Sunteți pe pagina 1din 26

UΝІVΕRЅІТАТΕА DІΝ ...............

FАϹULТАТΕА DΕ ................

LUϹRАRΕ DΕ .......................

ϹΟΟRDΟΝАТΟR ȘТІΝȚІІFІϹ:

ΡRΟF. UΝІV. DR. ____________________

АΒЅΟLVΕΝТ: ...............................

TIMIȘOARA,
2018

1
UΝІVΕRЅІТАТΕА DІΝ ................
FАϹULТАТΕА DΕ ..................

BURNOUT ȘI STRES PROFESIONAL

ϹΟΟRDΟΝАТΟR ȘТІІΝȚІFІϹ:

ΡRΟF. UΝІV. DR. ___________________

АΒЅΟLVΕΝТ: ....................

TIMIȘOARA,
2018

2
Cuprins

Introducere

Capitolul I Stresul perceput și influențele sale


1.1 Conceptul de stres perceput (definire, caracterizare, fundamentare ştiinţifică)
1.2 Cauzele stresului psihic
1.3 Adaptarea și ajustarea la reacțiile de stres

Capitolul II Sindromul Burnout


2.1 Definiție și istoric
2.2 Instrumentul de evaluare
2.3 Burnout-ul ca epuizare profesională
2.4 Burnout și stres

Capitolul III Metodologie


3.1 Ipotezele cercetării
3.2 Obiectivele cercetării
3.3 Descrierea eșantionului
3.4 Prezentarea metodelor şi a probelor utilizate
3.5 Analiza și interpretarea datelor

Concluzii
Bibliografie

3
Introducere

Activităţile profesionale suprasolicitante sub aspect emoţional şi al relaţionării


interpersonale, specifice unor profesii ca cea de medic, psiholog, asistent social, profesor, pot
avea consecinţe negative, descrise în literatura de specialitate sub numele de sindromul burnout.
Datele Organizației Mondiale de Sănătate arată că unul din trei medici în România a avut sau va
avea la un moment dat o depresie psihică majoră.
Sindromul de burnout, redefinit în 1974 de H. Freundenberg ca un sindrom de uzură,
epuizare a energiei, forțelor și a resurselor care determină o scădere a întregului potențial de
acțiune al individului, se întâlnește din ce în ce mai frecvent.
În cele mai multe cazuri, acesta se manifestă prin epuizare emoţională accentuată,
detaşare emoţională în rolul profesional şi, în forma extremă, cinism şi insatisfacţie profesională.
Întrucât sănătatea psihică și nu numai, este extrem de importantă, această lucrare își
propune să prezinte în linii mari în ce măsură afectează profesional și personal sindromul
Burnout și stresul și care ar putea fi strategiile terapeutice de abordat.
Primele două capitole ale lucrării au rol inițiator în această temă. Astfel, voi defini stresul
și sindromul burnout și voi descrie formele pe care le poate adopta, cauzele care duc la acesta,
dar mai ales răspunsul organismului uman la stres.
Cel de-al treilea capitol al lucrării se referă la metodologia cercetării – de completat ce
vrei sa urmaresti la partea de cercetare.
Amploarea acestui sindrom în România nu este cunoscută în totalitate, deoarece se
minimalizează efectele acestuia, confundându-se uşor cu stresul vieţii cotidiene şi neluându-se
măsuri concrete asupra individului sau a factorilor de risc ce influenţează producerea lui.
Există câteva motive pentru care cercetările în domeniul burnout-ului sunt importante şi
au potenţialul să contribuie la înţelegerea sănătăţii, performanţei şi a consecinţelor stresului la
locul de muncă. În primul rând, burnout-ul are o mare prevalenţă în ţările dezvoltate şi prezintă
costuri considerabile din puncte de vedere economic, social şi psihologic pentru angajaţi.
În al doilea rând, burnout-ul este foarte stabil atunci când este studiat la intervale de timp
diferite chiar la aceeaşi indivizi. În al treilea rând, natura cronică a burnout-ului nu se datorează
unor cauze genetice sau de personalitate, ci unor caracteristici relaţionate cu munca sau cu factori
legaţi de mediul familial.

4
CAPITOLUL I
STRESUL PERCEPUT ȘI INFLUENȚELE SALE

1.1 Conceptul de stres perceput (definire, caracterizare, fundamentare ştiinţifică)

Termenul de stres este unul cunoscut şi utilizat frecvent, totuşi înţelegerea şi evaluarea
acestui concept este o sarcină complexă. Deşi termenul de stres este folosit la scară largă de
psihologi, sociologi, medici, nu există un consens cu privire la o definiţie ştiinţifică precisă. Au
fost formulate numeroase şi variate definiţii care evidenţiază importanţa stimulilor, a
răspunsurilor sau a mecanismelor de intervenţie.
Stresul este adesea definit ca o situaţie care evocă gânduri şi sentimente negative într-o
persoană. Aceeaşi situaţie nu este stresantă pentru toţi oamenii şi nu toţi oamenii experimentează
aceleaşi gânduri şi sentimente atunci când sunt stresaţi.
Abordarea fiziologică consideră stresul drept răspunsul de adaptare al unei persoane la
un eveniment perturbator, cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei abordări fiind Walter
Cannon şi Hans Selye. Cannon (Avram şi Cooper, 2008) utilizează în cercetarea stresului
termenul de homeostazie, pe care îl defineşte ca pe o tendinţă a mecanismelor fiziologice ale
organismului de a menţine o stare constantă pe o perioadă îndelungată de timp. Tot Cannon este
cel care a utilizat expresia de fight or flight (luptă sau fugi), care descrie opţiunile de care
individul dispune în confruntarea cu agenţii stresori.
Selye a susţinut că factorii patogeni, stresorii fizici şi stresorii psihologici provoacă cu
toţii acelaşi model de răspunsuri fiziologice. Răspunsurile se constituie într-un model cu trei
faze, numit sindromul general de adaptare (GAS). Pe parcursul primei faze, faza de alarmă,
schimbările fizice din organism reflectă reacţia iniţială necesară pentru a depăşi solicitările
impuse de agentul stresor. Al doilea stadiu, cel de rezistenţă, implică o adaptare deplină la
factorii stresori, cu îmbunătăţiri ulterioare sau dispariţia simptomelor. Al treilea stadiu, epuizarea
apare dacă agentul stresor este suficient de sever şi cu o acţiune prelungită care epuizează
mecanismele de apărare somatice.
Modelul stresului fiziologic pune accentul pe percepţia organismului şi evaluarea
daunelor potenţiale provocate de un stimul. Percepţia asupra ameninţărilor apare atunci când

