OBIECTIVELE LECTIEI:

Delimitarea problemei şi temei de

cercetare
2.1. Delimitarea problemei de cercetare.
2.2. Stabilirea etapelor unei cercetări în
inginerie.
2.3. Fundamentarea factorilor construirii
logicii cercetării ştiinţifice.
2.4. Stabilirea actualității ştiinţifice şi
practice a temei de cercetare.
Aceasta este prima etapă cu care
debutează orice cercetare, ea
conditionând într-un fel derularea
întregului ciclu al cercetării (se stie chiar
din experienţa empirică, cotidiană că o
problemă bine formulată este pe
jumătate rezolvată).
 Cercetătorul specializat deja într-un
anumit domeniu va începe cu formularea
directă a problemei. Un începător, un
tânăr student, de exemplu, care urmează
să-şi elaboreze lucrarea de licentă, îsi va
circumscrie mai întâi domeniul, apoi
tema şi în fine problema de cercetare.
 El trebuie să opereze o serie de
selecţii succesive care îl vor conduce
spre formularea precisă a problemei ce
urmează a fi investigată. De pildă,
dintre numeroasele domenii ale
ingineriei (inginer mecanic, inginer
cadastral etc), el optează pentru
domeniul organizational.
 Cum acesta este foarte extins,
continând diverse şi variate teme
posibile de investigare (conducere,
decizie, participare, motivare,
negociere etc), este necesară o nouă
selecţie (să spunem că a optat pentru o
temă legată de conducerea
organizatiilor).
 Sirul selecţiilor nu se opreste însă
aici, deoarece, la rândul ei,
problematica activitătii de conducere
este extrem de vastă (tipurile
conducerii, dificultătile ce apar în
calea conducerii, stilul de conducere
al liderilor etc). Abia acum este
necesară circumscrierea foarte
precisă a problemei care va fi
investigată.
 După cum se ştie, problema este
„bariera, obstacolul, semnul de întrebare,
dificultatea teoretică sau practică, lacuna
cognitivă - toate intervenite pe traseul gândirii
-, care se cer a fi înlăturate, depăsite,
rezolvate" (Zlate, 1999, p. 316). Probabil că
Lewin, când a început studiul stilurilor de
conducere, a pornit de la întrebări cum ar fi:
care sunt stilurile de conducere practicate de
lideri? ; prin ce se caracterizează ele? ; care
dintre ele este mai eficient? ;
 cum influentează stilul de
conducere dinamica grupurilor,
comunicarea dintre membrii grupului
atitudinile acestora? etc. Toate acestea, la
vremea aceea, reprezentau „lacune
cognitive" ce trebuiau „umplute" cu
informatii. „Probleme"scurtă durată
(MSD), altii au contestat un asemenea
punct de vedere.
 Asadar, începând cu necunoscutul,
continuând cu cunoscutul (în diferite grade
de corectitudine, profunzime si
completitudine) si terminând cu
contradictoriul si controversatul, totul este
sau poate deveni o problemă de cercetare.
Nesigurul, îndoielnicul, ipoteticul,
enigmaticul, suspectul, neîntelesul,
inexplicabilul sunt atribute ce
caracterizează si individualizează cel mai
bine o problemă.
Se întelege de la sine că, cu cât problema
de cercetare va fi mai bine si mai exact
circumscrisă, cu atât va creste
probabilitatea solutionării ei corecte. N-
ar fi exclus însă ca problema, cel putin
într-o primă fază, să fie vagă, confuză,
mai degrabă intuită decât
conceptualizată. în asemenea situatii nu
este recomandabilă trecerea la
solutionarea ei, deoarece aceasta ar fi
compromisă.
Problema poate avea un grad
mare de specificare chiar de la
început sau îl poate căpăta pe
parcurs, mai ales în urma celui
de-al doilea demers al cercetării.
 2. Informarea si documentarea
In vederea circumscrierii si mai riguroase a
problemei de cercetare, ca si a conturării
premiselor si contextului trecerii la
următoarele etape ale ciclului investigării
stiintifice, cercetătorul trebuie să întreprindă
o laborioasă, profundă si tenace activitate de
informare si documentare. Aceasta constă, în
principal, mai întâi în localizarea
(identificarea) informatiei utile cercetării
problemei propuse si mai apoi în lecturarea
si asimilarea ei.
 Activitatea de informare si
documentare presupune câteva
chestiuni mai importante care
apar în fata cercetătorului: ce
metode are el la dispozitie pentru
recoltarea informatiilor
necesare ? ; de unde recoltează
informatiile ? ; care sunt formele
recenzării informatiilor ?
Răspunsul la prima întrebare este relativ
simplu : cercetătorul poate recurge practicla
orice metodă pe care o consideră utilă
procesului de recoltare a informatiilor. El
