Sunteți pe pagina 1din 55

CUPRINS

Introducere /4

CAPITOLUL 1
Comunicarea interpersonală în perioada copilăriei şi implicaţiile acesteia în
dezvoltarea copiilor /6
1.1.Obiectivele comunicării interpersonale în perioada copilăriei /7
1.2.Comunicarea copil-copil /10
1.3.Comunicarea copil-părinte /12
1.4.Comunicarea copil-cadru didactic /14
1.5.Conflictele interpersonale şi rezolvarea acestora /15
1.6.Strategii comunicaţionale cu caracter ludic /17
1.7.Utilitatea unei comunicări eficiente în perioada şcolarităţii primare /18

CAPITOLUL 2
Jocul-metodă de comunicare interpersonală în perioada copilăriei /19
2.1.Scurtă istorie o jocului şi jucăriilor /19
2.2. Clasificarea jocurilor /20
2.3. Scopul şi funcţiile jocului /23
2.4. Importanţa jocului pentru copii şi implicaţiile acestuia în comunicarea
interpersonală a copiilor /25

CAPITOLUL 3
Ludoteca – Studiu de caz /27
3.1. Ludoteca în lume /27
3.2. Tipuri de ludoteci /28
3.3. Ludoteca la noi în ţară /29
3.4. Funcţiile ludotecii /30
3.5. Rolul ludotecarului /31
3.6. Spaţiul ludotecii /32
3.7. Activităţi desfăşurate în ludotecă /33

Concluzii /50
Anexe /52
Bibliografie /56

2
INTRODUCERE

Una din cele mai importante forme de manifestare a copilului este jocul. Sub
influenţa jocului se formează, se dezvoltă şi se restructurează întreaga activitate psihică a
copilului. Jocul este şi un act de cunoaştere şi de comunicare: cunoaştere a ta şi a
celuilalt, comunicare cu tine şi cu ceilalţi. Este un proces care nu presupune adversari, ci
parteneri, un spaţiu al iubirii, al luminii, al bucuriei. Jocul şi distracţia implică o
comunicare interpersonală.
Lucrarea de faţă îşi propune să abordeze jocul din perspectiva celei mai potrivite
metode de stimulare şi dezvoltare a comunicării interpersonale la copiii de vârstă şcolară
mică. Am considerat tema ca fiind de mare actualitate: copiii se confruntă în prezent cu
numeroase probleme de comunicare, de relaţionare. Societatea actuală începe să fie
depăşită de realitatea nefericită a existenţei unui număr considerabil de copii cu grave
probleme de adaptabilitate socială, de comunicare, de integrare, nesusţinuţi de către
familiile lor în sensibilul proces de maturizare.
În prezent jocul este înţeles total eronat: copiii sunt „ abandonaţi” în faţa
calculatoarelor ore întregi, îşi aniversează zilele importante în spaţii închise, pline de un
zgomot, simpla plimbare prin parc a devenit prilejul etalării unor jucării sofisticate, ţinute
moderne.
Multe persoane consideră că după intrarea copilului în şcoală jocul nu rămâne
decât o abordare terapeutică a copiilor aflaţi în dificultate. Astfel, cei mai mulţi dintre
copii sunt privaţi o dată cu pătrunderea în sistemul şcolar de plăcerea de a se juca. Mai
mult, propriii lor părinţi consideră că, o dată ajuns la şcoală, copilul lor s-a maturizat
brusc, dorinţa copiilor de a se juca fiind interpretată drept inadaptabilitate.
Experienţa practică şi numeroase studii ale psihologilor au demonstrat că jocul
reprezintă în şcolaritatea mică activitatea principală a copiilor de la care să se pornească
în formarea unor deprinderi de relaţionare, abilităţi de comunicare şi de acţiune ale
acestora. În acest sens, vom detalia importanţa comunicării interpersonale la această
vârstă, definindu-i obiectivele şi analizând importanţa fiecărui obiectiv în comunicarea
copiilor.

3
Vom încerca să prezentăm modul în care relaţionează copiii unii cu ceilalţi, cu
familiile lor şi cadrele didactice. Enumerarea unor strategii comunicaţionale care au un
caracter ludic şi importanţa unei comunicări eficiente la această vârstă sunt două teme
asupra cărora vom insista în finalul primei părţi.
Studiul de caz susţine demersul teoretic şi se doreşte a fi şi o demonstraţie de
implicare socială. Sensibili la problemele copiilor putem ajuta la transformarea lor în
bine, apelând la ceea ce ei preţuiesc mai mult, jocul.

4
CAPITOLUL 1
Comunicarea interpersonală în perioada copilăriei şi implicaţiile
acesteia în dezvoltarea copiilor

Comunicarea interpersonală este caracteristica cea mai importantă a omenirii.


Este abilitatea oamenilor de a-şi face ştiute nevoile, dorinţele, ideile şi sentimentele.
Comunicăm ca să ne cunoaştem, ne împărtăşim emoţiile, schimbăm informaţii, construim
relaţii.
Condiţiile unei comunicări interpersonale eficiente sunt determinate de
sinceritatea interlocutorilor, în ambele ipostaze de receptor şi de emiţător, de solicitudine,
disponibilitatea de a-ţi ajuta interlocutorul, de empatie, plasarea pe poziţia
interlocutorului şi judecarea dintr-o altă perspectivă a comportamentului acestuia, de
atitudinea pozitivă manifestată printr-o părere favorabilă despre interlocutor, faţă de
propria persoană şi faţă de comunicarea însăşi şi de egalitatea rolurilor de vorbitor şi
ascultător.1
Cunoscând comportamentele empatice ale copiilor vom înţelege mai bine
intenţiile, trăirile lor în diferite situaţii pe care le putem anticipa corect, reuşind să
stabilim între copii relaţii interpersonale. După ce vom anticipa comportamentul copiilor
ne vom fixa o strategie proprie de comportament faţă de ei şi–i vom întâmpina, vom
comunica eficient şi le vom crea condiţii favorabile de manifestare.
Relaţiile interpersonale în cazul copiilor încep, o dată cu intrarea în şcoală, să se
întemeieze pe cunoaşterea unor date psihologice privitoare la interlocutor. La această
vârstă prieteniile se leagă îndeosebi la nivelul clasei. Sunt foarte puţini copii care îşi
lărgesc sfera relaţiilor interpersonale la nivelul altor clase, acest lucru schimbându-se
progresiv pe măsura înaintării în vârstă. În relaţiile pe care copiii le stabilesc se aplică
instinctual anumite reguli individuale în cunoaşterea particularităţilor interlocutorilor.
Copiii intuiesc deosebirile dintre ei şi, ca atare, se poartă diferenţiat comunicând diferit
unii cu alţii.

1
Mihai Dinu, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura All, Bucureşti, 2004, p.45

5
1.1 Obiectivele comunicării interpersonale în perioada copilăriei

Obiectivele comunicării interpersonale în perioada copilăriei sunt aceleaşi cu cele


din perioada maturităţii, diferenţele constând în ierarhizarea acestora în funcţie de
importanţa lor. Astfel, putem aminti:
A. Jocul şi distracţia- Distracţiile şi jocurile sunt substitute ale trăirii adevărate
ale intimităţii autentice. În opinia lui Eric Berne „cele mai plăcute forme de contact social
sunt jocurile şi intimitatea.”2
Fiecare individ are la dispoziţie un repertoriu cu nişte realităţi psihologice, un
sistem de sentimente însoţit de anumite tipare comportamentale.
-stări de ego care seamănă cu cele ale figurilor părinţilor ;
-stări de ego care sunt îndreptate în mod autonom către evaluări obiective ale
realităţii;
-stări de ego încă active, care s-au consolidat în frageda copilărie;3
Aceste manifestări sunt numite de Eric Berne Părinte, Adult, Copil. Fiecare
individ dintr-un grup social se va afla într-o stare de ego de Părinte, Adult sau Copil.
Părintele are două funcţii principale: prima îi permite individului să acţioneze
efectiv ca părinte de copii reali, contribuind la supravieţuirea rasei umane, a doua funcţie
permite ca multe dintre răspunsuri să vină automat, ceea ce economiseşte timp şi energie.
Copilul este partea cea mai valoroasă a personalităţii şi poate contribui la viaţa
individului exact cum un copil adevărat poate contribui la viaţa de familie prin farmec,
plăcere şi creativitate4.
Creşterea copiilor poate fi privită ca un proces educaţional în cadrul căruia copilul
este învăţat ce jocuri să se joace şi cum să se joace. Jocurile copilului stabilesc cum se va
folosi el de acele înlesniri, precum şi deznodământul situaţiilor pentru care este potrivit.
Jocurile au o natură imitativă şi sunt puse la cale de aspectul Adultului din personalitatea
copilului. Jocul este un puternic izvor de conectare de relaţii sociale la copii. Ursula
Şchiopu afirma despre joc că „prepară terenul motor şi psihologic al muncii în copilăria

2
Eric Berne, Jocuri pentru adulti, Editura Amaltea, Bucuresti, 2002, p.15.
3
Idem,p.17.
4
Idem,p.19.

6
omului”5. Jocul îl învaţă pe copil adaptarea, învingerea dificultăţilor, strategia şi
antrenarea în activităţi.
B. Stabilirea şi menţinerea de relaţii semnificative cu alţi copii sau adulţi, în
scopul satisfacerii unei nevoi fundamentale la această vârstă, prietenia /dragostea.
Prietenia este un sentiment durabil, care leagă două persoane, cel mai adesea din
copilărie. Majoritatea prieteniilor pe care le înfiripă copiii sunt legate în cadrul clasei, la
şcoală. Copiii aplică involuntar anumite reguli într-o relaţie de prietenie, proprii fiecărui
copil.
Prietenii au o mare influenţă în dezvoltarea oricărui copil. Ca să evităm proble-
mele ulterioare, create de influenţa negativă a acestora, este nevoie să luăm măsuri din
timp şi să nu scăpăm situaţia de sub control. Discuţia permanentă cu copilul, căruia va
trebui să-i fi mai întâi prieten, apoi părinte, este foarte importantă pentru a-l îndruma pe
calea cea bună.
C. Cunoaşterea lumii exterioare prin schimb de informaţii cu semenii
Fiecare persoană are în relaţiile pe care le stabileşte un sistem propriu de
semnificaţii (valori, opinii, atitudini) şi o cunoaştere organizată (despre trecut, întâmplări,
fapte) pe care celălalt nu le poate stăpâni niciodată pe deplin. A deţine informaţii despre
partenerii de relaţie se datorează în mare parte şi situaţiilor în care le dobândim, strâns
legate de cultura simbolului: limba vorbită sau scrisă, tăcerea, pauzele importante,
omisiunile semnificative, lucrurile nerostite.
„ Discuţia reprezintă o sursă de informare asupra altor oameni” 6. Oamenii îşi
verifică prin discuţie pornirile, dorinţele şi atitudinile, îşi afirmă valorile, dezvăluie
structura preocupărilor lor.
În comunicarea cu partenerii noştri, exteriorizarea gândurilor are drept scop
crearea unei legături. Steve Duck considera că importanţa socială a discuţiei rezidă în
caracterul ei de activitate interpersonală. Modul în care o persoana discută ajută o alta să
înţeleagă necunoscutul, adică semnificaţiile individuale ale vorbitorului.

5
Ursula Şchiopu , Maria Girboveanu Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970, p.68.
6
Steve Duck, „Relaţiile interpersonale – A gândi, a simţi, a interacţiona”, Editura Polirom,Iaşi, 2000,
p.22.

7
Comunicarea implică nu numai exprimarea valorilor şi semnificaţiilor individuale
ale unui vorbitor, ci şi interpretare lor de către ascultător. Fundamentul unei astfel de
interpretări oferă informaţiile pe care cineva le deţine cu privire la vorbitor. Sunt cazuri
în care nu se ştie decât că persoana aparţine unei anumite culturi, vestimentaţia sa se
încadrează în anumite rigori, are un anumit comportament non-verbal. Sunt situaţii în
care putem cunoaşte foarte bine o persoană şi putem avea o anumită înţelegere faţă de
modurile în care interpretează sau descrie experienţele. Discuţia exprimă în ambele cazuri
modurile cuiva de a vedea lumea înconjurătoare.
În această perioadă a şcolarităţii mici, copiii descoperă în mod gradat că un
comportament al unei persoane nu reflectă neapărat sentimentele ei şi devin, treptat,
capabili de a adopta o optică detaşată a propriului comportament. Aici intervine un alt
obiectiv al comunicării interpersonale şi anume:
D. Cunoaşterea interioară( autocunoaşterea) bazată pe autodezvăluire
La această vârstă încep să apară anumite manifestări de reciprocitate în
comunicare. Copiii ajung foarte uşor să-şi împărtăşească pe lângă experinţele personale şi
anumite secrete. În relaţiile cu adulţii autodezvăluirea are un rol esenţial la îmbunătăţirea
comunicării. O dată ce ai devenit confidentul unui copil, comunicarea cu acesta este mult
mai eficientă şi mai uşor de realizat. Copiii pot vorbi cu uşurinţa despre absolut orice
subiect cu condiţia de a avea permanent sentimentul reciprocităţii. „Când un copil are o
mulţime de plângeri, nemulţumiri, privind un prieten, profesor sau propria lui viaţa,
important este să răspunzi la tonalitatea afectivă şi să nu încerci să stabileşti faptele ori să
verifici cele petrecute”7.
Comunicarea tandră aduce în locul criticii, sfaturilor, înţelegerea umană. „ Când
ai o emoţie puternică, nimic nu ajută mai mult decât o persoană care te ascultă şi te
înţelege”8.
E. Persuadarea interlocutorului, influenţarea opiniilor, convingerilor, atitudinilor
şi conduitei acestuia este un obiectiv prioritar al comunicării interpersonale în procesul
educaţional, asupra căruia vom reveni pe larg în capitolul dedicat comunicării dintre
cadrele didactice şi elevi.
1.2 Comunicarea copil-copil
7
Haim G.Ginnot, Între părinte şi copil, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006,p. 37.
8
Idem, p. 68.