5
individul consideră că solicitările impuse asupra individului depăşesc capacitatea sa naturală de a
face faţă acelor solicitări.
Stresul psihologic nu este definit numai în termenii de condiţie a stimulilor sau de
variabile ale răspunsurilor, ci în termeni de tranzacţie între persoană şi mediu. Acesta implică
interpretarea semnificaţiei evenimentului şi a resurselor de coping adecvate. Cea mai influentă
abordare bazată pe acest model este cea a lui Lazarus (1985).
Stresul apare ca răspuns la relaţia dintre individ şi mediu, atunci când individul
consideră stimulii veniţi din mediu distrugători, ameninţători sau provocatori.
Activitatea cercetătorilor menționați anterior a dus la dezvoltarea unor instrumente
cunoscute sub denumirea de Scala de Evaluare a Reajustării Sociale (Social Readjustment Rating
Scale) și Programul de Experiențe Recente (Schedule of Recent Experiences). Ambele
instrumente pretind să măsoare stresul definit ca ajustarea sau adaptarea cerută de schimbările
sau evenimentele de viață importante. Premisa centrală care stă la baza acestei teorii postulează
faptul că prea multe schimbări de viață într-o peioadă scurtă de timp crește vulnerabilitatea
individului față de boală (Lyon, 2012).
Modelul stresului bazat pe stimuli a fost construit pe ipoteze care ridică probleme în
explicarea fenomenelor umane. Prima premisă teoretică se baza pe ideea că:
1) schimbările de viață sunt normative și fiecare schimbare presupune aceleași solicitări
pentru toate persoanele;
2) schimbarea este stresantă indiferent de dezirabilitatea acelui eveniment pentru o
persoană;
3) există un prag comun de solicitări de reajustare și de adaptare dincolo de care se va
instala boala. La începutul activității lor, Holmes și Rahe au privit persoana ca pe un beneficiar
pasiv al stresului.
Mai mult, stresul era conceptualizat drept un fenomen aditiv care putea fi măsurat prin
intermediul evenimentelor de viață selectate de către cercetător cărora le-au fost atribuite valențe
normative. Cu toate acestea, mai târziu, cercetătorii au început să ia în considerare felul în care
persoana interpretează evenimentul, dacă îl consideră o experiență pozitivă sau negativă (Lyon,
2012).
În viaţa de zi cu zi, stresul nu este provocat de o singură situaţie sau un singur factor, ci
rezultă din acţiunea cumulată a diverşi factori stresori. Aspectul cantitativ al situaţiei stresante

6
este dat nu numai de intensitatea factorilor stresori, ci şi de multitudinea acestora. De asemenea,
sub acţiunea acestei multidini de factori stresori un eveniment minor poate provoca reacţii
exagerate. De multe ori semnificaţia atribuită de fiecare factorului stresor decide caracterul
stresant al situaţiei. Aceste diferenţe individuale explică de ce două persoane reacţionează diferit
la aceeaşi situaţie sau aceeaşi persoană recţionează diferit la aceeaşi situaţie în momente diferite.
Stresul se poate defini în viaţa de zi cu zi prin două accepţiuni. Prima se referă la
situaţia stresantă, adică condiţiile care agresează sau ameninţă organismul, iar a doua se referă la
starea de stres a organismului şi răspunsurile de natură psihologică şi fiziologică ale individului
la factorii stresori.
Stresul psihic, faţă de stresul sistemic/fiziologic se referă la semnificaţia stresantă a
stimulilor care intră în interacţiune cu individul. Stresul psihic presupune totodată şi modificări
ale conduitei prin care individul încearcă să facă faţă situaţiei stresante.
Manifestările comportamentale produse de stres care apar cel mai frecvent sunt plânsul,
fumatul, mâncatul excesiv, consumul de alcool, tendința de a vorbi rapid și tremuratul. De
asemenea, Lyon subliniază faptul că este normal ca oamenii să se plangă de faptul că stresul le
afectează în mod negativ buna funcționare, deoarece acesta afectează capacitatea de concentrare,
de rezolvare de probleme, de luare a deciziilor și abilitatea de a efectua sarcinile în mod eficient
(Lyon, 2012).
Diferenţele dintre stresul sistemic şi cel psihic se observă şi la nivelul agenţilor stresori,
prin calitatea şi modul de acţiune al acestora. Factorii stresori psihici acţionează prin intermediul
mesajelor verbale. În acelaşi timp factorii fizici nu produc doar modificări somatice, ci afectează
activitatea psihică a individului.
Stresul psihic se referă la semnificaţia stimulior care solicită individul până aproape sau
dincolo de limitele şi posibilităţile adaptative ale acestuia. Starea de stres nu se reduce doar la
dezorganizare şi dezechilibru, ci cuprinde şi modalităţile adaptative folosite pentru redobândirea
echilibrului, deci pe lângă funcţia de dezadaptare, stresul poate avea şi un rol adaptativ. Astfel,
cunoaşterea resurselor şi a mecanismelor prin care individul face faţă situaţiilor stresante poate fi
utilă pentru mărirea rezistenţei la o eventuală situaţie stresantă (Floru, 1974).
În funcţie de semnificaţia pe care subiectul o dă situaţiei cu care se confruntă, de
aspiraţiile, interesele şi motivele acestuia, nivelul solicitărilor va fi mai intens sau mai scăzut.
Spre exemplu, în cazul în care semnificaţia solicitărilor este importantă pentru persoană,

7
rezultatele pozitive vor fi mai intens resimţite ca un succes, iar cele negative ca un eşec. În
concluzie, orice ameninţare asupra capacităţilor şi posibilităţilor noastre crează o stare de stres.
Investigarea stresului psihic are deopotrivă atât o valoare teoretică, cât şi una practică,
deoarece vizează în primul rând adaptarea individului la condiţiile şi solicitările mediului intern
şi extern ale epocii moderne. Prin cercetarea modului în care factorii stresori acţionează asupra
organismului, a mecanismelor şi modalităţilor de adaptare angajate de o persoană atunci când se
confruntă cu o situaţie dificilă au fost obţinute informaţii valoroase cu privire la interacţiunea
dintre factorii determinanţi ai stresului psihic.

1.2 Cauzele stresului psihic

În literatura de specialitate stresul apare ca acea reacție psihologică la solicitările inerente


ale factorilor de stres care vor duce la instalarea unei stări de tensiune și chiar de anxietate pentru
o persoană, ce apare deoarece persoana nu se simte capabilă să facă față unor astfel de solicitări1.
Stresul poate fi pozitiv (eustres) sau negativ (distres). Eustresul („stresul pozitiv”) are
efecte benefice asupra organismului uman, apărând în cazul în care agenţii stresori au o
semnificaţie favorabilă pentru individ. Aceştia declanşează efecte pozitive (bucurie intensă,
extaz, triumf, râsul în hohote), iar aceste afecte se repercutează pozitiv asupra asupra organelor şi
aparatelor organismului.
Eustresul mai apare în cursul unor stări emoţionale pozitive cuplate sau nu cu efort fizic
moderat (ex. actul sexual sau jogging-ul). Eustressul este prin excelenţă acut. Repetarea
frecventă a eustresurilor contribuie la creşterea imunităţii antiinfecţioase şi antitumorale,
devenind o premisă a longevităţii. Distresul („stres psihic negativ”) este recunoscut unanim ca
patologic. El produce, de obicei, suferinţă şi dezadaptare, ca urmare a contactului cu un agent
stresor. 2
Cauzele stresului psihic pot fi:
 Conflictele familiale (de exemplu, conflicte conjugale);
 Conflicte profesionale datorate: lipsei de relaxare, factori perturbatori,
supraresponsabilizare, insuccese etc.;
 Conflicte sociale (șomaj, terorism, accidente etc.);
1
Larousse Dicționar de Psihologie, Norbert Sillamy, Editura Univers Enciclopedic, București 1998
2
Cosmovici Andrei, Psihologie Generală, Editura Polirom, Iași, 1996

