GUVERNUL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂ

Catedra: Economie şi management public

Program: Mangement

Disciplina: Metodologia cercetării economice 

REFERAT
TEMA: Verificarea ipotezelor şi fundamentarea
concluziei în ştiinţa economică

Elaborat:Zaharco Rodica,
sudentă an.I, grupa 124 MG

Verficat: Bădărău Elena,

doctor în economie,
conferenţiar universitar
Chişinău 2021
 CUPRINS:

INTRODUCERE

1. Definirea noţiunii de ipoteză şi tipuri de ipoteze

2. Mijloace de analiză, identificare a ipotezelor şi de măsurare a
fenomenului economic.

3. Procedee de verificare a ipotezelor şi fundamentarea concluziilor

în ştiinţa economică
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
 INTRODUCERE
Domeniul definit prin subiectul ales pentru a fi supus cercetării este sursa a unor
variate direcții de investigație, dar acestea trebuie să fie, la rândul lor, clar precizate și, în final,
după selecționarea celor abordabile, să fie transformate în suportul concret al unei cercetări.
Acest proces, descris generic drept ”formularea ipotezei”, are o importanță specială în
economia unei cercetări, deoarece fixează ”ținta” sau ”obiectivul” care trebuie atins. Enunțarea
ipotezei este prima mare provocare căreia trebuie să îi facă față cineva care se află pentru
prima dată în fața unei cercetări. În acest sens, două sunt greșelile care apar cel mai frecvent:
(i) elaborarea de la bun început a uneia sau mai multor propoziții, care nu întrunesc nici una
din calitățile impuse de o ipoteză; (ii) acumularea de date empirice cu ignorarea ipotezelor
până în faza de analiză a rezultatelor, când acestea sunt elaborate în funcție de rezultatele
prelucrărilor statistice.
Ipoteza nu este un simplu artificiu formal al cercetării, ci un instrument fundamental al
acesteia. Înțelegerea modului de generare și de integrare a acesteia în contextul cercetării,
reprezintă obiectivul pe care ni-l propunem în cele ce urmează.
Verificarea ipotezelor este un proces laborios. În esenţă insă, procedeele de verificare a
ipotezelor sunt de două feluri:
 procedee empirice cele care vizează confruntarea ipotezelor cu faptele empirice;
 procedee teoretice cele care vizează verificarea concordanţei (compatibilitatii)
logice a ipotezei cu celelalte componente ale teoriei.
Verificarea ipotezelor si a concluziilor ştiinţifice reprezintă deci un proces complex, o
sîtă multietajată, care se vrea cat mai deasă posibil. In realizarea verificarii ipotezelor si
concluziilor stiintifice se utilizeaza un sistem relativ variat de metode, tehnici, instrumente etc.
Înainte de a trece la examinarea celor mai importante dintre acestea, prezentam, in cele ce
urmeaza, un bilanţ de opinii pro si contra unora dintre mijloacele de verificare, cu largă
circulaţie in dezbaterile stiinţifice contemporane.
Ipotezele sunt instrumente puternice de orientare a studiilor științifice. Avantajul
utilizării ipotezelor este acela că oferă claritate și focalizează investigația pe direcția cea mai
bună în măsură să aducă dovezi în sprijinul acesteia (Barker, Pistrang, & Elliott, 2002). În plus,
prin natura și conținutul ei, ipoteza contribuie la orientarea către procedurile statistice adecvate
analizei datelor, chiar dacă alegerea acestora nu poate fi făcută decât în ultimă instanță, după ce
datele au fost recoltate și supuse analizei primare.
 1. Definirea noţiunii de ipoteză şi tipuri de ipoteze

