunileşiideile preconcepute.

10. regula subordonării cercetării sarcinilor şiobiectivelor practice ale cercetării. Este vorba despre regula
eficienţeipractice a investigaţiei

B. Clasificarea cercetărilor ştiinţifice2. 1. după scopul cercetărilor socio-umane

2.1.a. Cercetări descriptive-se axează pe descrierea realităţiiisociale.
Ex.: cercetării monografice orientate cu precădere spre sintetizarea informaţiilordespre o unitate socială.
Concluziile unei astfel de cercetări sunt comentarii statistice la structurarea răspunsurilor subiecţilorla
diferiţiitemi.
2.1.b. Cercetările explicative-verifică relaţiiledintre fenomenele cercetate.
Ex.: Cum influenţeazănivelul veniturilor comportamentul politic; ce relaţiiexistă între mediul
rezidenţialşiopţiunilepolitice. Investigarea acestor răspunsuri înseamnă a da un răspuns la cauzele care
determină manifestarea unor comportamente politice sau examinareaunor anumite opţiunipolitice.
Aşadarstudiul empiric nu se opreştela simpla descriere a faptelor, fenomenelor şiproceselor legate de tema
menţionată, ci el urmăreştedescifrarea cauzelor existenţeilor.
În practică se întâlnesc cercetări care sunt deopotrivă descriptive şiexplicative. Orice cercetare explicativă se
bazează pe un demers descriptiv, pentru că numai astfel ea poate să ofere explicaţiila fapte şiprocese bine
delimitate.
Cercetările explicative urmăresc testarea ipotezelor, iar cele descriptive dau informaţiinecesare formulării
ipotezelor.
Ex.: studiind clasa managerială o vom descrie pentru a cunoaştecomponentele ei, programele economice,
motivaţiilepentru activitatea economică. Din datele obţinuteputem să formulăm o ipoteză privind relaţiadintre
eficienţaacţiuniimanageriale a unor categorii de manageri şiexperienţelor economică, ipoteză ce va fi testată de
o cercetare explicativă.

2. 2. După importanţaipotezelor testate

2.2.1. Cercetări fundamentale
Acestea urmăresc cunoaşterealegităţiide producere a faptelor, fenomenelor şiproceselor sociale. Cercetările
fundamentale în ştiinţelesocio-umane studiază structura societăţii, relaţiilesociale.
Scopurile: cercetării fundamentale:
a) stabilirea acordurilor dintre teorie şisocietate
Asemănător ştiinţelornaturii, teoriile socio-umane nu pot fi testate direct. Pentru a verifica acordul teoriilor cu
faptele, cercetătorii formulează ipoteze ştiinţifice.
b) eliminarea ambiguităţilorşiclarificarea problemelor.
2.2.2. Cercetări aplicative
Sunt cercetări realizate cu scopul precis de răspuns la o comandă socială sau la cunoaştereaunor probleme
concrete.

C. Concepte şitermeni specifici cercetării ştiinţificeMetodologie

Metodologiacercetării în ştiinţelesociale este studiul metodelor şitehnicilor utilizate într-o cercetare socială,
pentru îndeplinirea obiectivelor şiscopurilor, pe baza unei ipoteze.
Analiza metodologică
vizează punerea în relaţiea metodelor, tehnicilor, procedeelor şiinstrumentelor de investigaţie, adecvarea lor
la obiectul de studiu;
ţineatât de pregătirea teoretică, cât şide experienţacercetătorului. Altfel spus, metodologia poate fi considerată
şio artă , o „ştiinţă” a alegerii metodelor şitehnicilor pentru îndeplinirea obiectivelor şiscopurilor propuse, în
baza unor ipoteze. Metodologia este o teorie a ceea ce este numit în mod curent „experienţă”.
Metodologia are printre preocupări şiclarificarea înţelesuluiconceptelor, corectitudinea definirii lor, analiza
limbajului utilizat. Este una dintre cele mai dificile misiuni având în vedere istoria folosirii termenilor, faptul
că termeni curenţiai limbajului ştiinţificau înţelesurifoarte diverse. Analiza metodologică vizează punerea în
acord a sensurilor termenilor folosiţi, a coerenţeiconceptuale a acestora.

Metodologia cercetării în ştiinţelesocio-economice este alcătuită din:

enunţurileteoretice fundamentale socotite ca referenţialpentru structura unei teorii şitransformate în principii
metodologice de analiză a realităţiisocio-economice;
metode şitehnici de culegere a datelor empirice;
procedee de prelucrare a datelor şiinformaţiilorempirice, de ordonare, sistematizare şicorelare a acestora;
procedee de analiză, interpretare şiconstrucţie/reconstrucţiepe baza datelor empirice care stau la baza
procesului de elaborare a descrierilor, tipologiilor, explicaţiilorşipredicţiilorteoretice.

Paul Lazarsfeld(1959) a remarcat că metodologia are şaseteme principale:

delimitarea obiectului de studiu;
analiza conceptelor;
analiza metodelor şitehnicilor de cercetare;
analiza raportului dintre metodele şitehnicile utilizate;
sistematizarea datelor obţinuteîn cercetarea empirică;
formalizarea raţionamentelor.

Noţiunea de metodă vine de la cuvântul grecesc methodos,care însemna cale, mijloc. Metoda este modul de
cercetare, sistemul de reguli şiprincipii de cunoaştere; este o modalitate generală, strategică de abordarea
realităţii. În cercetarea sociologică cea mai folosită metodă este ancheta sociologică.
Constantin Schifirneţ(2000) clasifică metodele după mai multe criterii:
a. temporal:
-metode transversale –se descoperă relaţiadintre procesele umane sau sociale stabile: teste sociometrice,
observaţia, ancheta;
-metode longitudinale –care studiază evoluţiaproceselor sociale în timp: biografia, studiul de caz, studiile panel;
b. din punct de vedere al reactivităţii, a gradului de intervenţiea cercetătorului asupra obiectului de studiu
există:
-metode experimentale (experimentul);
-metode cvasiexperimentale: ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată;
-metode de observaţie: studiul documentelor sociale, observaţia;
c. după numărul unităţilorsociale luate în studiu
-metode statistice -anchete socio-demografice, sondajele de opinie, analize matematico-statistice;
-metode cazuistice –folosite în studiul integral al câtorva unităţisociale: biografia, studiul de caz, monografia
socială.

Cea mai răspândită clasificare a metodelor:

cantitative–măsoară intensitatea sau mărimea fenomenelor şiproceselor sociale prin valori cantitative. Pentru
a ajunge la evaluări cantitative este nevoie de cuantificare, operaţiece constă în alegerea unor indicatori cărora li
se atribuie valori numerice.
Cantitativul îmbracă două forme: (YuleşiKendall, 1996, apud Rotariu, Iluţ,1996, p.27).
numărarea -indică o cantitate de entităţişise exprimă întotdeauna printr-o frecvenţă;
măsurarea -presupune atribuirea unei valori numerice care redă intensitatea cu care se manifestă o
caracteristică, o însuşirea unei entitaţiempirice.

Măsurarea vizează întotdeauna o caracteristică a „obiectului” vizat şinu “obiectul” în sine. Astfel, nu
măsurăm o bucată de pânză, ci lungimea ei.
calitative–exprimă caracteristicile fenomenelor şiproceselor sociale.
Decizia de a cerceta cantitativ sau calitativ este în funcţiede cadrul teoretic stabilit şide scopul pentru care este
iniţiatstudiul unei teme.

Tehnica de cercetare, instrumentul de cercetare, procedeul

Tehnica de cercetare.Termenul de tehnică vine de la cuvântul grecesc „tekne”, care înseamnă procedeu,
vicleşug. Tehnicile sunt forme concrete ale metodelor, ceea ce determină ca o metodă să capete formă.
Tehnicile de cercetare investighează operaţionalrealitatea. Ancheta este o metodă, iar chestionarul este o
tehnică. De aceea unei metode îi sunt aferente mai multe tehnici. Anchetei îi corespunde mai multe tehnici:
chestionarul, interviul, fişelestatistice de înregistrare.
Instrumentul de cercetareeste un mijloc de culegere a informaţiilor, încât se poate spune că el se interpune
între cercetător şirealitate.
Procedeulestemodul de utilizare a instrumentelor de cercetare, adică uneltele materiale utilizate de
cunoaştereştiinţificăa proceselor sociale: ghidul de interviu, foaia de observaţii, fişade înregistrare.
Activitatea de investigare concretă a realităţii
cercetarea sociologică empirică;

ancheta sociologică;
investigaţiasociologică;

sondajul de opinie.
C. Concepte şitermeni specifici cercetării ştiinţifice
Activitatea de investigare concretă a realităţii–ancheta sociologică şisondajul
Ancheta sociologică este metoda de culegere a informaţiilorprin studiul realităţiisociale prin chestionare
şiinterviu. Ancheta sociologică are un grad relativ scăzut de control al cercetătorului asupra variabilelor
analizate. Pentru acoperirea acestora se apelează la studiul documentelor şila observaţiaştiinţifică.

Termenul de „sondaj” este sinonim cu cel de „cercetare selectivă” sau de „eşantionare”. Sondajeste
metodă(tehnică) de investigare pe baza unui eşantion; sondajul este specie a anchetei sociologice.

Aşadarancheta sociologică se distinge de alte tipuri de cercetare prin:

utilizarea chestionarului şiinterviului în recoltarea informaţiilor;

nerecurgerea la experiment;

spre deosebire de sondajul de opinie, urmăreştecunoaştereaaspectelor subiective (opinii, atitudini, aspiraţii,

interese) şiobiective (condiţiide viaţă, venituri etc.) şinu recurge întotdeauna la eşantionare.

Ancheta sociologică are multe afinităţicu anchetele din alte domenii: juridic, antropologic, istoric,
asistenţasocială unde se apleleazăla tehnica interogării, intervievării cu scopul obţineriiunor informaţii.

Ancheta sociologică obţineinformaţiidespre opiniile, atitudinile, interesele, opţiunileindivizilor despre procesele

sociale ce au loc în grupuri sau în structuri organizaţionale.

Activitatea de investigare concretă a realităţii–cercetarea ştiinţificăşiinvestigaţia

Cercetarea ştiinţificăeste activitatea de recoltare şiprelucrare a informaţiilorobiectiv verificate, în
vederea formulării de explicaţiiştiinţificepentru procesele şifenomenele sociale.

Cercetarea ştiinţificăempiricăse realizează prin observarea directă a realităţiiprin aplicarea unor metode
şitehnici specifice de obţinerea informaţiilor–ancheta, experimentul, chestionarul etc. –de prelucrare a lor –
corelaţii, teste de semnificaţiestatistică.

Când cercetarea ştiinţificăempirică are doar scop explorator sau o ampoaremai redusă ea este o
investigaţiesociologică.

Cursul 1
Tema, subiectul, planul lucrării de disertatie
La sfârșitul cursului studenții trebuiesă știe:
să menționeze două criterii de selectare a domeniului lucrării de disertație;
să precizeze patru caracteristici ale unui subiect bine ales pentru teza de disertație;
să argumenteze fiecare caracteristică menționată pentru un subiect bine ales;

Ce este lucrarea de disertație? =lucrarea pe care orice absolvent al unui program de studii universitare trebuie să
o susțină în fața unei comisii pentru obținerea diplomei de absolvire.
Finalizarea ciclul ui II de studii universitare de master - susținerea lucrării de disertație.

Rostul lucrării de disertație: de transmitere a culturii prin cercetare.

Lucrarea de disertație ar trebui să măsoare:
Ex. Inserția profesională: Cât de apți sunt studenții pentru a desfășura o activitate în domeniul pentru care s-
au pregătit;
-Calitatea cunoștințelor pe care le dețin la sfârșitul anilor de studiu
-Dezvoltarea personală: calitatea intelectuală și morală a absolvenților.
La susținerea lucrării de disertație se evaluează:
Capacitatea de a prezenta un material în fața unei comisii;
Capacitatea de a purta un dialog competent pe marginea subiectului.
Competențe profesionale–Master APESA
Competență=cunoștiințe+abilități+atitudini/comportament
•C1. Identificarea,analizaaprofundatășiutilizareaconceptelordinsferaadministrațieipublice
•C2. Culegerea, înregistrarea, prelucrarea şi transmiterea informaţiilor vehiculate în autorităţile şi instituţiile din
administraţia publică central şi locală
•C3. Analiza proceselor manageriale şi de execuţie desfăşurate în autorităţile şi instituţiile publice
•C4. Fundamentarea, elaborarea şi operaţionalizarea unor strategii şi politici de dezvoltarea organizaţiilor
publice
•C5.Înţelegerea mecanismelor de funcţionare a autorităţilor şi a instituţiilor publice, în contextual mediului
socio-economic contemporan
•C6. Capacitatea de a adopta decizii manageriale în timp real şi de a manifesta flexibilitate în diferite situaţii şi
context organizaţionale
•C7. Promovarea unui management strategic, flexibil şi proactive în organizaţiile publice de la nivel central şi
local
•C8. Evaluarea performanţelor în autorităţile şi instituţiile publice din administraţia central şi locală
Competențe transversale–Master APESA
Competență=cunoștiințe+abilități+atitudini/comportament
•CT1. Identificarea oportunităților de formare continua și de valorificare eficientă a resurselor și a tehnicilor de
învățare pentru dezvoltarea personal şi profesională
•CT2. Abilitatea de a construe echipe multi disciplinare şi de a promova un management participative în
organizaţiile publice
•CT3. Înţelegerea esenţei deontologiei şi a importanţei respectării acesteia în autorităţile şi instituţiile publice
•CT4. Capacitatea de a detecta, de a înţelege şi de a valorifica valorile care defines mediile organizaţionale
multiculturale
•CT5. Învăţarea unor tehnici care vizează îmbunătăţirea procesului de comunicare intra şi inter departamentală,
precum şi asigurarea transparenţei privind funcţionarea și comunicarea instituţională
•CT6. Imprimarea unei atitudini pro-învăţare şi pro-schimbare, orientate spre rezultate şi performanţă, în care să
fie cultivate bunele practice organizaţionale
•CT7. Utilizarea tehnologiilor informaţionale în vederea creşterii performanţelor în autorităţile şi instituţiile
publice
•CT8. Cultivarea spiritului de iniţiativă şi de implicare profesională în perfectarea unor parteneriate cu
universităţi, institute de cercetare, organizaţii private şi non-profit
Discipline an I
Economie publică (Răzvan Papuc)
Sisteme și instituții politice (Cătălin Raiu)
Politici publice (Marian Zulean/Raluca Dinescu)
Dreptul administrativ al bunurilor (Dan Cimpoeru)
Good governance (Volacu Alexandru)
Etică și integritate academică (Emanuel Socaciu Viorel Mihăilă
Calitate și eficiență în instituțiile și autoritățile publice (Magdalena Platis)
Capitalul uman și performanța instituțiilor publice (Ioana Josan)
Metode statistice și decizionale în administrația publică (Stelian Stancu)
Finanțe publice și fiscalitate (Răzvan Papuc)
Discipline an II
Management public (Vlad Ionescu)
Analiza politicilor publice. Foresight (Liviu Andreescu)
Cercetare științifică pentru elaborarea lucrării de disertație (Marin Burcea)
Comunicare și relații publice (Corina Rădulescu) /
Managementul resurselor umane (Cătălina Bonciu)
Achiziţii publice (Dan Cimpoeru)
Standarde de calitate și cost în serviciile publice (Liviu Andreescu)
Administraţie şi antreprenoriat (Grigore Ana-Maria)
Managementul proiectelor cu finanțare europeană (Alexandru Paru)
Criterii de alegere a domeniului/temei
în concordanță cu specializarea urmată
îl interesează mai mult domeniul
știe mai multe despre temă (pentru că a în timpul practicii, al activităţilor civice sau extraşcolare, prin familie
sau cunoştinţe etc. a acordat o atenție mai mare).

Cunoștințele și interesul pentru temă sporesc șansele pentru:

realizarea în timp util a lucrării,
exprimarea unui punct de vedere serios, temeinic.
în funcție de proiectul de angajare, de domeniul în care studentul își dorește să profeseze.
opinia profesorului îndrumător-studentul alege tema în funcție de specializarea coordonatorului; de tema
impusă?
Selectați un profesor îndrumător care :
Luați în considerare disponibilitatea membrilor facultății pe care îi alegeți. Asigurați-vă că vă vor fi la
dispoziție pentru a vă întâlni sau a conversa atunci când aveți nevoie și care pot răspunde la timp cererilor
dvs.
aveți o bună relație de lucru și care vă oferă feedback pozitiv și încurajare;

vă va ajuta să dezvoltați o viziune pentru cercetarea dvs. profesionistă, având în vedere obiectivele viitoarei
cariere.

are un succes dovedit cu studenții de finalizare în timp util a lucrării.

are experiență în domeniul dvs. de cercetare și / sau metodologic.

Calitățile unui subiect bine ales:

1.să fie interesant -să stârnească curiozitatea și plăcerea de cercetare a studentului
2.să fie concret
3.să aducă ceva nou
4.să își găsească o finalitate, rezultatele cercetării să aibă aplicabilitate
5.să contribuie la adâncirea cunoașterii existente, la dezvoltarea domeniului ales ,eventual la confirmarea unor
informații vechi sau la lărgirea cunoașterii pe tema dată
6.să fie realizabil, în raport cu resursele materiale existente
7.să fie îndelung gândit
Rcomandări pentru etapa de reflecție:
Selectați un subiect care vă pasionează! Bazați-vă alegerea pe interesele personale și / sau profesionale. Poate fi
un subiect care este convingător pentru dvs. acum, sau poate fi un subiect legat de viitoarea carieră
profesională. Acest lucru vă va menține motivat pe durata întregului proces de cercetare. CUM?
1.Brainstorming. Ce subiecte v-au interesat pe parcursul anilor de studiu? Există subiecte care vă interesează
acum sau din perspectiva unei viitoare cariere? Există probleme în domeniul de cercetare la care specialiștii
încă nu au dat răspunsuri? Când găsești ceva interesant, notează! Ideea aceasta poate fi punctul de pornire
(”trambulina”) pentru viitoarea cercetare.
2.Citiți articole din revistele profesionale și participați la conferințe organizate pe domeniul dvs. de interes legat
de viitoarea carieră !Asta vă va ajuta să aveți o perspectivă asupra subiectelor de interes pentru specialiști,
asupra problemelor critice din domeniul dvs. profesional. Acest lucru vă va ajuta, de asemenea, să identificați
lacunele din cercetare care au nevoie de investigații suplimentare.În plus, majoritatea articolelor includ
comentarii privind lacunele din literatura de specialitate referitoare la problema analizată.
3.Utilizează resursele oferite de biblioteci!Pe măsura parcurgerii literaturii de specialitate, vei descoperi
probleme în continuare necunoscute sau în dispută.
4.Consultă-te cu profesorul îndrumător!
Formularea titlului lucrării
Exigențeleunui titlu bine ales
Titlul trebuie să fie:
explicativ: să rezume problema de cercetare și / sau obiectivele tezei de lucru
exact: fără promisiuni neonorate în conținut
scurt și concis:în puține cuvintesă redea esența (”scurt și la obiect”)
cu stil (să redea arta autorului, meșteșugul scrisului)
eficace: care produce efectul așteptat, care dă un rezultat pozitiv.
Recomandări:
să conțină un cuvânt-cheie, care să permită includerea în baze de date;
să fie însoțit, dacă este cazul, de un subtitlu care să dea detalii referitoare la publicul țintă sau la limitele
temporale sau spațiale ale cercetării (să o lege de un anumit moment sau de un anumit loc);
să folosească anumite cuvinte, expresii sau chiar substantive proprii ,pe care este puțin probabil să le regăsești
într-un alt titlu, care pot să individualizeze lucrarea.
Formularea titlului lucrării
Restricțiiîn formularea titlului (Ilie Rad , 2017, 51):
să nu fie folosite verbele ”a fi”, ”a avea”, ”a obține” etc.;
să se renunțe la enunțuri perimate, de tipul ”Cu privire la…”, ”Câteva observații asupra…”, ”În legătură
cu…”;
să nu se utilizeze termeni cu mai multe sensuri, care ar putea genera confuzie, interpretări multiple.

Sword Helen (2012) completează:

să nu conțină mai mult de unul sau două substantive abstracte (analiză, structură, dezvoltarea, educație) sau
colective (studenți, profesori, subiecți etc.), mai ales dintre cele care sunt utilizate frecvent în domeniu;
să evite utilizarea așa numitelor ”verbe academice” previzibile, în special la participiu: pregătirea,
promovarea, aplicarea, perfecționarea; regândirea, redeschiderea, depășirea; relaționarea, corelarea etc.;

Andra Șerbănescu (2007)

nu trebuie să creeze așteptări care nu vor fi onorate.
DEFINIREA SCOPULUI
Lucrarea de disertație este scrisă având motivații:
externe: obținerea diplomei de absolvire,
interne: să obțină o notă mare, să beneficieze de aprecierea profesorilor din comisie, să-și demonstreze că știe
(afirmarea de sine);

Scopul lucrării propriu-zise, al cercetării efectuate:

exprimă esențialul întregii activități de documentare și cercetare aplicativă, într-o manieră exactă.
Etape pentru formularea scopului studiului:
înțelegerea exactă a temei și a cerințelor subiectului;
elaborarea ipotezelor de lucru;
corelarea ideii fundamentale cu ipotezele de lucru, cu etapele de lucru

Scopul trebuie să fie ”suficient de ambițios pentru a ieși din rutină, dar totodată realist în raport cu
posibilitățile de realizare ale autorului care scrie textul”, scrie Șerbănescu Andra (2017, 75).
OBIECTIVELE...
-descriu problemele sau activitățile necesare pe termen scurt pentru finalizarea studiului;

-Enunţă ceea ce urmează să fie realizat, construit

-Enunţă activităţile prin care doriţi să realizaţi scopul propus

-De obicei se enunţă prin sintagme precum: identificarea, analizarea, măsurarea, evaluare

-pot fi introduse într-o listă numerotată.

Planul lucrării = scheletul pe care se construiește textul final. Planul lucrării este elaborat după ce se studentul
poate răspunde clar următoarelor întrebări: ce informații se prezintă (care sunt ideile principale), în ce ordine,
ce relații există între părți, ce spațiu se alocă fiecărei idei. Așadar, se scrie după faza de documentare, când
studentul are mai multe idei și vrea să facă ordine, să le așeze într-o ierarhie dictată de logică, pentru a le putea
dezvolta.
Ierarhia ideilor se urmărește mai ușor dacă părțile și subpărțile se numerotează, astfel încât ideile cele mai
importante ies repede în evidență. Numărul diviziunilor variază în funcție de complexitatea temei abordate, de
numărul final de pagini proiectat. Prea multe subdiviziuni îngreunează lectura textului și necesită eforturi
suplimentare din partea cititorului pentru a pune în legătură a părților, așa că trebuie evitat abuzul.
Câteva reguli generale care trebuie respectate în momentul întocmirii planului lucrării sunt formulate de Andra
Șerbănescu (2007, 80):
ideile cu grad asemănător de generalitate se plasează la același nivel;
părțile separate în material trebuie să fie rezultatul aplicării unui criteriu unitar de organizare și ierarhizare;
între părțile lucrării trebuie să existe o legătura implicită sau explicită, ușor de sesizat de către cititor;
ordonarea diviziunilor și a subdiviziunilor trebuie să aibă o direcție clară, să reflecte teza formulată la începutul
textului și să conducă spre concluzia ce trebuie trasă.
Fiecare secțiune din lucrare poate fi completată sau simplificată pe măsură ce studiul este mai aprofundat sau o
dată cu obținerea datelor din cercetarea practică.
Elaborarea planului oferă imaginea de ansamblu asupra configurației finale a lucrării.
Pentru seminar
-Prezentați detaliat”regula de aur”, pe care o considerați cea mai importantă în alegerea subiectului tezei de
disertație(din cele 7 enunţate la curs)

-Alegeţi o disciplinăsub semnul căreia vreţi să vă faceţi lucrarea de disertație

-Din disciplina aleasă disciplină formulaţi 5 subiecte care pot deveni idei pentru lucrări de disertație.

-Formulaţi 5 titluri de lucrare de disertație din cele 5 subiecte alese

Curs 2. PlagiatulDefiniţii. Tipuri de plagiat. Cum se evită plagiatul

Definiţii. Tipuri de plagiat. Cum se evită plagiatul
Plagiatul se referă la copierea unor idei, a unui raţionament, a unor pasaje sau la copirea integral a unei opera
de creaţie intelectuală, cum ar fi opera literară, artistică sau ştiinţifică

“Termenul de plagiat este folosit pentru a numi furtul de cuvinte sau idei, dincolo de limitele aceea ce, în mod
general, s-ar referi la bagajul general de cunoştinţe”
(Park,2003,p.472).Dealtfel,cuvântulderivădinlatinulplagarus,careînsemnahoţ.