8
 Conflicte din sfera vieții intime: complexe de inferioritate, melancolie, dificultăți
de integrare socială.
De asemenea, este posibilă clasificarea factorilor de stres după natura lor:
1) La nivel profesional – suprasarcina profesională, care constă dintr-un volum
disproporţionat de informaţii de verificat, probleme de rezolvat sau chiar decizii
de luat, este unul din factorii de stres curenţi. Spiritul de competiţie şi de
performanţă este, de asemenea, o sursă de tensiune suplimentară. La polul opus,
sub sarcina profesională, şomajul, o muncă monotonă şi fără orizont reprezintă
factorii de stres recunoscuţi, mai ales cînd există un decalaj între ambiţiile
subiectului şi profesia sa.
2) Lipsa banilor, datoriile, cumpărarea unui apartament sau a unei case dau bătaie de
cap şi pot fi responsabile pentru o stare de anxietate cronică.
3) Condiţiile de locuire, insalubritatea, zgomotul şi alte neplăceri cronice sunt, în
general, rău suportate.
4) Problemele legate de relaţii, cele de la serviciu sau de acasă reprezintă o sursă
importantă de factori de stres. Neînţelegerile, disputele, divorţurile, climatul
tensionat, criticile şi, uneori, chiar complimentele, solicitările altora,
responsabilitatea în familie sau în mediul profesional intră şi ele în acest cadru.
Metodele de a face faţă stresului au drept obiectiv, pe de o parte, controlul direct al
emotivităţii în împrejurarea dată, iar pe de altă parte, găsirea metodelor pentru a controla această
stare de o manieră eficientă.
 Situaţii concrete, ca organizarea timpului, practicile de rezolvare a unor probleme
şi de luare a unor decizii;
 Situaţii relaţionale, în care cele mai importante sînt spiritul de competiţie,
conflictele mai mult sau mai puţin deschise sau mascate.
Când ne referim la agenți stresori psihici, trebuie să acordăm o atenție importantă și
situațiilor stresante care îi provoacă. Domeniul acestora este unul ce cuprinde o multitudine de
condiții diferite, ele putând apărea datorită incompatibilității dintre posibilități și cerințe,
discrepanța dintre posibilități și solicitărilor de diferite tipuri ale mediului extern.
Stresorii psihici decurg fie din stresorii fizici sau din cei sociali, fie sunt autoinduşi. Prin
natura lor repetitivă, sunt consideraţi ca fiind cei mai dăunători. În această categorie se includ

9
atât trăiri emotive acute sau cronice, cu amprenta negativa (frustrarea, culpabilitatea, furia, ura,
gelozia, depresia, anxietatea, sentimentul de inferioritate, de insecuritate), cât şi cele pozitive
(dragostea, fericirea, etc.).
Caracterul de stresor decurge din măsura în care succesul, respectul solicită răspunsuri
adaptative intense din partea organismului. Nivelul intensităţii stresului psihic nu depinde
întotdeauna de intensitatea stresorului, ci de maniera subiectivă în care acesta este perceput şi
trăit.
Sells consideră că stresul psihic ia naştere în următoarele situaţii:
1. Circumstanţele care surprind individul nepregătit spre a le face faţă: lipsa de
antrenament, incapacitate fizică, intelectuală (de moment sau de fond) etc.;
2. Miza este foarte mare, un răspuns favorabil având consecinţe importante pentru
individ, în timp ce eşecul (incapacitatea de a răspunde eficient la situaţia
solicitanta) are un efect nociv permanent, accentuând şi mai mult stres psihic;
3. gradul de “angajare” a individului (in funcţie de “miză”) conferă o intensitate
direct proporţională cu stresul psihic.3
Impactul pe care îl au asupra noastră agenții stresori depinde în foate mare măsură ți de
conștientizarea consecințelor lor. Ele pot avea un caracter devastator în plan afectiv atunci când
efectele sunt grave și iremediabile.
Stresul profesional suscită interesul și datorită faptului că în condiţiile progresului tehnic
continuu şi substanţial şi în contrast cu acesta, se remarcă o încărcare crescîndă a factorului om,
prin sporirea volumului de informaţii pe care trebuie să le prelucreze, prin creşterea influenţelor
negative ale ambianţelor fizice sau, dimpotrivă, prin sărăcirea stimulărilor senzoriale şi reducerea
descărcărilor motorii, cît şi prin subprodusele progresului tehnic: zgomot, trepidaţii, noxe
chimice, radiaţii ionizante etc.
Această interacţiune complexă ce apare în cursul activităţii profesionale incită la
cunoaşterea şi înţelegerea semnificaţiei factorilor de stres, a modalităţilor de sporire a rezistenţei
la acţiunea lor şi a mijloacelor adecvate de prevenire. Semnificaţia stresului profesional în viaţa
omului contemporan este ilustrată prin preocupările multor colective de cercetare la elucidarea
variatelor aspecte ale acestei entităţi.
Principalele cauze ale stresului sunt:

3
Miclea M., Stres și apărare psihică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997.

10
 Organizatorice – apariţia stresului din cauza că unii lucrători sînt prea încărcaţi cu
lucru, fiind obligaţi să facă mai mult decît sînt în stare. Stresul apare şi din cauza
lipsei de lucru sau din motiv că angajaţii nu sunt preţuiţi, nu sunt recunoscuţi de
către şefi şi colegi.
 Conflictul rolului (funcţiei îndeplinite). Conducătorul formulează cerinţe
contradictorii, de exemplu, subalternul trebuie să execute simultan câteva lucruri:
să muncească repede, calitativ, fără mari cheltuieli; să asigure o înaltă
productivitate şi calitate, iar cheltuielile să fie mici; un şef cere îndeplinirea unui
lucru, altul – cu totul altceva.
 Funcţie neclară – subalternul nu cunoaşte care este rolul său şi ce aşteaptă
conducătorul de la el.
 Îndeplinirea unui lucru care nu-i permite lucrătorului să-şi manifeste din plin
capacităţile sale.
 Condiţii nesatisfăcătoare de lucru – zgomot, temperatură nefavorabilă,
aglomeraţie etc.
 Viaţa personală a fiecărui lucrător – pierderea unui om apropiat, o boală, ieşirea
la pensie, căsătoria, probleme financiare, relaţiile cu prietenii etc.

1.3 Adaptarea și ajustarea la reacțiile de stres

Termenul din limba engleză - coping (adaptare) - „a face faţă unei situaţii" îşi află
originea în vechiul grecesc „kolaphos", care înseamnă „a lovi". La început, acesta însemna „a se
întâlni", „a se ciocni de”, „a se lovi de". Azi, înţelesurile iniţiale au evoluat într-o definiţie care
implică sensul primar, dar la care se adaugă noi conotaţii. (de exemplu, „Dicţionarul Webster" -
1979 defineşte copingul ca „a lupta cu succes, a face tot posibilul" sau în termeni echivalenţi „a
fi mai mult decât").
În prezent, rolul adaptării la stres este foarte important în condițiile progreselor societății
actuale. Generația actuală se adaptează, realizează progrese în foarte multe domenii, și cel mai
important face față realității. Existența problemelor de adaptare la acest progres conduce la
apariția fenomenelor de: ostilitate, deteriorare a relațiilor inter-umane,care vor conduce la
costuri din ce în ce mai ridicate ale adaptării la stres.