8
Perioada şcolarităţii mici trebuie privită ca o etapă de tranziţie de la preşcolaritate
la preadolescenţă pentru că acum apar diverse momente de criză în dezvoltare, apar stări
tensionale, conflictuale ocazionate de adaptarea copilului la viaţa de şcolar. Învăţarea
devine tipul fundamental de activitate, presupune nu numai efort intelectual, ci şi o mare
rezistenţă fizică, aşa că s-ar putea vorbi despre un sfârşit al copilăriei .
După 7 ani apare o mare detaşare psihologică, o creştere a expansiunii, o mai
mare extroversiune şi trăiri euforice şi de exaltare, ca semn al adaptării şcolare. În
vorbirea copilului se întâlnesc frecvent superlativele în descrierea de situaţii, întâmplări.
La această vârstă se conturează tematica obligativităţii, loialităţii, spiritul de
echipă, suportarea eşecului. În jurul vârstei de 8 ani şi după, devin multilaterale şi
diferenţiate interesele. Studiul aritmeticii trece pe primul plan. Cresc capacităţile de
exprimare discursivă. Momentul de 8 ani este foarte sensibil pentru educaţia socială.
După 9 ani, copii de sex diferit încep să se separe în mod spontan în jocuri. Copilul
devine ceva mai meditativ, caracterul expansivităţii în conduită atenuându-se. Începe să
se manifeste dorinţa de autoperfecţionare. Copilul devine mai ordonat şi mai perseverent
în activităţile pe care le întreprinde. La 10 ani se încheie ciclurile copilăriei. Constituirea
bazelor personalităţii, dobândirea statului de şcolar alături de acela de membru al familiei
creează copilului o deschidere către viaţa socială.
În practica educaţională este necesar ca acestor copii să li se ofere ocazii multiple
de a comunica. Din acest punct de vedere, şcoala a creat o adevărată mentalitate care se
cere complet revizuită: a comunica nu înseamnă a multiplica actele de vorbire. Aceasta
presupune că pentru antrenarea copiilor în procesul comunicativ nu trebuie să li se
pretindă să vorbească mult, ci să fie găsite modalităţi de intensificare a interacţiunilor
dintre copii în planul schimbului informaţional şi interpersonal.
Clasa de elevi se constituie în vederea desfăşurării unei activităţi şi a atingerii
unor scopuri fundamentale. O clasă de elevi este un grup educaţional constituit în vederea
atingerii unor scopuri educative.
Menţionând intensitatea tensiunilor şi contradicţiilor din interiorul colectivului de
elevi, vom urmări traiectoria devenirii acestui colectiv. Putem delimita umătoarele etape
ce se desfăşoară pe parcursul celor patru ani (ciclul primar):

9
 Etapa evaluării interpersonale: fiecare membru al clasei de elevi este
preocupat pentru cunoaşterea celorlalţi parteneri, din perspectiva disponibilităţilor de a
stabili contacte interpersonale cu ei. Preocuparea de cunoaştere-evaluare urmăreşte
dobândirea a cât mai multor informaţii despre ceilalţi colegi, despre atitudinea lor faţă de
propria personalitate, despre felul în care sunt apreciaţi de către colectiv sau învăţător,
despre atitudinea altor persoane din afara colectivului faţă de ei.
 Etapa constituirii şi închegării structurii socio-afective a colectivului
de elevi. Pe baza imaginilor cognitiv-evaluative dobândite în etapa anterioară se
constituie şi consolidează diferite structuri socio-afective, de comunicare formală,
informală, de conducere ş.a. Este etapa caracterizată prin restructurări continue în planul
socio-afectiv al colectivului clasei, respectiv în relaţiile interpersonale între membrii săi.
Aceste restructurări nu trebuie văzute ca un indicator negativ, ci, din contră, acestea
antrenează şi angajează personalitatea umană, contribuind la elaborarea şi consolidarea
unor trăsături definitorii.
 Etapa stabilizarii şi recunoaşterii unei structuri socio-afective
dominante. Multiplele restructurări specifice etapei precedente se atenuează treptat,
pregătind terenul cristalizării unei structuri socio-afective, relativ stabile. Se consolidează
principalele reţele şi tipuri de reţele, în interiorul structurii formale liderii săi dispun de
un status ce le permite să-şi exercite puterea şi autoritatea asupra celorlalţi, în cadrul
structurii informale distribuirea relaţiilor simpatetice conduce la conturarea unei ierarhii
interioare cu tendinţă de menţinere.
Aceste etape nu se prezintă ca o succesiune de momente distincte, ele se
intercondiţionează şi se completează reciproc.
Cunoaşterea unui colectiv de elevi nu se reduce la cunoaşterea personalităţii
fiecărui elev în parte, ci la totalitatea trăsăturilor ce caracterizează un colectiv concret
privit ca un tot, ca un întreg prin care se deosebeşte de alte colective.
Valorizarea relaţiilor de schimb informaţional şi interpersonal nu se poate face decât în
condiţiile evidenţierii avantajelor ce decurg din exersarea lor .
Relevant pentru relaţiile de intercomunicare sunt situaţiile de perturbare a
comunicării: filtrarea informaţiilor, blocajul efectiv, bruiajul, distorsiunea etc.

10
Nesoluţionate în timp util, asemenea fenomene se pot transforma în situaţii de criză
educaţională.

1.3 Comunicarea copil-părinte

Relaţia părinte-copil poate fi considerată cea mai importantă dintre relaţiile care
se pot forma, în general, între oameni. Este o legătură definitivă şi indestructibilă. Dar,
pentru ca această relaţie să fie reuşită, este nevoie de mult efort şi răbdare depuse de copii
şi de părinţii lor. Părintele are foarte multe griji, responsabilităţi, diverse probleme, de
aceea, este bine ca într-o familie fiecare membru să facă efortul de a păstra un anumit
echilibru, linişte şi să arate înţelegere şi respect faţă de ceilalţi membri ai familiei sale. O
bună comunicare, însă, nu înseamnă ca toţi copiii să-i asculte pe părinţi fără a scoate un
cuvânt, sau să se conformeze de fiecare dată doar ţinând cont de ierarhia rolurilor.
Părintele care ştie să-i lase copilului o marjă de libertate, dar care îi inculcă şi
anumite norme şi valori şi-i fixează anumite repere în ceea ce priveşte comportamentul,
îşi va atrage respectul acestuia. Raportul copilului cu lumea exterioară cât şi
personalitatea pot fi influenţate nefast de către respingere, superprotecţie, adoraţie sau
autoritarism din partea părinţilor.
Părinţii care resping copilul îl protejează insuficient. Copilul ajunge să fie neglijat
şi lăsat în voia unui mediu pe care nu ştie să-l gestioneze, se simte abandonat, nesigur şi
fără încredere în sine. Va ajunge să fie dependent de alţii şi incapabil să se descurce
singur.
Părinţii superprotectivi văd copilul ca fiind o fiinţă  foarte preţioasă ce nu trebuie
deranjată cu nimic. De asemenea îl văd incapabil să se descurce fără ajutorul lor. Nu este
lăsat singur, nu este lăsat să încerce nimic, făcând părinţii totul în locul lui. Acest copil va
fi mereu dependent şi va aştepta ca alţii să decidă în locul lui.
Părinţii care îşi adoră copilul îi satisfac acestuia toate dorinţele. Sunt excesivi de
toleranţi şi îşi organizează viaţa în jurul copilului. Copilul ajunge să creadă că este
perfect, că merită totul şi că este un suveran absolut. Este egocentrist, are dificultăţi de
adaptare. Când va creşte şi se va lovi de realitate va fi pierdut.

11
Părinţii autoritari sunt de părere că orice copil trebuie să fie educat strict şi să
asculte de ordinele părinţilor altfel, va fi pedepsit. Copilului i se pretinde foarte mult şi i
se interzice aproape tot. Din cauza aşteptărilor uriaşe, copilul nu se simte în siguranţă. Va
trăi permanent cu teama că nu este suficient de bun.
În timpul adolescenţei părinţii nu mai reuşesc să supravegheze minorii decât cu
mare dificultate. Centrul de greutate al comunicării se deplasează de la nivelul exclusiv al
familiei la nivelul grupului de colegi şi prieteni. În perioada furtunoasă dar frumoasă,
tânărul devine un veritabil participant la dialog, de multe ori fără să comunice nimic
adultului şi cel mai adesea părinţilor.
În prezent, părinţii se confruntă cu probleme concrete care necesită soluţii
specifice. Sfaturile clişeu de genul „Oferiţi-i mai multă dragoste!”, „Încercaţi să-i
înţelegeţi!” nu–i mai ajută. Comunicarea cu aceşti copii este o adevărată artă, cu reguli şi
semnificaţii proprii.. Părinţii şi cadrele didactice trebuie să înveţe să desluşească
întrebările şi răspunsurile copiilor. Când aceştia simt că au fost înţeleşi, singurătatea şi
durerea lor se atenuează, iubirea pentru părinţi se adânceşte.
Atunci când copiii se află în vârtejul unor emoţii puternice, ei nu mai pot asculta,
nu pot accepta sfaturi sau consolări. Vor să fie înţeleşi fără să ne dezvăluie complet ce
trăiesc. Părinţii pot şti ce simt copiii lor prin simpla ascultare şi apelul la propriile
experienţe emoţionale. Părinţii trebuie să înveţe să audă sentimentele de frică, de
disperare şi neajutorare ale copiilor. Sentimentele intense ale acestora nu dispar dacă sunt
interzise, dar pot fi atenuate când ascultătorul le acceptă cu simpatie şi înţelegere.
În comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte important să înveţi să lauzi.
Cuvintele părinţilor trebuie să afirme ce apreciază la strădania, munca, atenţia, creaţia
copiilor şi este foarte important să apeleze la descrieri detaliate, la cuvinte care exprimă
recunoaşterea efortului şi afirmaţii care comunică respect şi înţelegere.
Părinţii pot contribui substanţial la învingerea timidităţii copilului lor dacă:
-îi încurajează mereu;
-îi apreciază pozitiv pentru tot ceea ce fac bine;
- le acordă încredere;
-iau hotărâri împreună;
-le respectă dorinţele copiilor;

12
-îi încurajează pe copii în a avea intervenţii personale în diferite situaţii ;
-le arată modalităţi de a-şi învinge emoţiile negative;
Părinţii trebuie să manifeste încredere şi respect pentru copiii lor, lăudându-i de
fiecare dată, să-i ajute pe copii să-şi cunoască atât calităţile, cât şi defectele, să evite a le
spune NU, fără a le oferi argumente.
Copiii învaţă ceea ce trăiesc. Orice cuvânt care se abate asupra lor lasă o urmă.
Părinţii trebuie să înveţe să le vorbească într-un fel care nu trezeşte furia, nu produce
durere, nu le micşorează încrederea în sine, nu-i face nesiguri de competenţa şi de
valoarea lor.

1.4 Comunicarea copil-cadru didactic

Procesul de comunicare ce se desfăşoară în context şcolar mijloceşte influenţa


comportamentală, acţiune ce operează atât în sensul modificării comportamentului
profesorului, cât şi al modificării comportamentului elevului.
Procesul de învăţământ se realizează "prin" şi "pentru" comunicare, fiind în
ultimă instanţă un act de comunicare. Cauzele pentru care copiii se implică prea puţin sau
deloc în dialogul şcolar sunt uneori obiective, întemeiate, iar alteori subiective,
nejustificate. Într-o intervenţie educativă de succes, după indentificarea cauzelor se
recurge la elaborarea unor strategii acţionale de contracarare a manifestărilor nefavorabile
şi de promovare a celor favorabile.
Mulţi părinţi socotesc că vârsta de 6 – 7 ani, când copiii lor calcă pentru prima
oară pragul şcolii, este o etapă în care rolul lor în educaţia copiilor scade foarte mult dacă
nu chiar dispare. Dimpotrivă, acum rolul lor se dublează: acasă trebuie să creeze un
mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit, iar în relaţia cu
şcoala pot colabora cu alţi membrii ai comunităţii şcolare pentru a crea un climat care
sprijină învăţarea, atât în şcoalã cât şi în afara ei.
Comunicarea eficientă dintre profesori şi părinţi se reflectă în dezvoltarea
copiilor. Responsabilitatea educaţiei şi dezvoltării copiilor trebuie asumată în echipă:
şcoală – familie.

13
La copiii de vârstă şcolară mică, dorinţa de a stabili relaţii cu colegii, de a se
împrieteni e importantă. Această dorinţă trebuie valorizată de cadrul didactic în sens
pozitiv.
Atitudinea cadrului didactic funcţionează ca un model pentru micii şcolari. Dacă
acesta manifestă o atitudine de dispreţ la adresa unor copii, această manifestare va fi
preluată şi de către elevi. Sunt importante relaţiile de colaborare, de înţelegere a celuilalt
(cu defecte si calităţi), iar învăţătorul poate să cultive în rândul elevilor astfel de relaţii.

1.5 Conflictele interpersonale şi rezolvarea acestora

Conflictele interpersonale sunt privite drept consecinţe inevitabile ale relaţiilor.


Abilitatea de a comunica presupune şi abilitatea de a rezolva conflictele de
comunicare. Un conflict apare atunci când atitudinea şi acţiunile unui individ împiedică,
distrag sau afectează într-un anumit mod o persoană în demersul ei de atingere a unui
scop.
Oamenii, fiind diferiţi, adoptă strategii diferite pentru rezolvarea conflictelor.
Aceste strategii se învaţă de obicei în copilărie şi par să funcţioneze automat la un nivel
„preconştient”. Dacă dispui de abilităţile necesare poţi valorifica pozitiv conflictele.
Pasivitatea este un comportament care poate fi descris ca răspunsul unei persoane
ce încearcă să evite confruntările, conflictele, îşi doreşte ca toată lumea să fie mulţumită,
însă fără a ţine seama de drepturile sau dorinţele sale personale, nu solicită ceva anume,
nu se implică în câştigarea unor drepturi personale sau în apărarea unor opinii. Aceste
persoane se simt rănite, frustrate, iritate fără însă a încerca să-şi exprime nemulţumirile
faţă de ceilalţi.
Agresivitatea este o reacţie comportamentală prin care îl blamezi pe celălalt şi îl
acuzi, încalci regulile impuse de autorităţi, eşti insensibil la sentimentele celorlalţi.
Simpla afirmare a sentimentelor noastre poate pune capăt comportamentului
nepotrivit al copilului. Un răspuns empatic, care îi oglindeşte copilului dispoziţia
zbuciumată, exprimând simpatia şi înţelegerea părintelui, reuşeşte să schimbe
sentimentele de furie ale copilului.

