CAPITOLUL 1

INTRODUCERE ÎN ECONOMETRIE

1 DEFINIŢIILE ECONOMETRIEI
2 TERMENUL DE ECONOMETRIE
3 CONTRADICŢIILE CU CARE SE CONFRUNTĂ
ECONOMETRIA
4 ORIENTĂRI DIFERITE ALE ECONOMETRIEI
 1 Definiţiile econometriei

Dezvoltarea rapidă a econometriei a generat formularea mai

multor definiţii cu privire la domeniul acestei discipline economice.
Există mai multe categorii de definiţii:
a) definiţia istorică;
b) definiţia restrictivă;
c) definiţia extinsă.

a) Definiţia istorică a econometriei a fost formulată de

R. Frisch în primul număr al revistei
„Econometrica”, în ianuarie 1933:
„experienţa a arătat că fiecare din
următoarele puncte de vedere, al
statisticii, al teoriei economice şi al
matematicii, este o condiţie necesară,
dar nu şi suficientă, pentru o înţelegere
efectivă a realităţilor cantitative din
economia modernă; unificarea lor este
aceea care asigură eficienţa.
Econometria este tocmai această
unificare”.
 Conform acestei definiţii, susţinătorii ei consideră că prin
econometrie se înţelege studierea fenomenelor economice pe baza
datelor statistice cu ajutorul modelelor matematice.

b) Definiţia restrictivă propusă de „Cowles Commission for

Research in Economy” (Chicago,
1940-1950), consideră că nu există
econometrie dacă investigarea
fenomenelor economice nu se face
cu ajutorul modelelor aleatoare
(stocastice).
Susţinătorii acestei definiţii sunt L.R. Klein, E. Malinvaud,
G. Rottier. Ei includ în domeniul econometriei numai cercetările
economice care utilizează metodele inducţiei statistice – testarea
estimaţiei, verificarea ipotezelor statistice – la verificarea relaţiilor
cantitative formulate „în” teoria economică cu privire la
fenomenele sau procesele economice cercetate.
Un studiu econometric presupune:
¾ existenţa prealabilă a unei teorii economice privind
fenomenul, procesul sau sistemul economic cercetat, pe
baza căreia se construieşte modelul economic, care
reprezintă formalizarea ipotezelor teoriei economice cu
privire la fenomenul, procesul sau sistemul investigat;
¾ posibilitatea aplicării metodelor inducţiei statistice la
verificarea ipotezelor teoriei economice; construirea
modelului econometric şi rezolvarea acestuia.
 Această definiţie restrictivă exclude din domeniul
econometriei cercetările economice care nu se fundamentează pe:
9 o teorie economică - implicită sau explicită privind
modelul econometric al fenomenului, procesului sau
sistemului studiat;
9 o interpretare aleatoare a modelului respectiv.

c) Definiţia extinsă a econometriei, promovată de

economiştii din ţările anglo-saxone, ţine
seama de puternica dezvoltare, apărută
după 1950, a metodelor cercetării
operaţionale: teoria optimului, teoria
stocurilor, teoria gafelor, teoria
deciziilor, teoria jocurilor etc.
Prin domeniul econometric, în sensul larg al termenului, se
înţelege econometria, definit în mod strict, adică, incluzând
domeniile menţionate atunci când ea este înţeleasă în mod
restrictiv, la care adăugăm metodele cercetării operaţionale.
 2 Termenul de econometrie