Plagiatul (“plagiarism” în variant englezească) este mai mult o noţiune din limbajul academic şi mai puţin una
juridică. Corespondentul juridic al noţiunii de plagiat este “reproducerea fără drept”, precum şi “încălcarea
dreptului de autor” (“copyright infringement”). Prin urmare, situaţiile de plagiat poate fi identificate şi
sancţionate atât prin legislaţie, cât şi prin regulamentele interne (cum este cazul aici). Studii și articole în reviste
de specialitate,

În România, Legeanr.8/1996, consacrată protejării dreptului de autor, nu prevede noţiunea de plagiat.
II.Tipuri de plagiat (ca practică academică incorectă)
(vezihttp://www.plagiarism.org/plag_article_types_of_plagiarism.html, accesat 5 aprilie 2011)
Surse (orale sau scrise) necitate
1. Preluare integrală–Autorul prezintă pasaje întregi dintr-o altă operă, cuvânt cu cuvânt, ca şi cum aceasta
ar fi creaţia sa proprie.
2. Copiere parţială–Autorul copiază părţi semnificative dintr-o opera şi le prezintă ca şi cum ar fi creaţia sa
proprie.
3. Copierea mestecată–Autorul copiază paragrafe sau fraze amestecate, din diferite opere, fără indicare a
surselor, pentru a se pierde urma surselor originale.
4. Copierea deghizată–Autorul preia linia de argumentare, exemplele şi alte elemente de conţinut ale
sursei, dar modifică unele expresii, ordinea paragrafelor sau alte elemente pentru a face mai dificilă
identificarea sursei.
5. Copiereaprinrepovestire–Autorul repovesteşte opera, fără a prelua cuvânt cucuvânt conţinutul, re-
traducând prin sinonime sau formulări analoge conţinutul acesteia.
6. Auto-plagierea–Autorul preia integral sau masiv dintr-o lucrare proprie, anterioară, publicată înformat
carte sau articol (format classic sau digital).
Surse (orale sau scrise) citate, deformate cu intenţie
1. Menţionarea incompletă–Autorul menţioneaza numele sursei, dar nu include informaţiile specific
(titlu de lucrare, an, editură, oraş, pagină); în felul acesta corectitudinea preluării nu poate fi verificată şi se
ascund pasaje preluate integral anterior sau posterior primei menţionări.
2. Menţionareaincorectă–Autorul oferă informaţii inexacte referitoare la sursa citată, făcând imposibilă
identificarea şi verificarea ei.
3. Citarea mascată–Autorul citează correct sursa între ghilimele, dar apoi preia paragrafe întregi din sursă
fără a mai pune ghilimele. Deşi atribuie un pasaj din textul său sursei, el maschează faptul că a preluat, fără
referire, alte pasaje din aceiaşi sursă.
4. Colajul–Autorul citează correct sursele, dar întregul text nu este altceva decât un colaj din diferite
surse, fără nici o contribuţie personal a autorului hard disk extern.
III. De ce plagiază studenţii
Sintetizând o bogată bibliografie de specialitate Park (2003) arată că studenţii recurg la practicile plagiatului, în
general, pentru că:
1.Nu cunosc ce înseamnă să plagiezi, nu sunt familiarizaţi cu tehnicile corecte def olosire a citatelor, realizarea
bibliografiilor, utilizarea parafrazării etc;
2.Nu au timps au îşi gestionează prost timpul şi, pentru a preda la intervalele stabilite referatele şi lucrările,
fac apel la preluarea masivă şi neprecizată amaterialelor din diferite surse;
3.Pentru obţinerea fără effort a unor note bune: studenţii profit de neatenţia sau indiferenţa unor cadre
didactice şi beneficiază de note mari, fără o investiţie cognitive semnificativă;
4.Afişează o atitudinea defrondă: unii studenţi plagiază pentru a-şi arăta indiferenţa sau dispreţul pentru
profesori sau mediul academic, pentru că nu îi interesează disciplina respective sau pentru că în sistemul lor de
valori acest gest nu este unul reprobabil, ci un “drept” al studentului strivit de temele şi sarcinile prea
împovărătoare impuse de programul de învăţământ;
5.Tentaţiile oferite de Internet sunt tot mai numeroase: multiplicarea surselor, accesul facil, dificultatea
identificării de către profesori a originii unui text, toate amplifică atractivitatea acestei practici.
Există trei modalităţi frecvente de plagiat:
-absenţa citării,
-parafrazare inadecvată
-sintetizarea inadecvată a textului

Copierea cuvânt cu cuvânt. Este cea mai clară formă de plagiat: preluarea unui text. În aceeaşi categorie se
înscrie traducerea unor fragmente din lucrări diferite, fără amenţiona sursa, şi „montarea” lor în aşa fel încât
ansamblul să aibă sens şi să nu se mai recunoască autorul
Complicitatea la propria ta plagiere.
*Acceptul dat unui coleg să-şi copieze referatul după al tău şi să-l prezinte în seminar sau la examen, cu ştiinţa
ta.
*În aceeaşi categorie intră cazul substituirii de personae la un examen oral sau scris.
•O problem se ridică în legătură cu lucrările având mai mulţi autori. Ei trebuie menţionaţi în ordinea
importanţei contribuţiei, eventual menţionând responsabilităţile fiecăruia înscrierea textului. Dacă o persoană
nu a u avut o contribuţie majoră, dar a participat la realizarea proiectului, ea trebuie menţionată la rubric
“mulţumiri”.
Textul de bază:
“Creșterea industriei, a orașelor și expansiunea populației au fost cele trei realizări ale sfârșitului
secoluluialXIX-lea din istoria americană. Fabricile noi, mari, bazate pe aburi devin o caracteristică a peisajului
American din Est; ele au transformat fermierii în muncitori manufacturieri şi au oferit slujbe în vremea in care
creştea populația imigranților. Industria a permis urbanizarea-progresul orașelor mari (ca FallRiver,
Massachusetts, unde trăia familia Borden), oraşe care au devenit centrul producției, al comerțului și
schimbului”. (Lizzie Borden: A Case Book of Family and Crime in the1890s, Blackwell: Oxford, 2001,p.15)
Parafrazare corectă
FallRiver, unde trăia familia Borden, era un oraș tipic industrial din nord-estul American al secolului alXIXlea.
Producția bazată pe aburi oferea slujbe noi agricultorilor slujbe de muncitori manufacturieri, și odată ce
imigranți au ajuns în America au găsit asemenea slujbe în aceste fabrici. Ca rezultat al imigrării, populația a
crescut și o multitudine de arii urbane s-au dezvoltat şi ele. Fall River a fost unul din aceste centre comerciale și
manufacturiere. (cf.Bowen,p.15).
Este acceptabil pentru că autorul:
1.Folosește în parafrază propriile cuvinte;
2.Citează la sfârşit sursa;
3.Prezintă correct informația din original
Parafrazarea incorectă, care poate fi considerate plagiat, se face prin schimbarea câtorva cuvinte sau a ordinii
acestora, păstrând însă ideile şi linia de argumentare ale autorului plagiat, a cărui identitate e trecută sub tăcere
de plagiator. Parafrazarea corectă e aceea în care se citează exact sursa, ideile autorului citat sunt correct redate
în cuvintele celui ce-l citează. Citarea vagă în acest caz lasă impresia că textul care reprezintă parafraza aparţine
în întregime plagiatorului, ceea ce nu e cazul. De aceea e mai bine să facem un rezumat al tezelor autorului din
care ne inspirăm, în propriile noastre cuvinte, decât să schimbăm câteva cuvinte şi să insinuăm că textul lui
astfel modificat e al nostru.
Textul de bază:
“Creșterea industriei, a orașelor și expansiunea populației au fost cele trei realizări ale sfârșitului secolului al
XIX-lea din istoria americană. Fabricile noi, mari, bazate pe aburi devin o caracteristică a peisajului American
din Est; ele au transformat fermierii în muncitori manufacturieri şi au oferit slujbe în vremea in care creştea
populația imigranților. Industria a permis urbanizarea –progresul orașelor mari (ca Fall River, Massachusetts,
unde trăia familia Borden), oraşe care au devenit centrul producției, al comerțului și schimbului”.
(LizzieBorden:A Case Book of Family and Crime in the1890s, Blackwell: Oxford,2001,p.15)
Parafrazare incorecta
Creșterea industriei, creșterea orașelor si explozia populației au fost cele trei evoluţii de la sfârșitul al XIX-lea
din istoria americană. Companiile bazate pe aburi devin o caracteristică a estului American cea transformat
fermierii în industriași și a oferit locuri de muncă unui val mare de imigranți. Industria a permis progresul
orașelor marica Fall River, Massachusetts, unde trăia familia Borden, ce s-au transformat în centru al
producției, al comerțului și schimbului.
Este plagiat din două motive:
1.Autorul a schimbat doar câteva cuvinte, modificând însă ordinea propozițiilor.
2.Nu a citat nici o idee sau fapt din acest pasaj, dând impresia că e al său.
Rezumatul unui text e asemănător parafrazei, dar mai condensat, deci mai scurt decât aceasta
Text original “Acestea sunt, aşadar, aporiile care apar Trebuie să eliminăm unele dintre aceste susţineri iar pe
altele să le lăsăm intacte căci soluţia aporiei e descoperirea [a ceea ce căutam]”căutam]”( Etica nicomahică,
1146 b, 10 acesta e un text pentru care nu mai există drepturi de autor dar plagierea se poate face dar sunt şi
texte protejate prin copyright, în acest caz, preluările mai extinse trebuie să aibă acordul proprietarului.
Rezumat corect
În dialectica aristotelică, rezolvarea aporiilor se face prin compatibilizarea reciprocă a tezelor conflictuale în
vederea descoperirii principiului (
Observaţii trimitere vagă, dar de multe ori suficientă (eventual cu adăugarea paginii)
Rezumat incorect
Rezolvarea aporiilor se face compatibilizând diferite teze care nu se potrivesc şi ajungând la ceea ce căutam
1 rezumat lacunar
2 fără menţionare autorului şi lucrării
Atentie şi la citarea vagă citarea vagă ne scuteşte de acuza de plagiat, dar nu şi de cele de superficialitate sau
neglijenţă e de preferat de aceea, în lucrările cu caracter ştiinţific, strict profesional, citarea precisă, pentru a
putea fi verificată de cititor Se citează numai operele citite şi utilizate în lucrare
Atunci când cităm un text după o altă lucrare, o vom face utilizând sintagma apud Totuşi, citarea vagă, chiar
foarte vagă (ex ::“unii autori susţin că nu e neapărat toxică din punctul de vedere al plagiatului iar din punct de
vedere stilistic e uneori necesară cu toate acestea, citarea fără recunoaşterea clară a sursei trebuie evitată pe cât
se poate Dar nici nu trebuie să exagerăm există mai ales în comunităţile de specialişti anumite opere, fraze,
rezultate atât de cunoscute în ceea ce priveşte paternitatea, încât citarea vagă nu produce nicio confuzie. Există
informaţii aflate în patrimoniul comun (fapt menţionat pe ele) care nici nu mai trebuie citate formal dar acolo
unde e cazul, citările trebuie evidenţiate prin ghilimele în aşa fel încât să fie clar ce parte din text ne aparţine şi
care nu Pentru sublinierea unei părţi dintext sau evidenţierea unor cuvinte se folosesc italicele sau indentarea
Ghilimelele nu se folosesc pentru a sublinia o parte a textului
Mulţumirile Trebuie recunoscute toate contribuţiile la realizarea lucrării, de la burse până la sugestiile colegilor
făcute într o sesiune de comunicări sau în privat Aceasta e o formă de citare vagă lăudabilă Sfaturi din Ghidul
împotriva plagiatului al U B pentru a evita plagiatul
a. gândeşte cu capul propriu, nu te gândi cum să iei ideile altora
b. foloseşte ideile altora numai pentru a te inspira sau a verifica ideile tale
c. Realizează conspecte complete, menţionând citatele şi deosebindu le de propriile gânduri notate pe constect
d. foloseşte ghilimelele pentru a trimite la ideile şi textele altora, chiar şi când faci un rezumat sau o parafrază
e. Citează ideile şi textele culese de pe internet
f. Nu ezita să mulţumeşti tuturor celor care te au ajutat
Cum se evită plagiatul
1. Învăţaţi să folosiţi unul dintre sistemele de citare acceptate pe scară largă, cum ar fi stilul APA
http :://www apastyle org/ sau stilul Harvard
http :://www swinburne edu au/lib/researchhelp/harvard_style html
După un timp, citarea corectă va deveni o obişnuinţă
2. Nu copiaţi direct un paragraf, dacă nu intenţionaţi să l folosiţi ca atare, sub formă de citat Când credeţi
că există pericolul să fi copiat fără voie (vezi Copierea prin repovestire), verificaţi!
3. Pentru pasaje mai lungi (peste 8 000 de semne în practica editorială), opere de dimensiuni reduse
( scheme, imagini dintr un ziar, grafice şi altele asemenea, trebuie să cereţi permisiunea de a le folosi de la
autorul sau autorilor lor sau de la cei care deţin drepturile conexe dreptului de autor
Drepturile conexe (cum ar fi cele de reproducere) pot fi deţinute de un moştenitor, după moartea autorului, în
condiţiile legii, de o asociaţie, de o editură sau de un alt tip de organizaţie Chiar dacă un material este identificat
drept bun public sau este de tip licenţă deschisă creative commons sursa trebuie citată
4. Operele derivate (cum ar fi traducerile şi adaptările) presupun acceptul anterior al deţinătorului dreptului
de autor sau al drepturilor conexe
Cărți detalii bibliografice solicitate
Pentru cărți, detaliile pe care trebuie să le includă sunt prezentate în această ordine
1.Autor ( fie o persoană ( sau o organizație sau editor ( La autor se trece mai
întâi numele de familie apoi iniţiala prenumelui
2.Anul publicării
3.Titlul plus subtitlu, în cazul în care există unul Se pune un între titlu și subtitlu
Amândouă sunt italice Numai prima literă a primului cuvânt și substantive proprii din
titlurile cărţii ar trebui scrise cu literă mare
4.Titlul seriei și numărul de volum, dacă este cazul
5.Editia numai în cazul în care nu este prima ediție a cărții Ediția este abreviată ca
“
6.Editura
7.Locul publicării stat sau un oraș sau suburbie Informații suplimentare pot fi furnizate în cazul în care există
mai mult de un loc cu același nume
Articole din ziare, reviste și reviste (cu excepția celor disponibile pe site urile oficiale, reviste sau reviste
oficiale)
1. Autor ( dacă este cazul
2. Anul publicării
3. Titlul articolului se trece în ghilimele simple Numai prima literă a primului cuvânt și
cuvintele cheie din titlurile articolelor trebuie să fie cu majusculă
4.Titlul ziarului revistei revistei Titlul trebuie să fie scris pe font italic Prima literă a
primului cuvânt și prima literă a fiecărui cuvant cheie trebuie să fie cu majuscule
5.Volumul și sau numărul revistei Numărul volumului este dat un prefix de "vol
Număr ul revistei este dat cu "n r
6.Ziua, luna sau anotimpul dacă nu este furnizat volumul și sau numărul revistei sau
dacă este necesar pentru a identifica cu precizie un articol
7.Numărul de pagini ale articolului conform formatului revistei, publicați ei
Informații de pe web recomandare Sursele de informații găsite pe web pot fi, uneori, cele mai dificile surse de
informații de obtinut. Vă rugăm să examinați cu atenție instrucțiunile și exemplele de pe pagina web a ghidului
complet al stilului Harvard (http://www.swinburne.edu.au/library/referencing/harvard complete guide/) puteți
găsi un exemplu acolo care se potrivește cu ceea ce cautati.
Informații de pe web
1. Autor ( sau organizație responsabilă de pagina web dacă este dată Dacă nu există un autor
care să poată fi identificat în mod clar, nu utilizați numele proprietarului drepturilor de autor sau
al sponsorului site ului web site ului web, deoarece acestea ar putea sa nu fie din aceeași
organizație/aceeasi persoana Dacă niciun autor nu poate fi identificat, utilizați titlul, iar titlul
trebuie să fie italicizat
2. Anul in care a fost publicat sau anul celui mai recent update Utilizați data de autorizare a unei pagini
web dacă nu există o dată de publicare Dacă este dată o perioada privind drepturile de autor (de exemplu, ©
2011 2015 utilizați ultima dată indicată
3. Titlul paginii web documentului Titlul este afișat, de obicei, în partea de sus a paginii
4. Numele organizației care găzduiește pagina web pe site ul web sau numele sponsorului paginii
web Cu organizații precum organele guvernamentale sau companiile mari, acest lucru este
uneori identic cu numele autorului
5. Data la care ați vizualizat prima dată pagina web, în această ordine zi, lună, an Incepeti data cu
"
6. URL ul Adresa URL (adresa paginii web) trebuie să fie între paranteze unghiulare Adresele URL nu ar
trebui să fie linkuri active live dezactivați URL urile înainte de a le închide
Bibliografie
Devlin, Marcia 2006 ))‘ Preparation, and Prevention Proactive minimization of student
plagiarism’, Journal of Higher Education Policy and Management, 28 1 45 58 Gannon
Leary, Pat, Trayhurn, Deborah and Home, Margaret 2009 ))‘Good images, effective
messages?Working with students and educators on academic practice understanding’, Journal of
Further and Higher Education, 33 4 435 448 Gitlin,
Todd 1985 Inside Prime Time, Pantheon Books Larkham,
Peter J and Manns, Susan 2002 ))‘Plagiarism and its Treatment in Higher Education’,
Journal of Further and Higher Education, 26 4 339 349
Middleton, Kent, Trager, Robert, Chamberlin, Bill F 2002 Legislaţia comunicării publice, Iaşi,
Polirom Park, Chris 2003 ))‘In Other ( Words Plagiarism by university students literature and
lessons’, Assessment Evaluation in Higher Education, 28 5 471 488 Walker, John( 1998 ))‘Student Plagiarism
in Universities What are we Doing About it?’, Higher Education Research Development, 17 1 89 106 Yeo,
Shelley and Chien, Robyn 2007 ))‘Evaluation of a Process and Proforma for making Consistent Decisions
about the Seriousness of Plagiarism Incidents’, Quality in Higher Education, 13 2 187 204
Cursul 3 CERCETAREA literaturii de specialitate
Căutarea în literatura de specialitate a informațiilor publicate despre subiect;
De ce?
-cunoașterea nu poate avansa fără a ști ceea ce s-a cercetat înainte în domeniul respectiv,
-”Pentru a trece de limitele propriei personalități, deci pentru a progresa, trebuie să vedem cum percep același
subiect persoane diferite, care la rândul lor au reflectat și au formulat deja concluzii documentate”. Andra
Ștefănescu (2007, p. 31)
Cum puteți proceda pentru a vă construi lista dvs. de lectură posibilă
 utilizarea listelor cu lecturi recomandate pentru specializarea, disciplina sau tema dorită, inclusiv cele
din anii anteriori de studiu;
 căutarea pe Internet a unor liste de lectură postate de alte universități pentru module
similare și identificarea titlurilor recomandate în mod repetat;
 căutarea în catalogul virtual al bibliotecii a unui titlu mai important, apoi extinderea
căutării folosind codul atribuit pentru a descoperi și altceva încadrat în sfera tematică;
 verificarea pe rafturile bibliotecii a lucrărilor din colecția ce reunește titluri din domeniul
de interes;
 observarea numărului de copii existente dintr-o lucrare, pentru că prezența într-un număr
mai mare poate fi un semn că a fost o lucrare recomandată la un moment dat și solicitată;
 notarea autorilor care sunt citați pozitiv sau negativ (ambele pot fi utile) în lucrările citite
pe subiectul tezei de licență/disertație;
 efectuarea unei liste cu trei sau patru reviste care publică frecvent articole citate în
operele studiate, apoi verificarea sumarului mai multor numere pentru a descoperi și alte materiale
publicate pe tema căutată;
 utilizarea bazelor de date on line pentru căutarea de documente, prin cuvinte cheie, nume
de autori asociați cu subiectul. Mike Wallace și Alison Wray (2011, p.15)
Căutarea în literatura de specialitate a informațiilor publicate despre subiect;
- resurselor bibliografice tradiționale, pe suport de hârtie:
 cărți/tratate/dicționare;
 studii și articole în reviste de specialitate,
 teze de doctorat;
 documente oficiale/rapoarte;
 legislație;
 documente de arhivă.
- date electronice (pagini web)
Ce citiți?
 Inițial lista bibliografică e cuprinzătoare, ulterior se reduce, prin eliminarea lucrărilor nesemnificative;
 studiile generale (enciclopedii, dicționare, cursurile universitare) reprezintă doar puncte de plecare,
pentru formarea unei imagini de ansamblu asupra problemei. Articolele din revistele de specialitate
aprofundează tema.
 trebuie citită lucrarea originală;
 publicațiilor de ”primă linie” - sunt scrise de oameni care își asumă responsabilitatea, au un
angajament față de adevăr, sunt scrise cu acuratețe, au trecut printr-un anumit nivel de control la nivelul
editurii;
 Trebuie citite cele mai recente cercetări, studii publicate în ultimii cinci sau zece ani; sunt recomandate
și studii de referință și lucrări științifice publicate înainte de acest moment, în măsura în care acestea sunt
semnificative pentru dezvoltarea cercetării pe această temă sau în modelarea direcției studiului;
 pentru a economisi timp, citiți mai întâi rezumatele sau capitolele introductive pentru a afla dacă
lucrarea este relevantă pentru studiul dumneavoastră.
Recomandări
 pentru o analiză metodică a literaturii de specialitate, grupați informațiile într-o formă sistematică, pe
baza unor criterii:
1. teme majore
2. concepte, întrebări de cercetare
3. abordări/teorii
4. argumentări
5. constatări etc.
6. cronologic
7. metodologic
 păstrați fotocopiile materialelor citite într-un portofoliu ordonat și salvați linkurile resurselor
electronice consultate (să se poată reveni rapid la o lucrare la care se face referire sau pentru întocmirea
bibliografiei).
 pentru a evita pierderea materialelor dvs. de cercetare faceți copii de rezervă și salvați-le pe un hard
disk extern.
Avantajele Internetului
 resursele sunt uriașe;
 motoarele de căutare îndrumă către nenumărate site-uri web și fișiere descărcabile;
 oportunitățile de a aduna informații sunt enorme
și pericolele
 nu există garanții pentru a asigura calitatea materialelor postate pe unele site-uri web;
 forum amator
 spațiu necoordonat de difuzare a informațiilor.
CITIȚI ACTIV!
”Când citim ce au scris alții pe aceeași temă putem avea sentimente dintre cele mai diverse: suntem total sau
parțial de acord cu un autor, pe altul simțim nevoia să îl contrazicem. …Important este să nu ne grăbim cu
concluziile, să înțelegem corect fiecare punct de vedere, să-l judecăm, filtrându-l prin propria personalitate, să
comparăm diverse puncte de vedere și să vedem în ce măsură putem fi originali, pentru a nu ne limita doar la
ceea ce au spus alții înaintea noastră”. Andra Ștefănescu (pag. 31, 2007)
CITIREA ACTIVĂ
Pe pagina Universității Princeton sunt date 10 reguli pentru o citire activă a unui text:
1. formulați o serie de întrebări înainte de a începe lectura: care este scopul, ce știți deja despre subiect?
2. Identificați și definiți orice termen necunoscut
3. Marcați ideea principală sau teza lecturii și puneți un asterisc lângă aceasta. Acordați o atenție deosebită
introducerii sau începutului fiecărui paragrafe pentru a găsi aceste informații.
4. Subliniați anumite idei, inserați note sau comentarii pe marginea textului citit. De fiecare dată când simți
nevoia de a evidenția ceva, scrieți. Puteți rezuma textul, puteți pune întrebări, puteți fi de acord sau puteți
protesta vehement. De asemenea, puteți scrie cuvinte cheie pentru a vă ajuta să vă amintiți unde sunt discutate
punctele importante. Mai presus de toate, să se străduiască să intre în dialog cu autorul.
5. Scrieți întrebări în legătură cu textul și apoi răspundeți la întrebări într-un jurnal de lectură sau pe o
bucată separată de hârtie. Dacă citiți un manual, încercați să schimbați în întrebări toate titlurile, subtitlurile,
secțiunile și paragrafe.
6. Faceți schițe, diagrame sau hărți care vă ajută vizualizați ideile, să reprezentați vizual ideile. Să vedeți
partea inversă, de exemplu.
7. Citiți cu atenție fiecare paragraf și apoi determinați "ce spune" și "ce face". Răspundeți "ce spune" într-o
singură propoziție. Reprezintă ideea principală a paragrafului în propriile cuvinte. Pentru a răspunde "ce face,"
descrieți scopul paragrafului în text, cum ar fi "oferă dovezi pentru primul motiv principal al autorului" sau
"introduce o viziune opusă" .
8. Scrieți un rezumat al unui eseu sau al unui capitol în propriile cuvinte. Faceți acest lucru în mai puțin de
o pagină. Capturați ideile esențiale și probabil unul sau două exemple-cheie. Această abordare oferă o
modalitate excelentă de a vă asigura că știți ce spune într-adevăr lectura sau despre care este vorba.
9. Scrieți propria întrebare pe baza celor citite.
10. Predă ceea ce ați învățat altcuiva! Cercetarea arată clar că predarea este una dintre cele mai eficiente
modalități de a învăța. Dacă încercați să explicați cu voce tare ceea ce ați studiat, veți transfera informațiile din
memoria pe termen scurt în memoria pe termen lung și veți descoperi rapid ce înțelegeți și ce nu.
• pentru a reține informațiile de interes în redactarea propriei lucrări;
• pentru a avea acces rapid, în absența textului original, la date utile;
Se recomandă:
conspectarea cărților și articolelor consultate ;
întocmirea unui rezumat;
redactarea unei recenzii.
CONSPECTUL
= notarea sintetică și sistematică a datele esențiale ale unei probleme pe baza unui material documentar.
 după citirea cărții/articolului în întregime;
 pe scurt;
 se notează doar informațiile esențiale;
 după un plan, în mod organizat;
 se evită transpunerea integrală a textului original în conspect;
 se pot folosi scheme;
 nu se modifică mesajul autorului.
REZUMATUL
redă pe scurt esențialul unei lucrări.
 este necesară citirea textului în întregime înainte;
 se notează ideile principale;
 nu se citează, nu se redă cuvânt cu cuvânt un fragment dintr-o lucrare științifică;
 concentrarea informațiilor, prin contragere, prin reducerea unui paragraf la câteva fraze sintetice,
eliminând informațiile aflate în plus, reținând doar strictul necesar:
 asigură exactitatea transmiterii informație;
 nu se omit idei, nu se deformează textul original, nu se ierarhizează ideile altfel decât a decis autorul.
”Calitatea unui rezumat depinde în mare măsură de capacitatea cititorului de a sesiza esențialul, adică tocmai de
a ierarhiza ideile sub aspectul importanței în raport cu tema” (Andra Șerbănescu, 2007).
RECENZIA
= o prezentare succintă unei lucrări științifice, cu comentarii și aprecieri critice.
 se menționează datele de identificare a cărții: autor, titlu, editura, anul apariției, număr de pagini;
 se fac aprecieri generale privind importanța subiectului în cadrul domeniului, actualitatea temei și
comparația cu modul de abordare a altor autori;
 se prezintă structura lucrării și se rezumă ideile principale ale autorului, se citează cele mai
reprezentative fragmente din lucrare;
 se evidențiază ideile originale, care scot în evidență personalitatea autorului;
 se analizează critic lucrare științifică: punctele tari și puncte slabe, se emit judecăți de valoare;
 se analizează oportunitatea apariției unei astfel de lucrări, actualitatea temei și originalitatea;
 concluziile evaluează ideile emise și adaugă propuneri personale cu privire la noi moduri de abordare.
SEMINAR - SE VA DESFĂŞURA LA BIBLIOTECA FAA:
- PENTRU INTRODUCEREA STUDENŢILOR ĂN PRACTICA ACCESĂRII BAZELOR DE
DATE ŞTIINŢIFICE;
- PENTRU FAMILIARIZAREA CU REVISTELE ŞI CĂRŢILE EXISTENTE ÎN FONDUL DE
CARTE
Sarcină pentru studenţi:
- Să caute 5 titluri de articole ştiinţifice din bazele de date ştiinţifice în legătură cu domeniul /tema aleasă
pentru lucrarea de licenţă;
- Să caute 5 titluri de e-book din bazele de date ştiinţifice în legătură cu domeniul /tema aleasă pentru
lucrarea de licenţă;
- Să caute 5 titluri de cărţi în format tipărit (din cele existente în fondul de carte al bibliotecii FAA) în
legătură cu domeniul /tema aleasă pentru lucrarea de licenţă;
- Să caute în bazele ştiinţifice 3 titluri de reviste economice pe profil din domeniul ales pentru
aprofundare în cadrul lucrării de licenţă