14
Etichetele negative, puse în scopul corectării anumitor fapte, îl pot împovăra tot
restul vieţii pe cel care le primeşte. Mulţi părinţi pun astfel de etichete aşteptându-se ca
repectivele adresări să-i motiveze, să-i mobilizeze în scopul unei transformări pozitive.9
Momentele în care părinţii ascultă cu sensibilitate punctul de vedere al copilului
contribuie cu adevărat la procesele de schimbare. Fiecare copil capătă simţul
responsabilităţii prin propriile eforturi şi propria experienţă.10
Conflictul este o componentă atât de naturală, de indispensabilă a vieţii noastre
cotidiene şi a relaţiilor noastre cu ceilalţi, încât, de regulă, nu îl analizăm, nu ne gândim la
el sau îl studiem. Totuşi, elevii au parte de conflicte zi de zi, în şcoală, în familie sau în
societate.
Conflictele presupun interacţiune şi dialog, sunt necesare pentru dezvoltare şi
maturizare, modul în care o persoană face faţă conflictelor constituie un aspect important
al propriei personalităţi. Conflictele nu pot fi soluţionate în mod constructiv fără
interacţiune pozitivă, care este o formă a comunicării11. Abordat printr-o gândire pozitivã,
conflictul poate avea rezultate creative, poate fi o forţă pozitivă pentru dezvoltarea
personală şi schimbarea socială.
Conflictul poate deveni o sursă de maturizare şi învăţare, ajută la descoperirea
propriilor valori şi credinţe, la sănătatea mentală individuală.
Conflictele între copii sunt inerente şi, asemeni adulţilor, şi aceştia apelează
inconştient la anumite strategii pentru rezolvarea acestora:
~evitarea, retragerea copilului din zona de coflict ( sunt cunoscute gesturile prin care
copiii îşi pun mâinile la urechi pentru a nu mai auzi nimic, sau se prefac că dorm );
~non-negocierea- foarte des întâlnită la copii, în special la fete, constă în refuzul de a
asculta argumentele celorlalţi;
~ redefinirea, cunoscută la copii mai ales în varianta în care îşi reproşează unii celorlalţi
că poziţiile lor sunt aberante deoarece au un substrat patologic, aducându-şi de multe ori
jigniri grave;

9
Haim G. Ginnot, Op. citată, p.85.
10
Idem,p.87.
11
Daniel Shapiro, Conflictele şi comunicarea- Un ghid în labirintul artei de a face faţă conflictelor,
Editura ARC, Bucureşti, 1998, p126.

15
~ recurgerea la forţă12- din păcate un fenomen din ce în ce mai răspândit în rândul
copiilor; violenţa devine pentru mulţi modalitatea extremă de rezolvare a unui conflict;
Într-un conflict, sentimentele sunt importante. Câteodată nu ajungem la motivele
conflictului şi nu-l putem rezolva până când nu luăm în considerare sentimentele
neconştientizate.

1.6 Strategii comunicaţionale cu caracter ludic

Deprinderile de comunicare şi relaţionare la copii sunt de cele mai multe ori


asociate cu performanţele sau insuccesele şcolare. Nedezvoltarea lor cauzează probleme
emoţionale, comportamentale şi de adaptare socială. Joaca este pentru un copil o
activitate respectabilă, serioasă, care îl ajută să crească, în care se implică total, o
activitate plăcută,o ocazie de amuzament, la care se participă în funcţie de preferinţe.
După modul cum se joacă, observăm dacă un copil este mai inventiv, mai activ în joc,
dacă poate sau nu surprinde soluţii noi, ingenioase, dacă dispune de claritate în idei.
Jocul este privit drept activitatea care formează, modelează inteligenţa.
Acesta oferă posibilitatea cunoaşterii nivelului dezvoltării intelectuale a copiilor la un
moment dat, fapt ce va permite aplicarea unor metode pedagogice optime fiecărui caz în
parte. Jocul are un rol formativ şi, prin intermediul lui, copilul are posibilitatea de a
reconstitui o arie cuprinzătoare din realitatea obiectivă. Acţionând cu diferite materiale,
prin jocurile de creaţie şi de construcţie, reproduc în mod activ activitatea oamenilor,
reflectând relaţiile sociale ale diferitelor profesiuni. Prin joc, copilul dobândeşte
numeroase şi variate cunoştinte despre mediul înconjurător prin care i se dezvoltă
procesele psihice de reflectare directă şi nemijlocită a realităţii: percepţiile, reprezentările,
memoria, imaginaţia, gândirea, limbajul. Copilului i se dezvoltă memoria, gândirea
activă, unde un rol important îl joacă limbajul. Comunicând între ei, îşi fixează tema
jocului, stabilesc subiectul, îşi repartizează rolurile, îşi precizează acţiunile comune,
menite să confere jocului un caracter organizat. Prin joc sunt încercate şi exersate moduri
de comportament în viaţă.

12
Mihai Dinu, Fundamentele comunicării interpersonale, pag.102.

16
În realizarea contactului interpersonal cu ajutorul jocului se vor avea în vedere:
calitatea emiterii mesajelor (corectitudine, claritate, coerenţă), eliminarea surselor de
zgomot şi de distorsionare a mesajelor, calitatea receptării mesajelor. O altă strategie
vizează realizarea schimbului informaţional şi interpersonal prin: stimularea ascultării
conţinutului mesajelor, cultivarea capacităţii de a iniţia, menţine şi încheia un dialog,
capacitatea copiilor de dezamorsa conflictele, încurajarea construirii unei bune relaţii de
comunicare.13
Strategiile cu caracter ludic vizează buna desfăşurare a unui joc. Sarcinile
activităţilor ludice vor respecta ritmul propriu de dezvoltare şi maturizare al fiecărui
copil. Complexitatea sarcinilor de joc va fi gradată în funcţie de nivelul de dezvoltare
psiho-individuală a fiecărui copil. Prin joc se va urmări ca achiziţiile elevilor să-şi
găsească expresia în comportamente adecvate care să le permită adaptarea şi integrarea.

1.7 Utilitatea unei comunicări eficiente în perioada şcolarităţii primare

A fi alături de copil în tendinţa lui naturală de a cunoaşte lumea, încurajându-l


acolo nu poate rezolva singur şi ajutându-l să aleagă ce e mai bine sunt câteva din
principiile promovate prin desfăşurarea unor activităţi cu caracter ludic, care trebuie
adoptate de cele două medii în care copilul de vârstă şcolară mică îşi desfăşoară cea mai
mare parte a activităţii : familia şi şcoala. Alături de nevoia naturală de cunoaştere, copiii
au nevoie constantă de a primi şi de a oferi afectivitate. Părinţii sunt aceia care pot şi care
sunt îndreptăţiţi să o aducă în viaţa copiilor lor.
Un copil are nevoie să dezvolte capacitatea de a se împăca după un conflict,
capacitatea de a vorbi despre ceea ce simte, capacitatea de a simţi iubirea altcuiva şi
multe alte capacităţi de care depinde starea lui de bine emoţional. Părinţii au cel mai
important rol în acest domeniu.

CAPITOLUL 2
Jocul-metodă de comunicare interpersonală în perioada copilăriei

13
Liliana Ezechil, Comunicarea educaţională în context şcola, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2002, p.163

17
„Jocul este o acţiune care se desfăşoară înlăuntrul unor anumite limite de loc, de
timp şi de sens, într-o ordine vizibilă, după reguli acceptate de bună voie şi în afara sferei
utilităţii sau necesităţii materiale. Starea de spirit a jocului este cea a distragerii şi a
extazului, fie sacru, fie doar festiv, indiferent dacă jocul e consacrare sau divertisment” 14

2.1 Scurtă istorie o jocului şi jucăriilor

În cele mai vechi timpuri, jucăriile copiilor constau în miniaturizarea obiectelor


umane de uzanţă comună, a armelor şi chiar a uneltelor. Jocurile copiilor erau activităţi ce
reproduceau în esenţă forme ale activităţii umane. Absenţa jucăriilor din aşezările umane
de o vechime considerabilă descoperite arată că, la începuturile ei, viaţa omului era mai
dură, preocupările sale fiind îndreptate către apărare şi dobândirea de hrană 15.
Din anul 600, î.Hr. în India a devenit popular un joc numit Chaturanga,
precursor al şahului de astăzi după care, până la jumătatea secolului XVIII, în lumea
jucăriilor nu au mai apărut prea multe invenţii, iar jucăriile existente, realizate manual,
adesea din materiale scumpe, erau destinate doar celor foarte bogaţi. Abia în secolele
XVIII - XIX ceea ce părea un moft va deveni o industrie deosebit de profitabilă, ce va
lansa companii de renume.
Începutul anilor ’50, deşi Estul si Vestul erau împărţite de Războiul Rece, a dus
practic la explozia industriei de jucării occidentale, numărul şi varietatea acestora
crescând rapid. Nu mai puţin celebrul Cub Rubik a apărut în 1980, fiind creaţia
designerului maghiar Erno Rubik. Doi ani mai târziu, în 1982, se lansa şi primul home
computer, ZX Spectrum, şi chiar dacă astăzi este doar o amintire, atunci a stârnit pasiuni,
iar mii de copii din întreaga lume şi-au dorit un astfel de cadou. Era începutul pasiunii
pentru jocurile pe calculator şi console, atât de blamate de părinţi, şi totuşi adorate de
copiii care ajungeau adesea să ignore totul pentru măcar o oră de joc.
Japonia pare să ocupe o poziţie privilegiată în lume în ceea ce priveşte
diversitatea jucăriilor tradiţionale şi a materialelor folosite pentru acestea. Jucăriile sunt
14
Johan Huizinga,Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii ,Editura
Humanitas Bucureşti, 2003,p.14.
15
Ursula Şchiopu, Maria Girboveanu Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970, p.87.

18
realizate dintr-o varietate de materiale,incluzând hârtie, lemn, bambus, lut, ţesături, scoici
si paie. Una dintre artele tradiţionale japoneze cele mai cunoscute este origami- arta
împăturirii hârtiei 16.
Atunci când au apărut, unele dintre jocurile întâlnite azi aveau un caracter
iniţiatic, care era dublat şi de unul ritualic. În timp, jocurile şi-au pierdut aceste
semnificaţii, fiind păstrată doar partea ludică.
Jocul a fost considerat de către unii antropologi ca mijloc de comunicare cu
invizibilul, în timp ce psihologii consideră că jocul reprezintă un mijloc de stabilire a
relaţiilor interpersonale şi modificare a celor vechi, un prilej de verificare a relaţiilor cu
ceilalţi şi a atitudinii acestora faţă de noi, un mijloc de învăţare a negocierii, un mod de
experimentare a unor comportamente strategice.
Există influenţe climatice şi factori social-istorici în determinarea jocurilor.Viaţa
din mediul urban furnizează copiilor subiecte de joc diferenţiate de cele din mediul rural.
Diferenţierea poate apărea chiar sub aspectul ponderii anumitor jocuri: copiii din mediul
urban vor practica jocuri sportive, de construcţie, pe când cei din mediul rural vor
practica jocuri în mijlocul naturii, bazate pe confecţionarea diverselor obiecte din
materiale din natură. Jocul copiilor poate pune în evidenţă atitudinile şi caracteristicile
cele mai intime şi mai pregnante ale personalităţii. Mediul cultural influenţează hotărâtor
jocurile copiilor. Se poate afirma că jocul este un „fenomen de cultură şi civilizaţie
multidimensional”17

2.2 Clasificarea jocurilor

Alexandru Bruda a propus următoarea clasificare a jocurilor18 :


-jocuri de formare (urmăresc consolidarea unor comportamente şi trăsături de caracter ;
aici sunt incluse şi jocurile de stimulare a copiilor în folosirea unor cuvinte şi expresii
frumoase) ;
-jocuri de observare( au drept scop stabilirea  diagnosticului ) ;
-jocuri de creaţie( copilul creează el însuşi jocuri) ;
16
http://www.artline.ro/
17
Johan Huizinga,op.citată,p.37.
18
Alexandru Bruda , Jocul în dezvoltarea personalităţii copiilor, Asociaţia de caritate “Copiii noştri”,
Caransebeş,1997,p.11.