11
Marsella, Escudero şi Santiago (1969) şi Marsella, Escudero şi Gordon (1972) au fost
primii cercetători care au propus interacţiunea stres – adaptare ca un model psihopatologic în
care interacţiunea simultană organism – mediu extern a fost considerată ca generator de
patternuri de tulburare şi reglare.4
Marsella (1969, 1972) postulează următoarele determinări în ceea ce priveşte modele
simptomatice şi capacitatea de rezistenţă la stres:
 Fiinţele umane şi mediul lor sociocultural şi fizic sunt sisteme independente;
 Comportamentul normal/anormal este produsul interacţiunii simultane a omului
cu mediul;
 Organismul nu există separat de mediu, iar comportamentul nu este independent
în interacţiunea organism – mediu;
 Mediul socio-cultural poate fi pus alături de stresorii de diferite categorii şi de
cerinţele cognitiv – emoţionale.5
Scopul principal al adaptării este să restabilească echilibrul tulburat, dar în cazul în care
adaptarea este inadecvată, stresul poate fi considerat atât cauza cât și consecința acestei
adaptării. Ea este considerată cheia pentru menținerea integrității organismului și a echilibrului
dinamic al lui cu mediul înconjurător, iar cele mai accesibile metode de adaptare sunt tehnicile
de relaxare și de reglare și autoreglare a stărilor psihice.
Există o serie de mecanisme de coping ale individului, strategii conştiente de ajustare
(cognitive şi comportamentale) elaborate pentru a face tolerabilă tensiunea interioară (stresul
psihic) indusă de o situaţie potrivnică.
Suls şi Fletcher disting trei tipuri de ajustări, în funcţie de contrarea individului pe
problema apărută sau pe emoţia generată de problema respectivă:
 „coping” (ajustare) centrat pe problemă („coping” vigilent) – evaluarea pe plan
mental a unor posibilităţi avute la îndemână de subiect, în cazul stresurilor
reversibile; subiectul se bazează pe experienţe anterioare pozitive, contează pe
suportul social, solicită informaţii şi caută mijloace, elaborează un plan de
acţiune;
 „coping” (ajustare) centrat pe emoţii („coping” evitant), generat de situaţiile fără
ieşire, ireparabile, având rol pozitiv în măsura în care nu depăşeşte o limită de
4
Athanasiu A., Tratat de Psihologie Medicală, Editura Oscar Print, București, 1998.
5
Miclea M., Stres și apărare psihică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997.

12
timp. Este o strategie „pasivă”, de uitare, evitând confruntarea cu duritatea
problemei şi cu soluţionarea acesteia. Subiectul apelează la mecanisme de
apărare, cum ar fi: negarea, resemnarea, fatalismul, agresivitatea.
 Reevaluarea problemei – reducerea diferenţei între gradul de ameninţare şi
propriile resurse (aşa cum sunt acestea resimţite de subiect), ceea ce duce la
perceperea într-o manieră pozitivă a situaţiei („reinterpretare pozitivă”). 6
În ceea ce privește metodele folosite pentru combaterea efectelor stresului psihic negativ,
Stora(1999) le împarte pe acestea în două categorii: tradiționale și moderne. Cele tradiționale se
referă la consumul alcoolului, ce induce o senzație de destindere, consumarea de lapte, cafea,
sporește puterea de concentrare (obișnuința duce la tulburări ale ritmului cardiac, dureri de cap,
etc.), consumul de ciocolată (provoacă o senzație provizorie de energie). Se menționează ca
metode moderne de combatere a stresului utilizarea vitaminelor, somniferelor, antidepresivelor.
Printre alte metode de combatere a stresului este și psihoterapia, folosindu-se mai ales cea
centrată pe pacient și cea comportamentală. Prima are drept scopuri dezvoltarea încrederii
individului, dar și puterea sa de a conferi valoare negativă situațiilor. Cea de-a doua constă în
primul rând în analiza comportamentului inadecvat.
Se delimitează o clasificare clasică a metodelor de coping realizată de Lazarus (1984) în
coping centrat pe problemă şi coping centrat pe emoţie. Prima variantă, numită şi coping direct,
este direcţionată pe analiza, rezolvarea, sau, dacă nu este posibil, minimalizarea situaţiei
stressante. Ea ar cuprinde , în principal, strategiile de acceptare a confruntării cu agentul stresor.
Cea de-a doua (coping indirect) se centrează pe persoană, pe (in)capacitatea ei de a face faţă
stressului, şi cuprinde inclusiv modalităţi paleative sau de autoînşelare, prin care o confruntare
decisivă cu agentul stressor este adesea amânată “sine die” sau chiar nu are loc.7
Lazarus si Folkman consideră că procesul de prevenire şi adaptare la stres parcurge trei
etape, şi anume:
 Anticiparea sau avertizarea: când mai poate fi amânată sau prevenită, când persoana se
poate pregăti pentru confruntare şi poate să evalueze strategia şi costul confruntării;
 Confruntarea propriu – zisă sau impactul, în care are loc răspunsul individului la
stimulul stresant şi reevaluarea şi redefinirea situație;

6
Miclea M., Stres și apărare psihică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997.
7
Holdevici Irina, Elemente de psihoterapie, Editura All, București 1996.

13
 Post – confruntarea, etapa în care se analizează semnificația pentru persoana a celor
petrecute.8
Coping-ul trebuie şi poate fi văzut ca acele acţiuni pe care le întreprinde cineva pentru a
face faţă cu succes situaţiilor stresante. Deşi acţiunea consecutivă a mai multori stresori poate
avea efecte negative asupra well-being-ului unei persoane, se poate afirma că dacă o persoană
poate face faţă acestora (to cope = a face faţă cu succes) cu success, el sau ea poate deveni mult
mai rezistentă şi competentă decât un individ care nu a avut de a face cu atât stres de-a lungul
vieţii sale. Coping-ul eficient poate, de asemenea, transforma un eveniment stresant într-unul
căruia individul reuşeşte să îi facă faţă.
Bloch şi colaboratorii, definesc strategia de adaptare la stres drept procesul activ prin care
individul, sprijinindu – se pe autoaprecierea propriilor activități şi motivaţii, face față unei
situaţii stresante şi reuşeşte să o controleze.
Făcând o sinteză a literaturii de specialitate, Paulhan și Bourgeois, menționează mai
multe tipuri de strategii:
 Coping centrat pe emoţie, care vizează reglarea tulburărilor emoţionale;
 Coping centrat pe problemă, al cărui rol este de a se ocupa de gestionarea
problemei aflate la originea tulburării homeostaziei individului;
 Coping de evitare, care permite individului să reducă tensiunea emoțională prin
utilizarea unor modalități pasive ca fuga, refuzul, resemnarea;
 Coping “vigilent”, care prin utilizarea unor mijloace active, cum ar fi căutarea de
informații, de susținere socială şi de mijloace, ajută persoana să înfrunte situația
pentru a o rezolva.9
Majoritatea tipurilor de stres necesită, de cele mai multe ori, mai multe tipuri de coping,
deşi în general, indivizii tind să utilizeze coping-ul focalizat pe problemă când simt că poot face
ceva constructive pentru a face faţă situaţiilor stresante în mod constructiv. Coping-ul focalizat
pe emoţii este utilizat atunci când o persoană simte că nu poate face faţă situaţiei stresante.

