OBIECTIVELE LECTIEI:

Obiectul, scopul, ipoteza, obiectivele şi

valoarea cercetării
3.1. Caracterizarea următoarelor concepte: problema
şi tema de cercetare, scopul, ipoteza şi obiectivele de
cercetare.
3.2. Stabilirea raportului dintre obiectul şi scopul de
cercetare.
3.3. Determinarea scopului de cercetare.
3.4. Formularea ipotezei de cercetare.
3.5. Definirea obiectivelor cercetării.
3.6. Elaborarea valorii teoretice şi practice a
cercetării.
 Omul de ştiinţă începe cercetarea sa prin
a-şi pune probleme, adresând o serie de
întrebări realităţii. Este cunoscut faptul că
problema ştiinţifică se referă, de regulă, la
existenţa unor necunoscute de a căror
identificare, prin activităţi de cercetare
sistematice şi prin aplicarea unor generalizări
teoretice depinde, în mare măsură, progresul
cunoaşterii.
 Dacă schiţăm un cadru de delimitare, atunci
problema ştiinţifică constituie un ghid cu valoare de
orientare în domeniul ştiinţific.
Conștientizarea problemelor, ca şi soluționarea lor,
constituie deci punctul de plecare al oricărei
investigații ştiinţifice care-şi propune acumularea
de noi date, sistematizarea datelor deja existente în
domeniul respectiv. Creația ştiinţifică își are
punctul de plecare în identificarea unor probleme
şi continuă cu construcția teoriilor relevante despre
realitate.
Există probleme generale, care se rezolvă printr-
un ansamblu teoretic şi probleme parțiale,
rezolvarea cărora rezidă într-o parte a teoriei sau
o serie de ipoteze ale ei.
Din perspectiva dezvoltării cunoaşterii,
soluționarea problemei este mai importantă chiar
decât problema ştiinţifică ca atare, deoarece
problema ştiinţifică indică ce tip de fapte trebuie
adunate,
iar a doua creionează doar cadrul în care
trebuie căutată soluția. Astfel, soluția unei
probleme poate deveni punctul de plecare al
unei noi cercetări, ale cărei concluzii nu sunt
decât premise, adică soluţii provizorii, şi nu
concluzive. De aceea, problema ştiinţifică,
soluția ei şi sistemul de ipoteze de cercetare se
manifestă într-o legătură esențială

PREMÍSĂ, premise, 1Fiecare dintre propozițiile inițiale ale unui raționament,

din care se deduce concluzia. 2. Idee de bază, punct de plecare.
O ipoteză este un enunț cu privire la o relație
probabilă de cauzalitate, care poate şi
urmează a fi verificată empiric. Formularea
ipotezei se bazează pe cunoştinţe anterioare
sau anumite fapte observate, o reflectare a
legăturilor probabile dintre fenomenele
observate. F. Important: acestea urmează a se
verifica intr-un anumit mod.

