1 Definițiile econometriei și geneza acesteia

Dezvoltarea rapidă a econometriei a generat formularea mai multor definiții cu privire la domeniul
acestei discipline economice. Există mai multe categorii de definiții:

a) definiția istorică; b) definiția restrictivă; c) definiția extinsă.

a) Definiția istorică a econometriei a fost formulată de R. Frisch în primul număr al revistei

„Econometrica”, în ianuarie 1933: „experiența a arătat că fiecare din următoarele puncte de vedere, al
statisticii, al teoriei economice și al matematicii, este o condiție necesară, dar nu și suficientă, pentru o
înțelegere efectivă a realităților cantitative din economia modernă; unificarea lor este aceea care asigură
eficiența. Econometria este tocmai această unificare”.

Conform acestei definiții, susținătorii ei consideră că prin econometrie se înțelege studierea

fenomenelor economice pe baza datelor statistice cu ajutorul modelelor matematice.

b) Definiția restrictivă propusă de „Cowles Commission for Research in Economy” (Chicago,

1940-1950), consideră că nu există econometrie dacă investigarea fenomenelor economice nu se face cu
ajutorul modelelor aleatoare (stocastice).

Susținătorii acestei definiții sunt L.R. Klein, E. Malinvaud, G. Rottier. Ei includ în domeniul
econometriei numai cercetările economice care utilizează metodele inducției statistice – testarea
estimației, verificarea ipotezelor statistice – la verificarea relațiilor cantitative formulate „în” teoria
economică cu privire la fenomenele sau procesele economice cercetate.

Un studiu econometric presupune:

- existența prealabilă a unei teorii economice privind fenomenul, procesul sau sistemul economic
cercetat, pe baza căreia se construiește modelul economic, care reprezintă formalizarea ipotezelor
teoriei economice cu privire la fenomenul, procesul sau sistemul investigat;

-posibilitatea aplicării metodelor inducției statistice la verificarea ipotezelor teoriei economice;

construirea modelului econometric și rezolvarea acestuia. Această definiție restrictivă exclude din
domeniul econometriei cercetările economice care nu se fundamentează pe:

-o teorie economică, implicită sau explicită privind modelul econometric al fenomenului,

procesului sau sistemului studiat;

-o interpretare aleatoare a modelului respectiv.

c) Definiția extinsă a econometriei, promovată de economiștii din țările anglo-saxone, ține seama de
puternica dezvoltare, apărută după 1950, a metodelor cercetării operaționale: teoria optimului, teoria
stocurilor, teoria gafelor, teoria deciziilor, teoria jocurilor etc.

Prin domeniul econometric, în sensul larg al termenului, se înțelege econometria, definit în mod
strict, adică, incluzând domeniile menționate atunci când ea este înțeleasă în mod restrictiv, la care
adăugăm metodele cercetării operaționale.

Utilizarea termenului de „econometrie”, obligă să fie urmărită tradiția încetățenită în științele

sociale, aceea de a explica și motiva domeniul de studiu. Studierea econometriei și aplicarea metodelor
econometrice presupune:
 a) cunoștințe importante de economie politică;

b) cunoștințe de matematică ,cel puțin matematica din liceu;

c) noțiuni de statistică (regresie, dispersie etc.); d) cunoștințe de logică și metodologie științifică,

cel puțin elementare .

Cei care au inventat denumirea de „econometrie” au avut în vedere dezvoltarea cercetărilor

economice în legătură cu statistica și matematica. Ei au fost în același timp și întemeietorii Societății
Econometrice (Econometric Society). Nu această societate este cea care a „inventat” însă econometria ca
atare, dar în cursul activității sale, a contribuit treptat, treptat la cristalizarea definiției adoptate.

Întemeietorii acestei societăți sunt mari personalități științifice. Ragnar Frisch,  laureat al
premiului Nobel pentru economie. În 1928, Frisch, „în acea vreme profesor Gerneza termenului de
econometrie de economie la vârsta de 34 de ani la Universitatea din Oslo, l-a întâlnit pe Charles F. Roos,
un tânăr membru al facultății de matematică a Universității Princeton, pe atunci secretar al secției K
(economie, sociologie și statistică) a Societății Americane pentru Propășirea științelor. Roos și Frisch se
hotărăsc să întreprindă acțiunea. Prima mișcare a fost să ceară ajutorul lui Irving Fisher și, în aprilie 1928,
cei trei bărbați se întâlnesc la New Haven, în casa acestuia. Fisher nu a fost prea optimist, dar a promis să
coopereze dacă Roos și Frisch vor găsi 100 de persoane în lume care să se arate interesate să se asocieze
la o astfel de societate. Ei au întocmit o listă, dar nu au putut înșira mai mult de 80 de nume. Totuși s-au
hotărât să continue acțiunea, primul pas fiind intrarea în corespondență cu cei 80. Scrisorile s-au bucurat
de o primire favorabilă și au rezultat încă alte aproximativ 80 de propuneri de nume noi. Și astfel, la 29
decembrie 1930, la Cleveland, a fost întemeiată Societatea Econometrică (Econometric Society).