Utilizarea abuzivă a termenului de „econometrie”, atât de

frecventă în ţara noastră, obligă să fie urmărită tradiţia încetăţenită
în ştiinţele sociale, aceea de a explica şi motiva domeniul de studiu.
Nu vom întâlni prea multe lucrări de fizică sau chimie în care
autorul să se simtă obligat să-şi justifice preocuparea faţă de cititor
prin lungi tirade despre „obiectul şi metoda” sau „sfera şi
importanţa” cercetărilor sale. Desigur, în primul rând, datorită
faptului că nimeni nu îi cere aşa ceva. De ce nu? Aceasta este mai
ales o problemă de sociologie a culturii care, oricât de tentantă ar fi,
nu constituie obiectul lucrării noastre şi nici nu cunoaştem metoda
pentru abordarea sa. Dar există cel puţin un motiv, evident, pe
lângă numeroase altele: nicăieri confuziile terminologice nu au
cauzat atâtea dificultăţi ca în ştiinţele sociale, uneori chiar în
privinţa denumirii lor, astfel încât orice autor serios trebuie să fie
preocupat de clarificarea noţiunilor cu care operează.
A scrie pur şi simplu „Econometrie” pe copertă şi a intra in
medias res este imposibil, atunci când te adresezi unui cititor cu un
anumit nivel de pregătire – şi se presupune că are unul destul de
important – pentru simplu motiv că pe parcursul unui studiu, nu
totdeauna foarte critic deşi, adesea, important ca volum, cititorul a
asimilat şi o parte din confuzia semantică creată de-a lungul multor
decenii.
 Se consideră că adresându-se unui cititor, de la acesta
aşteptăm să aibă:
a) cunoştinţe importante de economie politică;
b) cel puţin matematica din liceu;
c) unele noţiuni de statistică matematică uzuală (regresie,
dispersie etc.);
d) cunoştinţe de logică şi metodologie ştiinţifică, cel puţin
elementare pentru a putea să definim obiectul
econometriei şi să formulăm şi o justificare a sa atât sub
un aspect pozitiv, cât şi sub unul negativ.
Pozitiv: ca ceea ce este; negativ: ce nu este şi nu poate fi.
Cei care au inventat denumirea de „econometrie” au avut în
vedere dezvoltarea cercetărilor economice în legătură cu statistica
şi matematica. Ei au fost în acelaşi timp şi întemeietorii Societăţii
Econometrice (Econometric Society). Nu această societate este cea
care a „inventat” însă econometria ca atare, dar în cursul activităţii
sale, de aproape patru decenii, a contribuit treptat, treptat la
cristalizarea definiţiei pe care am adoptat-o şi în lucrarea de faţă.
Ar trebui să menţionăm pe întemeietorii acestei societăţi. Îl
menţionăm întâi pe Ragnar Frisch, laureat al premiului Nobel
pentru economie. În 1928, Frisch, „în acea vreme profesor de
economie la vârsta de 34 de ani la Universitatea din Oslo, l-a
întâlnit pe Charles F. Roos, un tânăr membru al facultăţii de
matematică a Universităţii Princeton, pe atunci secretar al secţiei
K (economie, sociologie şi statistică) a Societăţii Americane pentru
Propăşirea ştiinţelor. Roos şi Frisch se hotărăsc să întreprindă
acţiunea. Prima mişcare a fost să ceară ajutorul lui Irving Fisher
şi, în aprilie 1928, cei trei bărbaţi se întâlnesc la New Haven, în
casa acestuia. Fisher nu a fost prea optimist, dar a promis să
coopereze dacă Roos şi Frisch vor găsi 100 de persoane în lume
care să se arate interesate să se asocieze la o astfel de societate. Ei
au întocmit o listă, dar nu au putut înşira mai mult de 80 de nume.
Totuşi s-au hotărât să continue acţiunea, primul pas fiind intrarea în
corespondenţă cu cei 80. Scrisorile s-au bucurat de o primire
favorabilă şi au rezultat încă alte aproximativ 80 de propuneri de
nume noi. Şi astfel, la 29 decembrie 1930, la Cleveland, a fost
întemeiată Societatea Econometrică (Econometric Society).
Creându-se societatea s-a creat şi termenul; noţiunea s-a cristalizat
abia mai târziu, pe baza experienţei mai vechi şi pe temeiul noilor
cercetări organizate.
 3 Contradicţiile cu care se confruntă
econometria

Nici una dintre metodele cantitative nu ne va putea satisface

în întregime - realitatea se dezvăluie cercetătorului sub aspecte
contradictorii.

Trei contradicţii importante ne vor interesa în context

econometric, şi anume:

Nu totdeauna măsurătorile
1. Contradicţia (observaţiile cantitative, statistice) se
dintre structural referă la structura reală pe care este
construit un obiect economic. Datele,
şi fenomenologic
oricât de exacte şi corecte ar fi
observaţiile noastre, pot reflecta
aspecte de suprafaţă atât de depărtate
de esenţa fenomenului cercetat, încât
legătura care o stabilim între ele să nu
aibă nimic comun cu legătura
structurală care stă la originea lor.
 Este, probabil, în bună măsură o
2. Contribuţia rezultantă a primei contradicţii.
dintre cauzal Trebuie să admitem, în multe cazuri,
ipoteze probabilistice asupra legăturii
şi stocastic
dintre variabilele observate pentru
simplu motiv că suntem ignoranţi în
privinţa relaţiilor cauzale „complete”.
De fapt, această ignoranţă dă viaţă
econometriei. Dacă am cunoaşte
nemijlocit legăturile structurale
căutate, am desluşi şi sistemul
relaţiilor cauzale care acţionează în
ele. Cum însă măsurătorile noastre,
statistica noastră, nu se referă decât la
fenomenal, trebuie să recurgem la
surogatul probabilistic.