19
-jocuri cu subiect( copilul imită universul din imediata sa apropiere, copiii îşi asumă
anumite roluri , preferându-le pe cele pozitive) ;
-jocuri de construcţie( pentru dezvoltarea îndemânării, au o motivaţie foarte puternică
stabilind o relaţie specifică între copil şi realitatea pe care o copiază ;
-jocuri de mişcare (premergătoare introducerii activităţilor practice) ;
-jocuri de performanţă ;
-jocuri sportive( jocuri de mişcare , cu reguli fixe, presupun concentrare,flexibilitate);
-jocuri didactice ;
De asemenea, putem vorbi de o clasificare a jocurilor în funcţie de existenţa sau
inexistenţa regulilor.
Copiii de vârstă mică ştiu să se joace foarte bine fără reguli, o caracteristică
impusă jocului în această perioadă fiind libertatea. Jocurile fără reguli sunt jocurile
desfăşurate în parcul de joacă, în jurul balansoarului, toboganului sau a gropii de nisip. În
timpul acestor jocuri regulile sunt implicite şi ţin de natura interioară. Menirea acestor
jocuri este de a dezvolta creativitatea şi de a coopera cu ceilalţi membri ai grupului.
Jocurile fără reguli sunt şi jocurile de distrugere şi dezordine.Acestea pot exprima
adversitatea copilului faţă de regulile şi ordinea impuse de adult19.
Jocurile cu reguli se constituie începând cu perioada preşcolară şi capătă amploare
în perioada şcolară mică; sunt jocuri cu reguli spontane şi reguli transmise de la o
generaţie la alta.
În jocurile cu reguli arbitrare sau interne şi jocurile cu reguli impuse sau externe,
regulile sunt stabilite de copii în timpul jocului şi ţin de natura jocului şi a copilului.
Şcolaritatea aduce cu ea reguli impuse.
Pentru copii aproape orice activitate este joc. Copilul este o fiinţă care se joacă şi
nimic altceva. ”Un copil care nu ştie să se joace, un „mic bătrân”, este un adult care nu va
şti să gândească.”20
Lumea jocului este o anticipare a lumii adulţilor, recreată prin simboluri ludice.
Prin intermediul jocului, copilul decupează universul, conferind chiar un nou sens
obiectelor. Jean Chateau vorbeşte în acest caz despre o seriozitate a jocului, caracter
esenţial al acestuia, asemănătoare cu seriozitatea muncii care-l face pe om să uite de
19
idem,p.19.
20
Jean Chateau, Copilul şi jocul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p.8.

20
restul lumii. Copilul este serios pentru că prin joc el îşi poate afirma autonomia şi
puterea.
Se întâmplă ca jocurile pe care copiii şi le creează să fie evadări din lumea
adulţilor. Activităţile secrete devin un triumf asupra adultului, cei cărora le sunt
comunicate devin nişte privilegiaţi care împărtăşesc aceleaşi preocupări.
O mare importanţă în perioada şcolară o au jocurile constructiv-creatoare. Copilul
învaţă astfel să cunoască natura să o modeleze, să-i umanizeze dimensiunile. Evoluţia
subiectelor în jocurile colective devine din ce în ce mai realistă. Băieţii se integrează în
jocuri active, fetele se joacă „ de-a şcoala”, „de-a familia”, fac „prăjituri”. La această
vârstă părinţii se confruntă cu marea problemă a calculatorului. „Abandonarea” copiilor
în faţa acestuia este un fenomen nefericit al zilelor noastre ale cărui repercusiuni familiile
şi societatea le vor simţi nu peste mult timp. Jocurile preferate de băieţi implică mai
multa forţă, voiciune, agilitate, cele practicate de fete sunt mai statice, cu desfăşurare
restrânsă de mişcare. Organizarea, repartizarea rolurilor şi desfăşurarea jocului pun în
evidenţă capacităţile creatoare, abilităţile de comunicare şi rolul important pe care îl
ocupă jocul la această vârstă. Jocurile cu subiect şi roluri desfăşurate în această perioadă
au un puternic caracter formativ cu consecinţe asupra întregii personalităţi a copilului.
Jocurile trec de la o generaţie la alta. Jocurile preferate pot fi moştenite de la
bunici, părinţi. A creşte copii este în primul rând o problemă de a-i învăţa ce jocuri să
joace. Există o mulţime de tipuri de jocuri, fiecare dintre ele având drept scop
dezvoltarea diferitelor capacităţi şi deprinderi. O linie de separare clară nu se poate trage
între aceste tipuri de jocuri. Elemente individuale ale jocurilor  unei categorii sau chiar
ale unor jocuri întregi dintr-o categorie se pot scoate din contextul categoriei respective şi
se pot introduce într-o altă categorie, dar cu un alt efect.
Regulile unui joc reuşit
Pentru a avea succes un joc trebuie să corespundă anumitor cerinţe:
- să fie adresat vârstei copiilor;
- să fie adecvat calităţilor fizice şi intelectuale ale copiilor;
- locul şi perioada să fie potrivite pentru joc;
- regulile sunt bine explicate;

21
- partenerii de joc au fost echitabil împărţiţi21;
Regulile jocurilor constituie cheia deprinderilor de comunicare efectivă în
interrelaţionarea copiilor22. La reuşita unui joc, conducătorul de joc este nevoit să-şi
folosească întreaga ştiinţă şi îndemănare pentru a ţine sub control toate cele patru etape
ale unui joc: organizarea, introducerea, desfăşurarea şi valorificarea jocului.
Un pas important pentru buna desfăşurare a unui joc este explicarea lui.
Conducătorul de joc trebuie să redea simplu şi clar jocul cu regulile sale. Conducătorului
de joc îi revine misiunea de a opri jocul, de a anunţa sfârşitul jocului, atunci când
jucătorii se plictisesc, când apar complicaţii, când manifestările participanţilor în timpul
jocului devin agresive, brutale, dacă cineva se accidentează, dacă apar cuvinte de
batjocoră sau injurii la adresa anumitor jucători. Este indicat ca şi conducătorul de joc să
participe la jocuri, în afara cazurilor când este nevoie de un arbitru, când jocul cere un
anumit număr de participanţi şi el este în plus, când nu se joacă toţi acelaşi joc şi el
trebuie să aibă grijă de mai multe grupe .

2.3 Scopul şi funcţiile jocului

Funcţia jocului, în formele lui superioare, despre care este vorba aici, se poate
reduce imediat, în cea mai mare parte, la două aspecte esenţiale, sub care se prezintă.
Jocul este o luptă pentru ceva sau o exhibare a ceva. Huizinga consideră că, în
prezent jocul a devenit serios, starea de spirit ludică a dispărut, mai mult sau mai puţin,
din el.
În denumirea jocurilor trebuie reţinute patru trăsături esenţiale ale acestora:
caracterul agreabil, natura imprevizibilă, aspectul problematic şi aspectul strategic23.
Johan Huizinga atribuie jocului numeroase funcţii scoţând în evidenţă importanţa
acestuia ca fenomen de cultură. În viziunea acestuia jocul reprezintă libertate, situare în
afara vieţii curente, evadare, capacitate de a-l absorbi pe jucător, caracter gratuit,
activitate care poate deveni ea însăşi un scop în sine, destindere, dezinteres,desfăşurare în

21
Ani Răducu, Şcoala părinţilor, Ghid privind orientarea carierei pentru părinţi, profesori şi elevi , Editura
As`s, Iaşi 2005, p.22.
22
Ruxandra Răşcanu, Psihologie şi comunicare, Ed. Universitatea din Bucureşti, 2001, p.43.
23
Solomon Marcus, Jocul ca libertate, Editura Scripta, Bucureşti, 2003, p.18.

22
interiorul unei frontiere temporale, forme cultură care se păstrează ca o creaţie spirituală,
poate fi oricând repetat, limitare spaţială pre-stabilită, creator de ordine,aspiraţie spre
frumos, tensiune determinată de incertitudine, reguli necesare şi discutabile, tendinţa de
constituire în grupuri, caracter de luptă, sacralitate...24
După modul cum se joacă, observăm dacă un copil este mai inventiv, mai activ în
joc, dacă poate sau nu surprinde soluţii noi, ingenioase, dacă dispune de claritate de idei,
coerenţă în rolul ce şi l-a asumat. Jocul este privit drept activitatea care formează,
modelează inteligenţa dar, pe de altă parte, permite să se constate caracteristicile ei.
Activitatea ludică furnizează informaţii privind inteligenţa. Jocul favorizează dezvoltarea
aptitudinii imaginative la copii, a capacităţii de a crea sisteme de imagini generalizate
despre obiecte şi fenomene, precum şi de a efectua diverse combinări mentale cu
imaginile respective. În timpul jocului reprezentările copilului se îmbogăţesc, se
precizează şi se conturează. Trecând de la reprezentări la noţiuni, copilului i se dezvoltă
memoria, gândirea activă, unde un rol important îl joacă limbajul. Comunicând între ei,
îşi fixează tema jocului, stabilesc subiectul, îşi repartizează rolurile, îşi precizează
acţiunile comune, menite să confere jocului un caracter organizat. Raportat la regulile
sale jocul poate avea o latură restrictivă.
Jocul e un bun prilej de asimilare a experienţei de viaţă, de imitare a atitudinilor si
comportamentelor adulţilor, de implicare emoţională activă (în joc, copilul exprimă
diverse trăiri: bucuria, tristeţea, afecţiunea, gelozia etc; el le înţelege treptat şi devine
conştient de ele). Totodată jocul are şi un caracter educativ: imitând şi identificându-se cu
personajele pozitive din poveşti, ei devin sensibili la valori ca: adevăr, bine, frumos,
dreptate şi la formarea unor trăsături caracteriale: bunătate, răbdare, hărnicie, curaj,
perseverenţă etc.
O funcţie importantă a jocului o reprezintă transformarea a ceea nu poate
controlat în realitate în situaţii controlabile, folosind reprezentări simbolice, ceea ce oferă
copiilor oportunitatea de a învaţa să îşi rezolve problemele. Jocul este parte integrantă a
vieţii umane. A te juca împreună înseamnă a trăi împreună. Regulile de joc pot fi şi reguli
de viaţă.

24
Johan Huizinga, op.cit., p.47.

23
2.4 Importanţa jocului pentru copii şi implicaţiile acestuia în
comunicarea interpersonală a copiilor

Există în viaţa copilului un fenomen care arată cu maximă claritate că avem de-a
face cu pregătirea pentru viitor: jocurile. Ele nu sunt nicidecum de considerat ca nişte
toane amuzante ale părinţilor sau ale celorlalţi educatori, ci drept nişte auxiliare ale
educaţiei, stimulente pentru spirit, pentru imaginaţie şi dexterităţi motorii. În joc
transpare în mod firesc pregătirea pentru viitor.
Jocurile reprezintă şi o exersare a sentimentului de comuniune socială, care la
copii este atât de accentuat încât el încearcă să-1 satisfacă în orice împrejurare, fiind
puternic mobilizat de acest sentiment. Copiii care evită jocul sunt totdeauna
suspectabili de trăirea unui eşec. Jocul este indisolubil legat de dezvoltarea psihică a
copilului. Este, ca să spunem aşa, activitatea sa profesională şi, de altfel, copilul aşa o
şi concepe.
Jocul este activitatea distractivă, care este practicată de obicei de către copii din
plăcere şi care constituie un mijloc important al educaţiei lor intelectuale, morale, fizice
si estetice. El apare atât la animale cât şi la om însă acesta îi dă şi alte întrebuinţări noi,
una din ele fiind jocul imaginaţiei, un joc ce ne ajută să evoluăm şi să ne cultivăm
intelectul. Jocul este mişcare, explorare, comunicare, socializare, observaţie şi imitaţie,
exerciţiu, disciplinare, învăţare şi, mai ales, plăcere. În timpul jocului, copilul desfăşoară
o variată activitate de cunoaştere.
Copiii care sunt lipsiţi de posibilitatea de a se juca cu alţi copii de vârstă
asemănătoare rămân nedezvoltaţi din punct de vedere al personalităţii. Jocul oferă
copiilor o sumă de impresii care contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor despre lume şi
viaţă, măreşte capacitatea de înţelegere a unor situaţii complexe, creează capacităţi de
reţinere, stimulând memoria, capacităţi de concentrare, de supunere la anumite reguli,
capacităţi de a lua decizii rapide, de a rezolva situaţii-problemă, într-un cuvânt dezvoltă
creativitatea.
Jocul fortifică un copil din punct de vedere fizic, îi imprimă gustul performanţelor
precum şi mijloacele de a le realiza. În al doilea rând, jocul creează deprinderi pentru
lucrul în echipă, pentru sincronizarea acţiunilor proprii cu ale altora, în vederea atingerii

24
unui scop comun. În al treilea rând, jocul provoacă o stare de bună dispoziţie, de voie
bună, oferindu-i omului posibilitatea de a uita pentru un timp de toate celelalte şi de a se
distra, dându-i parcă mai multă poftă de viaţă.
Jocul nu se reduce numai la plăcere. Pentru a reuşi în joc trebuie să-ţi faci un
anumit plan, să-ţi fixezi un scop şi să respecţi anumite reguli ca, în final, să poţi ajunge la
o anumită acţiune. Jocurile oferă copiilor un izvor inepuizabil de impresii care contribuie
la îmbogăţirea cunoştinţelor despre lume şi viaţă, formează şi dezvoltă caractere,
deprinderi, aspiraţii25.
Jocul poate crea şi deprinderi de colaborare cu ceilalţi, pentru sincronizarea
acţiunilor proprii cu ale altora, pentru conjugarea efortului comun în vederea atingerii
unui scop.
Jocul este fenomenul care influenţează, fără excepţie, viaţa copilului şi
dezvoltarea sa ulterioară26. Jocul îi dezvăluie copilului universul variat al relaţiilor
interumane, oferindu-i prilejul de a pătrunde în intimitatea acestuia. Copilul imită viaţa
adultului în joc, aspirând la conduita lui şi, în acest mod, îl ajută să se socializeze şi să se
umanizeze. Jocul este modalitatea prin care copilul reuşeşte să rezolve anumite
contradicţii ce apar în viaţa sa reală pe care o percepe în modactiv cu posibilităţile sale de
cunoaştere limitate. Astfel el doreşte să stăpânească, să utilizeze obiectele conform
destinaţiei acestora, dar nu dispune de deprinderile necesare.

Capitolul 3
Ludoteca- Studiu de caz

Etimologic cuvântul este alcătuit din cuvintele” “ludo”-din latinescul ludus,


ludere, care înseamnă a se juca, a se antrena, a exersa şi “teca”-din grecescul techus care
înseamnă loc de întâlnire, de conversaţie. Prin ludoteca se înţelege un loc în care atenţia
este centrată pe dimensiunea ludică, un loc unde sunt adunate jocuri şi jucării pentru a fi
folosite în spaţiul destinat, sau pentru a fi împrumutate. Faptul că un copil frecventează o

25
Emil Verza, Omul, jocul şi distracţia, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.9.
26
Alexandru Bruda, Jocul în dezvoltarea personalităţii copiilor, Asociaţia de caritate “Copiii noştri”,
Caransebeş, 1997, p.8.

