Regulile de baza ale realizarii unui referat stiintific sunt, din punct de vedere prestructural si initiatic, cel putin

trei:

Alegerea intentionala a subiectului din cadrul temei de cercetare. În orice referat stiintific exista o parte a
intentionalitatii acceptate si de catre student. Astfel, ca tematica, orice curs se descompune într-o multime de subiecte,
care este indicat a fi vizualizate si urmarite de catre studenti în momentul în care acestia trebuie sa aleaga numai unul
(sau câteva) dintre subiecte prognozate pentru a întocmi un referat stiintific. Alegerea facuta în mod rational1[1] (ma
intereseaza subiectul) sau în mod afectiv (îmi place subiectul) ajuta la o pornire pozitiva a muncii de constructie a
referatului.

Schematizarea initiala a subiectului. Ca efect al alegerii unui subiect, este necesar sa se conceapa o
reprezentare initiala a subiectului ales pentru a se concepe un plan al cercetarii. Aceasta schematizare initiala a
subiectului vizeaza lamurirea problematicii de baza, conceptuale ale subiectului respectiv. Prin raspunsul la câteva
întrebari: Care este subiectul de la care pornesc? Ce semnificatii pozitive are acest subiect? Între ce limite se plaseaza
subiectul respectiv?

Definirea explicita a subiectului. Prin aceasta cerinta se observa necesitatea de a formula un titlu al referatului
stiintific pe care l-am ales. Uneori se indica titlul de catre profesor, alteori numai tema este indicata iar studentul are
posibilitatea sa elaboreze si titlul. Dar trebuie sa se aiba în vedere faptul ca titlul initial al oricarui referat stiintific are
un caracter provizoriu, daca este stabilit înca de la început. Exigentele elaborarii referatului recomanda ca titlul exact
al unui referat stiintific sa fie definitivat doar la sfârsitul referatului, pentru ca între titlul si continutul referatului sa
existe o legatura nemijlocita, argumentativa si valida.

Aceste reguli initiale sunt urmate de câteva exigente ale întemeierii, planificarii si elaborarii unui referat
stiintific.

vi.1. Reguli ale structurarii explicite a constructiei unui referat stiintific

I. Titlul unui referat stiintific este necesar sa cuprinda, în mod obligatoriu, trei puncte:

i. subiectul cercetarii.

ii. limitele cronologice ale cercetarii.

iii. spatiul la care se raporteaza cercetarea.

Subiectul cercetarii descrie aria de interes a studentului pentru o tema aleasa. Identificat subiectul (de
exemplu o specie sau un subgen al unui domeniu – politici sociale, randament scolar, drept procesual
penal s.a.) este necesara o constructie mentala a planului de abordare a acestuia. Nu este indicat ca
subiectul cercetarii sa fie un termen general (politica, învatarea, dreptul) deoarece se considera ca fiind o
inadecvare în termini si în constructia prestabilita posibilitatea ca un student sa reuseasca sa surprinda un
domeniu vast de cercetare într-un referat de dimensiuni reduse cantitativ. Subiectul cercetarii trebuie sa nu
depaseasca limitele pe care le presupune cercetarea realizata si sa fie definit într-o modalitate explicita.
De exemplu, Comunismul în România, Dreptul constitutional European comparat, Drepturile omului, sunt

1
 titluri gresite de referat deoarece ele sunt prea ample, prea mari, prea întinse pentru o constructie de
referat de dimensiuni mici sau chiar mijlocii.

Limitele cronologice ale cercetarii descriu ancorarea necesara a subiectului într-un interval temporal. În
absenta acestora subiectul este fie prea vast, fie prea vag. În primul caz, se refera la abordarile diacronice, ceea ce este
imposibil, în cel de-al doilea caz se refera la întemeierile sincronice. De exemplu, nu putem vorbi despre politici
sociale la modul general ci trebuie sa le ancoram într-o analiza istorica, periodica, socio-culturala, altfel, ar trebui ca
referatul nostru sa trateze subiectul respectiv de la începuturile umanitatii, sau cel putin de la aparitia termenului-
subiect respectiv.

