Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Concluzii.
Prima concluzie care se impune deja este necesitatea lărgirii studiului pe dimensiuni care să
includă pentru aceeaşi subiecţi analiza metrică a inteligenţei şi condiţiile pedagogice, cei doi
factori complementari mediului socio-cultural în determinarea reuşitei şcolare. Este foarte
probabil că progresul şcolar al copiilor poate fi cu mult ameliorat dacă : a) investigarea ştiinţifică
este continuată şi este urmărită aplicarea experimentală a schimbărilor pentru optimizare. În
acest moment ni se pare uimitor faptul că psihopedagogia şcolară ignoră valenţele practice ale
ştiinţelor socio-umane şi experienţa respectivilor specialişti, întrebându-se de ce aceştia nu şi-ar
propune aplicarea efectivă a cunoştinţelor dobândite din facultate şi din cercetarea ştiinţifică la
zi. Acest lucru a ieşit în evidenţă pe parcursul cercetării prin răspunsurile pe care cadrele
didactice le-au oferit în legătură cu adaptarea copilului, reprezentând o mai mare competenţă
psihologică în caracterizarea acestuia decât o au părinţii. Aşadar, ei rămân sursa informaţională
şi de autoritate primordială. Diagnosticarea, deşi corectă, nu lasă să se întrevadă cunoştinţele
mai aprofundate în privinţa cauzelor şi/sau individualizării tratamentului (psihopedagogic sau
medical) faţă de copil. Ceea ce ar fi de dorit, întrucât majoritatea părinţilor, dacă nu-şi declară
net ignoranţa în a-şi stimula copiii, îşi afirmă clar interesul pentru progresul dezvoltării
copilului.De aceea, concluzia se relevă singură: competenţa profesională a cadrelor 13
didactice şi prestigiul pe care l-au dobândit, aşa cum rezultă din aprecierile elogioase ale multor
părinţi, se cere completată, în beneficiul copiilor, de echipe interdisciplinare, cu specialişti în
ştiinţe socio-umane (psihologi şi sociologi) şi medicale (medicul/asistentul şcolar). A folosi
cercetarea şi descrierea rezultatelor sale ca simple demonstraţii în diferite tipuri de examene
academice este cu totul nerelevant, atât pentru specialistul ca atare, cât mai ales pentru
domeniul în care profesează. Este într-un fel, o modalitate de învăţare în sine, dacă se poate
spune aşa, frizând inulitatea. De aceea, faza imediat ulterioară va fi dedicată nu doar prezentării
rezultatelor în şcoala investigată, ci organizarea unor discuţii de grup focalizate pe
reuşita/nereuşita şcolară, care vor fi purtate atât cu grupuri de cadre didactice, cât şi de părinţi
şi elevi. O astfel de analiză calitativă, depăşind şi îmbogăţind analiza cantitativă, preponderent
efectuată până în acest moment, se impune ca una din concluziile majore. S-ar decela mai
uşor, în acest fel, şi necongruenţele dintre percepţiile celor implicaţi în actul educativ şi, mai cu
seamă, cerinţele din perspectiva copilului, atât de necesare în individualizarea mai pronunţată a
educaţiei. Întrucât literatura ştiinţifică occidentală relevă că „în pragul învăţământului secundar,
elevii proveniţi din mediile sociale inferioare, denotă o întârziere de peste un an faţă de colegi
lor proveniţi din alte medii”, este urgentă nevoia de corelaţii ale datelor în acest sens şi pentru
realitatea noastră socială, al cărui specific transpare.S-ar putea constata diferenţe datorate pe
de o parte climatului social general, iar pe de alta, condiţiilor pedagogice. Ceea ce ar conduce la
o mai atentă fundamentare a remediilor politice. Deoarece, relevând principalele cauze ale
inegalităţii copiilor în faţa şcolii, misiunea specialiştilor socio-umani se termină. Capitolul dedicat
motivaţiei succesului, respectiv eşecului şcolar al copilului ne-a relevat concortanţa cu
constatările literaturii mondiale de 14 specialitate: şi în mediul românesc preocuparea –
supravegherea şi ajutorul – pentru copil din partea familiei constituie un determinant
indispensabil, perceput ca atare de mamele elevilor buni, deopotrivă cu cei slabi. De aceea,
această premisă de bun augur a propensiunii către formare şi educare în mediul familial
consonant cu cel şcolar în cerinţe, ne îndreptăţeşte să tragem concluzia că este un teren care
rămâne de exploatat în ceea ce priveşte experimentarea „în triunghi” a progresului, dezvoltând
mai individualizat personalitatea copilului şi nivelul sau de cunoaştere în „feed-back tipărit”
Astfel, „meseria de părinte” se va ştiinţifiza. O sugestie ne-am putea permite: transformarea
actualelor şedinţe cu părinţii (adesea doar cu un părinte, de regulă mama) în şedinţe cu familia
(mama şi tata). Complementar, reluarea vizitelor acasă la elevi ar putea facilita acest proces.
