Redactarea şi susţinerea publică a lucrării de cercetare reprezintă momente

importante ale activităţii de cercetare ştiinţifică, menite să arate valoarea acestei

activităţi. Aceste momente semnifică faptul de a comunica altora concluziile obţinute
în cercetare şi modul de lucru în etape, de Ia punerea problemei, a stabilirii ipotezei
(ipotezelor), organizarea cercetării, interpretarea datelor, concluzii etc.
Atât redactarea cat şi susţinerea publică a lucrării se prezintă ca modalităţi fireşti de
comunicare ştiinţifică - redactarea fiind o formă de comunicare scrisă, iar susţinerea
publică o formă orală. Aceste modalităţii de comunicare sunt forme de valorificare a
rezultatelor obţinute în urma unei cercetări, devenind posibilităţi de întemeiere a
personalităţii ştiinţifice _a cercetătorului; de dezbateri tematice; de dialog cu specialiştii şi
alţi beneficiari.
Redactarea şi susţinerea publică sunt forme ce includ o componentă stilistică de
limbaj dar şi un ansamblu de reguli şi exigenţe de redactare sau de comunicare. Evident
că nu există un model unic de redactare şi de susţinere publică, dar putem arăta
unele norme, sau standarde recunoscute, ceea ce vom face în continuare.
Redactarea lucrărilor de cercetare ştiinţifică
Exigenţe generale privind redactarea
 Trebuie stabilit ,‚cui vorbeşte lucrarea", care sunt destinatarii, beneficiarii
cărora se adresează lucrarea respectivă.
 Trebuie stabilit „cum se vorbeşte". Odată ce s-a decis cui i se scrie, trebuie
decis cum se scrie. Aceasta nu este o problemă uşoară, pentru ca dacă ar exista
nişte reguli desăvârşite cu toţii am fi mari scriitori. Oricum a scrie înseamnă şi o
chestiune de antrenament, de aceea se recomandă câteva aspecte generale: „a
nu se face fraze lungi', dacă totuşi survin le scriem, dar apoi, le scurtăm; a nu
efectua prescurtări; „scriem tot ceea ce ne trece prin cap, dar numai la pruna
redactare, după aceea o luăm de la capăt".
 Nu este obligatoriu, să înceapă redactarea cu primul capitol conform sumarului
stabilit al lucrării. Dacă suntem mai pregătiţi şi mai documentaţi pentru redactarea
 unui capitol următor (al II-lea, al III-lea...) o putem face.
 Definim totdeauna un termen atunci când îl introducem pentru prima oară.
 Când folosim citate, ţinem cont de zece reguli (după Umberto Eco 2000):
- datele obiect de analiză interpretativă sunt citate în amploarea lor;
- textele din literatura critică sunt citate numai când se coroborează, ori confirmă o
afirmaţie de-a noastră;
- citatul presupune să se împărtăşească ideea autorului citat, sau cel puţin ca textul să
nu fie precedat şi urmat de expresii critice;
- din orice citat trebuie să reiasă limpede autorul şi sursa tipărită;
- trimiterile de surse primare trebuie făcute la ediţia cea mai acreditată;
- atunci când se studiază un autor străin citatele trebuie să fie în limita originală;
(citatul să fie urmat în paranteză de traducerea textului);
- trimiterea la autor şi la operă trebuie să fie clară în interiorul textului;
- atunci când un citat nu depăşeşte două-trei rânduri se poate înşira între ghilimele;
dacă nu, atunci se trece în subsolul paginii;
- citatele trebuie să fie fidele; trebuie transcrise aşa cum sunt;
. nu trebuie eliminate părţi ale textului fără a marca acest lucru;
- referinţa trebuie să fie exactă şi punctuala: nu se citează un autor fără a spunem ce
carte şi la ce pagină, referinţa trebuind să poată fi controlabilă de către rigurozitatea
ştiinţifică presupune ca în redactare să se utilizeze formulări corecte ale
noţiunilor, conceptelor, metodelor etc.
- originalitatea constă în asigurarea, pe parcursul elaborării şi a redactării, a unui loc
evident opiniilor personale ale autorului, sau utilizarea unor metode şi tehnici noi de
analiză, prelucrare şi interpretare;
- stilul redactării să fie concentrat şi direcţional pe ideea centrală a lucrării; sa fie
coerent, facă omisiuni, repetări inutile, reveniri nejustificate;
- să fie prezentă acurateţea gramaticală şi literară, dovedind o bună stăpânire a
limbii literare, dar şi a limbajului de specialitate.
Reguli privind componentele lucrării ştiinţifice
 Mai întâi se face un plan de lucru care cuprinde titlul, sumarul şi introducerea.