Spatiul la care se raporteaza cercetarea. Este o cerinta subtextuala. Datorita acestui fapt, în multe titluri de
referate se considera a fi o redundanta identificarea locului (tara, regiune s.a.) dar nu este o repetitie inutila. De
exemplu, analizele facute constituie exercitii metodologice ale unor studii de caz, care se considera a fi subîntelese.
(Politicile sociale în România postdecembrista – cazul persoanelor defavorizate social) Spatiul indica locul concret al
cercetarii iar timpul perioada la care se raporteaza subiectul respectiv.

II. Întinderea spatiala a referatului este un criteriu cantitativ al constructiei unui referat stiintific. În
functie de acesta referatul stiintific poate sa fie de mici dimensiuni – tipul de lucrari realizate de catre studenti în
timpul anilor de studii, si care sunt realizate pe o structura de 20000-30000 de semne grafice (aproximativ 7-10 pagini
dactilografiate), sau referatul stiintific poate sa fie de mari dimensiuni – cazul lucrarilor de absolvire, sau de licenta,
care sunt realizate prin utilizarea a aproximativ 1400000 de semne grafice.

III. Descrierea formala a continutului unui referat stiintific.

Elementele care compun un referat

a. Introducere succinta.

Se explica sau se ridica probleme pe care domeniul respectiv le cere a fi cercetate si clarificate. Introducerea
poate sa cuprinda: motivatia alegerii temei de cercetare (ca premise obiective si/sau subiective prin care studentul îsi
justifica tema aleasa) ; delimitarea subiectului supus cercetarii – mai ales daca subiectul respectiv este controversat
sau problematizant (ca abordari critice sau ca raportare narativa la subiectul vizat); definirea conceptelor esentiale si
mai putin uzuale (prin care se lamureste atât studentul cât si lectorul referatului în legatura cu conceptele de baza
utilizate si cu modalitatea de întelegere a acestora); indicarea ipotezelor de lucru de la care porneste cercetarea si
enuntarea schematizata a modalitatilor de confirmare /infirmare a ipotezelor.

În formularea ipotezei se tine seama de caracterul inferential al cercetarii, astfel încât, ca premise logice si
implicative, ipotezele pot sa fie formulate prin conectorii: “Daca…atunci….”: “Daca si numai daca…..atunci”:
“Sau….sau….”: “Cu cât….cu atât…” s.a.

Elaborarea ipotezelor de lucru este esentiala în orice referat. În practica elaborarii referatelor s-a observat
faptul ca multe lucrari au ipoteze implicite care nu sunt prezentate înca de la început ca ipoteze explicite. Spus mai
simplu, este indicat ca ipotezele sa fie identificate pentru a obisnui studentul cu metodologia cercetarii. Spus si mai
simplu: nu trebuie sa se mai accepte referate fara ipoteze explicit formulate. Acestea au menirea sa directioneze
cercetarea înspre o structura, cel putin demonstrativa sau argumentativa. În absenta lor, referatele se reduc la
rezumari, la plagiat explicit, la sinteze neelaborate care nu definesc conceptual de referat stiintific.

Exemple:

Desi puternic criticata dupa caderea comunismului, birocratia are înca un rol important în functionarea
administratiei publice locale din România.

sau

Daca putem identifica un nucleu de premise procedurale care fac posibila coruptia legislativa, atunci
putem defini si elimina prin încadrare legislativa fenomenul coruptiei.

Urmeaza enuntarea schematizata a modalitatilor de confirmare/infirmare a ipotezelor. Enuntarea

schematizata face trimitere numai la precizarea de la început a metodelor si ale metodologiilor utilizate pentru a
analiza ipoteza elaborata (explicatie, comprehensiune, comparatie, metode calitative sau cantitative, argumentare sau
demonstratie s.a.m.d.). Dezvoltarea efectiva a metodelor si metodologiilor are loc în continutul referatului.