poate folosi metoda convorbirii (în cadre
formale - congrese sau alte manifestări
stiintifice, sau în cadre informale - discutiile
între colegi sau cu o autoritate), atunci când
este vorba despre transmiterea si difuzarea
orală a informatiilor sau la metoda analizei
documentelor, când are de-a face cu surse
scrise.
Sursele de informare ale cercetătorului sunt si ele
extrem de variate.
FrancoisY. Doră (1998) clasifică aceste surse în
trei mari categorii:
- publicatii (în rândul cărora intră: documentele
cu difuzare restrânsă, cum ar fi rapoartele de
cercetare, tezele de doctorat, rapoartele tehnice
de cercetare, memoriile institutionale, cererile de
subventii; articolele din periodice, si ele cu o
diversitate de forme, ca de exemplu articolul
empiric, articolul tehnic, articolul teoretic,
articolul sintetic ; monografiile de specialitate;
cărtile stiintifice);
• comunicări stiintifice (orale si
afisate; colocvii si simpozioane;
conferinte, ateliere);
• lucrările de popularizare scrise
cu scopul de a accesibiliza
informatia stiintifică (articole de
ziar, emisiuni la radio si TV,
reviste specializate de
popularizare, filme
documentare);
Aceasta este prima etapă cu care
debutează orice cercetare, ea
conditionând într-un fel derularea
întregului ciclu al cercetării (se stie
chiar din experienta empirică,
cotidiană că o problemă bine formulată
este pe jumătate rezolvată).
 Etica cunoașterii definește o valoare
transcendentă, cunoașterea adevărată. Ea nu îi
propune omului să se servească de acestea, ci
în primul rând să facă o alegere deliberată și
conștientă. În același timp, ea este un
umanism, întrucât respectă în om creatorul și
depozitarul acestei transcendențe. Etica
cunoașterii este de asemenea (cunoașterea
etică) a pulsiunilor, pasiunilor, exigențelor și
limitelor ființei biologice.” (J. Monod, Le
hasard et la necesite).
 Orice activitate de cercetare științifică
implică o responsabilitate pe mai multe
planuri: științifică, morală, socială, politică
etc. Cercetătorul științific care efectuează o
cercetare este direct răspunzător pentru
descoperirea sa. El trebuie să o susțină, să o
demonstreze, să fie convingător, dar, în egală
măsură, trebuie să fie cel care răspunde de
descoperire, de modalitatea de utilizare a
acestora, de efectuarea lor.
 Prin rezultatele ce decurg din cercetarea
științifică, aceasta va exercita o influință
directă asupra științei și, ulterior, asupra
societăți, pe multiple planuri. Din acest motiv,
orice activitate de cercetare științifică trebuie
să se desfășoare nu numai într-un cadru
organizat, conform nevoilor tehnice ale actului
de cercetare, ci și conform unor norme sau
reguli stricte care trebuie respectate cu
strictețe. Aceste reguli privesc următoarele
aspecte:
 Raportul dintre cercetător și obiectul
cercetării sale;
 Relațiile dintre cercetătorii angajați în
desfășurarea activității de cercetare, dacă
aceasta se desfășoară în echipă sau colective
de specialiști;
 Relațiile cercetătorilor cu beneficiarii
rezultatelor cercetării și, în sens lărgit, cu
societatea;
 Atitudinea cercetătorilor față de obiectivele
urmărite și modalitatea de aplicare socială a
acestora considerate rezultate ale cercetării.
Prima și cea mai importantă instanță de
cenzură morală a activității de cercetare
științifică o reprezintă conștiința moral-
profesionistă a cercetătorului respectiv.
Aceasta trebuie să reflecte serios, înainte
de a se angaja în activitatea de cercetare,
la următoarele aspecte:
 Dacă are capacitatea profesională și
experiența necesară să se angajeze în
cercetarea pe care și-o propune;
 Dacă dispune de mijloacele materiale și
informațional-științifice necesare susținerii
activității de cercetare;
 Dacă obiectivele propuse sunt realiste,
valabile și, mai ales, necesare și utile;
 Ce aduce nou în planul cunoașterii
științifice, din punctul de vedere teoretic;
 La ce servesc în scopul aplicativ-practic
rezultatele cercetării sale.
 Dincolo de aspectul lor formal-pragmatic,
cele menționate mai sus sunt, în primul rând,
datorii morale ale cercetătorul față de el însuși,
față de cercetare și față de societatea căreia îi
aparține și pe care are datoria morală și civică
să o servească. Din acest motiv, dincolo de
aspectele pragmatice, de ordin științific, orice
lucrare ca mod de activitate științifică, ce
