RECENZIE

FILOSOFIA STIINȚEI ECONOMICE

Metodologia științei economice pozitive
De Milton Friedman

Milton Friedman (n. 31 iulie 1912 New York, SUA – d. 16 noiembrie 2006) a fost un
economist evreu-american, profesor de economie la Universitatea Chicago. În 1976 a primit
Premiul Nobel pentru economie. El este considerat reprezentantul principal al școlii din Chicago,
al economiei de dreapta, de piață liberă. Acesta a devenit cunoscut datorită contribuțiilor sale la
teoria monetară și preocupărilor sale privitoare la libera inițiativă și la libertatea individuală.
John Neville Keynes, distinge în cartea sa The Scope and Method of Political Economy
(Domeniul și metoda economiei politice) între o știința pozitivă (ansamblu de cunoștințe
sistematizate privitoare la ceea ce este) și o știința normativa sau regulativă (ansamblu de
cunoștințe sistematizate privitoare la criteriile a ceea ce trebuie să fie, o arta, un sistem de reguli
pentru atingerea unui scop dat). Acesta observă că între ele se face frecventă confuzie.
În esență, știința economică pozitivă pare să aibă relevanță imediată pentru importante
probleme normative, pentru întrebările: ce-i de făcut, și cum poate fi atins un scop cu un altul.
Știința economică pozitivă este în principiu independentă de orice judecată normativă
particulară. Așa cum spune Keynes, ea se ocupă de: „ceea ce este”, nu de „ceea ce trebuie să fie”.
Sarcina ei este să ne ofere un sistem de generalizări care să poate fii utilizate pentru formularea
de predicții corecte despre consecințele oricărei schimbări a circumstanțelor. Pe scurt, știința
economică pozitivă, este sau poate  fi, o știința „obiectivă” și exact același sens ca oricare din
științele fizice. Pe de altă parte știința economică normativă și arta economiei nu pot fii
independente de știința economică pozitivă.
Finalitatea acestui domeniu este reprezentată de o predicție a consecințelor ce decurg din
adoptarea unui mod de acțiune și nu a altuia, predicție ce nu are cum sa se bazeze, pe știința
economică pozitivă. Deosebiri strâns înrudite din sfera analizei pozitive stau la baza viziunilor
divergente despre rolul și locul cuvenit sindicatelor și despre dezirabilitatea controlului direct
asupra prețurilor și salariilor, sau a tarifelor. Țelul ultim al științei pozitive este dezvoltarea unei
„teorii” sau „ipoteze” care să ofere predicții valabile și semnificative (adică nereductibile la
truisme) despre fenomene încă neobservate. Funcția ei este de a servi ca un sistem clasificator
pentru organizarea materialului empiric și de a ne înlesni înțelegerea acestuia. Privită ca un
ansamblu de ipoteze cu un conținut empiric, teoria trebuie judecată în funcție de puterea ei
predictivă pentru clasa de fenomene pe care este menită să le „explice”. Numai materialul
faptic poate să arate daca ea este „corectă” sau „greșită”, mai bine zis dacă trebuie provizoriu
„acceptată” ca valabilă sau „respinsă”.

1
 Singurul test relevant al valabilității unei ipoteze este compararea predicțiilor ei cu
experiența. Ipoteza este respinsa dacă predicțiile ei sunt contrazise - ea este acceptată dacă
predicțiile ei nu sunt contrazise și este privită cu multa încredere daca a supraviețuit multor
ocazii de a fi contrazisă. Materialul faptic nu poate niciodată „să dovedească” o ipoteza - el poate
doar să n-o infirme și tocmai acest lucru îl avem în general în vedere când spunem că ipoteza a
fost confirmată de experiență.
În științele sociale, rareori suntem în măsura să testam predicții particulare prin
experimente proiectate special astfel încât să fie eliminate influențele perturbatoare socotite cele
mai importante. Imposibilitatea de a face experimente nu reprezintă un obstacol fundamental în
calea testării ipotezelor prin succesul predicțiilor lor. Numai ca materialul astfel obținut este mult
mai greu de interpretat, el este adesea complex și întotdeauna indirect și incomplet. Culegerea lui
este dificilă, iar interpretarea lui necesită analize subtile și lanțuri de raționament complicate,
care doar uneori sunt realmente convingătoare.
Un efect mai grav al dificultății de a testa ipotezele economice prin predicțiile lor este
acela că alimentează o înțelegere greșită a rolului datelor empirice în raport cu travaliul teoretic.
Datele empirice joacă un rol vital în doua stadii diferite, deși strâns legate - în construirea
ipotezelor și în testarea valabilității lor. Cele două stadii se leagă între ele sub două aspecte
diferite. În primul rând, faptele particulare utilizate în fiecare stadiu depind în parte de hazardul
culegerii de date și al cunoștințelor de care dispune cercetătorul în cauză. În al doilea rând,
procesul nu începe niciodată de pe un loc gol; așa numitul „stadiul inițial” presupune întotdeauna
o confruntare a implicațiilor unui set de ipoteze anterior cu observația - contrazicerea acestor
implicații reprezintă stimulul pentru construirea de noi ipoteze sau pentru revizuirea celor vechi.
Cele două stadii metodologice distincte se desfășoară întotdeauna împreună. Vorbind în mod
general, enunțurile categorisite drept presupoziții ale unei ipoteze pot fi utilizate pentru obținerea
de probe indirecte privitoare la acceptabilitatea ipotezei în măsura în care presupozițiile pot fi ele
însele privite drept implicații ale ipotezei și deci conformitatea lor cu realitatea drept neinfirmare
a unor implicații, sau în măsura în care presupozițiile ne pot evoca alte implicații ale ipotezei,
susceptibile de observare empirică ocazională.
Economia ca știința pozitivă este un corp de generalizări acceptate ipotetic privitoare la
fenomenele economice, generalizări ce pot fi utilizate pentru predicția consecințelor ce survin în
urma schimbărilor pe care le suferă circumstanțele. O confuzie ce se întâlnește frecvent și care a
adus mari prejudicii, este cea privitoare la rolul „presupozițiilor” în analiza economică.
Progresul științei economice pozitive presupune nu numai testarea și dezvoltarea
ipotezelor existente, ci și construirea de noi ipoteze. Construirea de ipoteze este un act creator
ținând de inspirație, intuiție, invenție, esența ei consta în a sesiza ceva nou într-un material
familiar. Procesul acesta poate fi discutat din unghi psihologic, nu logic, poate fi studiat în
autobiografii și biografii, nu în tratate despre metoda științei; și poate fi promovat prin maximă și
exemplu nu prin silogism sau teoremă.

2
 Puțini filosofi ai științei mai acceptă astăzi concepția pozitivistă despre teoriile științifice.
Teoriile nu pot fi formalizate în felul în care o doriseră pozitiviștii logici, iar considerarea
teoriilor științifice ca fiind în primul rând obiecte formale sau sintactice nu reflectă modul în care
teoriile se construiesc și sunt utilizate. Mulți filosofi optează în prezent pentru o interpretare
neformală a teoriilor drept colecții de enunțuri nomologice (nu de propoziții pur sintactice,
neinterpretate) sistematic intercorelate.