Se raspunde la întrebarea Cum vreau sa confirm/infirm ipoteza de lucru?

b. Continutul referatului.

A explica (explicare (lat.) - înseamna a derula, a desfasura) presupune a prezenta sistematic, pas cu pas,
toate momentele demonstratiei pe care vreti sa o faceti. Prin argumentare puteti familiariza cititorul cu un subiect nou
sau cu o modalitate noua de abordare a unor probleme cunoscute. Nu uitati sa prezentati toate ideile pe care le
considerati utile în sprijinul demonstratiei pe care o faceti deoarece astfel evitati semnele de întrebare sau nelamuririle
pe care auditoriul le poate avea (nu considerati ca o idee este banala si nu merita sa fie exprimata cel putin înainte de a
o prezenta si altora - cunostinte sau prieteni de familie - si de a le cere parerea).

Argumentarea presupune trei etape: enuntarea ideii pe care o sustineti prin ea însasi (ce reprezinta pentru
sine), enuntarea celorlaltor argumente care sustin si justifica ideea prezentata, folosirea ideii într-un exemplu concret,
într-o situatie data.

În plus, argumentarea presupune si a nu afirma nimic din ceea ce nu se poate demonstra si a respinge tezele
care se opun ideii care este promovata de vreme ce finalitatea ei este sa convinga, sa influenteze, sa inspire sau sa
schimbe credintele, convingerile auditoriului.

Continutul referatului reprezinta partea cea mai extinsa a lucrarii. În analiza unei ipoteze si pentru dezvoltarea unui
continut se pot utiliza:

Surse directe ale continutului:

livresti - prin utilizarea bibliografiilor, a bibliotecilor, a bancilor de date.

anchete - prin utilizarea interviului, a sondajelor de opinie sau a chestionarelor.

personale - prin utilizarea interogatiilor interioare, întelegerea punctelor de vedere etc.

Modalitatile de pregatire a ideaticii necesare unui plan al expunerii textului - presupun: lectura - în limita
timpului, a bibliografiei gasite, a materialului specific abordarii subiectului vizat (cititi cât mai mult posibil); analiza
si sinteza acestuia (surprindeti ideile esentiale si rezumati-le) ; folosirea unor fise de lucru (scrieti - este mult mai
sigur - aceste idei si chiar detalii - exemple, citate - va vor ajuta în argumentare).

Planificare. De ce este necesar un plan al textului continutului? Deoarece prin acesta se exprima
posibilitatea de a prezenta si de a transmite ideile expunerii într-un mod cât mai eficient lectorului. Ca tipologie,
planurile se pot clasifica în functie de subiectul tratat si de obiectivul discursului în:

Descriptive - planul cronologic, planul comparativ, planul analizei punctelor de vedere, planul descriptiv
etc.

Argumentative - planul dialectic (teza ca prezentare si confirmare a unei opinii, antiteza ca dezvoltare a
unei teze contrare si ca respingere a primei teze si sinteza ca pozitie diferita de teza si antiteza dar care le pune, prin
raspunsul dat, în relatie).

Demonstrative, de rezolvare de probleme - modelul stiintific, modelul diagnosticului medical etc. (acest
plan presupune: formularea problemei, analiza situatiei, cautarea solutiilor, decizia finala).

Analiza textului – în redactarea textului trebuie sa se tina seama de câteva elemente importante:

Utilizarea optima a aliniatelor. Prin structura lor, acestea releva nu numai o parte estetica ci vizeaza chiar
structura argumentativa. De aceea este indicat ca ele sa fie atent utilizate pentru a indica relationarile demonstrative
sau argumentative.