Dacă jumătate din mame nu dezvăluie ce metode folosesc atunci când propriul copil le
nemulţumeşte şi, dacă sunt frecvente non-răspunsurile la situaţiile care implică interdicţii, ar
trebui să reflectăm, pe de o parte, la toleranţa mediului familial, pe de alta, la alte cauze care
conduc la acest comportament. Rezultatele pe care le-am obţinut confirmă ipotezele pe care le-
am lansat.. Aşadar, cu cât părinţii se implică mai mult în relaţia cu şcoala, în realizarea educaţiei
copilului în mediul familial cu atât mai mult rezultatele şcolare şi performanţele copiilor vor fi mai
ridicate. Se pare că, discuţiile avute în familie despre şcoală au un efect puternic asupra
creşterii motivaţiei şi performanţelor elevilor din ciclul gimnazial.Am aflat aşadar şi că familiile în
care părinţii au finalizate studii superioare se implică mult mai mult în educaţia copiilor
comparativ cu familiile în care părinţii au studii medii, sau sunt fără studii. Ne-am dorit ca
cercetarea în sine să fie una care să parcurgă toate etapele, şi de aceea elaborarea
(traducerea) chestionarului, aplicarea şi interpretarea datelor a fost una foarte laborioasă care a
necesitat foarte mult timp. Nu au fost probleme în a accede la grupul ţintă, la şcoala din
Bucureşti, însă pot spune că au fost 15 ceva dificultăţi în a-i convinge pe părinţii copiilor din
mediul rural să completeze chestionarele. Astfel cartea lui M. Gilly care ne-a provocat şi
călăuzit, precum şi rezultatele noastre modeste, ne fac să privim cu alţi ochi elevul slab şi să
avem o altă atitudine faţă de lene, lipsă de interes faţă de şcoală, insucces, ceea ce ne conduce
spre concluzia că astfel de „lecturi” sunt necesare unor grupuri interdisciplinare reunind
psihologi şi sociologi, care, datorită unui nou mod de a gândi, vor şti să ia o atitudine nouă.
Ceea ce va putea amplifica şi dimensiunea şcolii ca factor de pedagogie socială în contact cu
părinţii pe care a-i informa cu rigorile „meseriei de părinte” implică a le face cunoscut că
inadaptaţii sociali se recrutează din rândul inadaptaţilor şcolari. O pedagogie socială care se
doreşte explicativă şi eficace trebuie să transgreseze limitele graniţelor monodisciplinarităţii,
pentru că, în ultimă instanţă, acest tip de învăţare socială este adus în prim plan. Cu atât mai
mult, cu cât rămân actuale spusele lui R. Zazzo şi M. Dabout din 1954: „Cariera şcolară este o
cursă cu obstacole, o cursă contra cronometru. Şcoala noastră (franceză, dar nu numai, n.n.)
constituie încă un sistem adesea alterat astfel, de selecţiuni succesive, în loc să fie un mijloc de
ridicare treptată a nivelului cultural al întregii naţiuni, în loc să asigure tuturor copiilor o pregătire
solidă, ţinând cont în acelaşi timp, atât de diversitatea capacităţilor intelectuale, cât şi de nevoile
unei societăţi moderne”