25
ludotecă poate reprezenta un element de socializare şi formare culturală, completându-le
pe cele provenite din familie, şcoală sau alte instituţii educaţionale.
Ludoteca despre care vom vorbi este un serviciu social adresat copiilor din două
şcoli cu program prelungit, cu scopul de a stimula dezvoltarea comunicării acestor copii
prin intermediul jocului.

3.1 Istoric- Ludoteca în lume

Prima ludotecă a apărut în SUA, în Los Angeles, în jurul anului 1930. Aceste
iniţiative au avut loc în cadrul bibliotecilor publice şi şcolare aproape câţiva ani mai
târziu şi au avut un caracter recuperatoriu, terapeutic pentru copiii cu dizabilităţi fizice,
psihice sau psiho-motorii.
După anul 1970 acest fenomen cunoaşte o adevărată dezvoltare culminând cu
primul congres internaţional al ludotecilor la Londra. În anul 1983, după cel de-al doilea
congres de la Stockholm, se înfiinţează Asociaţia Play Matter care regrupează ludotecile
şi specialiştii în joc. Sunt organizate cursuri de pregătire şi ateliere, precum şi buletine
informative trimestriale. 27
La al treilea congres, în anul 1984, la Bruxelles, s-au pus bazele formării unei
asociaţii internaţionale, cu această ocazie definindu-se şi diferite tipuri de ludoteci după
zonele geografice.

3.2 Tipuri de ludoteci

A. După zonele geografice


o Ludotecile de tip latin:
-pun accentul pe noţiunea de plăcere a jocului, autonomia şi libertatea jucătorului;
-acordă mai multă atenţie activităţilor ludice decât celor de împrumut;
o Ludotecile de tip anglo-saxon:
-pun accentul pe activitatea cu persoanele aflate în dificultate şi se înscriu pe o
linie ce are scopul de a rezolva probleme prin terapie;

27
http://lepetittrain.l.free.fr/25.11.2008

26
o Ludotecile de tip brazilian:
-pun accentul pe creaţia de jocuri şi jucării;
-sunt organizate ateliere complexe în care copiii construiesc diverse jocuri şi
jucării, într-o zonă unde jocurile nu sunt atât de multe şi diverse;
B. După scopul pe care îl îndeplinesc
o Centru pentru jocuri şi jucării:
-destinat unei singure categorii specifice de beneficiari;
-poate funcţiona într-un ritm dinamic, experimental şi turistic ;
o Ludoteca atelier:
-dispune de ateliere ;
-este un spaţiu propice pentru a inventa şi construi noi jocuri din lemn,
materiale textile, plastilină;
o Ludoteca simplă:
-oferă o mare bază de jocuri care pot fi împrumutate acasă;
-este un model util în centrle mici, în firme, centre recreative din firme;
-modalitatea de organizare este cea de centru pentru jocuri şi jucării;
o Ludoteca în biblioteca pentru copii:
-este un spaţiu amenajat pentru jocuri la masă, pentru cărţi tip joc, puzzle-uri,
teatru de păpuşi;
-colectarea unor videocasete, cd-uri, dvd-uri, poate transforma ludoteca într-o
mediatecă;
o Ludoteca într-o şcoală primară:
-poate să-şi asume rolul de laborator sau atelier pentru o serie de elemente care în
învăţământul formal au dispărut;
-poate fi conceput şi ca un spaţiu de împrumut, pentru jocuri didactice, pentru
materiale care sunt folositoare la orele din cadrul programului şcolar;
o Ludoteca în spitale:
-forma cea mai adecvată de intervenţie este cea ludică prin jocuri, ateliere scurte,
animaţie teatrală, muzicală, împrumut jocuri;
o Ludobuz:

27
-mijloc mobil dotat cu jocuri, materiale ludico-creative, animatori, programe
simple sau mai complexe de joc.

3.3 Ludoteca la noi în ţară

În România nu este un istoric al prezenţei ludotecilor. Despre ludotecă a început


să se vorbească în România din ce în ce mai mult după anul 2000. Prima ludotecă a luat
fiinţă într-o şcoală la iniţiativa Fundaţiei Prietenii Copiilor cu susţinerea unui sponsor
privat.
Asociaţia „Creativ” a lansat în septembrie 2006 un nou proiect de tip ludotecă
intitulat „Ludoteca- de la joacă la educaţie prin joc pentru responsabilizare comunitară”.
Proiectul este susţinut de către Fundaţia „Oameni pentru comunitate”, aparţinând
companiei Coca-Cola HBC Romania, în cadrul programului „Împreună dăruim
comunităţii”, un program finanţat din donaţiile salariale ale angajaţilor, suma urmând să
fie dublată de către companie.
Creativ28, adică Centrul de Resurse pentru Educaţie Animaţie Training Iniţiativă
şi Voluntariat este o organizaţie nonguvernamentală românească înfiinţată în anul 2005 la
iniţiativa unui grup de animatori voluntari cu experienţă în animaţia socio-educativă.
Aceasta are la bază standardele profesionale pentru animatorul socio-educativ
realizate de tinerii profesionişti şi voluntari în anul 2004. Asociaţia Creativ îşi propune
promovarea şi dezvoltarea profesiunii de animator socio-educativ cu rol de re-creare a
legăturilor sociale şi cu sine însuşi.
Valorile asociaţiei sunt: continuitate, adaptabilitate, responsabilitate, comunicare,
iniţiativă, voluntariat, motivaţie, sensibilizare, responsabilizare, autonomie, toleranţă,
non-discriminare.
Obiectivele acoperă o arie largă de activităţi, elementul de legătură fiind
transformarea individuală şi socială printr-o metodă alternativă de educaţie ce are ca
instrument principal jocului. Scopul programului este de a contribui la dezvoltarea tinerei
generaţii prin activităţi de educaţie non-formală prin artă şi de a genera o atitudine
pozitivă faţă de implicarea socială şi voluntariat.

28
http://www.creativ.org.ro/despre_creativ.html/10.11.2008

28
Programul îşi propune să implice copii de 7- 14 ani pentru creşterea gradului de
conştientizare a rolului pe care educaţia non-formală îl poate avea în dezvoltarea noii
generaţii. Demersul a pornit de la identificarea şi necesitatea rezolvării unor probleme de
comunicare a copiilor din ciclul primar şi satisfacerea nevoii de integrare socială a
copiilor. Neîmplinirea dorinţei de a-şi împărtăşi cu cei apropiaţi bucuriile şi reuşitele sunt
surse de nemulţumire şi întristare pentru copii, care generează treptat o izolare socială sau
o manifestare violentă. Pentru soluţionarea problemei s-a ales ca strategie organizarea
unor activităţi diverse în cadrul unui spaţiu neconvenţional, Ludoteca.

3.4 Funcţiile ludotecii

Chiar dacă funcţiile principale sunt cele de oferi un loc protejat şi stimulativ
pentru diferitele experienţe de asociere şi prietenie, precum şi posibilitatea de cunoaştere
şi utilizare a unei mari cantităţi de jocuri, de altfel dificil de găsit într-un singur loc,
ludoteca poate avea şi alte roluri în funcţie de locul în care activează, de serviciul oferit
de către beneficiarii cărora li se adresează. Plecând de la finalitatea sa, o ludotecă poate
avea o funcţie autonomă sau pur şi simplu poate fi integrată în contexte mai complexe în
relaţie cu alte servicii culturale, creative, şcolare, sociale,
- funcţie de socializare
Activităţile din centrul ludic, în general, apar ca un mijloc de integrare şi de
adaptare, favorizează comunicarea, orientează energiile spre sarcini colective.
-funcţie ludică şi recreativă
Centrul ludic propune şi poate oferi o foarte importantă modalitate de organizare a
timpului liber-activităţi ludico-receptive, organizate cu suportul animatorilor voluntari, a
tinerilor din comunitate, a părinţilor şi educatorilor.
-funcţie educativă şi de culturalizare
Centrul ludic apare ca o alternativă la actualul mod de realizare a educaţiei care
vine să completeze formarea şcolară, eventualele carenţe, reprezentând totodată un
instrument de transmitere a culturii.
-funcţie de reglare socială

29
Animaţia într-un centru ludic permite corectarea într-o manieră lejeră a anumitor
carenţe ale personalităţii copilului şi permite integrarea celor marginalizaţi, reducând
într-o anumită măsură aşa-zisele deficienţe sau handicapuri culturale.
-funcţie economică
Prin recuperarea sau recondiţionarea jocurilor şi jucăriilor, în mod special, sau
prin contribuţia fiecărei familii la achiziţionarea acestora, membrii comunităţilor
defavorizate pot economisi sume de bani ce pot fi utilizate în alte scopuri ce ţin de viaţa
de familie.
-funcţie inovativă
Centrul ludic funcţional într-o comunitate defavorizată oferă posibilitatea
descoperirii unor noi stiluri, moduri de viaţă, a unor oportunităţi de petrecere a timpului
liber în mod creativ, de descoperire a abilităţilor personale pe care altfel nu le-ar fi
descoperit, din lipsa mijloacelor materiale şi culturale.

3.5 Rolul ludotecarului

Deşi nu este o profesie recunoscută oficial, ludotecarul este o figură distinctă,


specială între celelalte profiluri profesionale. Principalele criterii de competenţă pot fi
următoarele29:
-bun conducător şi îndrumător pentru grup fără a reduce libertatea şi
spontaneitatea jocului; capabil să intre în raport cu copiii şi să dezvolte o funcţie
educativă prin intermediul jocului; empatic în relaţie cu copiii; capabil să creeze un
climat stimulativ; flexibil în ceea ce priveşte exigenţele copiilor şi rabdător; sociabil şi
capabil să întreţină atmosfera; participativ, capabil să propună jocuri folosindu-se de
simpatie;
-cunoştinţe în ceea ce priveşte jocurile şi jucăriile; cunoştinţe psihopedagogice;
caracteristicile şi regulile jocurilor; noţiuni sociologice;
-gestionează un grup de copii; inventează, creează şi construieşte jocuri; propune
jocuri; explică regulile şi conduce activităţile de animaţie, jocurile; ţine ordine şi

29
http://assos.villenavedornon.fr/ 20.12.2008

30
evidenţa jocurilor din dotare; manipulează materiale artistice; organizează munca în
echipă şi animă activităţile ludice; cunoaşte regulile şi metodele de gestionare a jocurilor;

3.6 Spaţiul ludotecii

Ludoteca este structurată ca un spaţiu ce oferă tuturor copiilor posibilitatea de a


trăi în deplină libertate dimensiunea jocului şi a creativităţii specifice vârstei.
Pentru a-şi realiza obiectivele propuse o ludotecă trebuie să aibă un spaţiu
organizat astfel:
- Spaţiu pentru ludotecari- este un spaţiu la dispoziţia personalului de la ludotecă, unde
vor fi găzduite jocurile, materialul pentru activităţi, dosarele celor înscrişi;
- Spaţiu pentru ateliere- poate fi folosit pentru experimentarea diverselor jocuri, pentru
activităţi diverse;
- Spaţiu pentru spectacole- copiii vor avea ocazia să participe la spectacole ce pot fi
regizate chiar de ei, pe o mică scenă amplasată în acest loc;
- Galeria foto- pe parcursul activităţilor şi evenimentelor care se vor desfăşura la ludotecă
se pot afişa fotografii cu produsele copiilor, activitatea lor;
Ocupaţiile din ce în ce mai solicitante ale părinţilor, lipsa timpului liber al
acestora, grijile de zi cu zi, tentaţiile mediului, lipsa unor modele autentice, dificultăţile
şcolii în găsirea unor soluţii optime care să-i ajute pe copii, presiunile familiei, ale şcolii
care apasă asupra copiilor sunt numai câteva dintre problemele cu care se confruntă copiii
din ziua de astăzi.
Dificultăţile apărute în comunicarea interpersonală a copiilor au efecte negative
ca dezvoltarea egoismului şi a individualismului, refuzul de a participa la acţiunile
comune, lipsa cooperării între copii, dar şi între aceştia şi cadrele didactice. Aceste efecte
pot avea repercusiuni pe termen lung în integrarea copiilor în societate, ducând la o
inadaptabilitate a viitorului adult. Copiii trebuie să înţeleagă rolul întrajutorării şi
cooperării pentru realizarea unor obiective comune. În desfăşurarea activităţilor propuse
pentru ludotecă s-a dorit încurajarea copiilor în a-şi exprima singuri sentimentele,
spontaneitatea, spiritul independent şi originalitatea, dezvoltarea capacităţilor de
comunicare interpersonală şi susţinerea spiritului ludic.