Utilizarea pertinenta a citatelor. Trebuie sa se tina seama de o corectitudine si de o coerenta interna a

citarii. Unde apar citate trebuie sa apara în mod obligatoriu indicatii asupra verificabilitatii citatelor respective (autor,
carte, editura, loc, anul aparitiei, numarul paginii).

Identificarea tabelelor sau ale figurilor care apar în text si numirea acestora. Fiecare tabel sau figura
trebuie sa fie numita. Trebuie sa se precizeze de unde este luat – daca nu este o constructie originala si sa fie
identificat printr-un cod (numar).

Identificarea rezumatelor si ale naratiunilor preluate din studiile bibliografice. Orice rezumat, orice sinteza
sau orice clasificare, orice definire caracteristica unor termeni care sunt proprii unor autori, unor scoli, unor texte
scrise trebuie mentionate prin note de subsol sau prin indici de citare. Astfel se observa corectitudinea stiintifica a
întocmirii referatului si, mai ales, contributia originala pe care studentul o aduce în lucrare.
 c. Concluziile referatului.

Este ultima etapa, poate cea mai importanta, a comunicarii în care se permite ca auditoriul sa puna întrebari
în legatura cu punctele neclare ale discursului si care se finalizeaza cu CONCLUZIONAREA a ceea ce a fost expus
pâna în acel moment si, de aceea, este important sa tineti seama de faptul ca: nu se începe un alt referat (gândind ca
argumentarea a fost suficienta si ca se poate folosi încheierea ca sa se anunte proiectele viitoare).

nu se termina nehotarât (daca nu sunteti voi însiva convinsi de ceea ce ati prezentat cum ar putea fi convinsi
ceilalti?).

nu se divagheaza (aceasta ar putea duce la neîntelegere si la bulversarea auditoriului sau lectorului).

nu se folosesc repetitii (ale ideilor) exagerate.

În partea finala a discursului este important sa se realizeze concluzionarea prin exemplificarea utilitatii
expunerii în ceea ce priveste: actiuni sau fapte, alternative, initiative etc.

IV. Aparatul critic

Aparatul critic se fundamenteaza pe utilizarea reperelor bibliografice celor mai reprezentative din domeniul
respectiv. Din aceasta perspectiva sunt câteva modalitati prin care putem descoperi sursele bibliografice cele mai
eficiente prin:

Descoperirea surselor bibliografice prin studiu individual.

Respectarea surselor bibliografice initiale si initiatice recomandate de catre cadrul didactic.

Depasirea si îmbogatirea surselor bibliografice initiale prin efortul propriu al cercetarii.

Mecanisme de analiza si cercetare: studiul realizat în biblioteci, prin fisare a indicilor care inventariaza
autori si/sau domenii fundamentale. Totodata, bibliografie suplimentara poate fi descoperita prin utilizarea
recomandarilor bibliografice care se regasesc în cartile de specialitate.

Aparatul critic prezinta într-o modalitate explicita si modalitatile de citare care pot fi utilizate într-un text.

1. Notele reprezinta aparatul critic al lucrarii. Prin citare si prin notele de subsol sunt inventariate ideile,
citatele, etc. preluate din bibliografia de specialitate. Ori sunt date explicatii pentru diferiti termeni, figuri, clasificari,
anexe care nu apar în textul lucrarii.

2. Cum scriem notele de subsol?

Exemplu
 “Comunic, deci exist!”. (12)

La sfârsitul lucrarii sau în partea de jos a paginii se dau explicatii asupra cartii la care se face referire. Se
scrie: întâi numele autorului, titlul cartii, volumul la care se face trimitere (în caz ca exista mai multe volume), orasul
aparitiei cartii, editura, anul aparitiei, pagina pe care o citam prin trimitere:

(12) Pârvu Ilie, Discursul filosofic al modernitatii, Bucuresti, Editura All, 2000, p. 115.

Autorul indica faptul ca se substituie transcedentalul kantian cu competenta comunicativa(13). Deci, daca
imediat dupa prima citare se foloseste o informatie din aceeasi lucrare se pune o alta nota, în felul urmator:

(13) Ibidem, p.116.