Cursul 4 Redactarea textului şi structura lucrării

După consultarea celor mai importante lucrări și după interpretarea datelor de cercetare, urmează o nouă
provocare: compunerea textului, scrierea efectivă, așternerea pe hârtie a propriului text.
Conceperea textului presupune un set de activități în succesiune, fiecare având un anumit grad dificultate , dar
și o serie de procese continue de gândire, acțiune, revizie.
Eseistul Annie Dillard compară scrierea cu efortul arhitectului de îmbinare artistică a elementelor
constitutive ale unei construcții: un ciclu continuu de proiectare, demolare și reconstrucție. ”cuvintele sunt
cărămizile, paragrafele sunt pereții și ferestrele” (Annie Dillard apud Eword Helen, p. 122) Metafora lui Dillard
accentuează latura emoțională a scrisului, proces de producție și distrugere, cu unele pierderi pe termen scurt,
dar cu câștiguri de termen lung. Scriitorii valoroși sunt meșteșugari care consideră că textele lor trebuie
planificate cu grijă și construite meticulos, de la turnarea fundației și aprovizionarea cu materiale, până la
finisarea balcoanelor (p 122).
Un articol bine structurat sau o carte, ca o casă bine construită, necesită gândire și planificare atentă.
Lucrarea poate fi structurată convențional sau poate avea o abordare unică, sau ceva hibrid, o combinație între
cele souă modalități de scriere. Structura clasică a unei lucrări științifice: Introducere, Metode, Analiză
Rezultate, Concluzii.
O structură convențională este relativ ușor de aplicat pentru studenții care învață să redacteze o lucrare în
stil academic. Tot ce trebuie să facă este să urmeze modelele stabilite de alții înaintea lor. Cititorii, între timp,
știu exact unde să caute cheia de înțelegere a textului. Ei trebuie să treacă în revistă literatura de specialitate, să
analizeze datele, fără a irosi timp prețios pentru citirea unor informații de care nu vor avea nevoie.
Cu toate acestea, structurile convenționale au, de asemenea, unele semnificative dezavantaje. Titlurile
secțiunilor generice, cum ar fi "Metoda" și "Concluzia" oferă foarte puține informații reale despre conținutul
unui articol. Structurile convenţionale creează dificultăţi în identificarea lucrările de vârf, a conţinuturilor
valoroase.
Un alt dezavantaj al articolelor structurate identic este că acestea toate sfârșesc prin a arăta și a suna mai mult
sau mai puțin asemănător, oferind astfel impresia subliminală că toți autorii spun mai mult sau mai puțin același
lucru.
Prima formă a lucrării se scrie având alături schița de plan al lucrării și materialele adunate, sortate în etapa
documentării în bibliotecă sau de pe Internet. Din multitudinea de perspective care se pot alege se optează
pentru una, în funcție de …inspirație, intuiție, argumentele găsite.
În faza de redactare se acordă atenție ideilor, respectiv ce se scrie, modului cum se scrie textul și în ce fel se
întocmesc frazele, paragrafele. Este obligatorie respectarea anumitor reguli și rigori lexicale, ortografice și
ortoepice, de punctuație.
CALITĂȚI STILISTICE ȘI DE COMPOZIȚIE
Foarte important este tonul, respectiv felul de a relata informațiile, de a spune ceva, modul de a formula ideile.
Tonul este obiectiv – atunci când sunt transmise informații și se prezintă fapte în mod neutru sau subiectiv,
atunci când este exprimat un punct de vedere personal sau se comentează anumite aspecte. Pentru lucrarea de
licență/disertație studentul trebuie să găsească tonul prin care poate pune cel mai bine în lumină informația pe
care vrea să o transmită și totodată care să-i permită să reliefeze anumite idei, considerate esențiale. Tonul
recomandat este cel moderat, fără excese.
Textul ar trebui să lase să se întrevadă calitățile autorului: serios, stăpân pe cunoștințe și pe text, preocupat de
domeniul de cercetare ales. Se recomandă evitarea comunicării cu emfază, deci formulări de tipul: ”Oricine știe
că..”, “Știm cu toții că” etc., dar și a celei umile: ”Neînsemnata mea părere ”, “Am încercat după modesta
noastră știință” ș.a.
Lucrarea trebuie să se remarce prin varietatea ideilor, având mare grijă de a nu transmite mai multe idei deodată
sau de a nu repeta aceeași idee de mai multe ori.
Coerența unei lucrări depinde în mare măsură de modul de construcție a fiecărui paragraf și de relațiile stabilite
între paragrafe. Fragmentul dintr-un text care cuprinde o anumită idee și care este despărțit de restul textului
printr-un aliniat nou (și printr-un semn grafic special) este un paragraful. Separarea fragmentelor nu este făcută
pentru a rupe monotonia textului, ci pentru a respecta logica succesiunii ideilor. Așa cum scrie Andra
Șerbănescu (2007, 181) ”un paragraf bine scris este unitar, coerent, analitic”.

Stilul autorului de a scrie este dat de felul în care acesta combină cuvintele în propoziții.
Exprimarea trebuie să fie clară, limbajul să fie simplu, pentru ca cititorul să înțeleagă repede și exact mesajul
transmis. Trebuie evitate șabloanele, clișeele, acele formule stereotipe; repetări mecanice, lipsite de interes și de
originalitate. Fiind o lucrare științifică, în teza de licență studentul nu va folosi prea multe cuvinte din
vocabularul de specialitate (jargon), prea multe neologisme. H. Swordd în lucrarea ”Stylish Academic Writing”
(2012) recomandă imprimarea unui fragment din textul scris și sublinierea acelor cuvinte care nu ar putea fi
înțelese imediat de un cititor nespecialist, din afara disciplinei. Fiecare termen mai pretențios, din jargon, prin
care autorul dorește să se distingă de marea masă a vorbitorilor, trebuie definit, clarificat ca sens prin oferirea
câtorva informații de fond.
Paragraful este unitar atunci când are o singură idee generală, când dezbate o singură problemă fără argumente
nesemnificative, susținute prin fraze inutile. Fragmentul trebuie să fie construit ca un întreg, să fie omogen, să
aibă un fir conducător.
Paragraful este coerent când este compus din fraze strâns legate între ele, când ideile se alătură într-o manieră
logică și armonioasă, când între ideile enunțate sunt legături, iar locul unei idei în cadrul întregului este clar
delimitat.
Coerența paragrafului se poate asigura în mai multe feluri:
- prin crearea unor legături logice între idei, punând în relație conceptele: prin contrast unele cu altele, în
cadrul unei structuri repetitive; prin structuri paralele: pe de o parte…pe de altă parte; în primul rând, în al
doilea rând ; din punct de vedere…
- prin reluarea unei noțiuni, a unei idei exprimată anterior, în vederea accentuării ei;
- prin conectori specializați care marchează explicit relațiile logice dintre idei, paragrafe, propoziții;
* pentru a introduce exemplificări: de exemplu, de pildă, ca o ilustrare, pentru a demonstra acest
lucru;
*prin care se semnalează idei adiționale, care trebuie adăugate în raport cu cele anterioare: mai mult
chiar, în mod similar, în plus, de asemenea, totodată, în afară de asta, totodat, chiar;
*pentru a exprima contrastul între idei sau restricția: spre deosebire de, pe de altă parte, totuși, în
mod contrar, în schimb, însă, totuși, dimpotrivă, oricum, din contra;
*exprimă concluzii: deci, în concluzie, sintetizând, în consecință, drept care;
Pentru a marca
*enumerarea: în primul rând, în al doilea rând, nu în ultimul rând, întâi, pe urmă;
*alternativa: pe o parte … pe de altă parte, sau….sau, fie…fie;
 *relații spațiale: mai aproape, mai încolo, la stânga;
*raporturi temporale: înainte, apoi, după, în același timp, adată cu, în timp ce, curând, nu după mult
timp;
*raportul de cauzalitate: pentru că, fiindcă, pe motiv că;
*scopul: în acest scop;
*consecință: drept urmare, astfel;
*o comparație: spre deosebire de, ca și, în mod asemănător;
*intensificarea: poate, probabil, desigur, în mod cert, aproape, frecvent, întotdeauna, niciodată, într-
adevăr, firește, fără îndoială etc
*pentru a preciza rolul de clarificare al unor enunțuri, acestea pot fi precedate de: de aceea, cu alte
cuvinte, mai clar spus, reformulând.
Paragraful este analitic atunci când exprimă complet o idee, aducând suficiente detalii pentru susținerea ideii
generale.
De asemenea, frazele trebuie scrise corect, prin combinarea adecvată a cuvintelor, fără repetiții lexicale sau
de structură. Eliminând cuvintele inutile, ideile ajung mai repede la cititor. Propozițiile și frazele trebuie să aibă
lungimi diferite.
Frazele obținute prin combinarea propozițiilor prin coordonare sunt mai ușor de urmărit decât cele obținute
prin subordonare, care sunt dense și concentrează o mare cantitate de informație.
Textul scris trebuie citit din când în când cu voce tare, pentru a auzi cum sună, pentru a auzi ritmul frazelor.
Se recomandă folosirea multor verbe, pentru că acestea dau dinamism textului, în timp ce substantivele îi dau
un caracter descriptiv. În formularea frazelor trebuie folosite verbe la diateza activă. Pentru cercetarea
efectuată pe teren verbele vor fi la trecut, iar pentru restul cercetării, la prezent.
Nu este admisă scrierea neglijentă sub pretextul lipsei de timp sau ”oricum nu citește nimeni”, profesorul ”va
înțelege el oricum”.
Pentru scrierea corectă a textului trebuie cunoscute regulile de ortografie și punctuație.
E utilă cunoașterea tipului de greșeli care se fac frecvent, pentru a le evita sau atunci când se strecoară totuși
în lucrare pentru a le identificate și a le corecta.
- Alăturarea a două cuvine cu același sens: drept pentru care…, dar însă am decis.., revin din nou asupra ideii
argumentate, a continuat să fie menținută;
- Contradicția – alăturarea a două cuvinte cu sens contrar: privirea retrospectivă în viitor;
- Discontinutatea unei structuri sintactice: Eu, când îmi aduc aminte de asta,
- Utilizarea unor cuvinte sau construcții colocviale folosite de vorbitorii instruiți în situații cotidiene: asta, o
chestie importantă, a face pe cineva să ia o anumită hotărâre;
- Cuvinte savante
- Cuvinte regionale, argotice (lovele, nașpa, baban)arhaice.
Nu folosiți cuvinte precum: "Rău", "bun", "frumos", "teribil", "prost". O licenţă/disertație economică nu face
judecăți morale. Se utilizează cuvinte precise sau fraze precise pentru a evalua calitatea (de exemplu,
"estimare") Metoda A necesită mai puțin calcul decât metoda B "). În general, trebuie să evităm toate judecățile
calitative.
"Adevărat", "pur“ - În sensul "bun" (este judecat).
- "perfectă“ - Nimic nu este.
- "o soluție ideală“ - Judecați din nou.
- "azi", "timpuri moderne“ - Azi e mâine de ieri.
- "în curând“ - Cat de curand? In seara asta, mai tarziu? Următorul deceniu?
- "am fost surprinși să învățăm ...“- Chiar dacă erai așa, ce?
- De evitat: “ar trebui să". Cine spune asta?
Culegerea textului pe calculator oferă posibilitatea de intervenție cu ușurință pe text prin mutarea paragrafelor
în succesiunea dorită, în orice moment, îmbunătățirea frazelor, adăugarea unor noi idei.
Informațiile scrise trebuie să fie adevărate, să fie preluate de pe site-uri oficiale sau din baze de date corecte,
de la instituții publice sau private. Să nu folosească cifre care ar putea denatura sensul .
Să nu se facă afirmații nedocumentate
Textul scris trebuie reexaminat și reevaluat pe parcurs, pentru șlefuirea formei și obținerea formei finale.
Revizia înseamnă evaluarea lucrării atât ca mod de concepere globală, cât și ca formă de redactare: claritatea
ideilor, coerența, concordanța argumente-scop, încadrare în limitele subiectului.
STRUCTURA LUCRĂRII
Indiferent de gradul de complexitate, orice scriere are trei părți constitutive: introducere, cuprins, încheiere.
Dezvoltarea acestor părți componente ale lucrării este în funcție de tipul lucrării științifice (articol, lucrare de
licență/de disertație, manual ec.).
Introducerea
Această secțiune, intitulată în lucrarea științifică simplu, ”Introducere”, cuprinde informațiile necesare pentru
înțelegerea textului. Tocmai de aceea, introducerea trebuie scrisă cu maximă atenție, pentru a reda sinteza
ideilor principale. În ceea ce privește extinderea, e necesar să aibă un număr suficient de rânduri: nici prea
multe, pentru a nu divaga, dar nici prea puține, pentru a nu lăsa aspecte nelămurite - ar putea reprezenta între 10
și 20% din numărul total de pagini (http://sydney.edu.au)
Pentru a stârni interesul cititorului, introducerea poate începe cu o întrebare, cu descrierea unei situații
paradoxale, cu o observație personală a realității investigate, sau, mai simplu, cu o prezentare generală a
problematicii.
O parte din preambul conține prezentarea generală a temei, a problemei studiate, precum și motivația alegerii
subiectului pornind de la relevanța și gradul de noutate a problemei în contextul actual, prin raportare la stadiul
la care au ajuns cercetările în domeniul respectiv. Tot aici se scrie scopul lucrării și se menționează
obiectivele, se formulează ipoteza principală și se adaugă scurte comentarii privind modul în care va fi dezvoltă
aceasta. Pentru înțelegerea cadrului teoretic în baza căruia e construită ipoteză de lucru, se sintetizează opiniile
autorilor semnificativi. Referitor la cercetarea empirică se menționează metodele și tehnicile folosite,
instrumentele de colectare și de interpretare a datelor obținute, eventualele neajunsuri/limitări de pe teren,
concluziile cele mai importante. În cazul în care cercetarea nu și-a atins ținta propusă din cauze obiective,
pentru a răspunde cu anticipație unor eventuale critici, se pot da explicații și se pot preciza dificultățile de
documentare, de aplicare a unor chestionare, de realizare a unor interviuri etc.
O altă secțiune explică cum e structurat textului: care sunt capitolele din lucrare și la ce se referă în mare
fiecare diviziune. Cunoașterea din start a modului de ordonare logică a ideilor este de mare ajutor pentru a
urmări cu ușurință firul conducător al lucrării.
Introducerea poate fi scrisă la sfârșitul etapei de redactare a lucrării, după ce viziunea asupra problematicii
analizate este clară sau dacă nu, măcar să fie revizuită la final.
Cuprinsul
Informațiile din cea mai consistență secțiune a lucrării de licență/de disertație se organizează în capitole, fiecare
dintre acestea având un număr variabil de subsecțiuni, numerotate corespunzător.
Orice capitol se prezintă ca o succesiune de părți, iar fiecare parte trebuie să conțină o singură idee principală.
La nivelul unui paragraf, întâi se prezintă această idee principală, apoi se analizează, se detaliază, se
exemplifică.
În funcție de planul lucrării, elaborat într-o fază anterioară, autorul trebuie să organizeze textul respectând
succesiunea logică a ideilor pe care dorește să le transmită. Pentru a nu încărca lucrarea cu informații
nerelevante, autorul are sarcina de a selecta ideile semnificative pentru tema abordată.
În această secțiune se definesc principalele concepte utilizate, se stabilesc relații între concepte, se face
interconectarea.
O parte importantă din lucrarea de licență o reprezintă trecerea în revistă a literaturii de specialitate.
„Literatura de specialitate” se referă la cărți și articole de cercetare, rapoartele și studiile unor experți, evaluările
unor programe sau politici etc. Trecerea în revistă a literaturii de specialitate nu este o operațiune mecanică, o
înșiruire în ordine cronologică a unor titluri de cărți sau a unor nume de autori, nu reprezintă o listă.
Istoricul cercetării este necesar să fie inclus în lucrarea de licență/disertație pentru a marca punctul de plecare
în direcția de cercetare studiată, dar și pentru a delimita perspectivele teoretice principale de cele periferice,
studiile relevante, clasice în raport cu cele obscure.
Trecerea în revistă a lucrărilor importante din literatura de specialitate poate crea senzația că nu mai poate fi
spus nimic nou despre subiect, concluziile formulate par să decurgă în mod logic și exemplele alese pot fi
convingătoare.
Ar putea să pară inadecvată punerea sub semnul întrebării a unor judecăți emise de o autoritate în domeniu, de
un autor experimentat, cu o mai bună cunoaștere a problemei. În acest moment, este important ca autorul să
nu fie văzut ca un singur interpret, ci să se caute și alte modalități de documentare a faptelor în alte
lucrări. ( Wallace & Wray, p. 30)
În funcție de scopul urmărit, analiza lucrărilor citite poate fi făcută, așa cum afirma Chelcea (2011, p. 30)
după diferite criterii:
- cronologic – dacă se dorește evidențierea etapelor parcurse în cunoașterea problemei;
- metodologic – în funcție de metodele de cercetare folosite;
- pe baza unor concepte cheie – pentru a sesiza progresul;
- orientarea teoretică - pentru evaluarea acestora.
Gradul de prelucrare a informațiilor este în funcție de nivelul diplomei: de licență (după trei ani de studii
universitare) sau de disertație (după doi ani de studii postuniversitare). Cerințele se corelează cu nivelul
diplomei: abordarea reproductivă este acceptată pentru lucrarea de licență, când studentul trebuie să dovedească
că are capacitatea de a reda corect informațiile, adăugând și unele elemente de analiză (ghid oferit studenților de
la Universitatea din Melbourne, apud Chelcea, pag 19).
Lucrarea științifică elaborată nu trebuie să fie o compilație, să nu se rezume la redarea unor idei și fragmente
din diverși autori, neprelucrate în mod personal, ci să dovedească o ”lectură critică a literaturii de specialitate
și o expunere coerentă a raporturilor dintre diferite teorii sau puncte de vedere ale autorilor consacrați”
(Septimiu Chelcea, 2011, p. 28). Absolventul studiilor aprofundate/master trebuie să atingă un nivel superior și
lucrarea sa trebuie să aibă o abordare analitică, ceea ce presupune reformularea materialului sau prezentarea
informațiilor într-o altă modalitate. Pornind de la lucrările științifice studiate, studentul poate elabora sinteze
noi, ceea ce conferă lucrării sale o notă de originalitate
Originalitatea lucrării științifice este asigurată de secțiunea practică sau aplicată.
Acum se aleg motivat metodele de cercetare, se prezintă rezultatele cercetării, datele obținute fiind interpretate
prin raportarea la ipoteza de cercetare.
Rezultatele cercetării confirmă sau resping ipoteza/întrebarea de cercetare
- În ce măsură rezultatele rezultatelor cercetării pot fi generalizate în alte cazuri decât cele examinate ?
- Cum se corelează rezultatele cercetării cu constatările și concluziile altor autori?
- În ce fel corespund aceste rezultate, în ce mod diferă acestea și cum se poate interpreta sau susține ipotezele
de cercetare?
- Ce adaugă cercetarea dvs. la cunoștințele existente privind acest subiect?
După raportarea și analizarea rezultatelor cercetării, se stabilesc direcții de acțiune.
Concluziile
Concluziile sunt strâns legate de introducere, adesea această secțiune a lucrării este descrisă ca "imaginea în
oglindă" a introducerii. Altfel spus, dacă în introducere se pornește de la prezentarea problematicii generale și
se termină cu informații specifice, obținute în urma cercetării empirice, concluziile trebuie organizate în sens
invers: de la particular, la general.
Această secțiune trebuie să înceapă prin confruntarea ipotezei de lucru cu rezultatele cercetării, cu aprecieri
referitoare la dovezile găsite pentru a infirma sau confirma ipoteza de lucru. Dacă structura este previzibilă,
adică lucrarea urmează structura clasică a unei cercetări, se poate să nu se mai insiste pe detalierea planului
lucrării.
Încheierea trebuie să fie o sinteză a principalelor idei, a ideilor-cheie, dar și o afirmare a opiniei formate în
urma studiului bibliografic și a cercetării. Concluziile readuc în atenția cititorului aspectele demne de reținut.
Concluzia se încheie de obicei cu o teoretizare despre modul în care acest subiect se încadrează într-un context
general. Aceasta poate lua forma unei evaluări a importanței subiectului, implicații pentru cercetările viitoare
sau o recomandare despre teorie sau practică.
Bibliografia
Orice lucrare științifică conține bibliografia, respectiv lista lucrărilor consultate și identificate de autor.
În orice domeniu de cercetare cunoașterea nu poate avansa, cercetările științifice nu se pot face, fără a ști ceea
ce s-a scris până în acel moment.
Lucrarea elaborată trebuie să conțină referințe bibliografice pentru a demonstra:
- o laborioasă muncă de informare (indexul bibliografic este măsura documentării),
- pentru a evidenția autorii responsabili de dezvoltarea cunoașterii în domeniu,
- pentru a ajuta cititorul să găsească lucrarea în care se prezintă mai pe larg o ideea la care se face referire,
- pentru a recunoaște preluarea în studiul personal al unor idei care aparțin altcuiva, pentru a susține și a
furniza dovezi pentru o argumentare.
Pentru a îndeplini acest ultim rol menționat, trebuie să fie citate surse autoritare: rapoarte ale unor instituții,
autori consacrați, cu recunoaștere în lumea științifică.
Bibliografia
Orice lucrare științifică conține bibliografia, respectiv lista lucrărilor consultate și identificate de autor.
Bibliografia generală redă toate lucrările scrise pe tema studiată, chiar și pe cele pe care autorul unei cercetări
științifice nu le-a citit, din diverse motive, dar despre care știe că au fost scrise.
Bibliografia selectivă conține lista lucrărilor consultate efectiv, din care autorul a preluat anumite idei, a
selectat anumite informații pe care le-a citat pe parcursul lucrării.
Orice citat din textul lucrării trebuie să aibă și referințe complete corespondente, de preferat la sfârșitul
studiului. Aceasta oferă detaliile privind sursa de informații, astfel încât să poată fi urmărită de oricine citește
textul
Teme de seminar
Pornind de la titlul lucrării științifice , de la domeniul de cercetare ales, să formulați un text de o pagină,
unitar, coerent și analitic prin folosirea conectorilor specifici.

Cursul 6 . Date și surse statistice în demersul elaborării lucrării de disertație

Ce sunt statisticile oficiale?
Statisticile oficiale sunt documente întocmite de organisme publice, pe baza numărării elementelor ce
prezintă anumite caracteristici. Ea asigură, pe baza evaluărilor cantitative, fundamentarea deciziilor la
nivel micro şi macro economic.
Trebuie făcută o distincţie între statisticile oficiale şi alte statistici publice: statisticile oficiale sunt acele
statistici care sunt elaborate şi publicate conform unor acte normative statistice sau regulamente naţionale şi/sau
europene, pe domenii specifice, produse de autorităţile publice în conformitate cu prevederile legale.
Datele statistice oficiale reprezintă rezultatul obţinut prin procesarea datelor individuale de către producătorul
de statistici oficiale, în conformitate cu legislaţia statistică sau alte acte legislative şi publicate, aşa cum
sunt cerute de regulamentele oficiale. Datele de natură statistică sau de altă natură, elaborate în afara
condiţiilor menţionate mai sus, nu sunt date statistice oficiale.

Pentru a răspunde criteriilor de utilitate publică, statistica oficială trebuie să fie relevantă, corectă, promptă,
astfel încât să asigure satisfacerea tuturor categoriilor de utilizatori de date statistice, în scopuri de planificare
şi cercetare, să fie obiective şi puse la dispoziţia tuturor categoriilor de utilizatori în mod gratuit. În acelaşi
timp, statisticile oficiale trebuie să fie produse şi publicate într-o manieră care să protejeze confidenţialitatea
datelor statistice individuale
INS-Coodonatorul Sistemul Statistic Național
Institutul Naţionalde Statistică este principalul producător de date statistice oficiale ale statului, având, în
această calitate, rolul de coordonator al Sistemului Statistic Naţional, în conformitate cu prevederile Legii nr.
226/2009 a organizării şi funcţionăriistatisticii oficiale în România, cu modificările şi completările
ulterioare.Statistica oficială,conform legii nr. 226/2009, acoperă ansamblul activităţilor organizate pentru:
colectarea;
procesare;
analiza;
diseminarea datelor statistice;
dezvoltarea culturii statistice;
constituirea şi administrarea seriilor de date statistice oficiale.