Creându-se societatea s-a creat și termenul; noțiunea s-a cristalizat abia mai târziu, pe baza
experienței mai vechi și pe temeiul noilor cercetări organizate.

2 Contradicțiile cu care se confruntă econometria

Deoarece nici una dintre metodele cantitative nu descrie în totalitate realitatea s-au generat trei
contradicții importante care interesează în context econometric,

1.Cotradicția dintre structural și fenomenologic Nu totdeauna măsurătorile (observațiile

cantitative, statistice) se referă la structura reală pe care este construit un obiect economic. Datele,
oricât de exacte și corecte ar fi observațiile noastre, pot reflecta aspecte de suprafață atât de depărtate
de esența fenomenului cercetat, încât legătura care o stabilim între ele să nu aibă nimic comun cu
legătura structurală care stă la originea lor Este, probabil, în bună măsură o 9 rezultantă a primei
contradicții.

2. Contradicția dintre cauzal și stochastic Trebuie să admitem, în multe cazuri,ipoteze

probabilistice asupra legăturii dintre variabilele observate pentru simplu motiv că suntem ignoranți în
privința relațiilor cauzale „complete”. De fapt, această ignoranță dă viață econometriei. Dacă am
cunoaște legăturile structurale căutate, am desluși și sistemul relațiilor cauzale care acționează în ele.
Cum însă măsurătorile noastre, statistica noastră, nu se referă decât la fenomenal, trebuie să recurgem la
surogatul probabilistic.
 3. Contradicția dintre rațional și empiric Modelele noastre vin adesea în contradicție cu
rezultatele cercetării empirice. La prima vedere s-ar părea că trebuie să cedăm rezultatelor empirice.
Cunoscând însă deformările la care sunt susceptibile, va fi limpede că nu putem și nu avem voie să
renunțăm în orice împrejurare la deducțiile strict teoretice.

Formularea contradicțiilor de mai sus ne oferă, acum, poate, și ceva mai multă limpezime în
ceea ce privește deosebirea dintre economia matematică și econometrie. Prima tratează rațional
aspectele structurale și cauzale ale economiei. Cea din urmă, împreună cu alte metode cantitative,
tratează empiric aspectele fenomenologice și statistice ale obiectului economic. Dar contradicțiile
enunțate nu pot fi rezolvate de o singură metodă cantitativă, și, astfel, econometria nu poate fi admisă ca
unic principiu de soluție.

În același timp, vom vedea că nu poate exista o soluție absolută a contradicțiilor de mai sus pe
plan strict cantitativ. Metodele cantitative înseși, și ca atare și econometria au contradicțiile lor interne
nerezolvabile. Acestea nu sunt limite ale cunoașterii, ci limite ale metodei.

Econometria ca metodă de cunoaștere are limitele sale. Dar cunoașterea trebuie să meargă
până la aceste limite pentru ca să le depășească prin alte metode. Adesea, depășirea acestor limite nu
mai poate fi făcută cu metode cantitative, ci numai pur raționale sau chiar numai intuitiv.

De aceea, cunoașterea econometrică a fenomenelor economice se consideră a fi o etapă sau o

treaptă în procesul cunoașterii. Chiar dacă, în multe cazuri, această metodă nu rezolvă, ci dimpotrivă
creează sau mai precis descoperă contradic ții și fisuri în cunoașterea noastră, ea ne oferă tocmai prin
aceasta enorm de mult. Lumea se prezintă în fața economistului cu totul altfel înainte și după studiul
econometriei 10 (ca și al oricărei alte metode sau a economiei matematice).

3.Econometria și științele economice

Apariția și rapida afirmare a econometriei trebuie înțeleasă și explicată prin prisma raportului
dialectic dintre teorie și practică, a conexiunii inverse pozitive care se manifestă între elementele acestui
raport.

Dezvoltarea continuă și dinamică a forțelor de producție sub impactul progresului științific și

etnic modifică condițiile și interdependențele din producție, repartiție, circulație și consum, ceea ce pe
plan teoretic și practic, creează probleme dificile privind explicarea și dirijarea evoluției fenomenelor
statistico-sociale către anumiți indicatori țintă, formulate și urmărite de o anumită politică economică.

Necesitatea elaborării unor instrumente de investigare și de sporire a eficienței modelelor de

organizare, dirijare și conducere a economiei, pe de o parte, și succesele metodelor statistico-
matematice în alte domenii ale științei, pe de altă parte, au determinat adoptarea de către științele
economice a acestor metode. Econometria s-a format și se dezvoltă prin integrarea dintre teoria
economică, matematică și statistică.

În cadrul acestei triade, teorie economică – matematică - statistică, locul central îl ocupă teoria
economică. Fenomenele economice conțin aspecte care nu pot fi reprezentate prin cantitate.