O sumară trecere în revistă a semnificației noțiunii de ipoteză în Dicționarul explicativ al

limbii române ne oferă următoarele sensuri uzuale:
 presupunere, enunțată pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la anumite (legături
între) fenomene care nu pot fi observate direct sau cu privire la esența
fenomenelor, la cauza sau la mecanismul intern care le produce;
 presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza datelor experimentale
existente la un moment dat sau pe baza intuiției, impresiei;
 presupunere formulată pe baza unor fapte cunoscute;
 presupunere, supoziție pe baza unor fapte cunoscute asupra relației între anumite
fenomene sau asupra legăturii dintre aceste fenomene și cauzele lăuntrice care le
determină;
 ansamblul elementelor date pe baza cărora se dezvoltă o demonstrație (în
matematică).
Dacă analizăm aceste definiții, putem identifica patru aspecte fundamentale ale
noțiunii de ipoteză:
 caracterul de presupunere, care implică estimarea unui rezultat așteptat;
 existența unor premise (date sau informații) pe care se sprijină;
 descrierea unei relații dintre fenomene (variabile), de ordin cauzal sau de altă
natură;
 impunerea unui proces prin care adevărul ei să fie confirmat/infirmat.
Cunoaștere științifică urmărește trei obiective majore: descrierea, explicarea și
evidențierea cauzalității. Dată fiind, pe de o parte, subordonarea întrebărilor cercetării și
ipotezelor față de tipul de demers științific, clasificarea acestora urmează în mod inevitabil un
model similar. Pe de altă parte, relația extrem de strânsă dintre întrebările cercetării și ipotezele
derivate din acestea face ca tipologiile întrebărilor să interfereze cu clasificările ipotezelor
științifice.
Pornind de la ideea că procesul cheie în generarea ipotezelor este formularea întrebărilor
cercetării, Hendrick et al (1993, apud Mertens, 2005) propun o tipologie a acestora compusă din
patru categorii: descriptive, normative, corelaționale și de impact.
 Întrebările descriptive urmăresc să producă informații cu privire la variabilele
cercetării. De exemplu, un cercetător poate urmări descrierea caracteristicilor unui program de
training, să diagnosticheze o organizație, să evalueze prevalența unui tip de comportament sau a
unei atitudini etc. (de ex., „care este frecvența accidentelor de muncă?”, ”care este rata
abandonului profesional?”, ”care sunt caracteristicile managementului la nivel organizațional?”,
”care este nivelul de satisfacție în muncă al angajaților?”, ”care sunt principalele surse de stres
ocupațional într-o anumită organizație?”).
 Întrebările normative merg mai departe decât cele descriptive și implică faptul că
informația descriptivă obținută în cercetare să fie comparată cu anumite standarde sau așteptări.
De exemplu, frecvența accidentelor de muncă poate fi comparată cu date similare din alte țări, din
alte domenii de activitate sau în raport cu anumite norme de siguranță.
 Întrebările corelaționale sunt utilizate pentru a identifica relații între variabile care
să permită formularea unor explicații. Acest gen de întrebări conduc spre informații cu privire la
intensitatea și sensul relației, nu însă și cu privire la raportul de cauzalitate dintre variabilele
studiate. De exemplu, în contextul teoriei lui Bass cu privire la trăsăturile liderului, s-a ridicat
problema magnitudinii diferențelor dintre trăsăturile liderilor eficienți și ineficienți. Pe această
bază au fost emise două ipoteze de tip corelațional:
 Trăsăturile referitoare la competența în sarcină se asociază mai puternic și pozitiv cu
eficiența în sarcină decât caracteristicile demografice sau atributele interpersonale.
 Atributele interpersonale au o relație pozitivă mai puternică cu dimensiunile afective
și relaționale ale eficienței liderilor decât caracteristicile demografice și trăsăturile legate de
competență în sarcină.
 Întrebările de impact (cauzale) vizează în mod explicit identificarea unui efect,
existența unei relații cauzale între variabile, sau între o anumită intervenție și rezultatul acesteia
(”campania de prevenire a accidentelor rutiere a redus numărul de accidente?”; ”care este
efectul stilului de conducere asupra motivației angajaților?”).
Formularea unor de întrebări de tip cauzal obligă însă la realizarea unui model de
cercetare care să poată susține concluzii de ordin cauzal. Una din greșelile cele mai frecvente
constă în formularea unor întrebări de tip cauzal, pe care se dezvoltă ipoteze de același tip, care
însă sunt testate într-un model corelațional, care nu permite o concluzie cauzală.
Dacă clasificarea de mai sus ia drept criteriu întrebările cercetării, există și tipologii care
se bazează pe însăși natura ipotezelor. Astfel, utilizând criteriul obiectivelor cunoașterii științifice,
Garbin (2007), evocă trei tipuri de ipoteze: atributive, asociative sau cauzale.
Ipotezele atributive afirmă existența unui comportament, faptul că poate fi măsurat și
distins față de altele, similare. În acest caz ipoteza vizează o singură variabilă (univariată) și
necesită existența unei tehnici de măsurare și înregistrare adecvată care să permită evaluarea
constructul vizat. Acest tip de cercetare urmărește un scop descriptiv și utilizează cel mai
elementar tip de ipoteză, care poate fi testată doar prin capacitatea de a colecta date despre o
variabilă despre care presupunem că există în realitate
Ipotezele asociative afirmă existența unei relații între două variabile (bivariată). În
contextul acesteia avem de a face cu o variabilă independentă și cu o variabilă dependentă, iar
obiectivul cercetării este dovedirea existenței unei relații între ale. Acest demers aparține
cunoașterii de tip predictiv, dat fiind faptul că dovada existenței unei relații între variabile permite
o estimare cu privire la variabila dependentă în funcție de valorile variabilei independente.
Ipotezele cauzale afirmă că modificările la nivelul variabilei independente produc un
efect asupra variabilei dependente. Ipotezele de acest tip aparțin cunoașterii de tip cauzal, fapt
care implică cu necesitate îndeplinirea unor condiții de cercetare: precedența temporală a cauzei
asupra efectului, controlul altor posibile variabile cu impact cauzal, moderator sau mediator;
existența unei relații statistic semnificative între variabile.
Distincția dintre aceste trei forme de manifestare a ipotezei trebuie să ne facă atenți
atunci când citim sau utilizăm expresii ca ”ipoteza se confirmă/nu se confirmă”, pentru a fi
conștienți la care dintre forme se referă. Facem precizarea că obiectivul analizei noastre aici este
ipoteza cercetării, despre ipoteza statistică și modelele de testare a acesteia urmând să discutăm cu
alt prilej.
În concluzie, prin ipoteză înțelegem o sentință verbală, derivată din observații, teorii sau
din rezultatele altor cercetări cu privire la relația dintre variabile (Schwab, 2005), care se exprimă
sub forma unei predicții cu privire la relația dintre variabilele cercetate (Spector, 2012;