31
3.7 Activităţi desfăşurate în ludotecă
Aspecte urmărite

Grupul-ţintă
Copiii au fost repartizaţi în 5 grupe, în funcţie de vârstă, grupul asupra căruia vom
insista fiind alcătuit din 15 copii, cu vârsta cuprinsă între 9 şi 11 ani ( 9 fete şi 6 băieţi).
Ei nu sunt toţi colegi de clasă, dar în urma evaluării iniţiale, s-a constatat existenţa
problemelor comune, enunţate mai sus. Copiii participă la acţiunile ludotecii o dată pe
săptămână, după orele de curs, iar activitatea durează în medie o oră şi jumătate.
Evaluarea iniţială- realizată de echipa coordonatoare a ludotecii prin:
- discuţii libere;
- completarea unor fişe;
În cadrul primelor două întâlniri, în urma jocurilor de relaxare şi de atenţie
aplicate copiii au fost rugaţi să răspundă la câteva întrebări, pentru a vedea în ce măsură
problemele de comunicare semnalate de către cadrele didactice şi părinţi sunte reale.
Pentru început copiii au fost puşi să scrie în cuvinte cum se simţeau în momentul acela şi
să reprezinte printr-un desen acea stare. Rezultatele au fost următoarele:
- 7 copii au afirmat că sunt plictisiţi, obosiţi, nervoşi, mâhniţi, desenele lor fiind în acord
cu starea exprimată: clepsidre, ceasuri care arătau ora când s-au trezit,un om care
doarme,un pat, un chip trist, etc;
- 3 copii au scris veselie desenând un chip cu zâmbet, o inimă;
- 1 copil a scris că se simte bine şi l-a desenat pe prietenul său;
- 2 copii au spus că se simt îndrăgostiţi, desenând inimi;
Unii dintre aceşti copii au ascuns sub masca oboselii şi a plictiselii, neputinţa de
a-şi exprima deschis emoţiile.
Le-am propus apoi să scrie câte o dorinţă pentru ei, familia lor şi lume. Aproape
jumătate şi-au dorit să ajungă deştepţi, iar ceilalţi şi-au dorit jucării moderne, animale şi
călătorii. Volumul informaţional la care copiii sunt solicitaţi să facă faţă le creează
acestora anumite frustrări şi le cultivă neîcrederea în reuşita lor.Pentru familie toţi şi-au
dorit sănătate şi, în procent de 50%, bani. Teama de boală, sărăcia sunt probleme ale

32
lumii contemporane pe care le trăiesc intens chiar şi copiii şi de care se tem. Dorinţele
pentru lume au fost exprimate uşor neutru, mai mult în clişee de genul: înţelegere,
bunătate, unitate, nemurire (Anexa 1).
În următoarea fişă le-am solicitat copiilor să se gândească la un cadou pe care l-ar
face prietenilor şi propriei familii şi care acestora le-ar lipsi. Pentru familii, foarte mulţi
au recunoscut că iubirea ar fi cadoul cel mai potrivit, înţelegerea, sănătatea şi banii.
Prietenilor le-ar oferi inteligenţă, prietenie, sănătate şi fericire.Aceste răspunsuri scot în
evidenţă probleme de relaţionare pe care copiii le au cu familiile lor, care nu sunt aşa cum
ei şi-ar dori, cu prietenii lor, pe care nu-i cunosc suficient de bine. Am încercat să
urmărim modul în care frecventarea activităţilor de la ludotecă aduce modificări la
nivelul atitudinilor în comunicare şi comportamentelor de relaţionare ale acestor copii.

Autocunoaşterea şi dezvoltarea respectului de sine

Unul dintre paşii importanţi pe care i-am urmat în scopul creării unor legături şi
stabilirii unei comunicări interpersonale eficiente cu aceştia a fost cunoaşterea felului în
care ei înşişi se auto-cunosc. Respectul de sine este abilitatea de a te simţi şi de a gândi
pozitiv despre tine. Un respect de sine pozitiv, realist dezvoltă capacitatea de a lua decizii
responsabile şi abilitatea de a face faţă presiunii grupului. Imaginea de sine se dezvoltă pe
parcursul vieţii din experienţele pe care copilul le are şi din acţiunile pe care la realizează
şi la care participă. Cunoaşterea de sine se dezvoltă o dată cu vârsta şi cu experienţele
prin care trecem. Pe măsură ce copiii cresc, ei dobândesc o capacitate mai mare şi mai
precisă de auto-reflexie. Cunoaşterea de sine este un proces cognitiv, afectiv,
motivaţional, individual, dar suportă influenţe puternice de mediu. Imaginea de sine se
referă la totalitatea percepţiilor privind abilităţile, atitudinile, comportamentele personale.
Imaginea de sine poate fi înţeleasă ca o reprezentare mentală a propriei persoane şi
presupune conştientizarea a “cine sunt eu? şi a “ceea ce pot să fac eu”.
În acest sens s-au desfăşurat jocuri pe care le vom descrie în cele ce urmează.

Fişa jocului
Numele jocului:Iniţialele calităţilor

33
Tipul jocului: Joc de prezentare
Durata jocului: 15 min
Locul de desfăşurare : ludoteca
Obiective:
-cunoaşterea numelor membrilor grupului;
-stimularea auto-cunoaşterii;
-crearea unei atmosfere plăcute încă de la începutul activităţii;
-stimularea comunicării non-verbale;
Participanţi: 15 copii, vârsta 10/11 ani
Materiale necesare: scaune aşezate în formă de cerc
Instrucţiuni: Fiecare copil este solicitat să-şi spună numele şi două cuvinte care îl
caracterizează şi care încep cu aceeaşi iniţială ca numele lor( ex: Popescu Anghel- plăcut,
amabil). După rostirea numelui copiii sunt încurajaţi să execute o mişcare, un gest care îi
reprezintă, iar pentru dinamizarea jocului ceilalţi participanţi îl vor reproduce întocmai.
Copiii vorbesc atunci când le vine rândul, iar pornirea jocului aparţine animatorului.
Ritmul jocului nu este alert pentru ca participanţii să aibă timp să memoreze numele şi
să-şi aleagă un gest care să-i reprezinte. În prezentarea desfăşurării jocului vom prezenta
numai iniţialele copiilor.
Desfăşurare: După ce copiii au înţeles regula jocul a început într-o atmosferă
relaxată. Exemple:
M.N.( animatorul): modestie/ naturalete -salut cu o uşoară aplecare a capului
B.M.( fată): bună/ mică / fandare- faţă cu mâna pe genunchi
M.A.( fată): curioasă/ ambiţioasă- mimează gestul privirii cu binoclul
T.T(băiat):timid/tăcut/ doi paşi în spate
S.P.(fată):serioasă/ prietenoasă/ bate de două ori din palme
B.A.(băiat): bun/ ambiţios/ o săritură în înălţime
Evaluare: Copiii sunt solicitaţi să spună cum s-au simţit fiind “obligaţi” să
găsească două calităţi.Cine doreşte va putea să-şi motiveze alegerea făcută. Patru copii au
motivat alegerea făcută şi aceştia au fost cei care nu şi-au prezentat o calitate , justificând
că nu au găsit pe moment o calitate cu acea iniţială. În proporţie de 50%, au afirmat că nu

34
le-a fost deloc uşor să răspundă provocării, dar le-a fost mult mai uşor să se manifeste
gestual.
Concluzii: Copiilor le este foarte greu să vorbească despre ei înşişi, să se
autocaracterizeze în prezenţa altora. Au fost calităţi care au fost rostite de mai multe ori
(ambiţie, prietenie) şi punem acest fapt pe seama tendinţei de imitaţie a copiilor. Deşi nu
au găsit cuvintele potrivite, gesturile au fost alese pe măsura dispoziţiei lor interioare:
exuberanţă, nepăsare, apatie, încredere, voiciune, etc. Jocul s-a desfăşurat la prima
întâlnire a copiilor în spaţiul ludotecii şi a fost un bun prilej pentru a se cunoaşte unii pe
ceilalţi.

Fişa jocului
Numele jocului: Diversitatea ne adună împreună
Tipul jocului: Joc de cunoaştere
Durata jocului:20 min
Locul de desfăşurare : ludoteca
Obiective:
- aprofundarea cunoaşterii reciproce;
- încurajarea interacţiunii participanţilor;
- stimularea autocunoaşterii;
- îmbunătăţirea atenţiei;
Participanţi: 15 copii, vârsta 10/11 ani
Materiale necesare; cretă pentru marcarea centrului unui cerc imaginar
Desfăşurare: Toţi participanţii au stat într-un cerc mare, la o distanţă de cel puţin
un braţ unul de altul. De-a lungul cercului fiecare jucător a trebuit să spună un lucru
despre el, o experienţa unică pe care avut-o. Dacă nimeni din grup nu are aceeaşi
experienţă atunci povestitorul va face un pas înainte; dacă cineva are aceeaşi experienţă,
povestitorul va rămâne la locul său. S-a continuat acţiunea de-a lungul cercului de câteva
ori, până când majoritatea jucătorilor au fost aproape de mijlocul cercului.Valoarea
pluralistă a jocului se află în desfăşurarea de la sfârşit.
Exemple de experienţe considerate de către copii unice:
-“Nu mi-am făcut tema şi am luat Insuficient!”~ 4 copii au avut aceeaşi experienţă

35
-“Am fost în vacanţă în străinătate”~ 6 copii au avut această experienţă
-“Am primit în dar de ziua mea un papagal!”~ 2 copii
-“Am câştigat concursul de şah!”~ nici un copil nu a avut această experienţă
ş.a.m.d
Cercul s-a restrâns dupa cca. 15-20 de minute de joc.
Evaluare: Experienţele împărtăşite au fost atât pozitive, cât şi negative. Mulţi
copii au spus ceea ce gândesc, lucruri care sunt experienţe unice pentru ei, tocmai pentru
a afla dacă există şi alţi copii cu aceste experienţe. Acest joc arată nu numai cât de diferiţi
sunt oamenii între ei , ci şi cum diferenţele dintre noi pot îmbogăţi coeziunea grupului. Se
pot descoperi lucruri pe care le avem în comun unii cu ceilalţi la care nu ne-am aştepta.
Faptul că există altcineva cu aceeaşi problemă este dovada că acel copil poate fi ascultat
şi înţeles .

Dezvoltarea comunicării interpersonale

Depriderile de comunicare interpersonală reprezintă un factor protector pentru


situaţiile de criză, iar nedezvoltarea lor este asociată cu performanţe şcolare scăzute,
probleme emoţionale, comportamentale şi de adaptare socială. Exprimarea emoţională
este una din cauzele care provoacă dificultăţi în comunicare reprezentată de inabilitatea
de recunoaştere şi exprimare a emoţiilor, de teama de autodezvăluire. Pe parcursul
întâlnirilor din cadrul ludotecii, prin intermediul jocurilor propuse, copiii au fost
încurajaţi să-şi exprime emoţiile printr-un limbaj adecvat (printr-un cuvânt, prin
descrierea a ceea ce s-a întâmplat cu el, prin descrierea a ceea ce-şi doreşte să facă), prin
exprimarea emoţiilor într-un mod clar( evitarea exprimării emoţiei într-un mod codat şi
exprimarea lor faţă de un comportament specific), prin acceptarea responsabilităţii pentru
ceea ce simte. Copiii au fost încurajaţi să-şi exprime emoţiile şi gândurile fără a-şi
deranja interlocutorii, să menţină şi să încheie o conversaţie într-un mod plăcut, să
împărtăşească opiniile şi experienţele cu ceilalţi, să ştie să spună NU fără a se simţi
vinovaţi. Astfel, am considerat că îşi dezvoltă respectul de sine şi pot face faţă presiunii
grupului, respectând drepturile celorlalte persoane. Nu a fost încurajată adoptarea unui

36
comportament care poate duce la blocarea comunicării, cum este cazul comportamentului
pasiv şi agresiv.
Vom prezenta în cele ce urmează două dintre jocurile utilizate în scopul
încurajării comunicării interpersonale.

Fişa jocului
Numele jocului: Comoara din oameni
Tipul jocului: Joc de cunoaştere
Durata jocului: 20 min
Locul de desfăşurare : Ludoteca
Obiective:
-favorizarea cunoaşterii celorlalţi;
-cunoaşterea lucrurilor comune;
-stimularea coeziunii grupului;
Participanţi: 15 copii, vârsta 10/11 ani
Materiale necesare: fişe de căutare (Anexa 2)
Desfăşurare: Animatorul elaborează dinainte fişele de căutare, cu serie de 5
instrucţiuni pe care grupul trebuie să le urmeze. Se împart fişele de căutare şi se explică
modul în care vor fi completate. Fiecare participant va încerca să completeze foaia cu
numele persoanelor ce satisfac “condiţiile” indicate. Ordinea răspunsurilor este la
alegerea celui intervievat. Animatorul trebuie să-i stimuleze pe copii să caute, să întrebe,
să răspundă. Jocul propus îi stimulează pe copii să se cunoască unii pe ceilalţi, să-şi pună
întrebări şi să ofere răspunsuri.
Evaluare:
Copiii sunt solicitaţi să spună cum s-au simţit în timpul jocului, ce li s-a părut mai
dificil să ofere răspunsuri sau să pună întrebări. 11 copii au completat în întregime fişa, 4
copii au avut 2, respectiv 3 întrebări necompletate. 13 dintre ei au afirmat că le-a fost
mult mai uşor să răspundă decât să găsească enunţul întrebărilor şi au remarcat cât de
important este în comunicare să ne exprimăm cât mai precis fără a lăsa loc anumitor
interpretări.

37
Concluzii: Jocul i-a ajutat pe copii să afle, într-un mod inedit, informaţii unii
despre ceilalţi, să-şi cunoască anumite trăsături comune şi să coopereze.

Fişa jocului
Numele jocului: Ne înţelegem din priviri!
Tipul jocului: Joc de comunicare/cooperare
Durata jocului:10-15 min
Locul de desfăşurare :ludoteca
Obiective:
-dezvoltarea comunicării non-verbale;
- stimularea atenţiei;
-dezvoltarea spiritului de cooperare;
Participanţi: 15 copii, vârsta 10/11 ani
Materiale necesare: scaune, jumătate +1 din numărul participanţilor
Desfăşurare: Scaunele sunt aranjate în formă de cerc, iar participanţii sunt
împărţiţi în 2 grupe. Persoanele din grupul mai mic stau pe scaune(unul din scaune este
liber). Persoanele din al doilea grup stau în spatele fiecărui scaun, inclusiv al scaunului
liber. Cine va sta în spatele scaunului liber trebuie să încerce să cheme un copil care stă
jos, făcâdu-i un semn cu ochiul. Persoana căreia îi este adresat semnul trebuie să încerce
să se mute pe scaunul gol fără să fie atins de cel care care stă în spatele lui. Dacă se
întâmplă acest lucru se va întoarce la loc, iar dacă reuşeşte să se mute pe scaunul liber,
cel care rămâne fără pereche va face următorul semn. Cel căruia îi este adresat semnul nu
trebuie să ignore, ci să încerce să se mute.Acest joc este foarte distractiv dacă este jucat
repede. După prima rundă copii îşi schimbă locurile.
Evaluare: Copiii au fost întrebaţi la finalul jocului cum s-au simţit. Unii au afirmat
că au avut emoţii atunci când erau priviţi şi nu ştiau dacă cel din spate vede acest lucru,
alţii s-au simţit în nesiguranţă în momentul mutării. Toţi s-au simţit bine în postura de
persoană care caută priviri, astfel simţind că deţin controlul jocului.
Concluzii:

38
Copiii au reuşit să comunice foarte bine fără cuvinte, au respecat regula jocului şi
s-au concentrat eficient. Atmosfera a fost relaxantă. Jocul a fost propus după mai multe
întâlniri pentru a observa în ce măsură copiii au început să relaţioneze.