EMPÍRIC, -Ă, empirici, -ce, adj. Bazat (numai) pe

experiență;
 Esența unei descoperiri ştiinţifice nu
constă în a cerceta pentru prima oară, ci în a
stabili relaţii solide între ceea ce este cunoscut
dinainte şi ceea ce până în prezent este
necunoscut sau mai puţin clarificat. Cercetarea
ştiinţifică problematizează, în sensul că pune
probleme, adresează întrebări cu privire la
problematica obiectului studiat. Problemele se
rezolvă prin:
▪ a căuta soluţii în corpul de cunoştinţe
deja constituit al ştiinţei respective;
▪ a face observații noi asupra realităţii;
▪ a ipotetiza şi, prin confirmare, a
teoretiza ceea ce trebuie să primească
un răspuns.
Demersul de soluționare a problemei
ştiinţifice se constituie într-un proces
sistematic, care este planificat, realizat
şi evaluat în condiţiile respectării unor
etape.
Etapele în soluţionarea problemei se
constituie în felul următor.
Etapa 1. Şansa soluţionării problemei este
dată de dorinţa puternică de a o rezolva; de
motivarea cercetătorului pentru rezolvarea
problemei: Există într-adevăr o problemă?
Cât de extinsă este problema?
Etapa 2. Asumarea problemei. Perceperea
clară a scopului, deoarece dacă scopul nu
este clarificat bine, atunci problema poate
fi scăpată din vizor sau cercetătorul se
poate abate de la ea. Scopul sugerează
mijloacele, în baza întrebărilor Ce? De ce?
Unde? Când? Cum?
Etapa 3. Formularea problemei: înţelegerea
problemei (pătrunderea în conţinutul ei;
înţelegerea greşită a problemei generează
răspunsuri greşite), tipul problemei şi
prevederea clară a rezultatului final. Dacă
problema este una de cunoaştere, avem o
cercetare teoretică sau fundamentală, iar dacă
este vorba de o problemă practică, concretă,
cercetarea este una aplicativă.
Etapa 4. Proiectul de soluționare. Pentru
soluţionarea problemei este necesară
întocmirea unui plan şi conceperea ideii unei
acțiuni; planul ne dă o linie de conduită
generală, însă urmează să examinăm cu grijă
detaliile; se examinează posibilitatea utilizării
tuturor datelor aflate la dispoziție; atenţia se
concentrează la calitatea datelor, a faptelor.
Etapa 5. Testarea soluțiilor. Nu este suficientă
doar o încercare de soluționare a problemelor, ci
este nevoie de mai multe încercări, variind de
fiecare dată mijloacele şi adaptându-le
împrejurărilor; fiecare pas în soluţionarea
problemei urmează să fie abordat cu grijă. Nu
trebuie exclus un eventual eşec, de aceea se
elaborează o schemă de rezervă. Nu este cazul să
se facă exces de zel, trecând de la o schemă la
alta, pierzând mult timp. Dacă scopul este în
permanenţă în vizorul cercetătorului, atunci
„rătăcirea” poate fi neutralizată.
Etapa 6. Evaluarea soluțiilor. Soluțiile se
implementează şi se verifică dacă acestea
funcționează şi dacă au un efect benefic. Cum
poate fi verificat rezultatul obținut? S-ar fi putut
obţine rezultatul şi pe altă cale? Care ar fi fost?
Pot fi aplicate rezultatele pentru o altă
problemă? Care sunt consecințele fiecărei
soluţii? Este acest rezultat plauzibil? Cum se
poate face o verificare a rezultatului? Ce
rezultate se mai pot obţine pe această cale?
Obiectivele investigației: se divizează în teoretice
şi practice şi presupun un plan sumar al
desfășurării investigației în scopul explicării
problemei alese pentru cercetare – studiul
aspectelor teoretice‚ precizarea prin analiză
teoretică şi practică a unor noțiuni‚ elucidarea
unor particularități‚ identificarea factorilor‚
construirea modelelor‚ elaborarea aparatului de
cercetare‚ accentuarea unor rezultate specifice
domeniului ingineresc etc.
Obiectul și metoda sunt elementele de
bază a oricărei științe. Legătura între
obiectul și metodele este una
importantă, căci obiectul pretinde
metodele de cercetare științifică
adecvată care se utilizează de
cercetător. Deci, rezultă ca metodele
lipsite de obiect sunt doar niște
procedee și tehnici.
Înțelegerea, descrierea, aplicarea,
utilizarea, analiza, sintetizarea, aplicarea și
propunerea de metode și tehnici de
cercetare viabile, sustenabile și reziliente în
cadrul studiilor și proceselor teritoriale
complexe. (ex. din teză)
 Cercetare acţiune – o strategie de
cercetare ce presupune diagnosticarea
problemelor, planificarea şi implementarea
acțiunilor de reducere sau eliminare a
disfuncționalităților, concomitent cu
monitorizarea schimbărilor sociale induse.
 presupunere formulată pe baza unor fapte
cunoscute;
 presupunere, supoziție pe baza unor fapte
cunoscute asupra relației între anumite
fenomene sau asupra legăturii dintre aceste
fenomene și cauzele lăuntrice care le
determină;
 ansamblul elementelor date pe baza cărora
se dezvoltă o demonstrație (în matematică).
Dacă analizăm aceste definiții, putem
identifica patru aspecte fundamentale ale
noțiunii de ipoteză:
a) caracterul de presupunere, care implică