2. Mijloace de analiză, identificare a ipotezelor şi de măsurare a

fenomenului economic
Toate operaţiunile, arătate până acum, de explicare a fenomenului economic gravitează în
jurul ipotezei ştiinţifice, al formulării şi verificării acesteia. De aceea, în cele ce urmează ne vom
opri la câteva, din cele mai utile precizări legate de ipoteză.
Ipoteza ştiinţifică este o conjenctură, adică o presupunere indispensabilă explicării
fenomenului economic empiric şi înaintării ştiinţei economice pe calea soluţionării problemei
economice. Ipoteza are valoare ştiinţifică dacă este formulată în aşa fel încât din ea să derive
consecinţe, specifice, în formă de predicţii concrete, verificabile (care să poată fi testate).
Ipoteza implică mai multe cerinţe:
- noncontradicţia;
- să aibă mare capacitate explicativă;
- să genereze un număr cât mai mare de consecinţe (mai ales testabile);
- să aibă un bogat conţinut de informaţie;
- să permită previziuni de noi evenimente şi fapte.
Ipotezele, din punct de vedere al profunzimii lor cognitive sunt:
a) fenomenologice, care iau în seamă elemente exterioare (de intrare şi ieşire dintr-un
sistem);
 b) reprezentaţionale, care iau în seamă structura internă a sistemului economic,
mecanismele interne ale comportamentului fenomenului cercetat. Acestea sunt ipoteze principale,
iar cele dintâi sunt
ipoteze auxiliare.
O ipoteză nu se rezumă la o singură propoziţie, ci are un sistem de propoziţii; o ipoteză
statistică se formulează pe baza mai multor măsurători şi observaţii.
Ipoteza menţine legătura cu sistemul cunoştinţelor existente în proporţii diferite. După
formularea ipotezelor, efortul de cercetare se deplasează asupra verificării ipotezelor. Progresul
ascendent al cunoaşterii ştiinţifice se realizează pe baza unităţii dintre faptele empirice – teorie
sau dintre experienţă – ipoteză (teorie), prin parcurgerea succesivă a patru faze:
♦ faza apariţiei problemei ştiinţifice; respectiv, când noi fapte empirice experimentale intră
în dezacord cu situaţia de plecare a cercetării ştiinţifice (teoria);
♦ faza a doua, când noile date ale practicii observate generează noi ipoteze plauzibile;
♦ faza a treia, verificarea măsurii în care din asocierea cunoaşterii ştiinţifice anterioare cu
noile ipoteze plauzibile rezultă soluţii valabile;
♦ faza a patra constă în coordonarea ipotezelor reuşite pe baza noilor date observate şi
măsurate; reclamă revizuirea cunoaşterii ştiinţifice anterioare, inclusiv a bazei ei axiomatice.
Cele patru faze se repetă mereu, apar noi şi noi ipoteze plauzibile, iar procesul cunoaşterii
progresează prin cicluri metodologice, rămânând permanent deschis.
Începutul cercetării, al explicării fenomenului economic l-am putut identifica încă în etapa
a doua de documentare (bibliografică şi directă), în special în operaţiunile de studiu al
informaţiilor ştiinţifice documentare.
Dacă în etapa documentării studiul bibliografic s-a efectuat în mare măsură de sine
stătător, oarecum izolat de studiul faptelor empirice, aici, în sfera explicării fenomenului
economic, studiul documentar în ansamblul lui (bibliografic şi faptic-empiric) se combină, se
corelează şi cristalizează în conformitate cu un singur orizont, cu nevoia cunoaşterii temeinice a
fenomenului economic cercetat printr-o observare ştiinţifică atentă.
Observarea ştiinţifică deţine o poziţie „strategică” în cadrul explicării fenomenului
economic. De observaţia ştiinţifică a fenomenului economic empiric depinde, aşa cum vom vedea
şi verificarea ipotezelor şi construcţiilor teoretice (modelelor), inclusiv a concluziilor teoretice şi a
soluţiilor practice.
Această poziţie specială – ca bună bază de pornire a explicării fenomenului economic, de
control al construcţiilor teoretice (ipoteze, modele, concluzii şi soluţii) – reclamă o serie de
precizări între care:
• Observarea ştiinţifică, în general, în toate ştiinţele este considerată „o contemplare
metodică a cercetătorului” asupra datelor şi faptelor rezultate din documentare pentru obţinerea de
informaţii noi asupra procesului sau fenomenului supus cercetării ştiinţifice.
• Observarea ştiinţifică constă în perceperea de către cercetător a faptelor economice, aşa