Statisticileoficiale sunt realizate de:

autorităţile şi instituţiile publice, exclusiv Banca Naţională a României, cuprinzând date şi informaţii cu
caracter demografic, social, economic, de mediu, financiar şi juridic, necesare cunoaşterii realităţilor
economice şi sociale, fundamentării strategiilor de dezvoltare şi prognozelor, a deciziilor guvernamentale şi
ale operatorilor economici, elaborării cercetărilor ştiinţifice, informării opiniei publice şi cooperării
internaţionale în domeniul statistic;

Banca Naţionalăa României, pentru domeniile în care are atribuţii potrivit legii proprii de organizareşi
funcţionare

Alţi producători de statistici oficiale

1.MinisterulAgriculturiişiDezvoltăriiRurale

2.MinisterulFinanţelorPublice

3.MinisterulMediului

4.MinisterulJustiţiei

5.MinisterulMunciisiJustitieiSociale

6.InstitutulNaţionalde SănătatePublică

7.AgenţiaNaţionalăpentruProtecţiaMediului

8.AgenţiaNaţionalăpentruPescuitşiAcvacultură

9. AutoritateaNaţionalăde ReglementareînDomeniulEnergiei

10.AutoritateaNaţionalăpentruAdministrareşiReglementareînComunicaţii

11.AutoritateaAeronauticăCivilăRomână

12.AutoritateaNaţionalăSanitarăVeterinarăşipentruSiguranţaAlimentelor

13.AdministraţiaNaţionalăaPenitenciarelor

14.OficiulNaţionalalRegistruluiComerţului

15.InspectoratulGeneralpentruImigrări

16.InspectoratulGeneralalPolițieideFrontieră

17.CentrulNaţionalalCinematografiei
chestionarestatistice-INS
•Ancheta structurala
•Ancheta structural in agricultura
•Ancheta UNICA (Indicatori pe termen scurt)
•Statisticacastigurilorsalariale
•Anchetedeconjunctura
•Statisticaproductieiindustriale(PRODROM)
•Statisticaconstructiilor
•Statisticaculturii
•Statisticaeducatiei
•Statisticaenergiei
•Statisticamediului

•Statisticasanatatii
•Statisticaturismului
•Externalizareainternationala
•Statisticacercetarii,dezvoltariisiinovarii
•Statisticautilitatilorpublicedeintereslocal
•Productiadecarne,laptesiproduselactate
•Serviciipentruintreprinderi
•StatisticaTransporturilor,PosteisiTelecomunicatiilor
•eDEMOS-Chestionarpentrucolectareadatelorlaniveldelocalitate
Producători de statistică din România pentru UE
NSI:NationalInstituteofStatisticsOthernationalstatisticalauthorities:
1.MinistryofAgricultureandRuralDevelopment
2.NationalAgencyofFisheriesandAquaculture
3.NationalAgencyforEnvironmentalProtection
4.AuthorityforEnergyRegulation
5.GeneralInspectorateforImmigration
De ce există statistici oficiale?
Statisticile oficiale au fost realizate în ultimul secol şi jumătate de către stat în cele mai multe dintre societăţile
industriale. Ele se întocmesc de către diverse agenţii ale statului prin înregistrări şi redactarea sub formă de
documente a acestor înregistrări. În contextul planificării sociale şi economice, care a luat proporţii în ultimii
100 de ani, statisticile au devenit o sursă importantă de măsurare şi cuantificare a tendinţelor sociale şi a
intervenţiilor oficiale. De aceea, statisticile oficiale au cunoscut o puternică dezvoltare în această perioadă.
Departamentele guvernamentale (ca şi corporaţiile private) au de asemenea nevoie să îşi monitorizeze
activităţile proprii. Din acest motiv, ele pot să realizeze statistici care să le ajute.
Standarde pentru culegerea datelor
Existenţa statisticile oficiale ar trebui să înlesnească o corespondenţă ridicată între anumite nevoi sociale şi
serviciile destinate să le satisfacă. Astfel, ele pot fi folosite pentru a informa administraţia statului cu privire la
numărul profesorilor de care este nevoie în şcoli (şi de care ar putea fi nevoie în viitor), într-o anumită regiune.
Sau pot informa statul cu privire la numărul de doctori de care este nevoie într-o anumită zonă, la necesităţile de
locuire etc.
Statisticile oficiale trebuie să fie standardizateîn diferite moduri pentru a putea fi uşor de înţeles şi aceste
clasificări standard trebuie să rămână neschimbate în timp pentru a arăta anumite tendinţe. Formele
standardizate de culegere a datelor sunt de obicei realizate de fiecare stat.

Tipurile de date care se adună şi forma de culegere pot fi foarte diferite în statele Europei. De aceea, diferite
instituţii internaţionale au făcut eforturi în încercarea de a realiza standarde internaţionale pentru culegerea
şi înregistrarea datelor.
Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) sau Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD)
şi Uniunea Europeană (UE) au instrumentat dezvoltarea acestor standarde de clasificare. Ţările care fac parte
din aceste organizaţii sunt oarecum obligate să-şi realizeze măcar o parte din statisticile lor în această formă
standard. Desigur, elepot aveamai multeforme de clasificarea statisticilorînceeace priveşte, de exemplu,
şomajul.

Există trei surse principale: anchetele guvernamentale, anchetele internaţionale şi evidenţele diverselor
instituţii.
Anchetele guvernamentalesunt realizate la anumite intervale de timp pentru a înregistra informaţiile generale
sau specifice despre populaţie.
„
Anchet a Bugetelor de Familie ABF”
-
Sfera de cuprindere : Persoanele rezidente din România , membre ale gospodăriilor din toate judeţele
ţării şi din Municipiul Bucureşti . Se utilizează un plan de sondaj în două trepte . În prima treaptă sunt
selectate 792 centre de cercetare Unităţi Primare de eşantionare ), din Recensământul Populaţiei şi
Locuinţelor constituindu se Eşantionul Multifuncţional de Zone Teritoriale eşantionul “master”
EMZOT) ca bază de sondaj pentru cercetările selective în gospodării . În a doua treaptă de eşantionare
sunt selectate , în interiorul fiecărei unităţi primare de eşantionare centrul de cercetare ), pe baza unei
scheme de selecţie sistematică , unităţile secundare de eşantionare , reprezentate de locuinţe . Fiecare
unitate secundară de eşantionare implică includerea în eşantion a tuturor gospodăriilor
-
Numărul de unităţi observate : gospodăriile din 38.016 de locuinţe câte 3.168 în fiecare lună ), situate
în 792 centre de cercetare
-
Principalele variabile incluse în cercetare :
-
Componenţa şi structura gospodăriei în funcţie de caracteristicile membrilor acesteia sexe , vârstă ,
starea civilă , relaţia cu capul gospodăriei , etc.);
-
statutul socio ocupaţional , nivelul de instruire , activitatea desfăşurată de membrii gospodăriei
ocupaţia , ramura de activitate , forma de proprietate , programul de lucru , etc.);
-
veniturile băneşti , pe surse de formare şi veniturile în natură ;
„
Anchet a Bugetelor de Familie ABF”
-
Principalele variabile incluse în cercetare :
-
cheltuielile băneşti pe destinaţii produse alimentare , mărfuri nealimentare , plata serviciilor ,
cheltuieli de investiţii , de producţie , impozite , contribuţii , cotizaţii , taxe , etc.) şi cheltuielile în natură ;
consumul de produse agroalimentare ;
-
locuinţa şi condiţiile de locuit anul construcţiei , numărul şi suprafaţa camerelor ocupate , statutul de
ocupare , tipul locuinţei , tipul de combustibil folosit pentru încălzire şi gătit , aprovizionarea cu apă ,
numărul de locuinţe pe care le posedă gospodăria , etc.);
-
înzestrarea cu bunuri de folosinţă îndelungată ;
-
percepţia indivizilor privind starea materială a gospodăriei şi nivelul de satisfacere a necesităţilor
curente . Sursa datelor : Gospodăria
Ancheta asupra Forţei de Muncă în Gospodării
Altă anchetă guvernamentală este
Ancheta asupra Forţei de Muncă în Gospodări i.
Eşantionul
este construit pe baza unui procedeu de înnoire parţială a eşantionului trimestrial
(“schema rotaţională 2 2 2”), conform căreia în fiecare trimestru se păstrează în eşantion 50%
din locuinţele trimestrului anterior, 25% din locuinţele cercetate cu două trimestre în urmă , iar
restul de 25% sunt locuinţe absolut noi .
Numărul
de unităţi observate : Persoane membre ale gospodăriilor individuale din aproximativ
28.512 locuinţe , pe trimestru
Ancheta asupra Forţei de Muncă în
Gospodării
Persoanele
de 15 ani şi peste :
a)
persoanele care lucrează : statutu l profesional , ocupaţia COR 2008 şi activitatea
desfăşurată (CAEN Rev.2), durata săptămânii de lucru , forma de proprietate a unităţii
în care îşi desfăşoară activitatea , munca la domiciliu şi munca atipică , câştigurile
salariale pentru salariaţi ;
b)
persoanele care nu lucrează : motivele şi data încetării lucrului , ocupaţia ,
activitatea , statutul profesional , forma de proprietate pentru ultimul loc de muncă ,
motivul necăutării unui loc de muncă , tipul locului de muncă şi programul de lucru
căutat , metodele folosite pentru găsirea unui loc de muncă , disponibilitatea de a
începe lucrul , motivele pentru refuzarea unui loc de muncă ;
Ancheta asupra Forţei de Muncă în
Gospodării
Persoanele
de 15 ani şi peste :
c)
persoanele care urmează o formă de instruire : locul , scopul , domeniul de pregătire şi
durata totală a instruirii ;
d)
statutul principal şi profesional din anul anterior;
e)
continuitatea plăţii salariului pe perioada absenţei de la locul de muncă , existenţa
responsabilităţilor de supraveghere la locul de muncă , modul de găsire a locului de
muncă , motivele neapelării la serviciile de îngrijire a persoanelor dependente ,
efectuarea orelor suplimentare
Sursele statisticilor oficiale?
Anchetele internaţionale
sunt realizate în cadrul unei anumite categorii de ţări, într un mod care
să permită compararea datelor. Ca exemple de anchete internaţionale desfăşurate în România
putem menţiona:
Ancheta asupra forţei de muncă
(eşantionul = 39.000 persoane ) Aceasta este o anchetă care se
desfăşoară trimestrial, în rândul persoanelor care au loc de muncă. Pune întrebări cu privire la
salarii, condiţii de muncă etc. Este o sursă importantă pentru statisticile despre piaţa muncii.
Este folosită de diferite organisme internaţionale, inclusiv ILO, EU şi altele.
Recensământul
Una dintre cele mai importante surse ale statisticilor oficiale o reprezintă
recensământul , care
are loc în majoritatea statelor o dată la 10 ani. Acum, aceste informaţii sunt de obicei disponibile
pe suport electronic sau sub forma unor rapoarte şi tabele publicate. Recensământul este o
anchetă exhaustivă, ceea ce înseamnă că fiecare persoană din populaţie este acoperită. Din
acest motiv, recensământul este sursa de informaţii cea mai demnă de încredere.
Recensământul furnizează informaţii despre:
-
numărul şi structura populaţiei în funcţie de caracteristicile demografice: sex, vârstă, stare
civilă, fertilitatea populaţiei feminine, caracteristici educaţionale(nivelul şi felul şcolii absolvite),
caracteristici etnice şi confesionale: naţionalitatea, limba maternă, religia;
-
populaţia activă şi inactivă după caracteristicile socio economice şi demografice: statut
profesional, ocupaţie, ramură de activitate, sex, grupe de vârstă, nivel de instruire.
Recensământul
În România, ultimul recensământ s
a efectuat în 2011. Deoarece datele sunt disponibile în
principal la nivel de localitate, recensământul este foarte important obţinerea unei imagini
corecte pentru dezvoltatorii regionali sau locali. Prelucarea datelor şi analiza lor este mare
consumatoare de timp. De accea recensământul este depăşit încă dinainte ca următorul să fie
realizat. Deci, îl putem utiliza ca sursă de informaţii numai pentru a desprinde câte ceva despre
situaţia pe regiunile de interes, dar nu putem obţine prea mult despre situaţia prezentă, având
în vedere efectele crizei economice naţionale şi internaţionale.
Sursele statisticilor oficiale?
Evidenţele diverselor instituţii
sunt informaţii adunate la nivel guvernamental sau al autorităţilor
locale, în general în scopul monitorizării interne. Totuşi, acestea pot fi folosite pentru a oferi
informaţii statistice generale, dacă sunt regrupate şi reanalizate. De obicei, sunt uşor de înţeles
şi de aceea reprezintă o importantă sursă de informaţii statistice. Exemple de evidenţe de acest
tip în România sunt statisticile despre înregistrarea şomerilor şi a persoanelor ocupate , oferite de
Agenţiile Judeţene de Ocupare şi Formare Profesională şi statisticile în domeniul sănătăţii oferite
de direcţiile sanitare judeţene.
Accesul la statisticile oficiale
Există mai multe feluri în care putem avea acces la statisticile oficiale.
De exemplu, putem
aştepta ca ele să fie asamblate şi publicate de Institutul Naţional de Statistică în buletinele
lunare, catalogul său anual (sau în altă publicaţie).
Deşi ne oferă o informaţie generală despre populaţie utilă, aceasta este de obicei recoltată cel
puţin cu un an în urmă şi aşază informaţiile într o formă agregată la nivel naţional, aşa încât este
dificil să vedem ce se întâmplă într o anume regiune individuală. În cele mai multe ţări, astfel de
date sunt puse la dispoziţie în forma unor tabele publicate, decizia privind tipurile de informaţii
care sunt incluse în aceste tabele aparţinând Institutului Naţional de Statistică. De aceea, de
obicei, putem cere informaţii suplimentare pentru a le folosi într o formă diferită, informaţii care
pot exista, dar care nu apar în cataloagele anuale sau în rapoartele publicate. Acestea sunt de
regulă disponibile, dar contra unor taxe sau plăţi.
Accesul la statisticile oficiale
Pentru a obţine informaţii curente şi la nivel local, este necesar să mergem direct la birourile
locale (de exemplu la poliţie pentru statisticile poliţiei sau la biroul de şomaj pentru statisticile
privind şomajul ) şi să cerem informaţii în mod direct, riscând uneori să nu ni se acorde accesul
la aceste statistici. De asemenea, se poate întâmpla ca aceste date să nu fie „curăţate” sau
verificate şi de aceea pot fi într o formă dezorganizată sau inconsistentă.
Din ce în ce mai des datele sunt puse la dispoziţie pe suport magnetic, ceea ce ajută enorm
analiza socială, deoarece oferă posibilitatea stocării mai multor informaţii decât rapoartele
publicate, iar cercetătorul social poate accesa orice parte din aceste informaţii care îl
interesează.
De ce folosim statisticile oficiale?
Statisticile
oficiale reprezintă forma cea mai completă şi mai largă a informaţiilor despre populaţie. Spre deosebire
de anchetele şi culegerea datelor pe care le întreprind alţii, statisticile oficiale sunt de obicei exhaustive sau au
eşantion foarte mare. De asemenea, reprezintă, de obicei, cea mai sigură sursă de date deoarece sunt foarte
mulţi oameni angajaţi în standardizarea şi actualizarea informaţiilor. Ele sunt realizate după un model standard,
astfel încât putem urmări schimbările produse în timp.
Statisticile oficiale constituie un obiect de analiză în sine, ele oferind răspunsuri la tipurile majore de
interogaţie:
“Ce se întîmplă ?”, corespunzătoare abordării descriptive, de definire a realităţii, respectiv “De ce se
întîmplă ?”,
corespunzătoare abordării explicative.
Statisticile oficiale permit analize longitudinale şi, deci,
evidenţierea dinamicii fenomenelor sociale. Permit, de
asemenea, efectuarea de cercetări ancorate, din punct de vedere al cadrului temporal, în trecut.
Statisticile
oficiale reprezintă forma cea mai completă şi mai largă a informaţiilor despre populaţie. Spre deosebire
de anchetele şi culegerea datelor pe care le întreprind alţii, statisticile oficiale sunt de obicei exhaustive sau au
eşantion foarte mare. De asemenea, reprezintă, de obicei, cea mai sigură sursă de date deoarece sunt foarte
mulţi oameni angajaţi în standardizarea şi actualizarea informaţiilor. Ele sunt realizate după un model standard,
astfel încât putem urmări schimbările produse în timp.
Statisticile oficiale constituie un obiect de analiză în sine, ele oferind răspunsuri la tipurile majore de
interogaţie:
“Ce se întîmplă ?”, corespunzătoare abordării descriptive, de definire a realităţii, respectiv “De ce se
întîmplă ?”,
corespunzătoare abordării explicative.
Statisticile oficiale permit analize longitudinale şi, deci,
evidenţierea dinamicii fenomenelor sociale. Permit, de
asemenea, efectuarea de cercetări ancorate, din punct de vedere al cadrului temporal, în trecut. Având în vedere
toate acestea, statisticile oficiale ne pot ajuta să plasăm alte tipuri de informaţii (cum ar fi rezultatele propriilor
noastre anchete sau focus grupuri) într un context mai larg.

Fiind realizate pe baza unor metodologii testate, conţinîn ansamblu informaţiivalide.Dar, cu toate că statisticile
oficiale ar trebui să fie sigure şi exacte pe cât posibil, ele sunt obiectul a diferite forme de distorsiune şi
influenţare.
Valoarea informativă a statisticilor oficiale este afectata de două tipuri de erori:
(i) erori sistematice,ce provin din acţiuneaconstantă a unui factor, care produce o deplasare a valorilor
înregistrate într-un sens sau altul;
(ii) erori întâmplătoarece sunt rezultatul acţiuniiunor factori aleatori.

Aceste erori apar în procesul de culegere a datelor şi au drept surse:

-eşantionarea: unităţile de analiză selecţionate în eşantion nu reproduc corect caracteristicile populaţiei în
ansamblul său;
-instrumentele de înregistrare a datelor(chestionare, fişe): erorile apar datorită formulării defectuoase a
întrebărilor, inadecvării grilei de categorii utilizate pentru înregistrarea răspunsurilor, tehnoredactării şi graficii
formularelor;
-operatorii care culeg informaţia prin completarea fişelor sau aplicarea chestionarelor. Lipsa de responsabilitate
şi conştiinciozitate a acestor operatori poate distorsiona grav corectitudinea datelor culese;
-respondenţii: în cazul unor teme sensibile, cum ar fi, de exemplu, plata taxelor, consumul de alcool,
performarea de roluri în gospodărie, răspunsurile oamenilor sunt afectate de dezirabilitatea socială: tendinţa
subiecţilor de a da răspunsuri în conformitate cu ceea ce e de dorit din punct de vedere social, de a apărea într-o
lumină favorabilă, în concordanţă cu un set de norme şi valori social-acceptate (exemple de dimensiuni-
indicatori afectaţi de dezirabilitate: consumul cultural, educaţia).

Corectitudinea statisticilor oficiale este de asemenea afectată de următoarele probleme:

1. Diferite surse, diferite date.Diferite departamente guvernamentale adună informaţii în feluri diferite şi din
diferite motive. De aceea, putem observa că adesea realizează diferite statistici care nu sunt comparabile între
ele, cu toate că sunt menite să măsoare aceleaşi fenomene.
Informaţii inconsecvente.Chiar şi în cadrul aceleiaşi surse statistice, informaţiile pot diferit. Un departament
poate culege informaţiile într-un anumit fel, altul într-un fel responsabili sunt funcţionarii în înregistrarea
evidenţelor. De obicei, această muncă nu reprezintă o prioritate şi este realizată de funcţionari cu o pregătire
scăzută.
Manipularea deliberată. Uneori evidenţele statistice sunt manipulate în mod intenţionat. De exemplu, şeful
poliţiei locale care ar dori să aibă mai mulţi ofiţeri de poliţie, ar putea să se asigure că toate infracţiunile sunt
consemnate, chiar şi acelea care nu sunt consemnate ca regulă, pentru a genera „nevoia” unui număr mai mare
de poliţişti.
Incompatibilitatea semnificaţiilor. O cifră poate semnifica lucruri diferite pentru persoane diferite.

Statisticile oficiale sunt realizate într-un context politic.Astfel, adesea guvernele preferă să nu pună în evidenţă
informaţiile stânjenitoare pentru ele, ci să accentueze informaţiile care le pun într-o lumină favorabilă. Din
această cauză, există multe informaţii despre construcţia de locuinţe, dar foarte puţine despre persoanele care nu
au unde să locuiască, multe date despre înscrierea în şcoli, dar nu prea multe despre analfabetism etc. Tipurile
de statistici realizate şi publicate pot varia în cadrul unor guverne diferite, deoarece un guvern de dreapta poate
avea priorităţi diferite de cele ale unui guvern de stânga.
De obicei definiţiile folosite în statisticile oficiale reflectă priorităţile guvernului şi nu pe cele ale celorlalţi.
Astfel, cei ce apar înregistraţi ca şomeri pot să nu treacă drept şomeri în comunităţile lor. Înregistrările oficiale
ale şomajului subestimează, aproape întotdeauna, numărul real al şomerilor (cu toate că în anumite circumstanţe
pot exagera numărul şomerilor dacă au anumite beneficii sau dacă munca la negru înregistrează un nivel foarte
ridicat).

Definiţiilefolositede guvernsaude birourilelocale se pot schimbaîntimp.Aceastase întâmplă, înmodsigur,

înmomentulîncare analizămstatisticilede acum15 aniîncomparaţiecuceleactuale. Totuşieste şi
cazulultimilorcincianiînceeace priveşteindicatoriide şomaj. Astfel, înAnuarulStatisticdinRomâniapeanul1995,
conformmetodologieiAncheteiForţeide MuncăînGospodării,
categoriapersoanelorocupateincludetoatepersoanelede peste 14 ani, care desfăşoarăo
activitateeconomicăproducândbunurisauservicii, peparcursulcelpuţinal uneiore înperioadade referinţă,
cuscopulde a obţineveniturisausalariu, plăţiînnaturăsaualtebeneficii. În1997, definiţiarămâneneschimbată,
cuexcepţiafaptuluicălimita de vârstăse ridicăla 15 ani.
Guvernelepot manipula statisticileschimbânddefiniţiile(de exemplu, pentrua reducenumărulşomerilor, pot
folosidefiniţiimai restrictive), extrapolândtendinţele, manipulând„ajustări” statisticeşi
ascunzândanumiţiitemiînspatelecategoriei“altele” sauomiţându-i pur şi simplu.
8. Incompletitudinea informaţiilor primare-“minciuna” prin trunchiere. O distorsiune frecventă este aceea că
dintr-o structură se descrie cantitativ doar un singur element. De exemplu: pentru evaluarea calităţii asistenţei
medicale se utilizează doar indicatorii:
-numărul de paturi în spitale;
-numărul de medici la 1000 de locuitori.

Indicatorii respectivi sunt relevanţi, dar nu sunt suficienţi, fiindcă deşi evaluează corect elemente ale resurselor
structurale, nu spun nimic despre calitatea efectivă a asistenţei medicale. Alţiindicatorirelevanţisunt:
numărul de dolari USA cheltuiţi pe cap de locuitor pentru asistenţă medicală;
numărul de dolari USA cheltuiţi în medie pentru un bolnav înregistrat (ambulator, spitalizat).
4. 7. Îmbunătăţirea acurateţei statisticilor oficiale
În ciuda tuturor problemelor menţionate mai sus, statisticile oficiale rămân una dintre cele mai
importante surse de informaţie. Totuşi ar trebui să luăm în considerare tipurile de distorsiuni la
care acestea sunt supuse şi să plasăm datele în contextul celorlalte tipuri de informaţii adunate,
prin intermediul triangulaţiei. Triangulaţia reprezintă analizarea unei probleme utilizând mai
multe surse de informaţii, incluzând statisticile oficiale, informaţiile din anchete, focus grupuri
şi interviuri calitative. În acest fel putem îmbunătăţi veridicitatea tuturor metodelor.
Computerizarea şi creşterea accesului publicului la statisticile oficiale îmbunătăţeşte de
asemenea veridicitatea lor, deoarece face posibilă verificarea acestor informaţii.
Internaţionalizarea statisticilor ajută ca ele să fie standardizate într
un mod general recunoscut.
Curs 6. Etapele cercetării ştiinţifice
A. Schema unui plan de cercetare ştiinţifică
1. definirea şidelimitarea problemei cercetate
Aici cercetătorul:
operaţionalizeazăconceptele aferente temei;
selectează subiectele ce merită să fie studiate ştiinţific.
Deci, se formulează obiectivele şiscopul cercetării.
2. Documentarea din literatura de specialitateeste oportună pentru a nu repeta greşelilealtora şipentru a nu
repeta ceea ce s-a mai studiat şide către alţii.
3. Formularea ipotezeloreste faza în care investigatorul aşazărelaţiiledintre variabile într-o formă care permite
măsurarea prin fapte semnificative, observabile. O cercetare poate să testeze, în funcţiede temă şiobiective, mai
multe ipoteze.
4. stabilirea eşantionului(lotului) de cercetat. Din populaţiatotală se selectează, conform unor criterii statistice,
un număr de persoane considerate reprezentativ,ece urmează a fi subiecţiicercetării.
5. stabilirea metodologiei şia tehnicilor de cercetare. Practic ele sunt decise după parcurgerea primelor patru
faze întrucât în raport de temă, ipoteză şieşantionsunt stabilite metodele.
Înainte de aplicarea acestora este nevoie de o pretestarea, pentru a cunoaştemai exact virtuţileşilimitele lor, pe
care apoi să le perfecţionezi, pentru îndeplinirea mai bună a scopurilor şiobiectivelor propuse. Astfel se
definitivează metodologia şitehnicile de cercetare.