urmărește descoperirea adevărului, implică o
mare și serioasă responsabilitate morală.
Această latură morală a cercetării științifice se
caracterizează prin următoarele aspecte:
 Orice cercetare științifică trebuie să se organizeze și
să se desfășoare în conformitate cu un sistem de
norme stricte care se impun ca o conduită morală
cercetătorului;
 De aceste norme depind modelul de conduită,
comunicarea și stilul de muncă, relațiile
interpersonale dintre cercetători pe tot parcursul
activității de cercetare științifică până la finalizarea
proiectului respectiv;
 Se impune o anumită atitudine față de obiectul
cercetat, față de activitatea propriu-zisă,
reprezentată prin seriozitate, corectitudine,
perseverență;
 Corectă evaluare a posibilităților
activității de cercetare științifică, evitând
exagerările sau ignorând limitele
activității de cercetare, urmărindu-se în
absolut toate situațiile obținerea
adevărului științific, care trebuie probat
și administrat;
 Etica cercetării obligă moral cercetătorul să fie
sincer, corect cu el însuși, să aibă atitudine
modestă, să fie animat de descoperirea adevărului
și, să aibă o contribuție personală la dezvoltarea
științei;
 Etica cercetării exclude orice fel de concurență
între cercetătorii ori colectivele paralele ori
diferite de cercetare din același domeniu,
influențarea reciprocă sau, ceea ce este foarte
grav, furtul de idei sau furtul de metode, în scopul
obținerii anticipate a unor rezultate științifice care
nu-ți aparțin de drept;
 Etica cercetării impune, din aceste motive,
seriozitate, discreție, dar, în egală măsură,
aceasta cu atât mai mult cu cât, în cazul
marilor proiecte de cercetare științifică
modernă, sunt angajate forțe multiple, echipe
interdisciplinare de cercetători care
efectuează în direcții de specializare diferite,
dar concentric, același proiect comun.
 Rezultă din cele de mai sus că
activitatea de cercetare este astăzi o
activitate de înalt prestigiu profesional
ce reclamă în mod obligatoriu un stil
de muncă sau un model de conduită ce
implică următoarele aspecte:
 Seriozitate în alegerea și tratarea
temei;
 Responsabilitatea profesională,
morală și socială;
 Respect față de muncă, față de
tema cercetată, față de cercetător;
 Sinceritate și modestie;
 Cooperarea sinceră, corectă în
cadrul colectivului de cercetare;
 Comunicarea rezultatelor
cercetării după o prealabilă și
serioasă verificare a acestora,
comunicare ce trebuie să aibă
caracter de corectitudine și valoare
științifică.
 Cercetarea științifică, indiferent de
natura ei, are ca scop descoperirea și
impunerea adevărului științific. Acesta
trebuie susținut cu fapte, trebuie
demonstrat și eventual verificat de alte
colective de cercetători cu alte metode,
urmând a fi acceptat și utilizat.
 Dincolo însă de aspectele etice la care am
făcut mai sus referire cercetarea științifică
are, așa cum de altfel s-a arătat în lucrarea
noastră, limite. Aceste limite reale pot fi
exagerate sau, dimpotrivă, nesocotite de
cercetători științifici din comoditate, din
superficialitate sau din dorința de a fi primii
recunoscuți sau de a avea prioritate în
domeniul științific.
 Printre abaterile morale de la
normele eticii cercetării științifice
menționăm următoarele aspecte
mai frecvent întâlnite:
 Furtul, de idei despre care vorbeam
mai sus;
 Cercetări cu caracter paralel care
urmăresc subminarea unei activități
autentice de cercetare pentru a o
devaloriza, a o face lipsită de
interes, de utilitate;
 Comunicarea unor rezultate incorecte, false
din punct de vedere teoretic sau oferirea
unor produse nesemnificative, inutile sau
chiar periculoase;
 Un aspect deosebit de serios prin gravitatea
sa îl prezintă, în planul eticii cercetării,
utilizarea activității de cercetare științifică
în scopuri contrare intereselor sau
securității umanității, în scopuri nocive,
antisociale, distructive, etc.
 În perspectiva eticii cercetării
științifice se poate vorbi, dincolo de
semnificația lor simbolico-metaforică,
despre dușmani ai științei, înțelegând prin
acești factori care împiedică activitatea de
cercetare științifică sau o orientează, cum
spuneam mai sus, în direcții periculoase,
antisociale. Asemenea rezultate pot fi
reprezentate de următoarele:
 Lipsa de pregătire profesională, de
experiență, neseriozitatea
cercetărilor;