cum se desfăşoară ele în practică, în procesualitatea lor. Efortul cercetătorului în observarea
ştiinţifică a fenomenului economic trebuie să fie minim şi numai în interesul surprinderii fidele,
fără denaturări a fenomenului observat. Acest obiectiv, care este cel mai bine stăpânit de
specialistul practician, invită cercetătorul la studio profund şi la consultarea acestuia.
• Observarea ştiinţifică este o activitate care face obiectul analizatorilor individuali ai
cercetătorului; tot aceştia realizează şi transferul constatărilor (informaţiilor) în limbaje.
Aşadar, simplele constatări pe care le percepem nu sunt cunoaştere ştiinţifică. Este
imperios necesar să se ajungă la informaţii prelucrabile, pentru a le transforma în concluzii, în
idei; numai astfel, spun alţi cercetători (filosofi), se realizează depăşirea inductivismului naiv.
În aceste ultimă formulare, ipotezele definesc cu precizie variabilele avute în vedere și
natura relațiilor dintre ele. Evident, exemplele de mai sus pot fi mai complicate, implicând și
alte variabile. De exemplu, se poate emite ipoteza că relația dintre aptitudinea intelectuală și
performanța în sarcină este cu atât mai mare cu cât nivelul motivației este mai ridicat (motivația
jucând în acest caz un rol moderator).
3. Procedee de verificare a ipotezelor şi fundamentarea concluziilor
în ştiinţa economică
Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice reprezintă cea din urmă
componentă a explicării ştiinţifice a fenomenului economic. Verificarea ipotezelor este un proces
laborios. În esenţă însă, procedeele de verificare a ipotezelor sunt de două feluri:
♦ procedee empirice – cele care vizează confruntarea ipotezelor cu faptele empirice;
♦ procedee teoretice – cele care vizează verificarea concordanţei (compatibilităţii) logice a
ipotezei cu celelalte componente ale teoriei.
Dintre procedeele empirice menţionăm:
• observarea naturală – realizată pe baza experienţei cotidiene (cunoaşterii comune)
privind informaţiile despre fenomenele economice;
• observarea ştiinţifică – culegerea sistematică a datelor şi faptelor empirice relevante
pentru o anumită ipoteză teoretică;
• experimentul ştiinţific – încercarea de a constrânge realitatea pentru a se comporta
(evalua) în condiţiile preconizate de ipoteza teoretică de la care s-a pornit.
Dintre procedeele teoretice, reţinem două categorii:
• procedee intrateoretice – compararea ipotezei cu celelalte componente ale teoriei;
• procedee interteoretice – compararea ipotezelor din ştiinţa economică sau un domeniu al
acesteia cu teoriile din alte ştiinţe învecinate. Conţinutul procesului de verificare a ipotezei şi a
concluziilor ştiinţifice pe cale empirică poate fi prezentat ca un complex de mai multe operaţii,
dintre care menţionăm:
• confruntarea teoriei (implicaţii, consecinţe) cu faptele empirice observate;
• evidenţierea rezultatelor ipotezei – teoria, implicaţiile sau consecinţele acesteia;
• testarea trăiniciei relaţiilor dintre fenomenul economic real (empiric) şi ipoteză, teoria pe
care aceasta a generat-o.
Principalii paşi ai procesului de verificare a ipotezei ştiinţifice:
• rezultatele teoretice, adică implicaţiile şi consecinţele ipotezei, în conformitate cu faptele
empirice observate reprezintă punctul de pornire şi esenţa procesului de verificare a ipotezei şi a
concluziilor ştiinţifice;
• dacă din această confruntare faptele empirice arată compatibilitatea cu teoria rezultată
din ipoteză, ajungem la concluzia că ipoteza nu este infirmată şi deci la acceptarea ei (provizorie);
• dacă apar dezacorduri esenţiale între teorie şi faptele empirice, ipoteza se infirmă, după
care urmează fie respingerea ei, fie modificarea, reformularea ei, ceea ce, evident, implică
reluarea procesului de cercetare de la început până când ipoteza se formulează, în aşa fel încât
dezvoltă o nouă teorie, corespunzătoare cu realitatea.
Verificarea ipotezelor şi a concluziilor ştiinţifice reprezintă deci un proces complex, o sită
multietajată, care se vrea cât mai deasă posibil. În realizarea verificării ipotezelor şi concluziilor
ştiinţifice se utilizează un sistem relativ variat de metode, tehnici, instrumente etc. Înainte de a