8
Folkman S., Lazarus R.S., Journal of Personality and Social Psychology, 48, 150-170, 1985.
9
Holdevici Irina, Elemente de psihoterapie, Editura All, București 1996.

14
CAPITOLUL II
SINDROMUL BURNOUT

2.1 Definiție și istoric

Sindromul burnout reprezintă epuizarea mentală şi fizică prin implicarea exagerată şi de


lungă durată. Apare fie prin supracompensare (cum randamentul este scăzut, subiectul încearcă
să crească timpul de lucru pentru a realiza aceeaşi cantitate de muncă), fie prin retragerea
forţată/programată pe parcursul căreia medicul se gândeşte tot la problemele profesionale.10
Ambele sunt contraproductive, agravând uneori problema. Epuizarea sau sindromul
burnout reprezintă o combinaţie de “stare avansată de oboseală emoţională, depersonalizare şi
reducere a sentimentului de realizare personală”.
Sindromul burnout reprezintă o problemă serioasă a societăţii moderne, care nu se
reflectă doar în probleme la locul de muncă, cum ar fi creşterea numărului de zile de concediu
medical sau absenteeism, ci şi printr-un număr crescut de probleme mintale. Supraîncărcarea la
locul de muncă şi presiunea timpului s-au dovedit a fi antecedente majore ale burnout-ului.
În 1974, H. Freundenberg redefinea stresul profesional prin sindromul de burnout: uzura
şi epuizarea energiei, forţelor şi a resurselor care determină o scădere a întregului potenţial de
acţiune al individului.11
Sindromul este indus de stresul cronic în profesiile care presupun implicare directă în
ajutorarea semenilor (sectorul social). La persoanele predispuse, stresul apare prin dezechilibrul
între ideal (ceea ce aşteaptă de la profesie) şi real. Sindromul burnout – este cel mai înalt nivel de
stres determinat de muncă şi se caracterizează prin epuizare fizică şi emoţională.
Cherniss (1980) definea burnout-ul ca acel “process în care un individ dedicat anterior
muncii sale devine neimplicat ca răspuns la stresul sau constrângerile trăite la locul de muncă”.
Potrivit lui Edelwich şi Brodsky (1980) burnout-ul are loc în 4 stadii şi este definit de aceştia ca
o “pierdere progresivă a idealismului, scopurilor, energiei şi preocupării ca rezultat al condiţiilor
de muncă”. Maslach şi Jackson (1981) definesc burnout-ul ca un “sindrom de epuizare

10
Onody S., Sindromul Burnout, apariția și posibilitățile de soluționare, Revista pedagogică nr.5, 2001
11
Chambers R., Avoiding Burnout in general practice, Br-J-Gen-Pract, Nov 1993

15
emoţională şi cinism care are loc în mod fecvent la indivizii care muncesc în domenii care au
legătură cu publicul”. 12
O prezentare mai tehnică a sindromului burnout a fost făcută de Maslach şi Jackson
(1986): un sindrom ce are 3 dimensiuni: depersonalizarea - persoana se distanţează de ceilalţi, pe
care începe să-i vadă impersonal; reducerea realizărilor personale; epuizare emoţională -
persoana se simte golită de resurse emoţionale personale şi devine foarte vulnerabilă la stresori.
Starea de burnout este cauzată de expunerea la stresul profesional şi adesea este însoţită de
depresie.13
Epuizarea emoţională – irosire a energiei emoţionale şi perceperea inadecvată a emoţiilor
proprii cu situaţia creată. Este dimensiunea de bază, ce se manifestă printr-un tonus emoţional
scăzut, indiferenţă sau suprasaturare emoţională.
Leiter şi Maslach (1988) susţineau că epuizarea emoţională “se referă la sentimentul de a
fi epuizat şi secat emoţional din cauza contactelor permanente cu alte persoane”. Această
epuizare emoţională poate fi observată la nivel fizic prin simptome precum oboseală chiar la
trezire din somn sau lipsă de energie în a realiza sarcini.
Pines şi Aronson (1988) caracterizează sindromul burnout ca “o stare fizică, emoţională
şi mintală de eupuizare provocată de o implicare emoţională solicitanţă de lungă durată”.14
Depersonalizarea – se referă la dereglarea relaţiilor cu ceilalţi. Se poate manifesta fie prin
dependenţa de cei din jur, fie prin negativism şi atitudine cinică.
Reducerea realizărilor personale – se poate manifesta fie prin tendinţa de autoapreciere
negativă a capacităţilor, realizărilor, succesului profesional, fie prin limitarea propriilor
posibilităţi, obligaţii faţă de ceilalţi. În consecinţă, individul se percepe incompetent profesional
şi incapabil de a-şi atinge scopurile propuse.
Cordes şi Dougherty (1993) susţin că există câţiva dterminanţi ai epuizării emoţionale,
cum ar fi: supraîncărcarea cu sarcini la locul de muncă, conflictul de rol şi relaţiile
interpersonale.
Somneck (1994) adaugă acestei triade încă un stadiu de „instabilitate vitală“ care apare în
urma acestei triade și „reprezintă într-un anumit fel un stadiu premergător pentru suicid“.15

12
Onody S., Sindromul Burnout, apariția și posibilitățile de soluționare, Revista pedagogică nr.5, 2001
13
Cociorva G., Niculăiță A., Tudose F., Sindromul de burnout – suferința epidemică a medicilor din România,
Revista Infomedica, Nr.6, 1997.
14
Chambers R., Avoiding Burnout in general practice, Br-J-Gen-Pract, Nov 1993

16
Ca simptom al instabilității vitale el descrie: depresia, disforia, iritabilitatea, blocajul,
anxietatea, neliniștea, deznădejde, irascibilitate. Sindromul burnout poate fi considerat un risc
deosebit pentru grupa profesională a medicilor, unde pe lângă depresii, dependența de
medicamente și senzația de deznădejde poate duce la suicid. Statistica arată o rată de sinucideri
mai mare cu 50% la medicii austrieci și de 25% la doctorițe față de restul populației (rezultate
asemănătoare și la Bämayr și Feuerlein în 1984). Trebuie menționat că suicidul la femei (inclusiv
femei medici) în general e mai rar decât la bărbați.
Fingley (1995) descrie acest sindrom ca fiind mai degrabă un process decât o condiţiei
fixă care începe gradual şi avansează în intensitate de-a lungul timpului. Acest proces include
expunerea graduală la constrângerile locului de muncă, diminuarea idealismului şi în final
pierderea sa.
Schaufeli (1996) sugera că sindromul burnoutl se datorează percepţiei dezechilibrului
dintre contribuţia personală la locul de muncă şi contribuţia organizaţiei faţă de individ. Un
individ care experienţează burnout la locul de muncă tinde să îşi transfere această stare şi în viaţa
familială.
Maslach şi Leiter (1997) susţin că sindromul burnout se datorează unei nepotriviri pe o
perioadă îndelungată de timp în relaţia individ-loc de muncă. El apare atunci când
supraîncărcarea este combinată cu o lipsă se control personal, recompense insuficiente, lipsa
corectitudinii, “spargerea” comunităţii de la locul de muncă sau valori aflate în conflict.16
Deci, sindromul burnout are consecinţe negative atât pentru individ, cât şi pentru
organizaţie. Prezenţa sindromului burnout este un predictor pentru dezvoltarea depresiei, a
insomniei, a durerii musculoscheletale sau a abuzului de substanţe, dar şi pentru absenteism,
intenţia de a părăsi instituţia, calitatea muncii precară sau erori profesionale. Studiile realizate în
spitale indică o satisfacţie redusă a pacienţilor trataţi de persoane afectate de sindromul burnout.
În SUA și alte state ale lumii, personalul medical de urgență și paramedical este testat la
termene precise pentru stabilirea unor parametri care includ stresul profesional, nivelul de
burnout, capacitatea de concentrare, perspectivele profesionale și motivația.