 Imoralitatea, lipsa de scrupule,

tendința de a produce materiale
nocive, cu efect antisocial (arme
chimice, arme bacteriologice, arme
atomice, droguri, etc.);
 Abaterea gravă de la etica cercetării științifice
este reprezentată, așa cum am mai arătat în
lucrarea de față, de cercetările experimentale
sau experiențele pe ființe umane, forma cea
mai gravă de degenerare a cercetării
științifice, aceste tipuri de cercetări au fost
interzise, apoi reluate sub diferite moduri (cu
acordul și recompensarea loturilor de subiecți
voluntari) sunt profund contrare oricăror
principii etice.
 Cercetarea științifică trebuie să fie un
produs al activității de cunoaștere a
intelectului puse în serviciul umanității, și nu
rezultatul unor pulsiuni primare, al unor
forme mascate de agresivitate și ură.
Cercetarea științifică drept produs al rațiunii
trebuie să servească umanitatea și scopurile
nobile ultime și cele mai înalte ale acesteia.
Numai în aceste cazuri marii descoperitori în
domeniul științei devin eroii ai umanității,
modele exemplare respectate și prețuite.
 Conținutul cercetării
Corpul lucrării constituie
conținutul propriu-zis al tezei de
licență, master, doctor, divizat pe
capitole ( compartimente ).
Fiecare capitol poate fi împărțit in
2-3 paragrafe.
 Conținutul e alcătuit din capitole și paragrafe.
Fiecare idee nouă va fi evidențiată într-un paragraf
aparte. Lungimea paragrafelor va fi proporțională cu
dezvăluirea ideilor, acestea nefiind prea lungi,
deoarece sunt dificil de asimilat, dar nici nu prea
scurte pentru a nu-ți distrage atenția de la conținutul
general al lucrării. Paragrafele se vor succede logic,
fiind legate prin fraze de tranziție. Numărul, ordinea
și volumul paragrafelor va depinde de problema
tratată in capitolul respectiv.
La stabilirea ordinii și
volumului capitolelor se va
ține cont de următoarele:
Ce importanță are capitolul pentru
lucrare;