6. Recoltarea datelorîn conformitate cu planul de cercetare. Accentul deosebit este pus pe respectarea
cerinţelor, pe selecţiasubiecţilorpentru interviu.
7. Prezentarea datelor şicomentarea lortrebuie să fie completă şiclară. Expunerea trebuie însoţităde scurte
comentarii care au rostul de a le ordona şia le face accesibile.
8. Interpretarea datelor cercetăriise realizează în scopul analizei empirice în raport cu cadrul teoretic, în
funcţiede problematica investigată şide ipoteze.
Interpretarea înseamnă formularea de explicaţiila situaţiiledesprinse din cercetarea empirică, care trebuie să
demonstreze condiţiilede manifestare a relaţiilorde determinare între procesele sau fenomenele care fac obiectul
investigaţiei. Evident că trebuie comparate cu date sau informaţiidin alte cercetări.
9. Concluziilesintetizează principalele date şiidei ce s-au conturat pe parcursul cercetării şidin interpretare; ele
trebuie să fie concise, clare, în concordanţăcu tema şiscopul cercetării.
Una sau mauimulte concluzii vizează în mod necesar ipoteza sau ipotezele cercetării şitrebuie să consemneze
dacă ele s-au confirmat sau infirmat prin cercetare.
10. Evaluarea utilităţiiinvestigaţieiîncheie raportul de cercetare
În această etapă este prezentă modalitatea de valorificare a rezultatelor şiconcluziilor cercetării. Printre cele mai
întâlnite modalităţide valorificare enumerăm:
◦sugestii pentru optimizarea domeniului cercetat, pentru instituţiilecare gestionează problemele semnalate de o
investigaţieempirică;
◦publicarea în reviste de specialitate, elaborarea de cărţisau de comunicări ştiinţifice;
◦stimularea unor cercetări care să adâncească problematica respectivă;
Soluţiilepreconizate trebuie să fie concrete, cu trimitere la procese şifapte sociale reale pentru ca numai astfel
ele ar putea fi valorificate.
B. Schema operaţionalăde cercetare
cuprinde totalitatea elementelor ce alcătuiesc o cercetare sociologică empirică. Este modalitatea
pregătitoare a culegerii datelor. Prin schemă domeniul cercetat este pus în relaţiecu toate componentele
considerate a avea semnificaţiepentru cercetarea unei teme
Schema operaţionalăde cercetare cuprinde:
1. conceptele
2. dimensiunile
3. indicatorii
4. variabilele
5. indicii domeniului cercetat
B. Schema operaţionalăde cercetare
Paul Lazarsfelda definit schema operaţionalăde cercetare ca o activitate de construcţiea variabilelor şia
spaţiuluide atribute pe patru niveluri:
reprezentarea imagistică a conceptului;
specificarea dimensiunilor;
selectarea indicatorilor;
elaborarea indicilor empirici.
Cercetarea sociologică se realizează ca investigaţiea realităţiiprin concepte, dimensiuni, variabile, indicatori,
indici.
1. Conceptele
Operaţionalizareaconcepteloreste actul de redefinire cu precizie a conceptelor din cercetarea sociologică.
Faze ale procesului de operaţionalizarea conceptelor:
reprezentarea imagistică a conceptului: se extrag din literatură sau observaţiidirecte cunoştinţeleoportune
cercetării, pentru ca să elaboreze cadrul teoretic semnificativ;

realizarea unui raport de corespondenţăîntre definiţianominală şicea operaţională, pentru ca studiul să se facă
pe probleme reale. Operaţionalizareaeste dependentă de specificul domeniului de studiat şide obiectivele
studiului.
2. Dimensiunile
-sunt concepte care reflectă un anumit grad de generalitate al unui fenomen sau proces social studiatşisunt
subordonate unui alt concept cu grad mare de generalitate.
Ceea ce apare ca dimensiune a unui concept mai general într-un context, poate fi concept de referinţăpentru alte
definiţiiîntr-un alt context. O altă accepţiune, folosită în general în gruparea indicatorilor, este cea de
specific/unghi de cercetare a temei ( ex. dimensiune economică, socială).
3. INDICATORII -definire
-sunt semne observabile şimăsurabile cu ajutorul cărora pot fi caracterizate unităţilesociale
şicalităţileacestora. Un fapt observabil (tipul de locuinţăîn proprietate), răspunsul la o întrebare ( care este
profesia dvs.?) sau raportul între două mărimi funcţioneazăca indicatori pentru definirea conceptelor ( de ex.
Conceptul de „status social” şiconstrucţiiconceptuale derivate prin raportarea la un concept sau o dimensiune).
-reprezintă instrumente ce pot furniza informaţiidespre frecvenţa, nivelul, amploarea, gravitatea unei
probleme. Un indicator este expresia unei caracteristici sau a unei variabile specifice pentru o anumită
problemă; este operaţionalizareavariabilei/variabilelor care definesc problema. În general indicatorii sunt
utilizaţipentru îmbunătăţireacalităţii, în scop de evaluare dar si pentru cercetare.
Cel mai frecvent, indicatorii sunt utilizaţipentru a diagnostica o situaţie, a comparadouăpopulaţiisau
procese având aceeaşicaracteristică, a evalua comparativ variaţiileîn timp şiîn spaţiua două sau mai multe
caracteristici.
Indicatorul se definesteprintr-un raport numărător-numitor. Numărătorul reprezintă fenomenele observate,
iar numitorul reprezintă valoarea cu care se doreştecompararea (standardul, populaţiagenerală, valoarea de
referinţă).

Indicatorii de acces, de exemplu în sistemul sanitar,care evaluează măsura în care populaţia, pacienţiiprimesc
îngrijiri de sănătate corespunzătoare şila timp (de ex: internări posibil evitabile prin imunizare etc.). Astfel de
indicatori pot genera informaţiidistorsionate fiind limitaţide existenţabazei materiale necesare acordării de
îngrijiri medicale adecvate situaţieimedicale si de variaţiilede practică medicală.
Indicatorii de rezultat,de exemplu în sistemul sanitar, se referă la starea de sănătate a unui pacient căruia i-au
fost acordate îngrijiri de sănătate (ex: procent de pacienţicu infecţiipostoperatorii, procent de pacienţicu recidive
etc). Aceştiindicatori pot sugera ce servicii necesită îmbunătăţiri, dar pentru focalizarea adecvată a
intervenţiiloreste necesară determinarea unor indicatori de structură şide proces. Pentru acest tip de indicatori,
distorsionarea rezultatelor poate apărea ca urmare a numărului mic de cazuri ce nu permite generalizarea. De
asemenea, sunt sensibili la aspecte externe, cum ar fi: modalitatea de internare, statutul social, terenul genetic al
pacienţiloretc. Acest tip de indicatori sunt cel mai greu acceptaţide profesioniştiidin sănătate.
Indicatorii de proces,de exemplu în sistemul sanitar, evaluează un serviciu de sănătate furnizat unui pacient.
De obicei se referă la complianţapacienţilorla medicaţiesau recomandări, putând identifica si mai bine nivelul la
care sunt necesare intervenţiile(de ex: procent de pacienţisatisfăcuţide tratament, procent de pacienţice au
necesitat schimbarea tratamentului, nasteriprin cezariană fără indicaţieetc).
3. INDICATORI –clasificare după părţileaflate în cercetare
-exemplu al unei consultanţesocio-economice pentru mediul rural -
1.din punctul de vedere al executantului unei lucrări
Indicatorii de evaluare ai activității de orientare socio–economică pot fi:
numărul persoanelor care au beneficiar de serviciile de orientare socio–economică;
numărul planurilor de orientare furnizate raportate numărul fișelor de evaluare completate;
rezultatele orientării reflectate în creșterea veniturilor imediate, crearea contextului pentru creșterea
veniturilor (înființarea de firme, obținerea de finanțări nerambursabile, etc).
Prezentarea rezultatelor se face periodic, în funcţiede cerinţelespecificate în fişapostului.
Indicatorii de monitorizare şievaluarepot fi (dar nu se rezumă la) următorii:
Numărul întâlnirilor individuale / publice defășurate;
Numărul gospodăriilor / exploataţiiloragricole vizitate;
Numărul dosarelor rezolvate (persoane consiliate).
Metode de evaluare:
· Observare pe parcursul derulării activității: Înregistrarea informaţiilorşiţinereaacestora sub control
(aplicaţiiinformatice specializate sau fişiereexcel);
· Evaluare Ex-Post: Monitorizarea efectelor pe termen mediu şilung, înregistrarea şiraportarea acestora.

2. din punctul de vedere al beneficiarului unei lucrări

Indicatorii de evaluarepot fi:
Aprecieri cu privire la consultantul de orientare socio–economică: competenţă, seriozitate, notorietate,
experienţă, succese probate, deschidere, transparenţă, spirit antreprenorial;
Măsura în care beneficiarul apelează a doua oară la serviciile de orientare socio–economică în funcţiede
succesul probat la prima experienţă.
Metode de evaluare:
· Chestionar aplicat beneficiarilor;
· Indicatorii de monitorizare ai consultantului: fiecare discuție cu beneficiarul este documentată și se ține
evidența solicitărilor primite din partea acestuia.

3. din punctul de vedere al Autorităților Publice:

Indicator de evaluare:
Gradul de îndeplinire a obiectivelor formulate de politicile stabilite la nivel naţional, regional sau local
(obiective agricole, educaţionale, de muncă, etc)
4. din punctul de vedere al altor entităţicu care interacționează beneficiarii serviciilor de orientare, prin
intermediul consultantului socio-economic.· Aceste entități pot fi: consultanți specializați (pentru înființare
firme, pentru accesare fonduri europene, consultanță juridică, etc), notari, formatori etc.
Consultantul joacă rol de „intermediar”, recomandând populației agricole, în funcţiede problema identificată,
un ajutor competent şispecializat.
Indicator de evaluare poate fi:
Numărul clienților recomandaţide consultantul socio–economic.
4. VARIABILE
În sens restrâns, variabila desemnează cantitatea. Pe de altă parte, variabila desemnează proprietatea unui
proces sau fenomen social de a se schimba, a lua valori diferite, de la un moment la altul, de la un individ
la altul.
Ex: variabile: vârstă, nivel de şcolarizare.
Variabilele pot fi convertite în mărimi cantitative, pe când atributele nu dispun de o asemenea virtute, ele fiind
analize calitative. Faptele şiprocesele sociale sunt studiate prin analiza cu o singură variabilă, analiza cu două
variabile, prin variabile independente sau variabile dependente.
Variabilele sunt manifeste, direct observabile şilatente-nu pot fi observate direct, însă pot fi cercetate prin
indicatori direct observabili; variabila latentă este esenţialăîn tehnicile de scalare, în analize de corelaţie, în
examinarea relaţiilordintre legăturile observate, dintre indicatorii analizaţi.
Variabila este o entitate ce poate lua diferite valori; variabila respectivă ia valori diferite în date temporale
diferite.
4. VARIABILELE -clasificaredupă nivelul de măsurare
A) Nominale: Mai sunt numite variabile calitative ori categoriale. Ele clasifica
evenimentele/obiectele/indivizii unei populatiiîn categorii, fără însă a indica o ordine de clasificare. Exemplu
(fictiv!): Studenţiiînscrişila programul de licenţă„Administraţiepublică” în funcţiede:
1) profilul liceului absolvit (teoretic, tehnologic, vocaţional)
2) sex („bărbătesc” şi„femeiesc”)
3) religie („creştin-ortodocşi,” „catolici,” „neo-protestanţi” şi„fără religie”)
Fiecare dintre criteriile de mai sus pot fi interpretate ca variabile nominale. „Profilul liceului absolvit” este o
variabilă cu nivel de măsurare nominal, ce poate lua valorile 1=„teoretic,” 2= „tehnologic”, 3=„vocaţional.
„Sex” este o variabilă nominală ce ia valorile 1=„bărbătesc” şi2=„femeiesc”.
Numerele 1, 2, 3 nu indică o mărime, ierarhie sau ordine. Cifrele în acest caz sunt pur convenţionaleori sunt
simple etichete/coduri în baza de date; se pot re-eticheta numeric variabilele după cum doreştecercetătorul, de
exemplu sex 1=bărbătesc şi25=femeiesc.
4. VARIABILELE -clasificaredupă nivelul de măsurare
B) Ordinale: Sunt de asemenea variabile calitative/categoriale. La fel ca variabilele nominale, ele permit
clasificarea evenimentelor ori obiectelor/indivizilor unei populaţiiîn subgrupuri ori categorii. În plus faţăde
variabilele nominale, cele ordinale indică o ordine.
Ex. de variabile ordinale pentru gradul de informare:
Cât de informat sunteţidespre problemele comunităţiiîn care locuiţi?
1.Foarte puţininformat
2. puţininformat
3. Nici informat, nici neinformat
4. Informat
5. Foarte informat
Deşivariabilele ordinale indică ordinea clasificariiobiectelor, ele nu furnizează informatiicu privire la
mărimea diferenţelordintre categorii.În exemplul referitor la informarea despre problemele comunităţii,
valoarea 4 (informat) este într-adevăr mai mare decât valoarea 2 ( puţininformat), dar nu putem spune că 4
(informat) este dublul lui 2 (neinformat).

C) Interval: Variabilele care sunt măsurate prin scale de interval indică nu numai ordinea clasificării
obiectelor/indivizilor unei populaţii, ci şimărimeaacestei clasificări. Scala de interval are o unitate de măsură,
distanţeledintre intervalele scalei sunt cunoscute şisunt egale. Cel mai simplu exemplu este cel al unei rigle.
Unitatea de măsură poate fi cm (sau inci), iar mărimea intervalului sau a distanţeidintre 1 cm şi2 cm este egală
cu distanţadintre 9 cm şi10 cm pe riglă.
Mai mult, intervalul ori distanţadintre 1 cm şi2 cm poate fi împărţit/ă la infinit în subunităţi. De aceea,
variabilele cu nivel de măsurare interval mai sunt denumite variabile continue ori metrice.

D) Rapoarte: Aceste scale diferă de scalele de interval prin faptul că au un punct zero, care desemnează
absenţaunui „fenomen”. De exemplu, un venit de zero lei (fie ei vechi sau noi) indică inexistenţaunui venit.
În literatura de specialitate, se foloseştetermenul de scală/variabilă de interval pentru a face referire şila scalele
de rapoarte. Uzual, variabilele cu nivel de măsurare pe scale de interval şide rapoarte sunt desemnate drept
variabile metrice ori continue.
De ce sunt importante aceste distincţii? Ele sunt importante întrucât indicatorii de analiză a distribuţieiunei
variabile şitestele de măsurare a asocierii dintre variabile depind de nivelul de măsurare al variabilelor
considerate. Deci, este incorect să calculăm media pentru o variabilă nominală sau ordinală. De ce? Media
presupune adunarea şiîmparţireaunor valori ori, aşacum am precizat anterior, numerele atribuite categoriilor
unei variabile nominale nu sunt numere cardinale, ci simple etichete (nu indică mărimea ori intensitatea unui
fenomen.) De asemenea, metodele de estimare ale efectelor unor variabile independente asupra unei variabile
dependente depind de nivelul de măsurare al variabilei dependente.
5. INDICII
Indiciisunt esenţacercetării empirice. Prin indice (index) se înţelege„o variabilă unidimensională cu rvalori
pe care sunt ordonate v clase de posibile combinări de caracteristici dintr-un spaţiude atribute
multidimensional” (Mayntzşicolab., 1969, p. 44, apud S.Chelcea, 1998, p.119). Pentru că majoritatea
conceptelor cu care operăm în ştiinţelesociale sunt multidimensionale (ex. status social, coeziunea grupului,
satisfacţiamuncii), se pune problema clasificării unităţilorsociale, a obiectelor din realitatea concretă,
concomitent pe mai multe criterii.
Avem o confuzie între indicatori şiindici. De multe ori sunt folosiţica sinonimi, iar în rigoarea sociologică
indicii sunt construiţiprin raportarea unui indicator la altul. El restrânge sfera de măsurare la esenţacercetării
sociologice.

Exemplificare de indice şimod de construire

Indicele (indexul) dezvoltării comunitarecalculat de Dorel Abraham, în cadrul raportului ştiintific„România:
Evaluarea şimonitorizarea impactului social. Raportul stadiului baseline. Ianuarie 2008” elaborat pentru
AgenţiaNaţionalăde Dezvoltare a Zonelor Miniere.
Scopul calculării este ierarhizarea localitaţilorminiere în funcţiede scorul obţinutpentru fiecare dimensiune şipe
total. Indicele a fost calculate pe baza unor indicatori colectaţide Institutul Naţionalde Statistică.

I-selectarea indicatorilor relevanţipentru calcularea indicelui;

II-gruparea pe dimensiuni a indicatorilor realizaţi.
III-calcularea indicatorilor;.
IV-rescalareaunor indicatori în vederea asigurării sensului logic ascendent, astfel încât valoarea maximă să
reprezinte situaţiacea mai favorabilă
V-normalizarea(standardizarea) fiecărui indicator. Scopul normalizării este posibilitatea compatibilizării
datelor pentru prelucrarea unitară. Pentru a realiza evaluarea fiecărei localităţiîn funcţiede scorul lor de
dezvoltare comunitară, valoarea fiecărui indicator a fost normalizată (standardizată) prin abaterea faţăde
valoarea minimă (prin formula utilităţiimaximale).
Aşadar,în primul rând datelor li s-a asigurat comparabilitatea prin situarea lor pe un interval de la 0 la 1.În al
doilea rând, s-a urmărit ca toate datele, pentru fiecare indicator să fie distribuite pe o scală cu un continuum de
la negativ la pozitiv.
VI-calcularea scorului dezvoltării localităţilor, pe dimensiuni şi apoi pe total.

Demografici  Mortalitate la 1000 de locuitori

  Mortalitate infantilă la 1000 de locuitori
 Născuţi vii la 1000 de locuitori

Migraţie  Emigranţi din cauza schimbării permanente a

rezidenţei la 1000 de locuitori
 Emigranţi în baza schimbării reşedinţei la 1000 de
locuitori
 Imigranţi în baza schimbării permanente a
rezidenţei la 1000 de locuitori
 Imigranţi în baza schimbării reşedinţei la 1000 de
locuitori

În final, toate cele 6 ierarhii de localităţi în funcţie de scorurile obţinute pe cele 5 dimenisiuni şi pe total au fost
clasificate în trei grupuri sau tipuri de comunităţi:
o treimecu dezvoltarecomunitară peste medie;
o treime cu dezvoltare comunitară la medie;
o treime cu dezvoltare comunitară sub medie.
Modalitatea cea mai întâlnită de reprezentare a indicelui este cea sub formă de hartă.

Cursul 7. Ipoteza ştiinţifică

Ipoteza ştiinţifică-definiţie
Cuvântul „ipoteza” vine din greacă: de la hipo= dedesubt si thesis= acţiuneade a pune –însemnând „ceea ce se
pune dedesubt, ca temelie".
Ipoteza este un enunţcare stă la baza interpretării faptelor sociale şiexplicăriiiprealabile asupra
proceselor sociale şia relaţiilordintre ele.
A creea ipoteze constăîn a imagina necunoscutul pe baza cunoscutului. Astfel înţeleasă ipoteza, apare ca o
explicaţie verosimilădar provizorie a faptelor, o construcţie destinatăverificării. Punctul de plecare în cercetarea
ştiinţificăîl constituie o tezăprovizorie ce urmeazăa fiverificată. Aceastăipotezăde plecare trebuie evaluatăsub
aspectul gradului de probabilitate; operaţia este pur raţională.
Paşi în formularea ipotezei
Formularea ipotezei presupune găsirea răspunsului la câteva întrebări corelate:
Noţiuni similare
Pentru a înţelege mai bine specificitatea ipotezei, se cuvine să o delimităm de alte enunţuri cu care se
interferează.
principiul–enunţul care stă la baza unei deducţii şi oferă explicaţii pentru un număr mare de fapte, verificate
continuu. El are valabilitate din verificările empirice anterioare.
axioma–are mai ales o conotaţie matematică, adică ceea ce este adevărat prin definiţie şi are un înalt grad de
abstracţie. Ea nu este direct testabilă.
postulatul -este propoziţia al cărei adevăr a fost demonstrat anterior prin cercetări empirice.
presupunerea-este un enunţ care nu se identifică cu realitatea.
bănuiala -este echivalentul ipotezei la nivelul cunoaşteriicomune. Din observaţiilespontane se deduc enunţuri
despre lagăturadintre fenomene.
Faţăde toate aceste forme ale gândirii ştiinţificesau ale sistemului comun, ipoteza este un enunţ care trebuie
verificat.
Calităţile unei ipoteze „îndrăzneţe”
Dupaepistemologul Mircea Flonta, ipotezele trebuie să fie enunţuri cu un conţinutnou. Pentru autorul citat, o
ipoteză este îndrăzneaţădacă are:
-un înalt grad de generalitate, dacă explică o mare varietate de fapte şi legi ştiinţificecunoscute, inclusiv între
fapte între care nu s-vazutpână acum nicio legătură.
-conţinutbogat, mult peste ce s-a spus până acum;
-descriere structurală a lumii, dincolo de aparenţeşi realitatea descrisă de această ipoteză;
-face predicţiidespre evenimente şi fenomene observabile încă necunoscute.
-îndrăzneala şi caracterul ei riscant sporesc pe măsură ce cresc numărul, varietatea şi exactitatea acestei
predicţii ( Mircea Flonta, 1981, p34-350).
Functiile ipotezei
1. trebuie săghideze studiul, cercetarea;
2. săasigure un răspuns la problema studiată;
3. săuşureze analiza şi interpretarea datelor.

Pentru a formula o ipotezăeste necesar ca:

informaţiilecu privire la tema de studiu săfie corecte si complete;
să fie cunoscute teoriile privind tema aleasă;
noile rezutate apărute în urma studiului temeisă-şi găsească noul loc, în contextulinformaţiilor teoretice
existente;

Ipotezele trebuie să conţină formulări clare, să arate variabile şi să descrie relaţiile care pot exista între aceste
variabile. Ipoteza este un răspuns temporar, provizoriu la problema pusă în discuţie şi are rol de ghid al
studiului.
Cerinţe implicate în ipoteză:
1. noncontradicţia -să fie în acord cu teoria, faptele, cu practica;
2. să aibă capacitate explicativă;
3. să sugereze un cât mai mare număr de consecinţe care pot fi verificate;
4. să aibă un bun conţinut ca informaţie;
5. să permită previziuni de noi evenimente şi fapte.
Caracteristicile ipotezei:
1. ipoteza se naşte dintr-o problemă care se vrea rezolvată;
2. implică un proces de gândire şi reflectare asupra fenomenului pus sub observaţie;
3. are un caracter probabil;
4. justeţea posibilă şi amploarea presupunerii rezultă din integritatea ipotezei într-un sistem de cunoştinţe şi
transformarea ei în explicarea fenomenului.
Faze ale unui proces de dezvoltare a ipotezei
1. observarea fenomenului, faptului, problemei pentru care încă nu există o explicaţie satisfacătoare;
2. elaborarea unei legături/conjecturi;
3. analiza ipotezei, examinarea consecinţelor ipotezei;
4. verificarea ipotezei

Faze ale unui proces de dezvoltare a ipotezei

verificarea ipotezei are loc în următoarele condiţii :
•când ipoteza nu contrazice principiile logice
•când concordă cu datele experienţei şi ale ştiinţei
•când nu este contrazisă de datele anterioare deja demonstrate
Ipoteza, până la verificarea ei complete şi transformarea ei în adevar cert, indubital rămâne o probabilitate.
Dezvoltarea ipotezei
Pentru a conduce la rezultate valide, ipoteza de cercetare trebuie să fie:
1. operaţională-să precizeze operaţiile concrete care trebuie efectuate în sensul valid.
2. riguros ştiintifică -să nu se facă precizări cantitative cu privire la evoluţia unor variabile în timpul studiului.
3. originală-să surprindă relaţii noi între variabile;
4. să fie validabilă-săpoată fi confirmată pe parcursul studiului.
Johan Galtung(1967) a precizat zece condiţiipe care trebuie să le satisfacă o ipoteză pentru a fi validă:

1. generalitatea
•reprezintă calitatea ipotezei de a reflecta procese şi fapte sociale generale, relaţiadintre ele variabile fiind
adecvate, dincolo de condiţiilespaţio-temporale. Ex: Cu cât calitatea vieţiipolitice este mai mare, cu atât
participarea politică este mai mare –se referă la toate grupurile şi persoanele, indiferent de caracteristicile
socio–demografice.
3. complexitatea

•se referă la gradul de cuprindere a problematicii studiate

2. complexitatea
  vizează numărul de valori. De preferat sunt ipotezele în care variabilele au trei valori.

4. determinarea
•reprezintă delimitarea cu rigoare a procesului sau fenomenului social ce trebuie relectat. Ipotezele cu un
grad mai mare de determinare sunt preferabile celor înalt probabilistice
5. fasificabilitatea
•este o dimensiune a ipotezei ca un criteriu de demarcaţieîntre enunţurileadevărate şi cel false. K. Popper
( 1981, p.83) ”un sistem al ştiinţelorempirice trebuie să poată eşuaîn confruntarea cu experienţa”. El spune că în
cercetările empirice sunt reţinutenumai ipotezele testabile.
6. predictibilitatea
•se referă la funcţiade descriere şi explicare a proceselor şi fenomenelor sociale
7.comunicabilitatea
virtutea ipotezei de a transmite specialiştilorşi nespecialiştiloro imagine cât mai adecvată despre procesele sau
fenemonelesociale cercetate

8. reproductibilitatea
•indică necesitatea ca ipoteză să ofere posibilitatea repetării cercetării şi decelării aceloraşiconcluzii.