trece la examinarea celor mai importante dintre acestea, prezentăm, în cele ce urmează, un bilanţ
de opinii pro şi contra unora dintre mijloacele de verificare, cu largă circulaţie în dezbaterile
ştiinţifice contemporane.
Literatura economică de specialitate consemnează şi puncte de vedere contradictorii,
favorabile experimentului, subliniind chiar caracterul indispensabil al acestuia în ştiinţa şi
practica economică.
Dintre aceste puncte de vedere, sunt de reţinut:
Experimentul, în ciuda criticilor care continuă să i se adreseze, este astăzi principalul
procedeu de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice. Progresul absolut
şi relativ se explică, pe de o parte, prin creşterea fără precedent a posibilităţilor de calcul
electronic şi a tehnicilor de modelare a fenomenelor economice, iar pe de altă parte, prin
diversificarea puternică pe care a cunoscut-o experimentul. Fără a recurge la o prezentare
exhaustivă, astăzi putem distinge experimente naturale (în situaţia reală, la nivel de firmă,
ramură, zonă teritorială, nivel naţional etc.) şi artificiale (situaţie creată de cercetător).
Simularea este o formă particulară a experimentului, de mare interes şi utilitate pentru teoria şi
practica economică. Simularea presupune construirea de modele de fenomene economice
analoage, în vederea desfăşurării experimentului pe aceste modele, în locul fenomenului practic
real.
Experimentarea cu ajutorul simulării dezvăluie informaţii preţioase despre starea
sistemului studiat, modul de funcţionare, comportarea fenomenului sau procesului economic,
interdependenţa dintre variate componente şi paliere, identificarea unor aspecte analoage, legi-
tăţile de dezvoltare ale fenomenului etc.
În urma verificării ipotezelor ştiinţifice, se realizează trei paşi importanţi în direcţia
elaborării şi fundamentării concluziilor ştiinţifice, şi anume:
• evidenţierea consecinţelor ipotezelor care urmează să devină principii, legi, teorii sau
soluţii practice;
• confruntarea consecinţelor ipotezelor cu faptele empirice;
• relaţiile dintre ipoteze şi faptele empirice ca expresie a realităţii practice.
Pe baza acestor trei momente, se reliefează concordanţa sau discordanţa dintre ipoteză şi
practică. Din această confruntare a ipotezei cu faptele observate ale practicii se pot formula
următoarele situaţii privind valoarea demersurilor realizate de-a lungul etapei de explicare
ştiinţifică a fenomenului economic:
♦ o ipoteză este considerată verificată dacă toate consecinţele ei sunt concordante cu toate
datele şi faptele empirice observate în practică;
♦ dacă o singură consecinţă nu coincide cu faptele empirice, ipoteza este considerată ca
infirmată.
♦ verificarea unei ipoteze nu se face printr-o simplă şi rapidă confruntare cu datele
empirice, printr-un singur experiment, ci prin repetarea în mai multe unităţi, adeseori pe bază de
serii de date lungi şi de bună calitate;
♦ o ipoteză doar parţial infirmată de datele empirice urmează să fie reluată în condiţii mai
riguroase pentru a putea decide asupra verificării sau infirmării ei;
♦ când ipoteza nu este nici infirmată şi nici confirmată, cauzele pot fi legate de
insuficienţe metodologice sau de slabă calitate a datelor; în aceste cazuri cercetarea se poate fie
amâna, fie abandona;
♦ ipotezele incerte rămân în patrimoniul ştiinţei până se întrunesc toate condiţiile obiective
şi subiective pentru verificarea lor;
♦ orice ipoteză care nu a fost infirmată se consideră acceptată (provizoriu) până la apariţia
de fapte care să o repună în discuţie. Până în acel moment, ipoteza verificată se transformă în
teză, lege, teorie ştiinţifică şi soluţie practică.
Concluzia ştiinţifică este rezultatul ultim, final al cercetării unui fenomen economic.
Fundamentarea concluziei trebuie să satisfacă exigenţe multiple: de logică, de interes practic, de
eficienţă economică; orice concluzie ştiinţifică trebuie să fie coerentă întregului sistem de
concluzii ştiinţifice care alcătuiesc teoria economică; cercetătorul va trebui, totodată, să formuleze
 observaţii şi critici pentru diverse aspecte ale teoriei şi practicii economice.