15
Shaufeli, W. B., Leiter, M. P., & Maslach, C. Burnout: Thirty-five years of research and practice. Career
Development International, no.14, 2009.
16
Shaufeli, W. B., Leiter, M. P., & Maslach, C. Burnout: Thirty-five years of research and practice. Career
Development International, no.14, 2009.

17
În profesiile medicale managementul emoțiilor este considerat o parte centrală a muncii.
Burnout-ul semnalează faptul că profesionistul nu mai este capabil să își gestioneze emoțiile în
interacțiunea cu pacienții.
Există o serie de factori de stres care afectează personalul medical: responsabilităţile
mari, confruntarea cu situaţii dramatice, emoţii negative puternice, înrăutăţirea situaţiei
pacientului în timp în ciuda eforturilor, moartea pacientului, lipsa unor “reţete magice”, unor
modele perfecte întrucât fiecare caz este unic, lipsa şansei de evitare a pierderii şi a suferinţei
provocate de pierdere.

2.2 Instrumentul de evaluare

Evaluarea sindromului burnout se realizează pe cele trei dimensiuni ale scalei etichetate
ca: epuizare emoţională, depersonalizare şi cogniţii de eficienţă şi realizare profesională. Astfel,
un nivel ridicat de burnout presupune obţinerea de către subiecţi a unor scoruri ridicate la
subscalele de epuizare (ex. Mă simt extenuat de muncă, simt că am ajuns la capătul puterilor),  şi
depersonalizare (ex. Nu îmi pasă cu adevărat de ceea ce se întâmplă cu unii dintre pacienţii mei).
MBI (Maslach Burnout Inventory) măsoară aspecte legate de epuizarea emoţională,
depersonalizare şi succesul personal redus ca aspecte centrale ale burnout-ului. În zilele noastre
există trei versiuni ale MBI – o versiune a MBI dezvoltată pentru a fi utilizată în domeniul
servicilor, o versiune dezvoltată pentru a fi utilizată în mediul ocupaţional educaţional şi o
versiune generală (General Services Scale) care vizează ocupaţiile care nu implică servicii cu
publicul. 17
Această ultimă versiune a MBI reflectă modul în care conceptul de burnout a evoluat de-a
lungul timpului. În timp ce la începuturi burnoutul a fost conceput ca un sindrom care era
relevant doar pentru cei a căror muncă presupunea interacţiune cu cei din jur, domeniul burnout-
ului a evoluat incluzând şi acele ocupaţii care nu erau în domeniul serviciilor.
Chestionarul conţine 25 itemi şi este structurat pe 3 dimensiuni: extenuare emoţională (9
itemi), depersonalizare (6 itemi), reducerea realizărilor personale (10 itemi).
Pentru realizarea unui bun exemplu de chestionar, ca modalitate de răspuns am utilizat o
scală Likert în 5 trepte, cum urmează: 1 – foarte rar, 2 – rar, 3 – uneori, 4 – frecvent, 5 – foarte

17
Maslach C. Jackson S.E.: The measurement of experienced burnout. J. Occup. Beh. 2, 1981.

18
frecvent. Avantajul acestei scale constă în faptul că permite o mai mare varietate de răspunsuri şi
în acest fel se diminuiază riscul de a obţine de la majoritatea persoanelor acelaşi răspuns.
Există trei versiuni ale MBI:
 Versiune a MBI dezvoltată pentru a fi utilizată în domeniul servicilor;
 Versiune dezvoltată pentru mediul ocupaţional educaţional;
 Versiune generală (General Services Scale) care vizează ocupaţiile care nu
implică servicii cu publicul. Această ultimă versiune a MBI reflectă modul în care
conceptul de burnout a evoluat de-a lungul timpului
Demerouti, Bakker, Kantas şi Vardakou (2002) au dezvoltat un nou instrument pentru
măsurarea burnout-ului denumit Inventarul de Burnout Oldenburg (OLBI), care aşa cum arată
autorii dispune de o bună validate de construct. OLBI se bazează pe un model similar celui
utilizat în construcţia MBI; totuşi, el se bazează doar pe două scale şi anume: epuizarea şi lipsa
aportului/implicării. Cea mai recentă versiune OLBI evaluează epuizarea nu doar din perspectivă
afectivă, ci şi din cea cognitivă şi fizică, fiind astfel în concordanţă cu ultimele cercetări din
domeniul burnout-ului.
Acest instrument alternativ de evaluare, se compune din două dimensiuni: epuizare –
vigoare și cinism – dăruire.
Epuizarea este definită ca o consecință a unui efort fizic, afectiv și cognitiv intens, cu
consecințe pe termen lung și cu posibilitatea de prelungire ca și consecință a expunerii la cererile
de la locul de muncă. Spre deosebire de MBI, OLBI acoperă nu numai aspectele afective ale
epuizării ci și aspectele fizice și cognitive. Acest lucru facilitează punerea în aplicare a acestui
instrument la persoanele care efectuează muncă fizică, dar și cei a căror loc de muncă este în
principal în domeniul prelucrării informațiilor.
MBI a fost dezvoltat în SUA şi tradus în alte multe limbi, OLBI nu a fost niciodată
utilizat pe un eşantion de vorbitori de limbă engleză - există foarte puţine studii care să utilizeze
OLBI pe eşantioane de vorbitori de limbă engleză (acest lucru este explicabil prin faptul că
simpla traducere a scalei nu este acceptabilă din punct de vedere psihometric)
Un alt instrument de măsurare a sindromului burnout este Inventarul de Burnout
Copenhaga (Copenhagen Burnout Inventory, CBI).
CBI se structurează în jurul a trei dimensiuni:

19
 Burnout – ul de ordin personal - putea compara indivizii între ei indiferent de
ocupaţia pe care aceştia o au;
 Burnout – ul datorat muncii;
 Burnout – ul datorat clienţilor.18
Cele trei părţi ale chestionarului au fost concepute pentru a fi aplicate în domenii diferite.
Aspectele centrale ale CBI sunt: oboseala şi epuizarea.
CBI a apărut ca o reacţie a consideraţiilor de ordin teoretic care punctau posibilele
consecinţe de sănătate ale angajaţilor din domeniul serviciilor. Cele trei părţi ale chestionarului
au fost concepute pentru a fi aplicate în domenii diferite.
Întrebările regăsite în cadrul scalei care evaluează sindromul personal au fost concepute
astfel încât să poată fi aplicate în general tuturor fiinţelor umane – este o scală generică în
adevăratul sens. Scala de evaluare a sindromului burnout asociat muncii porneşte de la premisa
că respondenţii prestează o muncă plătită de orice fel. Ultima scală, de evaluare a acestui
sindrom datorat clienţilor include termenul client – sau alţi termeni relaţionaţi (cum ar fi:
pacient, student etc.). Chestionarul distinge între a muncii cu clienţii, consumatorii sau colegii.
Definiția care stă la baza acestui chestionar este: “acea stare de epuizare fizică,
emoţională şi mentală care rezultă ca urmare a implicării de lungă durată în situaţii solicitante
emoţional la locul de muncă”.
Această definiţie este aproape identică cu cea oferită de Pines şi Aronson în 1988: “o
stare de epuizare fizică şi emţională cauzată de implicarea pe termen lung în situaţii solicitante
din punct de vedere emoţional” 19.
Shirom, alt cercetător de vază în domeniul, susţinea că oboseala şi epuizarea ar trebui să
fie considerate aspecte centrale ale conceptului: “în mod specific, burnout-ul se referă la
îmbinarea oboselii fizice, epuizării emoţionale şi istovire cognitivă”.
În timp ce “bateria descărcată” rămâne metafora importantă a sindromului burnout, dar
nu înseamnă doar oboseală şi epuizare, deoarece în acest caz nu am avea nevoie de un nou
concept. Acestea trebuie înţelese prin atribuirea oboselii şi epuizarea într-un domeniu specific al
vieţii unui individ. Unul din aceste domenii este munca, iar unul şi mai specific este munca cu
clienţii (în cazul nostru, pacienții).

18
Kristensen, T.S., Borritz, M., Villadsen, E., & Christensen, K.B. The Copenhagen Burnout Inventory: A new tool
for the assessment of burnout. Work & Stress, 2005.
19
Maslach, C. & Jackson S.E., The measurement of experienced burnout. Journal of Occupational Behavior, 1981

20
Burnout-ul de ordin personal. Raţiunea care a stat la baza construcţiei acestei scale a fost
aceea de a putea compara indivizii între ei indiferent de ocupaţia pe care aceştia o au. Prin
urmare, această scală fost construită pentru a răspunde la o întrebare simplă: “Cât de obosit sau
epuizat eşti?”. De aceea, această parte generică a CBI poate fi denumită şi oboseală, epuizare sau
orice alt sinonim. 20
Cu toate acestea, autorii au preferat să menţină termenul de burnout pentru a semnala că
această scală face parte din CBI. Dimensiunea personală este definită după cum urmează:
“Burnout-ul personal reprezintă gradul de oboseală şi epuizare fizică şi psihologică pe care o
persoană o resimte”. Cu toate acestea, nu este scopul acestei scale să distingă între oboseala sau
epuizarea fizică şi cea psihologică.
Burnout-ul relaţionat cu munca. Burnout-ul relaţional cu munca este definit de autori ca
“Gradul de oboseală şi epuizare fizică şi psihologică perceput de o persoană şi care este
relaţionat cu munca”. Cu toate că scopul scalei este de a evidenţia gradul în care o persoană
atribuie simptomele muncii prestate, scale nu are ca obiectiv identificarea unei relaţii cauzale
deoarece, este de la sine înţeles, că de multe ori există posibilitatea ca indivizii să atribuie muncii
simptomele resimţite fără a avea un temei ştiinţific pentru aceasta.
Comparând rezultatele obţinute de un individ la această scală cu cele obţinute la scala de
evaluare a burnout-ului personal, putem identifica gradul în care oboseala şi epuizarea se
datorează serviciului sau altor cauze personale cum ar fi problemele familiale, probleme de
sănatate etc.
Scala de burnout datorat clientului. Această scală este definită de autori după cum
urmează: "Gradul de oboseală şi epuizare fizică şi psihologică care este percepută de individ ca
datorându-se muncii cu clientul". Termenul de client circumscrie o arie mai mare în care putem
include şi pacienţi, studenţi, elevi etc.21

2.3 Burnout-ul ca epuizare profesională

La fel ca si stresul sau, poate, chiar mai mult decât el, sindromul burnout provoacă efecte
devastatoare în existența profesională a oamenilor. El afectează cele mai diverse planuri ale vieții

20
Kristensen, T.S., Borritz, M., Villadsen, E., & Christensen, K.B. The Copenhagen Burnout Inventory: A new tool
for the assessment of burnout. Work & Stress, 2005.
21
Idem 22

21
și activității umane: fiziologice, psihice, psihosociale, psihoorganizaționale, sociale. Persoanele
care experimentează acest sindrom sunt descrise ca fiind obosite, surmenate, epuizate fizic și
psihic, cu sănătatea șubrezită și cu capacitatea de muncă grav afectată.
Nivelul suprem de manifestare al stresului, în sens nonadaptativ, îl reprezintă apariția
stării de epuizare la nivelul persoanei, care nu mai poate gestiona constructiv stresul. Epuizarea
este un rezultat al oboselii fizice, psihologice și emoționale. Există mai multe cauze ale epuizării,
cum ar fi: plictiseala, ca stare opusă supraîncărcării; relațiile de comunicare defectuoase între
șefi, subalterni, colegi; recompense neechitabile sau nesatisfăcătoare; prea multă responsabilitate
și prea puțin sprijin; necesitatea de a dobândi foarte rapid noi abilități și cunoștințe etc.22
Stresul determină blocarea alarmei la nivel cerebral, care răspunde de pregătirea corpului
pentru acțiuni defensive. Sistemul nervos este trezit și hormonii sunt eliberați pentru a ascuți
simțurile, a accelera pulsul, a crește frecvența respirației, a tensiona mușchii. Acest răspuns este
important pentru că ajută în apărarea împotriva anumitor situații. Răspunsul este “preprogramat
biologic”. Toată lumea răspunde aproximativ în același mod, indiferent dacă situația stresantă
este prezentă la locul de muncă, în familie, în viața de zi cu zi.
Viața scurtă sau lipsa de frecvență a episoadelor de stres nu pun probleme serioase. Dar
când situațiile stresante nu se rezolvă, corpul este menținut într-o stare constantă de activare care
crește rata de solicitare a sistemului biologic. În cele din urmă, apare oboseala sau distrugerea
abilității organismului de a se repara și de a se apăra. Ca rezultat, riscul de boală este iminent.
Epuizarea după cum o definesc C. Maslach și S. Jackson, este o combinație de “stare
avansată de oboseală emoțională, depersonalizare și reducerea sentimentului de realizare
personală, ce se produce la indivizii care lucrează cu oamenii într-un post sau altul”. 23
Epuizarea pare să urmeze o evoluție în stadii, care începe cu o stare de oboseală
emoțională (se simte secătuit de muncă, obosit dimineața, frustrat, nu vrea să lucreze cu
oamenii). Următorul stadiu este depersonalizarea. Aceasta se manifestă prin insensibilitate
profesională, tratarea oamenilor ca pe obiecte, nepăsare față de necazurile oamenilor.
Al treilea stadiu: realizări personale reduse – nu poate face față eficient problemelor,
consideră că nu are o influență bună asupra altora, nu poate înțelege sau compătimi pe alții, nu se
mai simte atras de munca sa.

22
Miclea M., Stres și apărare psihică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997.
23
Maslach C. Jackson S.E.: The measurement of experienced burnout. J. Occup. Beh. 2, 1981.