9. testabilitatea
•enunţul despre un proces sau fenomen social să fie testat permanent

10. utilitatea
•relevă rolul ipotezei în cercetarea empirică

Tipuride ipoteze

Ipoteze teoretice
•reflectă interpretările noi date proceselor şi fenemenelorsociale şi sunt indirect testabile

Ipoteze de lucru
•sunt enunţuri direct testabile de către cercetările empirice.
•De exemplu: cercetătorii caută să explice de ce delicvenţase manifestă mai puternic la vârsta adolescenţei.
Tipuri de ipoteze
Madeleine Grawitz a elaborat o clasificare a ipotezelor de lucru
 1. ipoteze despre supoziţia uniformităţii cazurilor cercetate Ex se încearcă verificarea ipotezei că rata
divorţurilor este mai mare la categoriile sociale cu venituri mai ridicate
2. ipoteze care confirmă corelaţii empirice
Dacă rămânem la exemplul cu divorţialitatea se pot formula multe ipoteze relaţia dintre alcoolism si
divorţialitate comportament agresiv divorţialitate
3. Ipoteze care reflectă relaţiile dintre variabilele analitice ele presupun un efort de elaborare mai amplu
pentru stabilirea unor relaţii probabile între variabilele complexe nivel economic divorţialitate religie
divorţialitate
Din punct de vedere alnumărului de variabile implicate în formularea unei ipoteze deosebim:
a. ipoteza cu doua variabile:

"cu cât participarea civică este mai mare,cu atât gradul de dezvoltare a unei societăţi este mai mare”
b. ipoteza cu trei variabile

apare când la ipoteza cu douăvariabile se mai adaugăşi variabila”timp":"cu cât participarea civică este mai
mare şi pe o perioadă mai mare de timp,cu atât gradul de dezvoltare a unei societăţi este mai mare."
Modalităţide elaborare a ipotezelor
1. deducerea ipotezelor din teorie

Din ştiinţasociologică se pot extrage ipoteze cu nivel intermediar de generalitate şi, din acestea, ipoteze de lucru
testabile prin cercetări empirice. De exemplu: „Toate societăţilecunosc procese de stratificare socială” este o
ipoteză cu un nivel maxim de generalitate. Din aceasta ipoteză se pot deduce ipoteze de lucru: „în anumite
condiţiiistorice diferenţeledintre grupurile sociale sunt mai mici”.
2. Experienţa directă

Cunoaşterea realităţii prin contactul nemijlocit îi oferă cercetătorului posibilitatea de a constata legături între
procese sociale. Septimiu Chelcea ( 1998, p 48) afirma că „în stabilirea legăturilor dintre variabilele cercetate se
pleacă de la ceea ce este <vizibil cu ochiul liber>, evidenţiindu-se diferenţele<care strigă> pentru ca apoi, pe
măsura cunoaşterii, să se caute diferenţele<care şoptesc>”.

3. Analogia
Unul dintre întemeietorii sociologiei, E. Durkheim, remarca că analogia „este singurul mijloc practic de care
vom dispune pentru a ajunge să facem lucruri inteligibile”. O ipoteză formulată într-un anumit domeniu al
ştiinţeipoate să ajute la elaborarea altei ipoteze dintr-o altă ştiinţă. VilfredoPareto, prin analogie cu ipoteza
din ştiinţeleeconomice despre homooeconomicus, a emis ipoteza despre homosociologicus. „Analogismul
poate constitui însă un pericol pentru orice ştiinţă, în măsura în care poate facilita reducţionismulşi transferul
ilegitim al paradigmei unei ştiinţela domeniul altei ştiinţe” ( S. Rădulescu, 1994, p.10).
4. prin deductie
-raţionamentdeductiv condiţional: „dacă A este adevărat şi B este adevărat”;
-raţionamentdeductiv disjunctiv: „ori A ori B este adevărat”;
-raţionamentdeductiv relaţional: „ce relaţieeste între x şi y în condiţiilez?”;
-raţionamentdeductiv .... : "cu cât .... cu atât”.
În procesul elaborării ipotezei, studiul:
trece în revistă un număr mare de cunoștințe;
le compară, le confruntă;
le organizează descoperind similarități dintre ele.

Astfel ipoteza elaboratăva servi dreptghid în organizarea studiului propriu-zis.

În afara acestei modalităţi logice,ipoteza mai poate fi exprimatăprin:
afirmaţii;
negaţie;
naraţie, povestire, punerea problemei în multiplele ei variante.

Dar din toate acestea trebuie săreiasă"ceva"care nu este cunoscut şi se vrea cunoscut pentru a găsi cauzele
fenomenului respectiv. După formularea ipotezei urmeazăverificarea ei prin experiment, prin calcul statistic
prin parametrii de bază,iar apoi prin teste statistice specifice: test t, z, F.
Dar din toate acestea trebuie săreiasă"ceva"care nu este cunoscut şi se vrea cunoscut pentru a găsi cauzele
fenomenului respectiv. Dupăformularea ipotezei urmeazăverificarea ei prin experiment, prin calcul statistic prin
parametrii de bază,iar apoi prin teste statistice specifice: test t, z, F.
Ipotezele empirice iau forma unor implicaţiilogice :
*„dacă X atunci Y”;
* Cu cât creşte (descreşte) X, cu atât creşte ( descreşte) Y”. Prin ipoteze se pot formula explicaţii cauzale sau
funcţionale.
Modul de formulare a ipotezelor implică realizarea de tipuri de cercetări specifice pentru a obţine
informaţii relevante.
De exemplu pentru testarea ipotezei : „Cu cât pregătirea şcolarăeste mai înaltă, cu atât mai frecvent
persoanele respective tind să utilizeze metode mai sofisticate de perfecţionare profesională” poate fi folosită o
simplă analiză corelaţională pe datele obţinute într-o anchetă. În schimb, pentru testarea ipotezei: „Cu cât
creştegradul de expunerea la mesaje comerciale, cu atât creşteşi frecvenţa comportamentului de această
factură în rândul populaţiei” este nevoie de montarea unui experiment, prin care să se urmărească relaţia
dintre informaţia comercială şi schimbarea atitudinal –comportamentală.
In plus, dat fiind specificul ipotezelor, prima are şansede a fi confirmată pe colectivităţi relativ mari, ceea de-a
doua are şanse să fie confirmată doar pentru anumite grupuri de populaţie.
Septimiu Chelcea ( 1998, p. 53) afirmă că elaborarea ipotezelor depinde de o serie de factori, între care
menţiona: condiţiile praxiologice, nivelul de dezvoltare al ştiinţei şi calităţile personale ale cercetătorului.
Validitatea ipotezelor
Verificarea ipotezei se face prin procedee empirice şi/sau teoretice.
Procedeele empirice reprezinta confruntarea ipotezelor cu faptele, cu realitatea empirică. Principiile
teoretice reprezintă verificarea concordanţei logice a ipotezei cu celelalte componenteale teoriei.
Procedeele empirice de verificare a ipotezei sunt:
-observaţia naturală, realizată pe baza experienţei de zi cu zi;
-observaţia ştiinţifică, care presupune culegerea sistematicăa datelor empirice relevante-experimentul ştiinţific
reprezintăîncercarea de a determina realitatea pentru a secomporta în condiţiile preconizate de ipoteza de la care
s-a pornit.
Procedeele teoretice:
-precedee intra-teoretice-care presupun compararea ipotezei cu celelalte elemente ale teoriei;
-procedee inter-teoretice –adică compararea ipotezei dintr-o ştiinţă cu teoria din ştiinţe învecinate, limitrofe.
Ipoteza se verifică prin cazuri particulare. Se recomandă verificarea pe cât mai multe cazuri, în condiţii cât mai
variate, pentru a oferi un nivel mai ridicat de încredere în ea.

Verificarea ipotezei poate fi direct sau indirectă. Verificarea direct se face prin observaţie şi/sau experiment.
Verificarea indirectă se face prin intermediul altor mijloace de cercetare.
Cursul 8
Interviul sociologic - instrumente în cercetarea calitativă
Precizări terminologice
Utilizarea interviului de cercetare trebuie să conducă la stabilirea relațiilor dintre variabile.
• Dicţionarul de sociologie (1998) interviul este prezentat ca o „tehnică de obţinere prin întrebări şi
răspunsuri a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau
pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane
• Interviul – este o conversație față în față, în care o persoană obține informații de la o altă persoană
(Denzim, 1970, 186/293)
 • Interviul de cercetare este o tehnică de obținere, prin întrebări și răspunsuri, a informațiilor verbale de
la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a
fenomenelor socio-umane. (Chelcea, S)
Precizări terminologice
“Interviul, ca metodă de cercetare, este universal în științele sociale”- H.H.Hyman (1975)
Interviul presupune universalitatea înțelegerii termenilor! Același cuvânt înseamnă altceva pentru diferite
persoane aflate în situații sociale diferite.
Supoziții pentru desfășurarea unui interviu - consistența relației dintre vorbă și faptă.
Spre deosebire de chestionar, unde întrebările și răspunsurile sunt scrise, interviul implică întotdeauna
obținerea de interviuri verbale.
Clasificare
După natura conţinutului comunicării distingem:
• Interviul de opinie – cu ajutorul lui studiem psihologia persoanei, trăirile sale subiective (interese, atitudini,
pulsiuni, înclinaţii etc.), adică informaţii imposibil de observat direct.
• Interviul documentar – care poate fi şi centrat pe un anumit domeniu: politic, economic, social, medical,
sportiv etc.
După gradul de repetabilitate al convorbirilor, interviurile pot avea loc o singură dată sau în mod
repetat. Vorbim astfel de:
• Interviul repetat – care presupune întrevederea repetată între cercetător şi subiectul intervievat, tip de
interviu utilizat mai ales în ancheta panel.
După calitatea informaţiilor obţinute, vizând nu numai volumul informaţiilor obţinute, ci şi calitatea lor:
• Interviul extensiv – se aplică pe un număr mare de persoane într-un interval de timp limitat, ceea ce nu
permite recoltarea informaţiilor de profunzime.
• Interviul intensiv – se distinge prin faptul că fiecărui subiect intervievat îi este acordat un timp îndelungat de
discuţie, ceea ce permite abordarea problemelor puse în discuţie în profunzimea lor.
După numărul persoanelor care participă la interviu, acesta poate fi:
• Interviul personă – la care participă doar operatorul de interviu şi subiectul intervievat.
• Interviul de grup – folosit ca metodă de culegere a datelor psihosociale, de exemplu în studiile de marketing
şi piaţă. La nivelul grupului se formează opinia majoritară, exprimată prin liderul grupului, reacţiile proprii
fiind dezvăluite cu precădere în interviurile personale. În grup, subiecţii elaborează în interacţiune un răspuns
colectiv – care exprimă opinia de grup – la întrebările puse de către anchetator.
După funcţia pe care o îndeplineşte în cadrul cercetării distingem:
• Interviul explorativ – este utilizat în prima fază a cercetării şi are drept scop identificarea unor probleme ce
urmează a fi ulterior cercetate, cu ajutorul altor tehnici de cercetare.
• Interviul de cercetare (propriu-zis) – este utilizat ca tehnică principală de obţinere a datelor de cercetare în
investigaţia sociologică de teren.
• Interviul de verificare – are drept scop atât verificarea, cât şi completarea informaţiilor culese cu ajutorul
altor metode şi tehnici de investigaţie.

După statutul social şi demografic al participanţilor, interviul poate avea loc cu adulţi, tineri, copii, cu persoane
publice, aparţinând vieţii politice şi culturale, cu persoane defavorizate, cu specialişti din diverse domenii etc.,
criterii de care cercetătorul va ţine cont în elaborarea şi aplicarea interviului.
• După modalitatea de comunicare distingem:
• Interviul direct (face-to-face) – are loc întrevederea dintre operator şi intervievat.
• Interviul telefonic – în care prima impresie a subiectului de interviu se formează pe baza caracteristicilor
vocale ale operatorului şi se dezbat problemele speciale. În România, însă, acest tip de interviu nu este folosit
pe eşantioane reprezentative la nivel naţional, datorită lipsei de posturi telefonice în anumite zone, în apecial în
mediul rural, ceea ce scade reprezentativitatea eşantionului naţional.
Interviul telefonic este din ce în ce mai prezent în cercetarea socială.
- Datorită exploziei industriei IT&C
- Folosirea unui sistem de eșantionare adecvat: Random digit dialing (RDD).
Interviul telefonic
Selectarea unui eșantion pentru interviuri telefonice prezintă anumite caracteristice în comparație cu
eșantionarea “clasică”.
Se face mai întâi eșantionarea numerelor de telefon și apoi a persoanelor care să răspundă la telefon.
Dacă la interviul face-to-face primul contact era de natură vizuală la interviul telefonic primul contact se
bazează pe caracteristicile vocale ale operatorului (timbru,intensitate, claritate)
La interviuri se adresează, spre deosebire de chestionare, direct întrebările legate de problematica cercetării.
Interviul telefonic asistat de calculator ( Computer-asisted telephone interviewing – CATI) reduce numărul
erorilor, eliminându-se operațiile de notare în scris, transferând codurile pe hardul calculatorului.
Avantaje: rapiditatea efectuării interviurilor, costul reduc, controlul facil al operatorului.
Avantajele utilizării interviului în ştiinţele socioumane
• Kenneth D. Bailey (1978/1982, 183)
• flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
• rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor şi de la persoanele care nu
• observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi calitatea informaţiilor;
• asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul chestionarelor poştale;
• Asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor;
• Colectarea unor răspunsuri spontane;
• Asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervențiile altora;
• Precizarea datei și locului interviurilor;
• Studierea unor probleme mai complexe.
Dezavantajele utilizării interviului în ştiinţele socioumane Kenneth D. Bailey (1978/1982, 183)
• • costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi al celorlalte etape şi momente ale proiectării şi
realizării cercetărilor pe bază de interviu;
• • timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion, pentru obţinerea
acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la aceeaşi adresă;
• • erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi înregistrarea
răspunsurilor, „efectul de operator“;
• • imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri precise;
• • inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de dispoziţia lor psihică, de
starea de oboseală etc.;
Tehnici de interviu sociologic
• 1. Interviul structurat sau directive – definiție -O listă de întrebări precisă, a căror formulare și ordine
sunt prestabilite.
- servește uneori ca substitut al chestionarului. Datorită faptului că oferă contactul personal, discuția directivă
este mai atrăgătoare decât chestionarul, cu o rată mai mare de răspuns.
- este de preferat chestionarului când dorim să verificăm cum înțeleg participanții întrebările ce le sunt puse.
- se alege această tehnică dacă tematica este foarte precisă, operaționale la un nivel ridicat și dacă indicatorii
diferitelor variabile au fost deja validate anterior.
- va fi preferabilă altor metode de interviu atunci când intervievatorii de care dispunem le lipsește experiența.
2. interviul semi-structurat- probabil cea mai utilizată tehnică de interviu în cercetare ;se situează la mijloc
între discuțiile standardizate și cele non-directive;
- intervievatorul dispune de un ghid structurat în funcție de fluxul conversațional și al reacțiilor
interlocutorului;
 - rolul intervievatorului va fi acela de a focaliza discuția pe tematicile studiate, punând întrebări adecvate
în momente precise.
3. interviul liber sau non-directiv – doar tematica servește doar ghid „a priori”.
Totuși cercetătorul trebuie:
- să formuleze și să descrie problematica pe care o va investiga;
- tipul optim de acțiune ce trebuie stabilit în cursul interviului (rolul de intervievator şi de intervievat, spațiul
acordat afectivității);
- să reflecteze asupra genului de informații pe care va trebui să le obțină de la interlocutor.
4. Discuția exploratorie
• tehnică utilizată pentru a completa lectura făcută în legătură cu o temă de cercetare;
- se adresează experților în domeniu, actorilor vizați de publicul țintă și unor persoane din publicul țintă;
Scopul discuției exploratorii este de a ajuta în formularea unui nou chestionar, și/sau de descoperirea de aspecte
ale problematicii ignorate până acum.
Pregătirea ghidului de interviu
Ghidul de interviu – un instrument capabil să producă toate informațiile necesare pentru a testa ipotezele
cercetării. Cuprinde:
• partea introductivă prealabilă a interviului;
• cea consacrată elementelor de descriere a participantului, a verificării criteriilor de includere a acestuia
în eșantion;
• redactarea întrebărilor.
Partea introductivă – are rolul de a conferi încredere și a motiva subiectului să participe la discuție. În partea
introductivă:
- se prezintă intervievatorul și cine este comanditarul cercetării;
- tipul de informație ce urmează a fi obținut și scopul ei;
- expliciteze condițiile interviului – confidențialitate, consimțământ liber;
- descrie beneficiile pentru participanți;
- se cere permisiunea de a trece la intervievare.
Elemente descriptive – să-și dea seama dacă interlocutorul respectă criteriile de includere în eșantion. Astfel,
se reia o serie de întrebări descriptive care să reia caracteristicile necesare participării.
Redactarea întrebărilor, aranjarea acestora într-un ghid de interviu.
- Scopul redactării: circumscrierea conținuturilor pertinente pentru obiectivele cercetării;
 - În redactarea întrebărilor se recomandă utilizarea unui limbaj clar și purtător de sens pentru populația
țintă. Formele de prezentare a întrebărilor trebuie să maximizeze validitatea și viabilitatea răspunsurilor.
Aranjarea întrebărilor trebuie să asigure un flux conversațional, prin utilizarea de fraze de tranziție:
”Am vorbit de..., haideți să vorbim și despre...”
Efecte legate de ordinea întrebărilor
• efectul de consistență – interviul când face corelarea răspunsului cu ce a răspuns anterior; nevoia de
redefinire a nivelului;
• efectul de oboseală – timpul este prea lung şi i-a epuizat concentrarea;
• efectul de redundanță – ideea că întrebarea se repetă.
Criterii privind organizarea întrebărilor
• să înceapă cu întrebări la care se poate răspunde ușor și să reflecte obiectul cercetării;
• să plaseze întrebările complexe/sensibile după ce s- a stabilit raportul de încredere, dar înainte să
obosească;
• să ordoneze întrebările logic, să aibă sens pentru intervievat;
• gruparea întrebărilor pe teme;
• în temă să se meargă de la general la particular;
• să utilizeze comentarii de tranziție.
Etapele realizării practice a unui interviu
- Contactul inițial: obiective – motivarea interlocutorului ,să aibă încredere pentru a răspunde onest (onest,
confidențial); să contracareze un eventual refuz; să contracareze eventuale întrebări.
- Conținutul interviului . Misiunea intervievatorului se va limita la:
a. Reformularea întrebărilor, fără a pierde sensul;
b. Reorientarea respondentului dacă se pierde în vreo digresiune;
c. Menționarea atenției interlocutorului la un nivel optim;
Atenție: să nu-și manifeste acordul sau dezacordul pentru a nu perturba întreaga discuție.
- Sfârșitul interviului: mulțumirea, evitarea disconfortului pe tema cercetării.
- Codarea informațiilor – suport audio, video.
Atitudinea generală a intervievatorului
- neutralitate, empatie, non-directivitate
- atitudine binevoitoare fată de interlocutor;
 - registrul verbal, tonul optim ce trebuie adoptat va îmbina simultan respectul și
modestia, inspirând siguranța; evitarea exprimării laconice;
- Stilul – deschidere – intervievatul se exprimă în propriile categorii mentale;
- Abținere de la orice comentariu, stăpânirea respirației, mimică.
Registrul non-verbal:
- distanta optimă față de respondent 1 metru;
- Atenție la atitudinea și poziție în raport cu persoana intervievată; jos despărțiți de o masă sau birou, brațele pe
masă, ușor apucat în fată pentru a da impresia de atenție.