Fişa jocului
Numele jocului: Poţi să convingi?
Tipul jocului: Joc de comunicare
Durata jocului:45 min
Locul de desfăşurare : ludoteca
Obiective:
-deosebirea mai multor tipuri de comunicare;
-descoperirea celui mai eficient mod de a transmite mesaje ;
-dezvoltarea capacităţii de asculta mesaje;
Participanţi: 15 copii, vârsta 10/11 ani
Materiale necesare:casetofon , casetă cu înregistrări, hârtie, creioane
Desfăşurare: Jocul a început cu scrierea pe tablă a cuvintelor: AGRESIV,
CONVINGÃTOR, PASIV. Sub fiecare cuvânt au fost scrise câteva idei care determină
cele trei tipuri de comunicare. Exemplul conţinea:
1.descrierea persoanei
2.cuvinte
3.citate care reflectă cele trei tipuri de comunicare
Li s-a explicat participanţilor că atunci când vorbesc cu cineva cea mai bună
metodă de a expune ideile este convingerea. Când devin agresivi pot jigni sentimentele
altor persoane. Când vorbesc despre necesităţile şi dorinţele lor , nu este nevoie să
folosească forţa. Pe de altă parte, comunicând pasiv nu expun clar dorinţele şi din această
cauză sunt ignoraţi. A fi convingător înseamnă a-ţi exprima clar gândurile, opiniile,
dorinţele. Un om convingător îşi expune părerea sa aşteptând totodată un răspuns. După
aceasta copiii au ascultat caseta cu diferite voci înregistrate de către animator. S-a dat
ascultare fiecărui vorbitor, punând câte un semn în coloana corespunzătoare şi hotărându-
se ce fel de om este acela: agresiv, convingător, pasiv. S-au ascultat 10 voci. Copiii au
realizat în proporţie de 90% conexiunile potrivite între voci şi tipul de personalitate.

39
Exemple
Animatorul:Prima voce este a unei persoane care a cumpărat un măr stricat dintr-
un magazin
Se ascultă banda:
1. Mă voi întoarce şi îi voi arunca acest măr vânzătoarei în faţă.(agresiv)
Animatorul:A doua voce este a unei persoane care cere sare într-un restaurant.
2. Eu aş dori ceva mai multă sare pentru cartofi! (convingător)
Animatorul: A treia voce este a unei persoane care în autobuz roagă să i se facă
loc.
3. Am nevoie de mai mult loc! Mişcaţi-vă! (agresiv)
Animatorul: Vocea aparţine unei persoane care are nevoie de atenţia maternă.
4. Tu niciodată nu asculţi ceea ce vreau să spun! (pasiv)
Animatorul: Următoarea persoană se află la rând pentru bilete la teatru.
5. Nu am avansat deloc. Casierii dorm?? ( agresiv)
Animatorul: Profesorul care cere ca elevii să-l asculte:
6.Eu voi aştepta până se vor linişti toţi şi apoi voi continua (convingător)
Animatorul: Un elev care vrea să i se acorde atenţie:
7.Ei bine! Dacă nu mă ascultaţi voi striga răspunsul.(agresiv)
Animatorul: Mama care se adresează copilului:
8. Dacă nu vii acum , vei mânca bătaie!(agresiv)
Animatorul: O fetiţă care vorbeşte cu colegul de bancă:
9.Învăţătoarea niciodată nu m-a numit reponsabilă de clasă! (pasiv)
Animatorul: Un băiat care doreşte să se joace cu jucăria prietenului:
10.Andrei, pot să mă joc cu jucăria ta? (convingător)
După ce copiii au semnat pe cartonaşe propriile răspunsuri au discutat despre
aceste atitudini. Toţi copiii au apreciat corect variantele 1, 4, 5, 7, 8 şi 10. Cea mai
remarcată atitudine a fost cea agresivă ,câţiva dintre copii oferind şi variante
corespunzătoare unei atitudini convingătoare.
Concluzii:
Acest tip de joc a fost utilizat la începutul întâlnirilor pentru a se observa în ce
măsură copiii posedă anumite abilităţi de comunicare. Faptul că au recunoscut

40
comunicarea agresivă poate demonstra ideea că în viaţa de zi cu zi ei sunt supuşi unui
asemenea tip de abordare comunicativă.

Fişa jocului
Numele jocului: Construirea comunicării
Tipul jocului: Joc de comunicare
Durata jocului:40 min
Locul de desfăşurare : ludoteca
Obiective:
-stimularea unei comunicări constructive;
-încurajarea jocului de rol;
Participanţi: 15 copii, vârsta 10/11 ani
Materiale necesare:fişe de lucru pregătite, creioane
Desfăşurare: Copiii comunică între ei foarte brutal ceea ce duce la înstrăinare.
Este foarte important ca ei să înveţe să ceară ceea ce doresc şi să-şi expună punctul lor de
vedere, atunci când sunt nedreptăţiţi. Acest joc va da copiilor experienţa necesară pentru
ca ei să poată să rezolve singuri problemele zilnice care apar. S-au scris la tablă listele
cuvintelor legate de comunicarea constructivă. S- a pus întrebarea: Ce calităţi trebuie să
aibă o persoană pentru a comunica? Lista a fost începută cu următoarele cuvinte şi
expresii: sincer, direct, serios, amabil, voce puternică, deprindere de a asculta. S-au
adăugat apoi răspunsurile participanţilor la întrebare: inteligent, cu umor, calm, . Copiii
au fost puşi apoi să folosească aceste calităţi când vor răspunde la situaţiile concrete,
prezentate în fişele primite.Copiii au fost puşi apoi să joace pe roluri situaţiile descrise şi
s-a urmărit felul în care şi-au schimbat stilul comunicării pentru comunicarea
constructivă. Aceasta poate fi asemănată cu construirea unui pod spre o altă persoană.
Exemple situaţii din fişele de lucru:
- Te afli la teatru cu colegii tăi. Pe spătarul scaunului persoana din spate şi-a pus
picioarele. Cum îl vei face să înţeleagă că te deranjează?
- Cineva în rând trece înainte ta.Vrei să-i faci observaţie. Cum procedezi?
- Nu ai nimerit poarta şi unul dintre colegi te insultă. Tu nu doreşti să părăseşti
jocul. Cum îi vei lămuri că ai făcut tot posibilul şi că nu-ţi place să fii insultat?

41
- Lucrezi împreună cu un grup de prieteni. Cum încerci să zici ceva ei te întrerup.
Cum poţi spune grupului că doreşti să fii ascultat?
Evaluare: Copiilor le-a fost foarte greu la început să rezolve situaţiile folosind
numai acele calităţi. Pentru multe cazuri, au considerat că se impunea o atitudine mai
agresivă. Copiii au reuşit în final să joace roluri pozitive şi să dea răspunsuri
corespunzătoare unor situaţii optime de comunicare. Cuvintele cel mai des folosite au
fost voce puternică, amabil, serios.

Managementul conflictelor

Abilitatea de a comunica presupune şi abilitate de a rezolva conflictele. În jocurile


desfăşurate au fost prezentate mai multe stiluri de abordare a conflictelor.
Metoda câştig- pierdere, adică una dintre părţi primeşte ceea ce a cerut, iar
cealaltă parte pierde. Când doi copii sunt în competiţie pentru primul loc, unul dintre ei îl
va câştiga, iar celălalt nu. În genul acesta de situaţii metoda câştig-pierdere este
inevitabilă, dar nu este indicat ca în situaţiile de comunicare copiii să adopte acest stil.
Metoda pierdere-pierdere poate îmbrăca forma compromisului şi este utilizată în
soluţionarea conflictelor.
Metoda câştig-câştig are drept scop satisfacerea tuturor celor implicaţi , scopul
fiind acela de a-i determina să lucreze împreună pentru a ajunge la soluţia cea mai
eficientă.
Jocurile care au urmărit soluţionarea unor conflicte au susţinut menţinerea unei
relaţii pozitive, utilizarea întrebărilor deschise, focalizarea pe problemă şi nu pe persoane,
utilizarea comunicării asertive, identificarea posibilelor bariere în rezolvarea unui
conflict.

Fişa jocului
Numele jocului: Dorinţa
Tipul jocului: Joc de soluţionare a conflictelor
Durata jocului:30 min
Locul de desfăşurare :ludoteca

42
Obiective:
-învăţarea explicării tuturor detaliilor şi a aspectelor unui conflict;
-stimularea imaginaţiei;
-stimularea creativităţii în găsirea soluţiilor;
Participanţi:15 copii
Materiale necesare:marker, tabla magnetică
Desfăşurare: Jocul începe prin expunerea problemelor pe care fiecare copil le are.
Cine nu doreşte să spună o problemă participă ca observator. Problemele se scriu pe scurt
la tablă. Cineva ( cel care se oferă primul) decide ce problemă inclusă pe listă se va
discuta, care este mai importantă, generală şi de ce ales-o. Toţi îşi spun apoi o dorinţă
care le-ar plăcea să se realizeze şi apoi prezintă o soluţie clară şi reală, adecvată
problemei alese. Dorinţele şi soluţiile se scriu pe tablă şi se notează numele sursei.
Probleme aduse în discuţie:
Nu îmi place ora de matematică!
Evaluare:
Interesantă pentru această problemă a fost soluţia propusă de către unii copii. Deşi
au recunoscut că împărtăşesc aceleaşi gânduri, copiii au concluzionat că pot îndrepta
situaţia. Au propus să ceară ajutorul doamnei învăţătoare de fiecare dată când nu înţeleg
ceva, au decis să-şi ofere ajutor de câte ori este nevoie şi să fie mai implicaţi la orele de
matematică. Copiii care au propus soluţii s-au simţit foarte încrezători în rezolvarea
problemei.

Fişa jocului
Numele jocului: Feţe
Tipul jocului: Joc de soluţionare a conflictelor
Durata jocului:30 min
Locul de desfăşurare : ludoteca
Obiective:
-ajutarea copiilor în găsirea unor soluţii posibile ale situaţiei de conflict;
- convingerea copiilor că rezolvarea conflictului poate satisface ambele părţi;

43
Participanţi: 15 copii
Materiale necesare:creioane şi hârtie
Desfăşurare: Animatorul a rugat doi copii să joace pe roluri următoarea situaţie de
conflict în faţa celorlalţi copii. Sunt afară pe terenul de sport şi găsesc o minge de
fotbal.Cei doi încearcă să o ia. Ei aleargă spre minge şi o iau în acelaşi timp. Încep să se
certe pe minge şi apoi să se bată.
Grupul încearcă să găsească mai multe posibilităţi de rezolvare a conflictului.
Ideile expuse se scriu pe o foaie de hârtie.Copii separă variantele pe trei grupuri:
Fiecare soluţie este inclusă în tabelul următor:

Fiecare primeşte Numai unul Nici unul dintre ei


ceea ce doreşte sau ceea ce primeşte ceea ce doreşte.Ex: nu primeşte ceea ce îşi
îi trebuie.Ex: unul se joacă unul îl loveşte pe celălalt îi doreşte. Ex: animatorul ia
10 min cu mingea, celălalt ia mingea şi fuge mingea şi le spune să se
10 min ocupe de altceva.
Două feţe care zâmbesc sunt soluţiile care îi satisfac pe ambii elevi. Copiii au luat
în considerare următoarele aspecte:
Întotdeauna se poate găsi o soluţie de care să fie toţi mulţumiţi? Această hotărâre
este cea mai bună? Se poate întâmpla ca violenţa să fie cea mai bună soluţie care ar
satisface ambele părţi?
Evaluare:
Copiii au ajuns la concluzia că sunt situaţii conflictuale în care prin dialog,
comunicare, se poate ajunge la o soluţie care să-i satisfacă pe cei implicaţi în problemă.
Deşi mulţi apelează la ea, violenţa nu este niciodată soluţia potrivită. Cele mai
interesante observaţii ale copiilor făceau referire la conflictele mondiale despre care au
auzit şi la probleme familiale. Mulţi copii i-au catalogat pe aceşti indivizi care apelează la
violenţă ca fiind nedemni pentru a li se spune oameni.