În cazul în care informatia este preluata de la aceeasi pagina a aceleiasi lucrari, se foloseste nota:

(14) Ibidem.

Daca studentul foloseste aceeasi lucrare / text / carte nu imediat, ci mai citeaza un alt autor (15), în
conditiile în care revine la autor citat anterior(16) atunci nota este prezentata astfel:

(15) Ricoeur, Paul, Metafora vie….

Revenirea la lucrarea anterioara se face dupa modelul:

(16) Pârvu Ilie, op. cit., p. 167.

Cum se procedeaza atunci când se foloseste un articol extras dintr-o publicatie de specialitate? Iata un
exemplu:

(17) Nicolae Balca, “Teologia dialecta si Biserica Ortodoxa”, în Revista de Filosofie, Vol. XXIII, nr.
2/1938, p. 160- 185

Modelul de redactare a notelor prezentat este numit sistemul European de notare. Cele doua variante ale
sale, notele plasate la subsolul paginii sau notele plasate la sfârsitul textului.

Un alt sistem de întocmire a aparatului critic este cel american. Conform acestuia dupa preluarea unei
informatii bibliografice, se trec într-o paranteza urmatoarele: numele autorului, anul aparitiei lucrarii si pagina unde
se gaseste informatia respectiva.

Exemplu:

Limbajul perfect este vazut a presupune „modelul unei structuri cu minimum doua limbaje” “…aceasta
varianta a fost recent confirmata” (Lotman, 2005 : 87)
 Bibliografia finala trebuie foarte atent alcatuita de catre cei care prefera sistemul american.

V. Redactarea bibliografiei finale

Este ultima faza a redactarii unei lucrari si se poate realiza la nivel procedural prin:

a) enumerare exhaustiva, când bibliografia cuprinde toate reperele bibliografice utilizate de catre autor;

b) enumerarea selectiva, când contine doar titlurile cele mai importante folosite;

Orice tip de bibliografie se redacteaza prin însiruirea titlurilor, în ordine alfabetica, dupa numele autorilor.
Prin titlu se întelege: numele autorului, prenumele sau, titlul complet al lucrarii, numarul editiei (daca este cazul),
numele traducatorului sau a îngrijitorului editiei (daca este cazul), editura, locul aparitiei si anul aparitiei. În cazul în
care sunt enumerate mai multe lucrari ce apartin aceluiasi autor, acestea sunt scrise în ordinea crescatoare a anilor de
aparitie. Daca autorul are mai multe lucrari aparute în acelasi an, ele se transpun în ordinea alfabetica a titlului.

VI.2. Metode suplimentare care trebuie sa fie cunoscute pentru elaborarea unui referat.
vi.2.1. Ce e un paragraf?

În redactarea unei lucrari, indiferent de stilul de asezare în pagina (bloc, semibloc, s.a.) a continutului
lucrarii trebuie sa se tina seama de faptul ca fiecare paragraf are o structura specifica si aparte. Spus simplu, fiecare
alineat al lucrarii trebuie sa fie judecat sub forma unui paragraf. În cadrul acestuia intra un grup de propozitii.
Indiferent de numarul propozitiilor care intra într-un paragraf, acestea sustin si argumenteaza o singura idee sau un
singur subiect. Printr-un paragraf nou se realizeaza urmatoarele functii:

Se introduce un subiect nou (sau se dezvolta un aspect al unui subiect) si se dezvolta. Se realizeaza sub
aspect vizual (prin redactare) si structural (prin constructie logica) distinctia între noul subiect si cel anterior ori fata
de subiectul care urmeaza. Se realizeaza o relatie consistenta logic între propozitiile care îl alcatuiesc.