Cursul 11.
Focus grup – instrument în cercetarea științifică
• Definiție : Metodă de cercetare bazată pe discuții colective libere ce explorează o anumită întrebare sau
un ansamblu de întrebări.
• Ce aflăm prin focus-grup-uri
• importanta problemelor pentru participanți;
• pertinenţa pe care o constituie în ochii lor;
• motivele răspunsurilor pe care le dau;
• legătura cu alte probleme pertinente;
• înţelegerea modului lor de a gândi;
Scurt istoric al tehnicii focus grup- ului
• R. Merton şi Paul Lazarsfeld au fost pionierii acestei tehnici. Scopul constituirii acestei tehnici l-a
constituit studierea efectele comunicării de masă în timpul războiului, cum ar fi propaganda de război,
patriotismul.
• în principal:
• descoperirea motivațiilor în cazul consumului și a sursele inconștiente ale alegerii unui
produs ;
• cum se formează opinii și se negociază semnificații.
• De fapt, cercetarea de marketing vorbește de „activitatea de focus-grup” ca suport pentru elaborarea şi
evaluarea programelor de marketing. Ele au tendinţa de a înlocui tehnicile de discuţie individuală, din
uşă în uşă, pentru a lansa noi produse.
• Pentru R. Merton (1987) focus-grupurile trebuiau să furnizeze sursele cercetării, aducând idei şi ipoteze
noi. Aceste ipoteze trebuiau confirmate prin sondaj – deci să producă doar interpretări superficiale.
 • După ”90 se constată o reîntărirea metodelor calitative ce permit studierea mai amplă a semnificaţiilor, a
interpretării şi a înţelegerii observate la participanţi.
• Spre deosebire de chestionare, interviuri individuale, focus-grupurile sunt mai „sociale”. Ele deschid o
fereastră asupra formării şi evoluţiei reprezentărilor sociale, a credinţelor, a ceea ce ştim şi a ideologiilor
care circulă în societate. În cadrul focus-grupurilor se elaborează şi se tematizează un obiect social.
Focus grupul : „ o societate gânditoare în miniatură”
• Moscovici (1984) spunea că : „Noi gândim cu gura”. Majoritatea cercetătorilor neglijează trăsăturile
comunicaţionale, gramaticale şi semantice ale limbajului, care sunt chiar vectorii acestor atitudini,
credinţe şi opinii”.
• Moscovici vorbea despre necesitatea îndrumării investigaţiilor ştiinţifice sociale în conformitate cu 4
principii:
• studierea conversaţiilor care au loc în cadrul societăţii „cuvântul nu este niciodată neutru”: exprimă
gânduri încărcate de afectivitate: Învățăm de ce anume sunt pasionați oamenii, ce îi neliniștește.
• Studierea comunicării ne conduce spre înțelegerea modului în care fenomenele sociale sunt clasate şi
denumite de oameni. Aflăm cum anume oamenii interpretează şi reconstruiesc fenomenele sociale, cum
le schimbă sensul şi cum le creează noi semnificații.
• Ideile noastre sunt marcate de crizele sociale, de bulversările de orice natură.
Chestiuni metodologice privind focus-grupurile
• Focus grupurile constituie o metodă cronologică și intensivă. Când le folosim:
• în stadiul inițial al cercetării pentru a produce idei şi ipoteze şi pentru a repera un nou câmp de
investigare. Astfel discuțiile pot fi relativ libere. Ideile şi ipotezele vor fi testate ulterior prin chestionar
și discuții.
• În stadiul ulterior al cercetării:
• ca mijloc de aprofundare a înțelegerii datelor;
• pentru înțelegerea motivelor unei asemenea luări de poziție;
• ca modalitate de înțelegere a incertitudinii și tensiunilor în comunicare, a formării opiniilor;
• pentru completarea unor cercetări etnografice.
• Separat de alte metode
Chestiuni metodologice privind focus-grupurile
• Funcții ale moderatorului
• să se asigure că se respecte programul de cercetare;
• să încurajeze toți membrii grupului să participe la discuții;
 • să încurajeze toți membrii grupului să exprime opinii diverse;
• să se creeze tensiuni între aceștia, iar tensiunile să fie negociate;
• să fie un comunicator abil:
• să susțină dinamica discuției;
• să evite să-şi prezinte propriile judecăți şi evaluări asupra subiectului discutat sau asupra
discuției înseși;
• să nu se prezinte ca un expert;
• să nu pună întrebări tendențioase;
• să încurajeze clarificarea punctelor de vedere și să explice enunțurile și afirmațiile formulate ambiguu.
Eșantionare
• * Cât de mare trebuie să fie numărul participanților la focus grup? Mărimea trebuie decisă pe baza
chestiunilor de cercetat și a obiectivelor cercetării.
• Astfel: - Grup experți- mic (6 persoane) pentru a permite participanților exprimarea opiniei;
- Grup comercial - mare, pentru diversitatea opiniilor.
* Câte focus-grup-uri se fac pentru acoperirea temei de cercetat? În principiu 3-5 focus grup-uri pentru a epuiza
diversitatea subiectului și pentru a atinge saturația teoretică.
• Grupurile pot fi atât omogene cât și eterogene.
• - Omogenitatea : ca sex, vârstă, rezidență, asemănare conceptuală sau chiar cunoașterea lor;
• - Eterogenitate – este necesară pentru dinamica discuției, pentru suscitarea perspectivelor diferite şi
pentru a determina confruntarea acestora.
• În unele manuale se vorbeşte de „eşantionaj calitativ” – stratificat după sex, vârstă, educaţie
Întrebări premergătoare cercetării
• - Care este problema supusă cercetării? Ce vreau să descopăr?
• - Care ar trebui să fie proprietățile focus-grup-urilor şi în ce scop (mărime, eșantionaj, omogenitate vs
eterogenitate);
• - Ce genuri de subiecte trebuie să mă aștept să fie abordate de componenții grupului? De ce au nevoie de
aceste date?
• - Ce gen de analiză o voi aplica? Trebuie să înregistrez sau să filtrez discuția?
• - Ce tipuri de materiale voi aduce la discuția necesară pentru a atinge scopul cercetării?
• - Ce rol trebuie să joace moderatorul în această discuție?
 • - Caracteristicile focus-grup-ului: evaluarea, judecata, tensiunea, confruntarea de idei şi opinii
Probleme ale cercetătorului neexperimentat
• incapacitatea de a prevedea timpul necesar pentru analiza datelor;
• citatele interesante trebuie să servească la ilustrarea analizei, dar nu să înlocuiască analiza propriu-zisă;
• extrasele de fragmente precise le discuției nu trebuie câtuși de puțin să fie tăiate de contextul în care se
înscriu.
• Reguli clare pentru transcriere
• Transcrierea privește interacțiunea dintre membrii grupului
• Transcrierea pentru analiza tematică – modul în care conținutul a fost exprimat (ezitant, glumeț);
• Transcrierea de tip lingvistic – concentrare asupra sintaxei, elementelor gramaticale și semnificațiilor
ori, aspectul fonetice ale discursului.
Cursul 12.
Analiza datelor calitative în cercetarea științifică
Definiție
• Analiza calitativă - examinarea și interpretarea non-numerică a observațiilor cu scopul de a descoperi
semnificații fundamentale și tipare de relații.
• Metodele de cercetare calitativă implică o interacțiune continuă între colectarea datelor și teorie.
• Teoria este constituită din relații plauzibile propuse între concepte și seturi de concepte.
• Cercetarea calitativă este uneori desfășurată doar din rațiuni descriptive dar și pentru demersuri
explicative.
• Modelele/tiparele de interacțiune apar în timp, iar câteodată iau forma relațiilor cauzale între variabile.
Legătura dintre teorie și practică
Descoperirea tiparelor de interacțiuni
• J&L Lofland (1995, pp127-145) sugerează șase căi de a căuta tipare într-un domeniu de cercetare:
- frecvențele – cât de des apar fenomenele respective?
- magnitudinea – Care este nivelul ?
- structuri – Care este diferența dintre diferitele fenomene
- procese – există o anumită ordine între fenomenele respective?
- cauze - Care este cauza ?
- consecințe – Cum afectează?
În examinarea datelor, de obicei, cauți tipare care apar în mai multe observări care reprezintă diferite cazuri în
studiu.
• Tiparelor de interacțiuni
• Huberman&Miles (1994, p.435) oferă două strategii pentru analiza cazurilor multiple:
• a. Analiza orientată pe variabilă- o analiză care descrie și /sau explică o anumită variabilă ( ex.
variabila “genul” în alegerea unei facultăti.
• b. Analiza orientată pe caz – o analiză care încearcă să înțeleagă un anumit caz sau mai mule cazuri
prin examinarea detaliată a fiecăruia.
Pe lângă înțelegerea în detaliu a unei persoane, cercetătorul vede elementele fundamentale ale
experienței subiectului ca ilustrări ale unor concepte sociale sau variabile generale.
Autorii fac referire și la analiza multi-caz- o analiză care implică examinarea mai multor cazuri, aceasta poate
fi o analiză orientată pe variabilă sau o analiză orientată pe caz
a. Metoda teoriei întemeiate (MTI) – o abordare inductivă introdusă de B. Glaser și A. Strauss, în care teoriile
sunt generate exclusiv pe baza examinării datelor, spre derivarea lor în mod deductive.
În afara tezei inductive de a construi teorii pe baza datelor, MTI folosește și metoda comparării constante.
Aceasta este o componentă a metodei teoriei întemeiate în care observațiile sunt comparate unele cu celelalte și
cu teoria inductivă în desfășurare.
MTI implică patru etape:
1. Compararea evenimentelor aplicabile fiecărei categorii (dovezi ale aceluiași fenomen în cazuri diferite)
– specificarea naturii și dimensiunilor numeroaselor concepte apărute în urma datelor.
2. Integrarea categoriilor și proprietăților acestora – aici cercetătorul începe să vadă relații dintre concepții.
Evident mai întâi cercetătorul trebuie să observe toate aceste concepte
3. Delimitarea teoriei – când conceptele au devenit mai clare , cercetătorul poate ignora anumite concepte
devenite irelanvante
4. Scrierea teoriei – actul comunicării a ceea ce știi modifică și îmbunătățește propria înțelegere a teoriei
5. B. Semiotica
6. Semiotica – studiul semnelor și semnificațiile asociate cu ele.
7. Niciun semn nu are un înțeles intrisec; doar convențiile pe care le avem despre semnificațiile asociate
anumitor semne fac ca semiotica să fie o știință socială.
8. Înțelesurile pe noi le “știm” sunt constructe sociale, Analiza semiotică implică o căutare a înțelesurilor
care au fost legate fie intenționat, fie neintenționat de semne.
9. Semne poate fi orice dacă le este atribuit un înțeles special. Pot include logouri, animale, oameni,
produse comerciale.
 10. Ex. Analiza lui E. Goffman – fotografiile bărbaților și femeilor – înălțime și pozitie
C. Analiza conversațiilor
Analiza conversațiilor (AC) – o analiză meticuloasă a detaliilor conversațiilor, bazată pe transcrierea
conversațiilor, bazate pe transcrierea completă ce include onomatopeele (cuvânt care, prin elementele lui
sonore, imită sunetele din natură) și pauzele.
David Silverman (1999) vorbește de trei ipoteze fundamentale:
1. conversația este o activitate structurată social și are anumite reguli de comportament.
2. Toate conversațiile trebuie înțelese în mod contextual. Aceeași afirmație va avea înțelesuri diferite în
contexte diferite
3. AC tinde să înțeleagă structura și înțelesul unei conversații prin transcrieri chinuitor de exacte ale
conversațiilor.
Aplicațiile practice ale acestui tip de analiză sunt multiple
Procesarea datelor calitative – codare, adnotare și reprezentarea conceptelor
Codarea- clasificarea și categorisirea elementelor individuale de date
Obiectivul analizei datelor este descoperirea tiparelor în rândul datelor, care să indice înțelegeri teoretice ale
vieții sociale
Unitatea de codare – Conceptul este principalul organizator al codării calitative. Unitățile de codare pot diferi
ca întindere, în funcție de concept.
Crearea codurilor – Glaser&Strauss (1967, pp101 și urm.) codarea datelor se face pentru a testa ipoteze care
au fost generate de teoriile anterioare.
Codarea este sugerată de teorie, sub forma variabilelor.
Tipuri de codări
- Codare deschisă = clasificarea și etichetarea inițială a conceptelor în analiza calitativă. În codarea
deschisă codurile sunt sugerate de examinarea și chestionarea de către cercetător a datelor. Codarea
deschisă este punctul logic de pornire
- Codarea axială =o reanalizare a rezultatelor codării deschise în metoda teoriei întemeiate, care caută să
identifice conceptele importante, generale. Implică o regrupare a datelor și căutarea conceptelor mai
analitice.
- Codarea selectivă=în metoda teoriei întemeiate, se preia rezultatele codării deschise și ale celei axiale
pentru a stabili conceptul principal ce organizează celelalte concepte care au fost identificate în
materialul text.
Conceptul de bază al MTI este acela că tiparele de relații pot fi identificate în urma unei examinări
extensive și în profunzime a unui corpus mare de observații
Procesarea datelor calitative – codare, adnotare și reprezentarea conceptelor
Adnotarea = scrierea de notițe care devin parte din datele pentru analiză calitativă, precum teoria întemeiată.
Notițele pot să descrie și să definească concepte, să rezolve probleme metodologice sau să ofere formulări
teoretice inițiale.
Strauss&Corbin (1998, p.217) distinge:
Notițe de cod – indică etichetarea codurilor și semnificațiilor lor.
Notițe teoretice – acoperă o gamă largă de subiecte: reflecții asupra dimensiunilor și înțelesurilor profunde ale
conceptelor, relațiilor dintre concepte, afirmaților teoretice și așa mai departe.
Notițele operaționale – se ocupă în primul rând de problemele metodologice. Unele atrag atenția asupra
circumstanțelor de colectare a datelor care ar putea fi ulterior relevante în înțelegerea datelor. Este o idee bună
să transcrieți notițele cât mai repede cu putință după ce le gândiți.
Procesarea datelor calitative – codare, adnotare și reprezentarea conceptelor
John & Lyn Lofland (1995, pp. 193 și urm.) distinge:
notița elementară = o redare analitică detaliată a unui subiect relativ specific.
notița de sortare =se bazează pe mai multe notițe elementare și prezintă teme –cheie în analiză. O notiță de
sortare va uni mai multe notițe elementare înrudite.
notița integrantă = leagă multiple notițe de sortare pentru a face ordine în întregul proiect. Aceasta expune o
narațiune coerentă și comprehensivă, așezând-o întru context teoretic.
Reprezentarea conceptelor – expunerea grafică a conceptelor și a relaționării acestora, utilă în formularea
teoriei.
Cea mai bună învățare a procesului vine odată cu practica.
Caracteristici ale analizei calitative
• Ce este analiza? Este un demers sistematic, secvențial, verificabil și continuu
• Analiza sistematică este intențională şi planificată; acesta este un proces secvențial, care
evoluează. Sistematizarea evită greșelile unor omisiunile unor factori importanți.
Altfel spus înseamnă răspuns la întrebarea : Cum ați ajuns la această concluzie?
• Analiza este verificabilă - un alt cercetător analizând datele ajunge la aceeași concluzie! Tentația de a
auzi sau vedea selectiv informațiile care confirmă un anumit punct de vedere sau de a evita acceptarea
informațiilor care contrazic sau pe care nu le înțelegem este mare şi trebuie evitată! Pentru ca analiza să
fie verificabilă , trebuie să avem suficiente informații pentru a constitui o succesiune de argumente.
• Analiza este un proces continuu. Analiza FG diferă de cea a cifrelor. Dacă la analizele cantitative
trebuie să ai datele integral pentru a face prelucrarea în cercetarea calitativă poţi să începi prelucrarea
după primul focus grup Fiecare grup ulterior este analizat şi comparat cu grupurile anterioare. De fapt,
 realizarea analizei în timpul desfășurării grupurilor îmbunătățește acumularea de informații, remediind
deficitul de informații pe parcurs.

Pregătirea terenului pentru analiză

•acomodarea moderatorului cu subiectul studiat, obținerea informațiilor de context asupra respectivei
chestiuni, analiza studiilor anterioare şi discutarea proiectului cu sponsorul sau clientul;

•configurarea grupului pentru analiza dorită (grupuri separate de bărbaţişifemei dacă se vrea analiză pe
criteriul sex);
•se revăd întrebările, ordinea lor, întrebările de final ordonate strategic ajută la fixarea principalelor
argumente ale participanților, iar un scurt rezumat oral făcu la finalul discuției permite verificarea
observațiilor.
Ce se foloseşte ca bază pentru analiză?
•În funcţiede scop, de durată, de buget şide nevoile clientului se folosesc diferite metode de înregistrare a
informaţiilorca bază pentru analiză:
•transcrierea. Regulila transcriere:

a. evidenţiereaenunţurilormoderatorului;
b. foloseștepestetot acelaşistil;
c. nu se dactilografiază pauzele verbale cu ar fi “ăăă”
d. dactolografiaţicomentariile cuvânt cu cuvânt;
e. atenţiela sunetele deosebite, pot fi de folos la analiză;
f. alocaţi timp sufiecient transcrierilor;
g. aparaturăde calitatepentruredareaînregistrărilor

Ce se foloseşte ca bază pentru analiză?

•înregistrările audio; reprezintă o versiune mai restrânsă a transcrierilor eliminând lucrurile irelevante
•notiţele; -moderatorului în surprinderea lucrurilor rdepinde de experienţa şi abilităţile elevante
•memoria–rezervat specialiştilor. Necesită abilităţi şi experienţă considerabilă şi are un potenţial de
eroare destul de mare atunci când este realizată de un către un novice. Se potriveşte studiilor în care
rezultatele sunt concrete , cum ar fi alegerea între mai multe produse. Raportul este verbal şi permite
clienţilor care au asistat la focus grup să reflecteze şi să pună întrebări. Sponsorul are tendinţa de a-şi
găsi confirmate părerile preconcepute iar rolul moderatorului –analist este acela de a-i îndepărta de
aceste capcane, oferindu-i o perspectivă echilibrată

Strategii de analizare a datelor calitative

Metoda “mesei începătoare” -presupunetehnologie la nivel scăzut, permite identificarea anumitor teme şi
să clasifice rezultatele pe categorii.tehnică rudimentară.
Etape:-se grupează răspunsurile pe întrebări
După ce se tipărește transcrierea și se citeşte fiecare replică şi se răspunde la următoarele întrebări:
•participantul a răspuns la întrebarea adresată?
•acest comentariu reprezintă un răspuns la o altă întrebare adresată grupului?
•comentariul conţine ceva important despre subiectul în discuţie?
•seamănă această observaţie cu ceva ce s-a spus mai devreme?

Strategii de analizare
-se analizează răspunsurile pe fiecare întrebare, pe tipuri de grupuri .
-Ne asigurăm că citatele care spun lucruri asemănătoare sunt la un loc, ulterior le rearanjăm şi în final,
se clasifică citatele pe categorii!

-se efectuează câte un rezumat pe fiecare întrebare, pe fiecare tip de grup. Se compară rezumatele de pe
fiecare tip de focus pentru a vedea prin ce se aseamănă, se diferenţiază răspunsurile oferite la întrebare.
-în tot acest timp se decide câtă importanţă se acordă fiecărui citat în parte . Se iau în considerare câţiva
factori:
a. frecvenţa. Nu cele mai frecvente lucruri sunt cele mai importante!
b. precizia. Atenţia este acordată comentariilor precise, care oferă detalii.
c. implicarea emoţională. Acordăm mai multă greutate observaţiilor sau subiectelor care îi implică
emoţional pe participanţi, răspunsurile lor fiind dominate de entuziasm, pasiune şi elocvenţă
d. răspândire. Este altceva decât frecvenţă; un subiect poate fi repetat de foarte multe ori de o persoană
pe când în răspândire subiectul respectiv apare la mulţi participanţi, în mai multe grupuri.

Realizarea rapoartelor
Principii în realizarea rapoartelor:
•să cunoști obiectivul şi să-l atingi cât mai repede;
•dureazămult să scrieţiclar şila obiect;
•clarificaţi anumite chestiuni;
•implicaţi oamenii pe parcursul studiului;
•folosiţi strategii multiple de realizarea raportului;.

Realizarea rapoartelor
•Raportele scrise

•Recomandăriîn realizarea de rapoarte scrise

•studiaţi scrierile cu succes la public;
•estimaţi în mod realist propriile capacităţi;
•aflaţi ce anume vă ajută să scrieţi(presiunea timpului?!);
•redactaţi exigent şi planificaţi mai multe corecturi;
•atrageţiatenţia prin ideile pe care le aveţi şi nu prin folosirea cuvintelor întortocheate;
•realizaţi rapoarte atractive din punct de vedere vizual

Tipuri de rapoarte scrise

•Raportul narativ -este recunoscut după amploarea şi folosirea citatelor. Un raport obişnuit are între 15-25
pagini.
•Raportul punctelor –cheie –surprinde elementele cheie în maniera cea mai economicoasă. Sunt scurte, sub
formă de schită, sunt pregătite pe baza notiţelor şi a memoriei moderatorului şi sunt predate clientului în ziua
următoare focusurilor și interviurilor.
•Raportul schematic –este o schită a raportului narativ, dar conţinecuvinte şi expresii cheie alese cu grijă
pentru a transmite conceptele cu mare claritate
•Scrisore tip raport pentru participanţi

Raporte verbale
Sfaturi:
•acordaţi-vă timp şipentru adresarea întrebărilor;
•menţionaţilucrurile cele mai importante la început; (De ce era necesar, Ce ştim acum şi ce ştiam înainte, Cum
putem folosi rezultatele)

Importantă este capacitarea auditoriului încă de la început.

•atenţie să nu plictisiţi auditoriul;
•limitaţi-vă argumentele;
•folosiţi stimulente vizuale şi citatele;
•spuneţi-le persoanelordinpublic ce doriţide la ele;
•alegeţiraportulpotrivit

Rapoarte electronice
* Poate include:
•fotografii digitale reprezentând oameni, locuri, etc
•înregistrări video ale participanţilor , în timp ce discută despre o anumită temă;
•înregistrări audio ale participanților

Cursul 13
Analiza datelorcantitative în cercetareaștiințifică
Date înseamnă: numere, trăsături/caracteristici, forme, grafice care reprezintaanumite atribute calitative (ex.
comportament obedient; comportament corect) sau cantitative (ex. înălțimea, greutatea, vârsta etc.) cu privire la
o variabila sau set de variabil.
Date -informații –cunoștințe
Datele trebuie observate si înregistrate sau culese, măsurate. Prin înregistrare/culegere datele devin informații,
adică dobândesc o anumita semnificație si, prin prelucrare, analize etc. devin cunoștințedespre ceva.
Analiza cantitativă implică tehnici prin care cercetătorul transformă datele într-un format numeric şi îl
analizează statistic.
Cuantificarea datelor –procesul de transformare a datelor în format numeric, utilizabile de calculatoare și
programe de prelucrare statistică.
Codarea datelor trebuie adaptată cerințelor particulare ale analizei. Se pot coda datele astfel încât să surprindă
cât mai multe detalii sau să reflecte lucruri generale. Atenţiese pot regrupa mai multe coduri pentru aprecieri
generale dar o codare generală nu se mai poate sparge pentru a surprinde aspecte particulare!
Folosirea unei scheme de codaj deja stabilite vă oferă posibilitatea comparării rezultatele propriei cercetări
cu cele ale altor studii
Tipuri de date
Există variate tipuri de date, în funcție de:
• unitățile examinate ( ex. date personale, cele obișnuite (nume/prenume, sex, varsta, studii, profesie, ocupație,
afiliere/loc de muncă etc.; date despre o organizație ex. denumire, anul înființării, profilul activității)
• Scopul cercetării (ex. cunoașterea comportamentului consumatorilor: preferințe, opțiuni, atitudini, intenții )
În funcţiede surse
a.Date secundare sunt date existente, culese de unități care adună date : institute de statistica (ex. Institutul
Național de Statistică), Baze de Date(ex. WIIW, Amadeus), Organizații Internaționale (ex. OMC, UNCTAD,
FMI etc.), biblioteci etc.

Date secundare se găsesc în publicațiile oficiilor de statistică ( raportări, anuare, buletine), rapoartelor de
cercetare ale diferitelor institute, articole în reviste științifice.
Este o metoda mai simpla, mai ieftina, dar nu poate fi folosită ca singura sursă. Chiar și aceste date trebuie
examinate pentru a afla daca sunt de încredere (cine le-a produs), ce metode au fost folosite, daca se potrivesc
scopului lucrării)
b. Date primare: culese direct cu ajutorul unor instrumente, atât pentru:
-analize cantitative (ex. sondaj: Culegere de date pe baza de chestionar structurat-întrebări prestabilite, inclusiv
ordinea lor, chiar si alternative de răspuns) despre opțiunile de cumpărare ale clienților unei firme; daca aplicam
metode statistice, este important sa stabilim volumul de date/unități de cercetat, pentru a proceda corect cu
privire la dimensiunea seriei, lungimea temporala a acesteia),
-analize calitative (Interviu nestructurat -ancheta asupra unei chestiuni, prin interviuri de forme variate:
interviul cu o singură persoană ‘față în față’; mai ales când se adresează unor personalități; interviul cu mai
multe persoane, in funcție de natura si tipul cercetării ex. focus grup);
Analiza datelor
Principii de bază -avem trei reguli de bază care guvernează o analiză de bună calitate:
1.Demersulprogresiv
2.Condensareadatelor
3.Simplitatea
Demersulprogresiv–presupuneorganizareaanalizeiîn faze progresive, iar după încheierea fiecărei faze
urmează specificarea procedeelor care urmează a fi utilizate în faza următoare;
Condensareadatelor –necesitateareduceriiinformației numerice la un nivel cât mai sintetic și expresiv.
Procentele, mediile și alte statistici sunt mijloace de condensare;
Simplitatea -condiție esențială a lizibilității și comprehensibilității concluziilor derivate din date
Treisunt obiectivelecelemaifrecventepe care le presupuneanalizadatelorunuisondaj:
1.Descriereagenerală a rezultatelor;
2.Explorarearelațiilordintredouăvariabile;
3.Explorarea relațiilor simultane dintre mai multe variabile.
Indicatori statistici de bază
-Proporții și procente
Proporția –compară numărul de cazuri dintr-o categorie cu mărimea totală a distribuției
ex. P=50/150 =0.33
Pentru a calcula procentul( %) celor 50, înmulțim proporția cu 100!Procentul implică frecevnță cu care apare o
anumită categorie în 100 cazuri.
Dacă numărul de cazuri la care se împarte este mai mic de 30 ar trebui să se vorbească în termeni de proporții
-Raport și rată
Raportul compară numărul de cazuri categorie cu numărul de cazuri dintr-o ală categorie. Ex . La Termopile
în prima confruntare s-au înfruntat 7000 grecic u 150.000fost de peste 21 luptători persani la 1 luptător grec.
Rata este tot un raport . Compară numărul de cazuri reale la numărul de cazuri potențiale
Ex. Rata divorțialității egal număr divorturi la număr căsătorii dintr-un anumit interval temporal . Ratele de
obicei sunt exprimate la 1000 . Nu există o regulă privind exprimarea cazurilor –de obicei se calculează astfel
încât rezultatul să fie supraunitar
Măsurători ale centralității
Modul –este măsurătoarea cel mai ușor de realizat: numărulcare aparecelmaifrecventîntr-un șir.
O distribuție poate avea mai multe moduri Ex distribuție bimodală
Când folosim modul? –Modul este o măsurătoare calitativă. Cifra care se regăsește cel mai des într-un șir, într-o
distribuție nu reprezintă modul ci frecvența categoriei modale. Modul nu trebuie exprimat numeric.
Mediana este numărul care împarte șirul în două; estepunctulcare împarteșirulîn două părți. Este percentila a
50-a. Modalitatea cea mai simplă este organizarea șirului în ordine descrescătoare și apoi aflat mijlocul.
Când folosim mediana? Mediana nu este influențată de valorile extreme. De accea când o distribuție este
puternic deplasată într-o parte alegerea medianei este alegerea cea mai bună. Media nu este influențătă de
valoarea observațiilor ci de numărul lor.
Media –este numită și media aritmetică, se calculează prin însumarea tuturor scorurilor și împărțirea
rezultatului la numărul de scoruri.
Când folosim media? Este puternic influențată de valorile extreeme și trebuie să fim foarte atenți când
comparăm între ele două medii obținute de la două populații diferite
Măsurători ale variabilității –I -
Datele care guvernează o medie pot fi mai adunate sau mai dispersate în raport cu media. Avem patru
măsurători care ne arată cât de dispersate sunt datele : aria, abatereastandard de la medie, varianța și
devianța standard.
Aria/Amplitudine. Aria reprezintă diferența dintre valoarea cea mai mare și valoarea cea mai mică. Nu ne
spune nimic despre modul cum sunt distribuite datele, dar se arată extensia dispersiei ( sau împrăștierea. Se
folosește doar pentru estimarea aproximativă a variabilității.
Abaterea absolută de la medie –reprezintă diferența dintre valorile numerelor și media șirului de numere.
Dacă adunăm aceste varianțe, rezultatul este 0. Deci abaterea medie de la medie este 0; abaterilenegative sunt
anulatede celepositive.
Ex.345673-5 = -2; 4-5=-1; 5-5=0;6-5=1;7-5=2
Abatereaabsolută de la medie= 6 (suma fără semn a abaterilor individuale de medie)/5 = 1,2
Când folosim abaterea absolută de la medie? Pentru a înțelege deviația standard
Măsurători ale variabilității –II.
Varianța –putem obține valori absolute ale abaterilor de la medie, fără să fim obligați să ignorăm semnul
abaterilor negative.
Abateri absolută de la medie -2-1012
Abatere la pătat41014=10:5=2
Deci abatereamediepătrată este 2; această valoare reprezintă varianța.
Atenție –favorizează scorurile extreme, datorită ridicării la pătrat;
-ridicareala pătrat crează probleme de interpretarea scorurilor;
Deviația standard este rădăcina pătrată din varianță. Din 2 este 1,41 ( întotdeauna cu două zecimale)
Cu Deviația standard :
-măsoarăgradulde variabilitateîn cadrul unei distribuții;
-Se compară între ele variabilitățile unor distribuții diferite
-Pentru evaluarea poziției relative a unor scoruri individuale în cadrul distribuției
Niveluri de măsurare –I -
Măsurarea –activitatea care alocă numere unor obiecte sau procese, în funcție de anumite reguli.
Numerele sunt produse de anumite instrumente, ca de pildă scalele.
Scalaeste instrumentul care cuantifică și înregistrează gradul în care un anumit instrument posedă una sau mai
caracteristici.
Avem patru niveluri de măsurare complexitate a măsurării: scale nominale; scale ordinale; scale de interval;
scale de raport.
Scale nominale–folosesc numere pentru a da un “nume” diferitelor variabile. Ele utilizează cea mai
simplă propietate a numerelor, aceea de a eticheta variabile sau obiecte.
Scalele nominale sunt utilizate pentru identificarea caracteristicilor populației. Ex. Sex, religie, localizare
fizică, etc. Se pot calcula doar frecvențe la scalele nominale
Niveluri de măsurare –II -
Scale ordinale –ierarhizează caracteristicile sau obiectele.
Se folosesc pentru a vedea: preferințele sau pentru a face comparațiile.
Scale de interval -ierarhizează caracteristicile sau obiectele, utilizând distanțe egale între ranguri.
Scalele de interval se folosesc pentru a măsura atitudini și cunoștiințe
Scale de raport –cel mai înalt grad de complexitate. Seamănă cu scalele de interval dar au în plus și un
punct 0 la care se face raportarea.
Analiza univariată –semnifică analiza unei singure variabile , cu scopuri descriptive.
Implică descrierea unui caz din perspectiva unei singure variabile –distribuția atributelor pe care aceasta le
cuprinde. Distribuțiile de frecvență, mediile și măsurile de dispersie sunt exemple de analiză univariată.
Ex. variabila sex -atunci vom urmări câți dintre subiecți sunt bărbați și câți femei.
O descriere a numărului observațiilor realizate asupra atributelor unei variabile pe un eșantion se denumește
distribuție de frecvență. Cea mai bună reprezentare a unei
Analiza bivariată
Analiza bivariată –analiza simultană a două variabile, cu scopul de a stabili relația empirică dintre acestea.
Construirea unui simplu tabel de procentaj sau calcularea unui simplu coeficient de corelație sunt exemple de
analize bivariate.
Rezultatele analizelor bivariate sunt prezentate adeseori sub formă de tabele de continență, care sunt construite
pentru a dezvălui efectele variabilei dependente asupra variabilei dependent.
Tabel de contingență cu variabila independentă (x)deasupra coloanelor și variabila dependentă (y) la începutul
rândurilor

În ce direcție calculăm procentele?