estimarea unui rezultat așteptat;
b) existența unor premise (date sau
informații) pe care se sprijină;
c) descrierea unei relații dintre fenomene
(variabile), de ordin cauzal sau de altă natură;
d) impunerea unui proces prin care adevărul
ei să fie confirmat/infirmat.
 În concluzie, prin ipoteză înțelegem
o sentință verbală, derivată din
observații, teorii sau din rezultatele altor
cercetări cu privire la relația dintre
variabile care se exprimă sub forma unei
predicții cu privire la relația dintre
variabilele cercetate și care poate fi
testată pe cale empirică.
 Abordarea confirmatorie este cea mai
uzuală și presupune parcurgerea următoarelor
etape: construirea unei ipoteze bazate pe teorii
existente sau pe rezultate ale unor cercetări
anterioare, dezvoltarea unui model de cercetare,
punerea în mișcare a unei metodologii de
investigare și de analiză a datelor, care să
permită, în final, confirmarea sau infirmarea
ipotezei. Acest tip de cercetare are un caracter
anticipativ și pro-activ de interogare a realității,
care permite:
 orientarea cercetării către probleme cu
adevărat importante;
 fixarea în mod explicit și clar a obiectivului
cercetării;
 anticiparea răspunsurile corecte pe baza
cunoștințelor (teoriilor) existente;
 evitarea risipei de resurse pentru cercetări
care au șanse reduse să conducă la rezultate
utile;
 precizarea variabilelor relevante ale
cercetării;
 precizarea relațiilor estimate dintre variabile.
a) Întrebările descriptive urmăresc să producă
informații cu privire la variabilele cercetării. De
exemplu, un cercetător poate urmări descrierea
caracteristicilor unui program de training, să
diagnosticheze o organizație, să evalueze prevalența
unui tip de comportament sau a unei atitudini etc. (de
ex., „care este frecvența accidentelor de muncă?”,
”care este rata abandonului profesional?”, ”care sunt
caracteristicile managementului la nivel
organizațional?”, ”care este nivelul de satisfacție în
muncă al angajaților?”, ”care sunt principalele surse
de stres ocupațional într-o anumită organizație?”).
 Întrebările normative merg mai departe
decât cele descriptive și implică faptul că informația
descriptivă obținută în cercetare să fie comparată
cu anumite standarde sau așteptări. De exemplu,
frecvența accidentelor de muncă poate fi comparată
cu date similare din alte țări, din alte domenii de
activitate sau în raport cu anumite norme de
siguranță.
 Întrebările corelaționale sunt utilizate pentru a
identifica relații între variabile care să permită
formularea unor explicații. Acest gen de întrebări
conduc spre informații cu privire la intensitatea și
sensul relației, nu însă și cu privire la raportul de
cauzalitate dintre variabilele studiate. De exemplu, în
contextul teoriei lui Bass cu privire la trăsăturile
liderului, s-a ridicat problema magnitudinii
diferențelor dintre trăsăturile liderilor eficienți și
ineficienți. Pe această bază au fost emise două ipoteze
de tip corelațional:
• Trăsăturile referitoare la competența în
sarcină se asociază mai puternic și pozitiv cu
eficiența în sarcină decât caracteristicile
demografice sau atributele interpersonale.
• Atributele interpersonale au o relație pozitivă
mai puternică cu dimensiunile afective și
relaționale ale eficienței liderilor decât
caracteristicile demografice și trăsăturile
legate de competență în sarcină.
Întrebările de impact (cauzale) vizează în mod
explicit identificarea unui efect, existența unei
relații cauzale între variabile, sau între o
anumită intervenție și rezultatul acesteia
(”campania de prevenire a accidentelor rutiere
a redus numărul de accidente?”; ”care este
efectul stilului de conducere asupra motivației
angajaților?”).
 Definirea obiectivelor se referă la
delimitarea domeniilor ce urmează a fi
cercetate, o erarhizare a acestora în
funcție de importanța și evaluarea
necesarului de informații pentru fiecare
domeniu.
În funcție de importanța lor în raport
cu scopul studiat, distingem două
categorii de obiective:
 centrale – sunt obiectivele prioritare;
 Secundare – sunt obiective cu o
importanță mai mică, dar contribuie
la realizarea scopului cercetării;
 Strâns legate de scop, derivă direct din acesta, ca
specificare / explicitare / detaliere a sa suplimentară De
obicei, sunt 3, maxim 4 la număr spre deosebire de
întrebări și ipoteze, scopul și obiectivele nu sunt
interogații, ci afirmații sunt obiective “SMART”:
specifice, măsurabile, tangibile, realiste și încadrate în
timp (intr-un grafic temporal). La fel ca scopul, se
formulează utilizând jargonul ştiinţific: a examina, a
analiza, a explora, a valida, a evalua / investiga critic, a
identifica si explicita etc. Nu doar descriptive, ci și
explicative (acced la nivelul următor, al explicației
sociologice)