Structura unui paragraf

Paragraful are o structura logica în care intra judecati-propozitii care cuprind: subiectul, dezvoltarea acestei
judecati si concluzii. Aceste judecati-propozitii pot fi:

vi.2.2. Propozitia-subiect

Propozitia-subiect se regaseste, de regula, la începutul paragrafului si exprima subiectul de baza care va fi

dezvoltat în paragraful respectiv. Este forma cea mai usoara si accesibila utilizata în constructia unui referat. Lectorul
textului respectiv percepe imediat subiectul care urmeaza sa fie dezvoltat în paragraf..

Exemplu:

S-au scris multe despre paradigmele structurale create de analiza semiologica a limbajului în secolul XX.
 Uneori, propozitia-subiect nu apare chiar la începutul paragrafului. De exemplu în paragraful introductiv al
unui eseu, propozitia-subiect apare ultima în paragraf.

Alteori, exista paragrafe care nu au o propozitie–subiect. Este cazul în care prin paragraful respectiv se
asigura trecerea la un alt paragraf sau exprima si dezvolta aceeasi idee.

vi.2.3. Expansiunea sau reformularea

Urmeaza logic dupa propozitia-subiect, daca aceasta este formulata prima, sau înaintea ei daca propozitia-
subiect apare la sfârsit si semnifica dezvoltarea acesteia. Spus simplu, se ajunge la o reformulare detaliata a primei
propozitii. Este un truc stilistic prin care continutul unui referat este dezvoltat prin reformulare.

Exemplu:

Cu similitudine, aceste paradigme structurale au aparut odata cu repozitionarea importantei studiului

limbajului realizata de catre Saussure.

vi.2.4. Limitarea

O alta strategie comuna dupa formularea propozitiei–subiect este limitarea acesteia, adica imediat dupa
formularea ei, propozitia-subiect se limiteaza la un aspect precis al problemei care va fi discutata.

Exemplu:

Dintre aceste paradigme, cea mai importanta si discutata este problema autoreferentialitatii limbajului.

vi.2.5. Exemplificarea

Orice paragraf bine structurat are cel putin un exemplu prin care se sustine subiectul. Prin exemplificare se
ajunge la dezvoltarea aparatului critic si la persuadarea lectorului. Exemplificarea poate fi realizata si prin citare sau
prin realizarea unor trimiteri la lucrari de specialitate.

Exemplu:

Cotitura lingvistica pare a fi un efect al cercetarilor realizate prin studiul logic asupra limbajului realizat
odata cu dezvoltarea filosofiei analitice.

vi.2.5. Analiza

Operatia de analiza este necesara deoarece nu este suficient sa formulam, sa reformulam si sa exemplificam
un subiect. Prin analiza realizam punctual esential care poate fi utilizat într-un paragraf, este vorba despre
demonstrarea subiectului propus studiului respectiv. Este indicat ca analiza sa fie realizata în relatie directa cu prima
propozitie prin analizarea unor aspecte ale subiectului, expansiunea sau limitarile lui.
 Exemplu:

Problema autoreferintei limbajului este prezenta implicit sau explicit în studiile lingvistice. Unii autori au
solutionat-o prin evitarea ei, altii au relationat-o cu procese ale enunturilor atomice elementare, cu functii ale
indicarii lor. Oricum, întemeierea limbajului este prioritara, deoarece la nivel metalingvistic si având un suport
subtextual, fara ca aceasta sa fie lamurita, limbajul are numai un rol instrumental. Ori, în actualitate, limbajul
experimenteaza însasi gândirea umana

vi.2.6. Concluzia

Concluzia trebuie sa fie finalizata printr-o propozitie care reitereaza sau reformuleaza propozitia initiala a
paragrafului. Chiar daca apare o suprapunere între analiza si concluzie, aceasta este necesara pentru a întemeia studiul
paragrafului.

Exemplu:

Este o consecinta fireasca faptul ca studiul autoreferentialitatii limbajului semnifica întemeierea acestuia
ca studiu asupra conditiilor de posibilitate ale functionarii oricarui limbaj.