Cum se încadrează capitolul în

ansamblul lucrării, adică cum e
motivată prezența lui de capitolul e și
cum, la rândul lui condiționează el
capitolele ce urmează.
 Dacă e vorba de ultimul capitol,
el trebuie, prin conținutul său, să
întregească tratarea temei.
 Capitolul lucrării constituie o parte
din materialul consacrat domeniului respectiv.
Ca parte a unui întreg, el trebuie să se
raporteze la acesta prin menționarea stării pe
care a atins-o cercetare la momentul dat, nou
lucrare științifică reprezentând un caz
particular al continuării cercetării
problemelor existente anterior. Continuitatea
trebuie să fie o urmare firească a stării
anterioare de cercetare în totalitatea ei.
 Conținutul propriu-zis al tezelor
trebuie să aibă un centru de greutate și
acesta trebuie să reprezinte contribuție
originală a absolventului, masterandului,
doctorandului în elucidarea problemei
investigației în cauză.
 Pentru ca teza să reflecte opinia și
aportul personal al autorului la
investigarea temei în cauză este
necesar ca lucrarea să prezinte starea
de lucru din domeniu investigat. Se
vor expune opiniile specialiștilor,
autorilor care au studiat și continuă
să cerceteze problema dată sau care
activează în domenii științifice
înrudite.
 O atenție deosebită trebuie să fie
acordată opiniilor expuse de savanți și
cercetătorii consacrați trecându-se la
studii mai mici, articole și alte
materiale științifice de ultimă oră.
 Atunci când opiniile savanților prezintă
divergențe sau chiar sunt diametral opuse,
autorul tezei trebuie să demonstreze cu
argumente științifice care este subiectul acestor
opinii contare și să poată explica cauza apariției
divergenței de interpretări, să expună, în
măsura posibilităților, propria sa opinie în
problema dată, bazându-se pe metodologia de
cercetare propusă în introducere lucrării. De
aceea capitolul 1 al tezelor de master, trebuie să
aibă un caracter teoretico-metodologic.
 Pentru a evidenția aportul
personal al studentului,
masterandului, doctorandului la
investigarea problemei respective
este necesar să se țină cont de
câteva principii în scrierea
capitolelor, tezelor:
 Divizărilor părții de fond (a
conținutului propriu-zis) a tezei în
capitole și paragrafe (subparagrafe)
trebuie să fie suficient de detaliată
pentru a oferi o viziune logică,
coerentă a tezei în cauză asupra
problemelor studiate și a permite
regăsirea rapidă a elementelor
acesteia;
 Expunerea materialului se va face gradat,
de la cunoscut la necunoscut, de la general
la particular;

 În procesul cercetării, se vor omite detaliile

nesemnificative, deoarece dorința de a fi
prea explicit poate conduce la pierderea
certitudinii, la deplasarea accentului spre
aspectele neesențiale ale problemei discutate
de autor și, în cele din urmă, spre
aprecierea neadecvată a tezei de licență,
master, doctor.
 Așadar absolventul, masterandul,
doctorandul va trata concret, în capitolele
preconizate problema pusă în discuție,
fiecare subiect aparte va elucida comparativ
opiniile expuse în literatura de specialitate la
problema vizată, va realiza obiectivele
înaintate, va expune rezultatele obținute,
pozițiile personale și va formula concluzii,
recomandării și opinii proprii.
Documentarea științifică a tezelor

Munca de redactare a tezei de licență,

master, doctor începe după stabilirea titlului
lucrării respective, odată cu activitatea de
documentare, care presupune studierea și
conspectarea literaturii științifice la tema
aleasă. Fiecare autor trebuie să cunoască și
să consulte trei tipuri de lucrări, la care ne
vom referi în continuare.