CONCLUZII
De multe ori cercetătorii se feresc să se angajeze în studii de confirmare deoarece acest
demers se află sub presiunea obținerii unui rezultat care să sprijine ipoteza. Totuși, deși este
normal ca cercetătorul să aștepte ca datele cercetării să-i confirme ipoteza, valoarea unei cercetări
nu depinde de confirmarea ipotezei, ci de calitatea metodei de investigație. În egală măsură însă,
confirmarea unei ipoteze printr-o cercetare inconsistentă și nerelevantă în raport cu aceasta, este
lipsită de valoare. Infirmarea unei ipoteze pe baza unei cercetări bine conduse este la fel de
relevantă științific ca și confirmarea ipotezei.
O abordare recentă, susținută de cercetători din diverse domenii (economie, medicină,
psihologie) o reprezintă declararea și înregistrarea anticipată a ipotezelor cercetării, astfel încât
acestea să nu mai poată fi manipulate, în funcție de rezultatele obținute. O bază de date în care
cercetătorii își înregistrează modelul cercetării înainte de a începe studiul, ar reprezenta o garanție
pentru corectitudinea concluziilor, atât la nivelul analizei primare, cât și ulterior, pentru o
eventuală analiză secundară (Rasmussenab, Malchow-Møllera, & Barnebeck Andersena, 2011)
Orice cercetare științifică urmărește aflarea unor răspunsuri la întrebări, răspunsuri pe
care, evident, nu le știm dinainte. Din acest unghi de vedere, orice cercetare comportă o anumită
șansă de ”reușită”, concretizată prin confirmarea ipotezei cercetării și, implicit, un risc de ”eșec”,
concretizat prin neconfirmarea ipotezei cercetării. Dacă am fi siguri de rezultatul unei cercetări,
atunci nu ar avea nici un sens să consumăm resurse pentru a proba ceva evident. De aceea,
întrebările cercetării și ipotezele derivate din acestea trebuie să încerce clarificarea unor aspecte
realmente problematice, despre care nu avem suficiente cunoștințe sau explicații. Și acest lucru
ține de natura creativă a cercetării științifice. Această cerință nu implică în nici un caz necesitatea
ca fiecare cercetare să aibă o relevanță științifică majoră, care să revoluționeze cunoașterea unui
domeniu (Coolican, 1996). Doza de creativitate a unei cercetări nu decurge doar din noutatea
ipotezei, ci și din alte aspecte, cum ar fi modelul de cercetare, condițiile de desfășurare, natura
populației și eșantionul utilizat, tehnicile de recoltare a datelor, controlul variabilelor covariante
etc.
Nu orice răspuns la o întrebare asociată cercetării poate fi acceptată ca ipoteză. Pentru a
avea calitățile unei ipoteze, formulările la care am ajuns trebuie să îndeplinească o serie de
condiții. În primul rând, o ipoteză trebuie să aibă caracterul unui răspuns argumentat. În esență,
atunci când elaborăm ipoteze trebuie să avem în vedere probabilitatea ca acestea să poată fi
susținute de datele cercetării. În acest scop, ipotezele trebuie argumentate, fie prin subordonarea
lor unei teorii, fie prin rezultate ale unor cercetări anterioare, fie prin anumite raționamente
”credibile”. Argumentele pe care se sprijină ipoteza trebuie să fie incluse explicit în documentarea
cercetării.
 BIBLIOGRAFIE
1. M.Popa- Metodologia cercetării( note de curs)
2. Coolican, H. (1996). Research methods and Statistics in Psychology (Second ed.): Hodder &
Stoughton.
3. http://www.articlemyriad.com/role-hypothesis-theory-method-field-psychology/