Modelele noastre deductive vin

3. Contribuţia adesea în contradicţie cu rezultatele
dintre raţional cercetării empirice. La prima vedere
şi empiric s-ar părea că trebuie să cedăm
rezultatelor empirice. Cunoscând însă
deformările la care sunt susceptibile,
va fi limpede că nu putem şi nu avem
voie să renunţăm în orice împrejurare
la deducţiile noastre strict teoretice.

Formularea contribuţiilor de mai sus ne oferă, acum, poate,

şi ceva mai multă limpezime în ceea ce priveşte deosebirea dintre
economia matematică şi econometrie. Prima tratează raţional
aspectele structurale şi cauzale ale economiei. Cea din urmă,
împreună cu alte metode cantitative, tratează empiric aspectele
fenomenologice şi statistice ale obiectului economic. Dar
contradicţiile enunţate nu pot fi rezolvate de o singură metodă
cantitativă, şi, astfel, econometria nu poate fi admisă ca unic
principiu de soluţie.
În acelaşi timp, vom vedea că nu poate exista o soluţie
absolută a contradicţiilor de mai sus pe plan strict cantitativ.
Metodele cantitative înseşi, şi ca atare şi econometria au
contradicţiile lor interne nerezolvabile.
Acestea nu sunt limite ale cunoaşterii, ci limite ale metodei.
Econometria ca metodă de cunoaştere are limitele sale. Dar
cunoaşterea trebuie să meargă până la aceste limite pentru ca să le
depăşească prin alte metode. Adesea, depăşirea acestor limite nu
mai poate fi făcută cu metode cantitative, ci numai pur raţionale sau
chiar numai intuitiv. De aceea, considerăm cunoaşterea
econometrică a fenomenelor economice ca fiind o etapă sau o
treaptă în procesul cunoaşterii. Chiar dacă, în multe cazuri, această
metodă nu rezolvă, ci dimpotrivă creează sau mai precis descoperă
contradicţii şi fisuri în cunoaşterea noastră, ea ne oferă tocmai prin
aceasta enorm de mult. Lumea se prezintă în faţa economistului cu
totul altfel înainte şi după studiul econometriei (ca şi al oricărei alte
metode sau a economiei matematice).
 4 Orientări diferite ale econometriei

Contribuţia dintre aspectul fenomenologic şi structural

imanent pe care-l rezolvă ştiinţa prin fiecare descoperire a sa este
prezentă, sub forme deosebite totuşi atât în economia capitalistă,
cât şi în cea socialistă. Complexitatea acestei contradicţii nu este o
funcţie a orânduirii sociale, ci, mai degrabă, a gradului mare de
interdependenţă dintre toate domeniile vieţii economice –
producţie, cerere, activitate întreprinzătoare şi inovatoare – care
caracterizează o economie modernă industrială dezvoltată.
Cu toate acestea, începuturile istorice ale economiei
socialiste i-au orientat pe economişti mai mult spre diferite
cercetări de structură, bazate pe măsurători nemijlocite, neglijând
pe cele de tip econometric. Ne referim la Uniunea Sovietică a
anilor 1920, unde s-au făcut în acea vreme însemnate cercetări
de analiză de structură a producţiei, precursoare ale balanţelor
interramuri. Această orientare s-a întemeiat pe credinţa larg
răspândită că, datorită capacităţii statului socialist de a-şi controla
aparatul de producţie, nu se pot naşte discrepanţe importante între
structural şi fenomenologic. Statul ştiind cum îşi repartizează
factorii de producţie va şti şi ce rezultate vor da, întregul aparat
care transformă „factorul” în „rezultat” fiind sub controlul său.
 În capitalism, lucrurile erau bineînţeles deosebite. Aici
statistica cunoştea, ce-i drept, mai mult sau mai puţin, factorii
angajaţi – „munca” şi „investiţiile” – şi avea o evidenţă rezonabil
de corectă despre rezultate: venit naţional, produs social etc. Dar nu
se ştia nimic despre structura mecanismului care transformă
„factorii” în „rezultat”. S-a ştiut doar că o legătură în orice caz
există şi s-au experimentat modelele acestei legături cu
instrumentul statisticii matematice. Aşa s-au născut, de exemplu,
primele funcţii de producţie.
Astăzi, ştim deja că nici economia socialistă nu e atât de
„străvezie” încât să-i putem cuprinde structura, aşa-zicând cu
„ochiul liber” şi ştim foarte bine că econometria funcţiilor de
producţie ne poate servi şi aici. Şi ştim totodată că şi în capitalism
se pot produce modele input-output. Un lucru este însă sigur, că
cele două moduri de abordare a cercetărilor cantitative au apărut pe
terenuri social – istorice diferite, dar sunt, cel puţin parţial, reciproc
aplicabile.