În tabele de frecvență cu două intrări se pune problema dacă procentele trebuie să dea 100% pe vertical sau pe
orizontală?
Regula este dacă variabila independentă este pe linie, se utilizează procentele pe linie.
Variabila dependentă este efectul produs de variabila independentă care constitue cauza.
Care este tabelul corect? Varianta de prezentare A sau Varianta de prezentare B

A. % within Cum anume ati participa la actiuni de voluntariat in localitatea dvs. pe teme de protectia
mediului?

Cum anume ati participa la actiuni de voluntariat in localitatea dvs. pe teme

de protectia mediului?

1-2 ore
participare la distributia de
actiuni de materiale munca voluntara
ecologizare a informative privind de 1-2 ore pe
mediului riscurile unor actiuni luna altfel Total

Sex barbat 44.0% 35.1% 69.2% 48.9%

femeie 56.0% 64.9% 30.8% 100.0% 51.1%

Total 100.0% 100.0% 100.0% 100.0% 100.0%

B. % within Sex

Cum anume ati participa la actiuni de voluntariat in localitatea dvs. pe teme

de protectia mediului?

1-2 ore
participare la distributia de
actiuni de materiale munca voluntara
ecologizare a informative privind de 1-2 ore pe
mediului riscurile unor actiuni luna altfel Total

Sex barbat 47.3% 14.0% 38.7% 100.0%

femeie 57.7% 24.7% 16.5% 1.0% 100.0%

Total 52.6% 19.5% 27.4% .5% 100.0%

Varianta corectă este B, deoarece se compară subgrupuri între ele;subgrupurile sunt rareori egale și
evident subgrupul mai numeros are ponderile mai mari!
-cazurile sunt împărțite în grupuri având criteriu caracteristicile variabile independente (ex. sex);
-în final tabelul este citit prin compararea subgrupurilor create pe baza variabilei independente din perspectiva
unei anumite caracteristici a variabilei dependente (bărbaţi sunt mai înclinaţi spre voluntariat prin muncă
voluntară decât femeile).
Analiza unor subgrupuri
Comparațiile dintre subgrupuri pot fi utilizate pentru a descrie similitudinile și diferențele dintre subgrupuri
din perspectiva unei anumite variabile.
Avem evaluarea răspunsurilor pe sub grupe : foarte bine, bine, rău, foarte rău cum procedăm ? Combinăm
foarte bine cu bine şi rău cu foarte rău şi apoi le comparăm. Acest lucru se face pe frecvente brute și apoi se
calculează procentele.
Rezolvarea problemei non-răspunsurilor
Modalitatea cea mai simplă este excluderea cazurilor.
În unele cazuri non-răspunsurile sunt importante pentru ca cititorii să tragă propriile concluzii. Ex . notorietatea
liderilor politici (non-răspunsurile sunt foarte importante).
Analiza multivariată
–Analiza relațiilor simultane dintre mai multe variabile. Examinarea simultană a efectelor vârstei, genului și
clasei sociale asupra religiozității.
Tabelul 1. Relația multivariată: participareala slujbareligioasă, după gen și vârstă
Analiza multivariate -I
Tehnicile de analiză multivariată permit analiza simultană a trei sau mai multe variabile.
Ele sunt superioare analizei bivariate pentru că permit identificarea legăturilor cauzale, generează variabile care
sunt legate între ele și au capacitatea de a prezice variabile dependente pe baza mai multor variabile
independente.
Analiza de corelație
Corelația ne arată cât de puternică sunt legate între ele două variabile despre care se presupune că sunt asociate.
Corelația are o direcție care poate fi pozitivă sau negative;
ex. Pozitivă -Cu cât numărul de cărți citite este mai mare cu atât numărul de cuvinte pe care le cunoaște este
mai mare.
Negativă –Cu cât numărul de țigări fumate este mai mare cu atât condiția fizică este mai redusă
Analiza multivariate -II
Analiza de Corelație calculează un coeficient de corelație. Coeficientul de corelație este o valoare care exprimă
numeric puterea și direcția de asociere a relației lineare dintre două variabile. Valoarea coeficientului de
corelație se înscrie între -1 ( corelație negativă perfectă) și +1. (corelația pozitivă perfectă).
Măsurători ale gradului de asociere:
1. Coeficientulde corelație Pearson (pearsons’s r)–se folosește numai pentrua detectao corelație în linie
dreaptă între două variabile măsurate pe o scală de interval sau aflată sub formă de raport. Variabilele trebuie să
fie distribuite normal în cadrul populației.
2. Coeficientul lui Spearman –se folosește pentru a detecta o relație între variabilele x, y când ambele
variabile sunt ierarhizate.
3. Lambda –măsoară între două variabile x, y măsurate la nivel nominal. Lambda indică gradul în care valori
ale oricăreia dintre cele două variabile pot fi prezise cunoscând valorile celeilalte variabile. Măsurători similare
se obțin cu coeficientul de corelație și Cramer V.
Analiza multivariate -III
4. Kendall (Tau) –se folosește atunci când avem date ordinale ( ierarhizate).
5. Chi Pătrat și Testul T –tot pentru măsurarea asocierii dintre două variabile.
Valuarea gustului
Când folosim Analiza de Corelație?
-ex. Cât de puternic este legată evaluarea gustului de evaluarea mirosului unui aliment?
-Ex. Legătura dintre filmele văzute și gradul de agresivitate al indivizilor
Analiza de Varianță
Verifică diferența dintre valorile medii ale diferitelor grupuri de persoane .
Ex. -Dacă plasarea unei reclame prin intermediul a trei mijloace mass-media diferite, a avut un efect asupra
nivelului cererii pentru produsul căruia i se face reclamă
-plasarea unui produs la diferite niveluri ale unei etajere are o influență asupra vânzării produsului respective;
-trei grupuritestează același produs dar în ambalaje diferite.

Analiza de Regresie Multiplă

-explică cât de bine reușește un set de variabile să explice variabila dependentă, adică să estimeze cu o marjă de
eroare cât mai mică variabila dependent;
-Rezultatele regresiei măsoară direcția și magnitudinea fiecărei variabile asupra variabilei dependente.

Efectulasupravariabileidependenteestemăsurat printr-un coeficient de regresie standardizat, numit și beta. Cu

ajutorul acestui coeficient se poate măsura dacă diverse variabile de control au vreun efect
Analiza de Regresie Multiplă
Ex. În ce fel se schimbă satisfacția faÎn ă de un produs în cazul în care crește/scade satisfacția privind un aspect
individual
Ex. În ce fel se schimbă imaginea de ansamblu a unui candidat în cazul în care se îmbunătățește imaginea unei
componente (e.g. Calitățile retorice)
Analiza Cluster –grupează obiectele în funcție de caracteristicile de care se aseamănă, și se construiește
grupuri omogene, care se deosebesc clar între el.
Analiza Factorială
Construcția și citirea tabelor
În cercetările cantitative cel mai adesea datele sunt prezentate sub forma tabelelor, care permit concentrarea
optimă a informațiilor.
Ce tabele se pot fi inserate într-o lucrare științifică?
-Tabelecentralizatoare–conțin dateleprimareale cercetării.
-În tabele centralizatoare subiectul se trece la începutul rândului, iar predicatuldeasupra colanei. Dacă nu ai date
disponibile într-o anumită căsutăse vor trece puncte de suspensie […]. Dacăfenomenulcercetatnuapare, se trece
linie de spațiu [-]

-Tabelecu o singurăvariabilă –cu ajutorul acestora putem prezenta rangul scorurilor, media, mediana, modul,
frecvențele și procentele. Practic acest tip de tabel oferă o viziune de ansamblu asupra datelor și ne orientează
pașii spre analiza datelor

-Să avem grijă să nu exprimăm și să interpretăm procente când numărul de cazuri este mai mic de 30 cazuri
( S. Chelcea, 2011, p.110). În unele situații poți să scoți non-răspunsurile și se prezintă datele celor care au
opinie. Atenție la manipularea publicului.

-Atenție la zecimale. Dacă un caz reprezintă 3 % este absurd să treci zecimale. De obicei zecimalele se trec la
eșantionalepeste 100 cazuri.
-Tabelecu două variabile–mai sunt numite tabele de contingență, arată relația dintre variabilele ipotezei,
dntrecomponentele “dacă” și“atunci“. conțin dateleprimareale cercetării.
În tabele centralizatoare subiectul se trece la începutul rândului, iar predicatuldeasupra colanei. Dacă nu ai
Numerotarea tabelelor:se face cu cifre arabe, în ordinea în care apar în lucrare. Nu se recomandă
folosirea combinată a literelor și cifrelor. Ex. Tabelul 3a, 3b
-Reguli:
-Titlul tabeluluise trecedeasupra;
-Numărul tabelului este urmat de denumirea tabelului

-Pentru a facilita redactarea se recomandă numerotarea tabelelor și a figurilor pe capitole;

-Pentru tabelele centralizatoare și de contingență este bine să se specifice între paranteze numărul de cazuri;
-În sistemulHarvard, la preluarea tabelelor din alte surse, se cere a se menționa sursa ( după titlul tabelui)
-La titlul tabelului se folosesteacelasifont, aceeași mărime, ca în lucrare;
-Se scriecu majuscule inițialatitluluicoloanelorși rândurilor;
-Notelela tabelesunt plasatededesupt. Notele sunt destinate completării datelor din table. Se introduce imediat
după tabel, menționându-se “Notă” De obicei se spun lucruri despre totale.
date disponibile într-o anumită căsutăse trece [-]

Figurile= orice tip de ilustrație diferit de tabele ( grafice, hărți, fotografii, desene, schițe, etc.)
Figurile ajută la prezentarea datelor și a rezultatelor cercetării, ca și la înțelefgereacorectă a textului.
Este bine să alternăm tabelele cu figurile pentru spargerea monotoniei, pentru atractivitatea lucrării
Aceleași cerințe ca și la construirea tabelelor : simplitate, claritate, continuitate
Figurileaducun plus de informație nu dublează informația din tabel!
Reguli de numerotare:
-se numerotează cu litere arabe;
-titlul este sub figură;
-La preluareaunei figuridintr-o lucrarese indică între paranteze numele autorului, anul apariției și pagina de
unde a fost preluată
-La sfîrșitul explicației figurii nu se pune punct.
Graficele
Ca regulă generală când avem serii mari de date este recomandat să folosim graficele; poți să cuprinzi situația
sau dinamica fenomenelor studiate.
Este recomandat să folosiți o gamă largă de grafice.
Tipuri de grafice:
-lineare–poti exprima foarte bine relația dintre două variabile cantitative. Variabila independentă este trecută pe
orizontală (axa ‘x’) iar variabila dependentă pe verticală (axa‘y’)
-Cu bare –indică prin dreptunghiuri orizontale sau vertical valorile variabilelor; Pot fi utilizate foarte bine în
analiza compararativă.
-Cercul de structură (“plăcinte”). Într-un cerc de structură nu se recomndă compararea a mai mult de cinci
itemi. Dacă vrei să-l evidențiezi se recomandă detașarea segmentului de cerc corespunzător.
-Figurative –reprezintă sugestiv diferențele cantitative dintre indivizi, grupuri sau colectivități

Diagramele
În sens larg termenul de “diagramă” desemnează orice reprezentare grafică schematică a unui proces, fenomen
sau obiect.
Ex. Arborele de decizie, piramida vârstelor
Cartogramele –reprezentări grafice ale repartițiilor teritoriale la nivel județean, național, internațional. Practic
putem releva relația dintre mai multe variabile: zona geografică, fenomen social, caracteristici ale fenomenului
social luat în calcul.
Cartodiagrame –este o încercare de traducere a unei informații complexe pe suport geografic.
Discutarea datelor calitative
În orice cercetare științifică prezentarea datelor este doar o etapă preliminară, în nici un caz scopul ultim al
investigației.
Munca cercetătorului se justifică în ultimă instanță prin aportul teoretic, care trebuie evidențiat în această
parte a lucrării.
Se impune reamintirea problemei studiate și trecerea în revistă a celor mai semnificative dintre datele cercetării.
Important este să ne ordonăm logic ideile, să avem un plan.
Tipuri de elaborare:
-Analitic (descompunerea pe probleme);
-Bazatpe opoziție (aspecte negative/aspecte pozitive);
-Pe raționament cauzal (bazat pe identificarea lanțurilor explicative);
-Pe raționament deductiv/inductiv (de la general la particular sau de la particular la general);
-Prin reducere la absurd (relevând consecințele inexistenței elementului analizat);
-Raționamentul dialectic (teza prin care vizează aspectele pozitive/negative, care tratează aspecte
negative/sinteza, prin care cercetătorul aduce o contribuție originală, evaluând fenomenul studiat (Ferrolsi
Flageul, 1998, 42-43).

S.Chelcea, 2011,133 -într-olucrare mai complexă se recomandă combinarea tipurilor de elaborare

Introducere–pentru sublinierea importanței fenomenului studiat, se recomandă raționamentul prin reduce la
absurd;
Analizaliteraturiide specialitate–raționamentbazatpe opoziție.
Concluzie –raționamentul dialectic
În cadrul studiilor explicative - un plan bazat pe raționament cauzal!
În cercetări calitative –reclamă un plan de discuții fondat pe raționamentul analitic.
În redactare se face apel la operatorii logici, marcându-se relațiile dintre enunțuri .
(Ferrolsi Flageul, 1998, 42-43).
Numerele se scriu cu cifre:
-Când sunt la începutul frazei;
-Când se exprimă o fracție;
-Dacă sunt “rotunde” (ex. două sute)
-Când urmează după un alt număr, numărul mai mic se scrie cu litere
-Excepții: când avem enumerări, când se fac comparații, când se exprimă procente, când se fac referiri la
tabele, când exprimă operațiuni matematice, când se precizează date calendaristice ( Provostet all, 1997,
56)

Cursul 14
Susținerea lucrării de disertație

Ceeaceurmăreştecomisiadeexaminarecuprilejulsusţineriipublicealucrăriipoatefisintetizatînurmătoarele:
-Masterandulstăpâneşteconţinutullucrăriidedisertațieînamănunt;
-Masterandulestecapabildeoprezentaresinteticăşicoerentăaunuiconţinutmultmaivast;
-Masterandul este capabil să argumente: tema aleasă, modalităţile de cercetare, concluziile desprinse,
propunerile făcute;
-Masterandul este capabil să suporte o discuţie, pe bază de întrebări sau contra argumente, prin care să susţină
propriul punct de vedere;
-Masterandul este permeabil la observaţii critice şi recomăndari, pe care le integrează în viziunea personal
asupra subiectului în discuţie.
Lucrarea de disertație trebuie susținută public. Susținerea reprezintă o prezentare succintă, înaintea unei
comisii de cadre didactice a:
-structurii lucrării;
-rezumatului și argumentelor principale ale lucrării (a tezei acesteia), inclusiv a câtorva perspective teoretice şi
concepte relevante pentru temă;

-studiului aplicat și rezultatelor sale;

-concluziilor (și eventual recomandărilor) lucrării.

De obicei timpul maxim de prezentare online este 10 minute.

Prezentarea masterandului nu se constituie într-un rezumat al lucrarii ci este un material de sine stătător care
extrage din lucrare aspectele şi ideile cele mai importante, pe care le prezintă într-o logică diferită de cea
existent în lucrare.
Masterandul prezintă într-o logică proprie rezultatele documentări şi cercetări.
Discursul trebuie pregătit, de aceea cu multă grijă deoarece el reprezintă ingredientul cel mai important al
întregii prezentări şi susţineri a lucrării de disertaţie.
Conţinutul şi structura discursului masterandul
Ar fi bine ca discursul masterandul să cuprindă:
1.titlul lucrării de licenţă: candidatul va enunţa titlul lucrării de disertaţie, desi membrii comisiei sunt, desigur,
la current cu acest lucru;
2.obiectivul lucrării: candidatul va prezenta obiectivul (scopul) pe care şi l-a propus în elaborarea lucrării de
disertaţie. Trebuie să fie cât mai concis şi mai clar, dacă se poate într-o singura frază;
3.modalitatea în care a fost realizat obiectivul lucrării: se va prezenta maniera de documentare, analiză,
cercetare realizată (prin documentare, prin studii de caz, prin analize empirice, prin analize comparative, prin
modelare matematică, prin analize de tip statistic,etc.);
Conţinutul şi structura discursului masterandul
Ar fi bine ca discursul masterandul să cuprindă:
4.structura lucrării de disertaţie: structura trebuie prezentată astfel în cât să arate faptul că absolventul are clar
în minte conţinutul lucrării, ordonarea logică a întregului demers de cercetare. Practic enumeră obiectivele
propuse pe fiecare capitol, cu un scurt comentariu privind modalitatea de realizare;
5.principalele problem (obstacole) denature metodologică, ştiinţifică, organizatorică,etc. care au trebuit învinse
pentru a realiza obiectivul lucrării: candidatul va prezenta pe scurt cele mai importante problem care au trebuit
învinse, cum ar fi: lipsa unor serii statistice sufficient de lungi, absenţa sau in completitudinea unor date
ş.a.m.d.;
Conţinutul şi structura discursului studentului
Ar fi bine ca discursul studentului să cuprindă:
6.principalele concluzii desprinse din realizarea cercetării. Este bine ca aceste concluzii să fie prezentate în
mod sistematic şi anume:
a)concluzii de natura teoretică şi metodologică;
b)concluzii de natura empirică;
c)concluzii de natura propunerilor de perfecţionare/schimbare;
d)concluzii de natura continuării cercetării întreprinse.
Prezentare în Power Point: absolventul poate să-şi susţină rezultatele cercetării realizate cu ajutorul unei
prezentări multimedia concepute în Power Point:
-prezentarea va conţine între 12-15 slide-uri);
-existenţa obligatory a unui slide de titlu, care va conţine cel puţin titlul lucrării, numele absolventului şi
numele cadrului didactic coordonator);
-slide cu cuprinsul prezentării;
-slide ce va cuprinde cuvinte cheie (cu ajutorul acestuia se vor prezenta cele menţionate în introducerea lucrării
de licenţă/disertaţie);
-6-10 slide-uri cu text, tabele, figure (cu ajutorul acestora se vor prezenta acele aspect ale lucrării ce se doresc a
ficomunicate comisiei);
-1-2 slide-uri pentru concluzii;
-slide-urile nu vor conţine prea mult text (maximum 7 linii a câte 7 cuvinte fiecare), iar absolventul nu va citi
informaţia de pe diapozitiv.
Maniera de prezentare
Repeta! – Dedică timp pentru a repeat cu conștiinciozitate în special in noaptea dinaintea prezentarii în fața
audientei. Repetă prezentarea de cel puțin trei ori ca să te asiguri că ai flow, te încadrezi în timp, vocea e
antrenată, iar ceea ce spui se leagă din punct de vedere logic.
Poarta haine care sugereaza professionalism si succes.
Nu este obligatoriu să porți costum și cravată de fiecare data, însă este un moment frumos pe care trebuie să-l
onorezi; standardele codului vestimentar.
Zâmbește și transmite entuziasm.
Audiența va reacționa în același mod ca și tine.
Transmite incredere
Cunoaște subiectul pe care îl abordezi. Nu sta cu mâinile în buzunare sau cu brațele încrucisate!
Piloni ai unei prezentări de success sonline:
Primul pilon pe care trebuie să ne sprijinime VOCEA, iar asta înseamnă, în primul rând, dicție, volum,
intonație. Cu alte cuvinte, cee ace spunem trebuie să se:
1.înțeleagă–deci nu vorbi pe jumătate de gură. Deschide-o cât mai larg fără jenă
2.audă–nu șopti, dar nici nu zbiera. Reglează, deci volumul
3.simtă–aici mărefer, specific, la intonație. O prezentare monotonă și liniară nu pune degetul pe rană, adică nu
activează emoții și stări. Chiar dacă e un context științific, prezentarea de diploma trebuie să genereze emoții.
Așa se impregnează mai ușor în memoria celor care o audiază.
Piloni ai unei prezentări de successonline
Cel de-al doilea pilon-să transmitem clar, organizat și ușor de urmărit.
E adevărat că nici la o prezentare offline nu se cade săbați câmpii, dar presiunea e și mai mare în online, iar
oamenii pot să aibă preocupări colaterale în timp ce tu vorbești.
Intonație înseamnă, în primul rând, să accentuăm cuvinte cheie și să nu turuim mesajul ca să scăpăm de el.
Bucură-te că ești la microfon și e rândul tău să vorbești. Nu te grăbi să termini.
Cel de-al treilea pilon pe care e important este modul în care interacționezi cu auditoriul tău, adică
profesorii care te evaluează. În general, punctul cheie în care ai parte de interacțiune, poate chiar mai multă
decât ți-ai dori, este sesiunea de întrebări și răspunsuri.
La unele întrebări știi și răspunzi direct și la obiect, iar la altele vei fi un pic politician și vei răspunde pe lângă.
Esențiale căte-ai descurcat.
Țineți minte-Comunicăm prin:
-Voce
-Chipul
-Gesturile
-Limbajul Trupului

Comunicăm prinVoce:
-Tonul: temător, energic, umil, binevoitor, autoritar, arţăgos, strident;
-Debitul verbal: lent, monoton, precipitat, ponderat, ezitant, confuz, febril, corect;
-Intensitatea sunetului: Forte- până la strigăt, slabă– până la murmur, constantă, variată;
-Suflul: regulat, sacadat, întretăiat.
Ține țiminte- Comunicăm prin:
Chip:
-Privirea: fixă, intensă, tandră, voioasă, vagă, piezişă, întrebătoare, dominatoare, temătoare;
-Zâmbetul: larg, stereotip,deschis,discret,imobil,cordial,forţat,complice;
-Mimica: expresiile, grimasele, strâmbăturile: vesele, îngrijorate, batjocoritoare, semeţe, colerice, bosumflate.
Gesturi:
-Braţele: încrucişate, deschise, înmişcare, bălăgănindu-se, cu mişcări bruşte;
-Mâinile: cu pumnii strânşi sau deschişi, întinse, conturând forme în spaţiu, tranşante, cu degetele împletite,
frecându-se una de alta, pipăind un obiect, înfundate în buzunare
Reguli pentru un discurs reuşit:
-antrenarea vocii-pentru a stăpâni efectele vocii, este necesar să se lucreze asupra volumului, debitului,
articulării şi accentuării.
Antrenarea vocii se face în dublu scop:
-pentru ca vorbitorul să se facă auzit;
-pentru ca vorbitorul să se facă înţeles

-vorbitorul trebuie să cunoască mecanismul de producerea sunetelor.

Reguli pentru un discurs reuşit:
Sunetul se formează în laringe şi este transmis prin faringe, gură şi nas, care reprezintă aparatul de rezonanţă.
Astfel, după locul unde se plasează sunetul, rezonanţa poate fi:
-faringală-voce surdă, cavernoasă;
-bucală-voce aspră, răguşită, autoritară;
-nazală-firavă, subţire
Reguli pentru un discurs reuşit:
-O voce prea slabă cere auditoriului un effort de atenţie, care va sfârşi prin pierderea atenţiei

-O voce prea puternică poate provoca la începutul discursului un efect de surpriză, mai apoi va obosi auditoriul.
Pentru ca vorbitorul să se facă înţeles, va ţine cont de următoarele elemente:
Articularea-a articula bine înseamnă a detaşa şi a înlănţui correct silabele. Nu trebuie să bâlbâi sau să înghiţi
cuvintele. Articularea dă claritate discursului
Debitul este viteza cu care vorbim-un debitlent, calm confer gravitate cuvintelor. Un debit precipitat semnifică
agitaţie, nervozitate. Totuşi, un debit prea regulat atrage monotonia. Interesul publicului este stimulat de
varierea debitului pentru ca vorbitorul să se facă înţeles, va ţine cont de următoarele elemente:
Pauzele şi tăcerile-sunt opriri mai lungi sau mai scurte. Ele constituie un fel de punctuaţie orală şi sunt un
mijloc eficient, când sunt bine stăpânite, pentru a atrage sau a reţine atenţia auditoriului.
Pauza poate fi folosită în mai multe scopuri:
-se face o pauză pe un cuvânt important. Auditorul înţelege că este un punct important din discurs;
-se face o pauză după o întrebare. Auditoriul înţelege că se aşteaptă un răspuns.
-se face o pauză în mijlocul propoziţiei. Auditoriul se uită şi încearcă să înţeleagă ce se petrece.
Pentru ca vorbitorul să se facă înţeles, va ţine cont de următoarele elemente:
Accentuarea şi intonaţia
-a accentua înseamnă a insista pe o silabă sau pe un cuvânt.
-a intona înseamnă a schimb aînălţimeavocii.
Din jocul acestor două elemente se obţine exprimarea unor sentimente, stări.
Gândiţi-vă la auditoriu, la mesajele pe care încercaţi să le transmiteţi acestuia şi la cât va fi de receptiv.
Ce obiectiv urmăriţi–să-l informaţi/să-l convingeţi/ să-l inspiraţi sau să-l distraţi?