Aceste particularități ale fenomenelor economice constituie, în general, limitele econometriei în

sistemul științelor economice.
 Raporturile econometriei cu științele economice nu sunt numai de dependență. Un model
econometric se poate elabora dacă nu s-a constituit o teorie economică a obiectului cercetat. Simularea
sa formală cu obiectul economic investigat depinde de nivelul de abstractizare a teoriei, de definirea
univocă și operațională a noțiunilor și categoriilor economice, de scopurile urmărite de teoria economică
– scopuri euristice sau de dirijare privind obiectul studiat.

Modelul, astfel constituit, reprezintă o verigă intermediară între teorie și realitate. El

reprezintă o cale de confruntare a teoriei cu practica, singurul mod de experimentare pe baza căruia
știința economică își poate fundamenta ipotezele, din moment ce obiectul său de cercetare poate fi
numai observat, nu și izolat și cercetat în laborator.

Prin această experimentare, mijlocită de modelul econometric, științele economice validează,

renunță sau elaborează metode noi, își confruntă problemele de semantică și semiotică economică,
îmbogățindu-și, în felul acesta, sistemul de informații privind structura și evoluția obiectului economic.

În prezent, tipologia metodelor econometrice utilizate de științele economice este extrem de

vastă. Folosirea, din ce în ce mai amplă, a acestor modele de investigare a fenomenelor economice se
datorează progreselor însemnate făcute în domeniul metodelor de estimare a parametrilor modelelor și
al testelor de verificare pe care se fundamentează acestea și, nu în ultimul rând, al utilizării calculelor
electronice care permit rezolvarea operativă a celor mai complexe modele econometrice.

Particularizând legăturile econometriei cu unele dintre disciplinele economice, este necesar să

subliniem corespondența dintre modelarea econometrică și previziune. Previziunea macroeconomică
sau microeconomică reprezintă un domeniu care utilizează, în mare măsură, rezultatele simulării și, mai
ales, ale predicției econometrice. Activitatea de previziune a economiei este aceea care oferă o serie de
elemente utile elaborării modelului privind, îndeosebi, etapa de specificare a acestuia. În această etapă,
previziunea definește variabile endogene și pachetul variabilelor exogene corespunzătoare obiectivelor
urmărite în funcție de informațiile statistice existente.

Econometria la rândul ei, contribuie la obținerea variabilelor endogene în diverse alternative de

acționare a pârghiilor economice. Previziunii economice i se oferă o perspectivă în legătură cu ceea ce s-
ar putea întâmpla în viitor, fie și în linii mari, în raport cu diferitele variante ale politicii economice care s-
ar putea aplica.

Menționăm legătura econometriei cu sistemul financiar- contabil, modelele ARCH. La elaborarea

modelelor econometrice se recomandă, cu o tot mai mare insistență, introducerea relațiilor financiar-
bancare, ca fiind deosebit de semnificative pentru descrierea mecanismelor economice.

Domeniul cooperării economice internaționale, ca, de altfel, și cel privind comerțul interior,
domeniu în care previziunile sunt greu de realizat, altfel decât cu ajutorul metodelor statistice, reprezintă
sectoare ale economiei ce pot beneficia de rezultatele econometriei în ceea ce privește planificarea și
eficientizarea economiilor desfășurate. Este necesar să subliniem frecvența tot mai mare a aplicării
metodelor econometrice în lucrări din domeniul biologiei, medicinei, demografiei și, în special, în
domeniul marketingului, managementului sau viitorologiei. În concluzie, se poate reține ideea că metoda
econometriei este metoda modelării sau metoda modelelor.
 Modelul econometric expresie formală, inductivă, a unei legități economice, reprezintă un
mijloc de cunoaștere a unui obiect economic, iar modelarea econometrică este o metodă care conduce
la obținerea de cunoștințe sau informații noi privind starea, structura și evoluția unui proces sau
sistem economic.

Economia matematică are ca principal obiectiv construirea unor modele matematice bazate pe
date colectate empiric. După rezolvarea modelului apar o serie de probleme ce își au originea în
contradicția datelor empirice cu cele reale. Realitatea economică se referă la procese sau obiecte ce
trebuie cercetate și este prezentată sub forma agregată. Studiile cantitative folosesc modele matematice
stabilind legături între relație și variabilele economice.

Problema care apare însă este că nu se încearcă reconstituirea modelului pentru date reale și la
nivelul economiei naționale. Econometria încearcă să depășească abordările prostatistice folosind o serie
de mecanisme și legături între variabile. În cazul analizelor microeconomice nu se realizează doar studiul
economiei întreprinderii, ci și comportamentul agentului economic.

De exemplu, funcția cantității cerute în raport de preț, se poarte generaliza pentru n bunuri,
rezultând un model: 13 Qi = f(p), i = 1…n, n este numărul bunurilor respectiv ecuațiilor.

Astfel, se realizează trecerea de la modelele microeconomice la cele macroeconomice. Scopul

ajustării și estimării funcției econometrice reprezintă crearea unor noi instrumente de prognoză.
Caracterizarea erorilor în cadrul modelelor economice se realizează folosind legea de distribuție Gauss–
Laplace cu legea distribuției normale. Valoarea erorilor trebuie să se încadreze în jurul valorii 0.