22
Epuizarea profesională este o calitate negativ percepută de către individ care poate fi
rezultatul unor mecanisme de coping inadecvate cu sursele de stres şi având consecinţe negative
asupra stării mintale şi fizice. Reacţia la stres este subiectivă şi dependentă de evaluarea pe care
o face persoana (conferind o anumită semnificaţie interacţiunii cu stresorul), de capacitatea de
ajustare – coping a rezultatelor interacţiunii, sau de intervenţia unor mediatori şi/sau moderatori
personali sau ocupaţionali/organizaţionali specifici.24

2.4 Burnout și stres

S-a afirmat despre burnout că este o "formă" particulară de stres, că este "un stres sever",
o "manifestare extremă a stresului". Diferența dintre stres și burnout este că pe când stresul este
caracterizat de sentimentul că e prea mult (prea multă presiune, prea multă muncă, etc),
sindromul burnout este caracterizat de sentimentul de prea puțin/neîndeajuns  (insuficientă
motivație, prea puțină energie pentru a te remonta, prea puține speranțe pentru o reușită).
Stresul implică asumarea prea multor responsabilități, în timp ce sindromul burnout
implică delăsarea tuturor responsabilităților. Pe când unii consideră că e de ajuns autodisciplina
și cunoașterea de sine ca să-ți găsești singur echilibrul interior, de fapt această stare este o
boală.25
Diferențele între aceste două concepte sunt următoarele:
o Stresul are o extensie mai mare, el fiind întâlnit atât în sfera vieții
profesionale, cât și în cea a vieții private, extraprofesionale, pe când
sindromul burnout este specific sferei vieții profesionale;
o Stresul este rezultatul unei tensiuni episodice, sindromul burnout al unei
tensiuni continue, permanente;
o Stresul este mai psihologizat, burnout-ul conține mai multe aspecte
obiective, sociale. În stres nu atât stimulul stresant ca atare contează, ci și
perceperea lui de către individ ca fiind stresant. În sindromul burnout,
caracteristicile și constrângerile reale ale vieții profesionale trec pe prim –
plan;

24
Derevenco P, Anghel I. Adriana Bălan. Stresul in sănătate si boală. Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992.
25
Iamandescu IB. Stresul psihic si bolile interne, Editura All, Bucuresti, 1993.

23
o Stresul există independent de acest sindrom, pe când acesta este
indispensabil legat de stres. Stresul bine gestionat poate fi depășit, dar
stresul incorect sau prost gestionat se convertește în burnout. Nu
întâmplător unii autori afirmă despre burnout că este rezultatul unei
tranziții stresante nereușit gestionate.
o În sindromul burnout este primordială deteriorarea emoțională, iar în stres
cea fizică;
o Oboseala în sindromul burnout afectează motivația și acțiunea, în stres
energia fizică.
Analizate comparativ, noţiunile stres – sindromul burnout au arii de cuprindere şi
conţinuturi asemănătoare, dar şi diferite. Stresul are o extensie mai mare, el find întâlnit atât în
sfera vieţii profesionale, cât şi în cea a vieţii private, extraprofesionale, pe când acest sindrom
este specific sferei vieţii profesionale.
Stresul este rezultatul unei tensiuni pasagere, sindromul burnout al unei tensiuni continue,
permanente. Stresul este un termen generic care se referă la procesele de adaptare temporare
acompaniate de simptome mentale fizice, în contrast, sindromul burnout poate fi considerat
stadiul final al unei rupturi de adaptare care rezultă dintr-un dezechilibru pe termen lung între
exigenţe, resurse, deci al unui stres profesional prelungit.
Aşadar, dacă stresul are un caracter episodic, burnout-ul se caracterizează prin
permanenţă. Stresul este mai psihologizat, sindrom burnout conţine mai multe aspecte obiective,
sociale. În stres nu atât stimulul stresant ca atare contează, ci şi perceperea lui de către individ ca
fiind stresant.
În sindromul burnout caracteristicile şi constrângerile reale ale vieţii profesionale trec în
prim-plan. Acesta apare atunci când individul nu mai face faţă constrângerilor profesionale,
resimţind „investiţiile" lui relaţionale iniţiale.
Stresul există independent de burnout, pe când acesta din urmă este indispensabil legat de
stres. Stresul bine gestionat poate fi depăşit.  În schimb, stresul incorect sau prost gestionat se
poate converti în bornout.

24
Bibliografie

1. Amon G.,Melamed S., Shirom A., Shapira I., Elevated Burnout Predicts the Onset of
Musculoskeletal Pain Among Apparently Healthy Employees. Journal of Occupational
Health Psychology, 2010;
2. Athanasiu A., Tratat de Psihologie Medicală, Editura Oscar Print, București, 1998;
3. Ayala Malach-Pines, Haim Levy, Agnes Utasi, T. L. Hill, “Entrepreneurs as cultural
heroes: A cross-cultural interdisciplinary perspective”, Journal of Managerial
Psychology, Vol. 20, No. 6, 2005;
4. Cosmovici Andrei, Psihologie Generală, Editura Polirom, Iași, 1996;
5. Chambers R., Avoiding Burnout in general practice, Br-J-Gen-Pract, Nov 1993;
6. Derevenco P, Anghel I. Adriana Bălan. Stresul in sănătate si boală. Editura Dacia, Cluj
Napoca, 1992;
7. Derevenco P, Anghel I. Adriana Bălan. Stresul in sănătate si boală. Editura Dacia, Cluj
Napoca, 1992;
8. Folkman S., Lazarus R.S., Journal of Personality and Social Psychology, 48, 150-170,
1985;
9. Glass, D. C., & McKnight, J. D. Perceived control, depressive symptomatology, and
professional burnout: a review of the evidence. Psychology and Health, 1996;
10. Holdevici Irina, Elemente de psihoterapie, Editura All, București 1996;
11. Iamandescu IB. Stresul psihic si bolile interne, Editura All, Bucuresti, 1993;
12. Kristensen, T.S., Borritz, M., Villadsen, E., & Christensen, K.B. The Copenhagen
Burnout Inventory: A new tool for the assessment of burnout. Work & Stress, 2005;
13. Larousse Dicționar de Psihologie, Norbert Sillamy, Editura Univers Enciclopedic,
București 1998;
14. Miclea M., Stres și apărare psihică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997;

25
15. Nireştean A., Ardelean M., Personalitate şi profesie. Editura University Press, Tg.Mureş,
2001;
16. Onody, S.Sindromul Burnout, apariţia şi posibilităţile de soluţionare, Revista pedagogică
nr.5, 2001;
17. Pantea, V., Veress, A., Sindromul burnout – studiu comparativ între medicii de familie
formaţi şi neformaţi în munca balintiană, Buletinul asociaţiei Balint din România, Vol.8,
nr.32, dec. 2006;
18. Psihoterapia cognitiv-comportamentală Managementul stresului pentru un stil de viaţă
optim” – I. Hodevici, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 2005;
19. Revista Psihologică, nr. 1-2, București, ianuarie – iunie 2010;
20. Selye Hans (1974), Știința și viața, București, Editura Politică;
21. Shaufeli, W. B., Leiter, M. P., & Maslach, C. Burnout: Thirty-five years of research and
practice. Career Development International, no.14, 2009.

26