Fişa jocului
Numele jocului: Pălăriile gânditoare
Tipul jocului: Joc de soluţionare a conflictelor

44
Durata jocului:30 min
Locul de desfăşurare : ludoteca
Obiective:
-învăţarea explicării tuturor detaliilor şi a aspectelor unui conflict;
-stimularea imaginaţiei şi creativităţii în găsirea soluţiilor;
Participanţi: 15 copii
Materiale necesare: 6 pălării de culori diferite (Anexa 3)
Desfăşurare: Sunt 6 pălării gânditoare, fiecare având câte o culoare: alb, roşu,
galben, verde, albastru şi negru. Membrii grupului îşi aleg pălăriile şi vor interpreta astfel
rolul precis, aşa cum consideră mai bine. Rolurile se pot inversa, participanţii sunt liberi
să spună ce gândesc, dar să fie în acord cu rolul pe care îl joacă:
Pălăria albastră: defineşte problema;
Pălăria albă: oferă informaţiile şi materialele disponibile în legătură cu problema
discutată;
Pălăria verde: vizează soluţiile posibile;
Pălăria galbenă: are în vedere posibilităţile reale de realizare a soluţiilor propuse;
Pălăria neagră: evidenţiază slăbiciunile fiecărei soluţii date propuse.
Pălăria roşie: stimulează participanţii (grupul) să răspundă la întrebări de genul: “Ce
simţiţi în legătură cu soluţiile propuse?”
Evaluare:
În urma activităţii, s-au constatat următoarele:
Pălăria albastră: nu a întâmpinat probleme deosebite în definirea unei probleme
întâlnite la şcoala unde învaţă. Astfel a propus spre discuţie modelul învăţătorului
irascibil, model întruchipat de unul dintre ludotecari;
Pălăria albă: a oferit informaţiile despre temperamentul învăţătorului respectiv,
dar şi despre factorii externi (viaţă personală, profesională) care ar duce la această
irascibilitate ce se manifestă fără motiv la clasă, fiind canalizată asupra elevilor, astfel
învăţătorul reuşind să se elibereze de tensiunile negative;
Pălăria verde: a propus ca soluţii posibile: schimbarea învăţătorului de la clasă,
discuţii elevi-învăţător, părinte- învăţător şi chiar director-învăţător în vederea
conştientizarea statutului de dascăl şi a existenţei problemei cu care se confruntă,

45
eliberarea de tensiunile negative acumulate prin activităţi constructive, consultarea unui
psiholog psihopedagogic.
Pălăria galbenă: a considerat că pentru soluţiile propuse există posibilităţile reale
de realizare, însă doar dacă învăţătorul acceptă să colaboreze şi tratează cu seriozitate
cele constatate de cei din mediul său;
Pălăria neagră: a fost de părere că schimbarea învăţătorului nu constituie o soluţie
reala problemei, deoarece alţi elevi vor avea parte de acelaşi tratament. A considerat că
vor exista probleme de comunicare, întrucât acestal se va considera jignit şi asta va duce
la repercursiuni asupra lor.
Pălăria roşie: a stimulat copiii din grup să participe la discuţie şi să îşi exprime
opinia referioare la soluţiile propuse.

Evaluarea secvenţială
- realizată de echipa coordonatoare a ludotecii:
- la sfârşitul fiecărei activităţi prin completarea fişelor de prezenţă;
- la sfârşitul fiecărei activităţi prin completarea fişelor de observaţie şi
interpretarea lor;
- realizarea feed-backului prin joc în cadrul activităţilor desfăşurate la
Ludotecă;
- cooptarea copiilor şi părinţilor la discuţii libere referitoare la activitatea
desfăşurată în ludotecă;
- realizarea unor expoziţii cu lucrările copiilor realizate la atelierele de
lucru;
- monitorizarea organizării campaniilor de colectare de jocuri şi jucării în
scopul folosirii lor la ludotecă şi în scopul donării lor către centre de plasament;
- monitorizarea gestionării resurselor;
- discuţii cu cadrele didactice din şcolile unde îşi desfăşoară activitatea
ludoteca, referitoare la progresul copiilor din punct de vedere al implicării şi cooperării în
cadrul activităţilor desfăşurate în şcoală şi în afara ei;

Evaluarea finală

46
-realizată către sfârşitul anului şcolar, prin aplicarea unui chestionar (Anexa 4);
-expoziţie de lucrări executate de către copii;
Chestionarul a fost aplicat grupului de copii supus atenţiei noastre şi a conţinut
întrebări deschise. Copiii au fost solicitaţi să răspundă la întrebări care urmăreau atât
modul în care s-a desfăşurat activitatea în cadrul ludotecii, cât mai ales schimbările
produse la nivelul competenţelor de comunicare ale acestora. Răspunsurile copiilor au
demonstrat că obiectivele propuse iniţial au fost realizate. Ei au reuşit să se exprime clar,
concis, cu fermitate şi sinceritate. Doisprezece copii au completat chestionarul în
întregime, trei dintre ei evitând să ofere propuneri şi să răspundă la ultima întrebare.
Dintre calităţile enumerate amintim: bunătate, sinceritate, inteligenţă, ajutorarea
prietenilor, ambiţie, buni sportivi, iar ca defecte foarte mulţi au recunoscut că sunt uneori
egoişti, neatenţi, obraznici şi inconsecvenţi. 10 copii au enumerat cel puţin trei prieteni cu
care ar dori să se joace, motivând că aceştia îi înţeleg foarte bine, nu sunt certăreţi şi sunt
fie colegi de clasă, fie vecini. Copiii au afirmat că prin participarea la aceste activităţi au
învăţat multe jocuri, s-au distrat, şi-au făcut noi prieteni şi continuă să-şi facă pentru că îi
atrag pe aceştia cu ceea ce ştiu, nu mai apar conflicte pentru că ei ştiu să se joace frumos,
iar timpul petrecut la ludotecă, după-amiaza, li se pare mai scurt. Când nu pot rezolva
singuri o problemă copiii au recunoscut că cer ajutorul părinţilor(9 copii), în primul rând,
învăţătoarei (3) şi prietenilor(3), semn că familia reprezintă pentru ei un punct de sprijin
şi reuşesc să comunice mult mai bine cu părinţii lor.
Cel mai mult la ludotecă le-au plăcut jocurile de atenţie, de relaxare şi de
comunicare, motivaţia fiind aceea că aceste jocuri le generau o stare de bine. La ultima
întrebare cinci copii au afirmat că cel mai important lucru pentru ei este să aibă prieteni,
trei copii şi-ar dori să ajungă oameni importanţi, cu poziţii materiale şi sociale bune, patru
copii au afirmat că cel mai important lucru pentru ei este familia. Ca propuneri am
remarcat dorinţa copiilor de înfrumuseţa acest spaţiu: trei au propus aducerea unor plante
ornamentale, cei mai mulţi copii şi-au manifestat dorinţa de avea mai multe jucării, nici
un copil nu şi-a manifestat nemulţumirea faţă de faptul că nu au avut posibiltatea de a se
juca pe calculator.Copiii s-au simţit mândri de ei când au obţinut rezultate bune la
concursurile şcolare(6 copii) , când i-au ajutat pe părinţi la diferite activităţi (3 copii),
când au câştigat un concurs sportiv (1 copil), când au recunoscut o faptă urâtă şi şi-au

47
cerut scuze (2 copii), când şi-au sărbătorit ziua de naştere (3 copii).Copiii au descris acest
acest spaţiu ca fiind un loc al distracţiei, bucuriei, întâlnirii cu cei dragi, jocurilor pline de
haz şi, de câteva ori colegii de clasă, i-au însoţit aici. Ei înşişi au recunoscut că au privit
cu neîncredere la început acest loc, crezând că este vorba de încă un prilej de teme, stat în
bancă şi plictiseală.
Prin aplicarea acestui chestionar am urmărit modul în care copiii reuşesc să
comunice, să-şi exprime sentimentele, gândurile, să se facă înţeleşi şi să-şi facă planuri de
viitor. Am sesizat o mai mare siguranţă a copiilor în exprimarea emoţiilor, progrese în
modul în care se percep pe ei înşişi şi pe ceilalţi, uşurinţă în a lega prietenii .

CONCLUZII

Lucrarea de faţă a încercat să trateze jocul din perspectiva rolului său major în
comunicarea interpersonală la copii. Am putea afirma că nu poate exista comunicare
interpersonală la această vârstă fără prezenţa jocului. Prin joc copiii interacţionează
eficient unii cu ceilalţi, iar noi putem să-i cunoaştem, să-i înţelegem, putem să ajungem
direct la sufletele lor. Jocul este cel mai important mijloc de comunicare al tuturor
copiilor.

48
Apariţia jocului poate fi legată de apariţia omului, de-a lungul timpului, copiii
s-au jucat indiferent de cultura căreia aparţineau, zona geografică sau statutul social al
familiilor din care proveneau.
Nu înaintăm pretenţia de a acoperi vastul domeniu al jocului şi, mai ales,
implicaţiile acestuia în viaţa oamenilor, în special a copiilor. Am încercat doar să
revitalizăm acest subiect, oarecum abandonat. Am dorit să evidenţiem nu atât rolul
terapeutic al jocului descris în lucrările studiate, ci importanţa sa în comunicarea
interpersonală a copiilor.
Concluziile la care am ajuns în urma documentării şi argumentării teoretice şi ,
mai ales, a demonstraţiei practice susţin demersul iniţial. Comunicarea interpersonală în
perioada copilăriei are implicaţii majore în dezvoltarea copiilor sub toate aspectele pe
care le implică aceasta. Astfel, am văzut cum pot comunica în această perioadă copiii unii
cu ceilalţi, cum se realizează comunicarea cu propriii lor părinţi şi care sunt obstacolele
în calea unei bune relaţionări cu aceştia, cum se desfăşoară comunicarea în mediul şcolar.
Am descris situaţiile conflictuale, inerente vârstei şcolare mici şi felul în care, apelând la
joc, se pot soluţiona conflictele interpersonale. Studiul de caz a demonstrat importanţa şi
eficienţa jocului în comunicarea interpersonală a copiilor. Descrierea, aplicarea şi
evaluarea diferitelor jocuri au pus în evidenţă şi ideea că jocul poate aduce schimbări
majore în conduita comunicaţională a copiilor. Mai mult decât atât, studiul de caz a
demonstrat că jocul se află la îndemâna oricui doreşte să schimbe în bine felul său de a
interacţiona cu ceilalţi. Nu putem schimba lumea în care trăim însă putem găsi
întotdeauna soluţii, mai ales dacă în joc este sănătatea şi dezvoltarea normală a copiilor
noştri. Importanţa jocului cu propriul copil este esenţială în clădirea relaţiei părinte-copil,
în înţelegerea şi apropierea de el, în câştigarea încrederii reciproce. Jocul devine astfel un
pilon de bază în disciplinarea eficientă a copilului.
Jocul este o formă de manifestare întâlnită la copii indiferent de rasă, apartenenţă
etnică, civilizaţie, cultură, din cele mai vechi timpuri şi satisface în cel mai înalt grad
nevoia de activitatea a copilului generată de trebuinţele, dorinţele şi tendinţele specifice
vârstei lui.
Jocul este cea mai eficientă cale de învăţare şi disciplinare a copilului, de
cunoaştere şi apropiere a lui, de educare a copilului în spiritul valorilor morale şi estetice.

49
Din toate aceste motive jocul este însăşi esenţa copilăriei.

ANEXE

ANEXA 1

50
ANEXA 2

Fişă
Căutarea comorii din oameni

51
-Caută patru copii care sunt din clase diferite!

___________________________________________________________

-Caută pe cineva care îşi serbează ziua de naştere în aceeaşi lună cu tine!

___________________________________________________________

-Caută pe cineva care are motive să fie bucuros !

___________________________________________________________

-Caută doi copii care au aceleaşi pasiuni cu tine!

____________________________________________________________

-Caută pe cineva care se simte inconfortabil pentru că este într-o situaţie


necunoscută!

____________________________________________________________

ANEXA 3

52
Oferă informaţiile şi materialele Stimulează participanţii (clasa) să răspundă
disponibile în legătură cu problema la întrebări de genul
discutată “Ce simţiţi în legătură cu soluţiile propuse?”

Are în vedere posibilităţile reale Vizează soluţiile posibile


de realizare a soluţiilor propuse

Defineşte problema Evidenţiază slăbiciunile fiecărei soluţii date

ANEXA 4

53
Chestionar

1. Ce calităţi consideri că ai?


____________________________________________________________________

2. Care sunt defectele tale cele mai mari?


_____________________________________________________________________

3. Ce jocuri ţi-au plăcut cel mai mult, din cele la care ai participat în cadrul
ludotecii ? De ce ?
_____________________________________________________________________

4. Cui ceri ajutorul când nu poţi rezolva singur o problemă ?


_____________________________________________________________________

5. Enumeră cel puţin 3 prieteni cu care iţi place şi ţi-ai dori să te joci. De ce ai făcut
această alegere ?
_____________________________________________________________________

6. Ce ai învăţat din activităţile la care ai participat?


_____________________________________________________________________

7. Care este cel mai important lucru pentru tine?


_____________________________________________________________________

8. Ce propunere ai pentru îmbunătăţirea ludotecii?


_____________________________________________________________________

9. Care este cel mai recent moment când ai fost mândru de tine ?
_____________________________________________________________________

10. Descrie, în câteva cuvinte, ce reprezintă ludoteca pentru tine ?


_____________________________________________________________________

BIBLIOGRAFIE

54
Berne, Eric. (2002). Jocuri pentru adulti. Bucuresti: Editura Amaltea.
Bruda , Alexandru. (1997). Jocul în dezvoltarea personalităţii copiilor. Caransebeş: Asociaţia de caritate
“Copiii noştri”.
Chateau,Jean. (1972). Copilul şi jocul. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
Dinu, Mihai. (2004). Fundamentele comunicării interpersonale. Bucureşti: Editura All.
Duck, Steve. (2000). „Relaţiile interpersonale – A gândi, a simţi, a interacţiona”. Iaşi: Editura Polirom.
Ginott,Haim G. (2006). Între părinte şi copil. Bucureşti: Editura Humanitas.
Huizinga, Johan. (2003). Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii. Bucureşti:
Editura Humanitas.
Marcus, Solomon. (2003). Jocul ca libertate. Bucureşti: Editura Scripta.
Răducu,Ani. (2005). Şcoala părinţilor, Ghid privind orientarea carierei pentru părinţi , profesori şi elevi.
Iaşi: Editura As`s.
Răşcanu,Ruxandra. (2001). Psihologie şi comunicare. Bucureşti: Ed. Universitatea.
Shapiro,Daniel. (1998). Conflictele şi comunicarea- Un ghid în labirintul artei de a face faţă conflictelor.
Bucureşti: Editura ARC.
Taiban, Maria / Girboveanu, Maria / Schiopu, Ursula / Verza, Emil. (1970).
Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
Verza, Emil. (1978). Omul, jocul şi distracţia. Bucureşti: Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică.
http://assos.villenavedornon.fr/
http://lepetittrain.l.free.fr/
http://www.artline.ro/
http://www.creativ.org.ro/ despre_creativ.html/

55