Un titlu bun este deja un proiect. Un sumar bine structurat asiguri coerenţa lucrării şi
corporalitate. Introducerea face trecerea spre partea de bază a lucrării.
Informarea documentară se realizează la începutul cercetării, dar ea poate
continua să se completeze şi pe parcurs. Datele obţinute prin informare documentară
vor fi preluate critic, pentru a fi utilizate în lucrare, numai în măsura în care sunt
semnificative pentru susţinerea teoretici a temei, formularea ipotezelor, alegerea
metodelor etc. Lipsa de documentare, privind tema aleasă, devine o importantă
greşeală metodologică.
Titlul lucrării de cercetare ştiinţifică
Mai înainte am discutat cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un titlu,
când este formulat şi stabilit, pentru o anumită lucrare de cercetare.
Acum amintim câteva aspecte generale privind scrierea titlului şi ordinea înscrierii
autorilor.
Titlul trebuie să fie formulat scurt (o propoziţie sau frază), sobru, clar şi precis,
sugerând cititorului problema pusa în discuţie de lucrarea respectivă. După aceleaşi
criterii se formulează şi subtitlurile, dar şi titlurile de părţi, capitole, paragrafe etc.
Se recomandă ca titlul să se scrie cu majuscule, el nu se subliniază, iar după titlu nu
se pune punct,
La câteva spaţii mai jos, de obicei în partea dreaptă a paginii se scrie ordinea
autorilor, sau dacă este unul numele şi prenumele autorului.
Ordinea înscrierii autorilor se începe cu prenumele, sau iniţiala acestuia, .urmată
de numele autorului (autorilor). Când sunt mai mulţi autori, ordinea se stabileşte după
criterii cum ar fi: gradul ştiinţific, contribuţia adusă în cercetare, ordinea alfabetică etc.
De regulă, responsabilul sau coordonatorul se înscrie primul.
Numele şi prenumele primului autor, sau coordonator serveşte drept criteriu de
indexare în cataloagele şi bibliografiile alfabetice organizate in biblioteci. Din mai multe
motive, pentru autoare s-a instituit regula ca prenumele să se scrie integral .
 Introducerea sau consideraţii generale (cuvânt înainte)
Aici se scoate m evidenţa importanţa problemei, a temei abordate, atât din punct de
vedere practic, dar si teoretic. Se arată cauzele alegerii temei şi de asemenea istoricul
problemei cuprinsă în titlul lucrării.
Se explică cuvintele cheie (descriptorii) cuprinşi în titlu, pentru a aduce precizări
şi a completa informaţional titlul lucrării.
Se arată, stadiul în care se afla cunoştinţele privind tema sau problema pusă în
discuţie, se stipulează ce s-a realizat şi la ce nivel, precum şi ce nu s-a realizat încă. Se
precizează locul temei în cadrul problematicii domeniului, reieşind o atitudine critică şi
revendicativă din partea autorului, în preluarea datelor literaturii de specialitate.
Se enunţă obiectivele urmărite, se evidenţiază scopul cercetării, se defineşte
cadrul general de studiu sau al problemei şi, de asemenea, se menţionează limitele
studiului întreprins etc.
Partea teoretică; tratarea teoretică şi bibliografică a temei
Ea poate fi tratată pe mai multe subcapitole sau paragrafe, care ar trebui să cuprindă
abordarea teoretică bibliografică, metodologică, experimentală etc., a problemei. Literatura
de specialitate, privind tema în discuţii, devine sorgintea informaţiilor acestei părţi a
lucrării. Se va consulta cărţi, reviste, periodice, casete, dischete etc., şi care vor fi trecute în
lista bibliografică.
Studenţii, în momentul redactării lucrărilor de licenţă, vor întocmi cu siguranţă un
astfel de capitol, în care sintetizează datele literaturii de specialitate, dovedind astfel
stăpânirea temei alese, a temeiurilor ei, din punct de vedere teoretic şi metodologic
Partea practică sau a cercetărilor personale privind tema.
Aceasta poate avea următoarea structură:
1. Ipotezele cercetării
O parte din ipoteze, care pot fi uneori numite premise, au rolul să precizeze condiţiile
de aplicare a teoriei. Asupra acestor ipoteze-condiţii iniţiale, trebuie revenit permanent
în toate etapele de construcţii a modelului, care au rol în elaborarea şi definitivarea
ipotezei. Aceste ipoteze iniţiale reprezintă în fond, primul efori de abstractizare pe baza
modelului construit, generator de ipoteze. Al doilea grup de ipoteze priveşte
comportamentul, sau reacţiile mediului, subiecţilor când se aplică o variabilă
independentă experimentală etc.
Ipoteza, până la validare sau invalidare, până ta confirmare sau infirmare, trebuie
tratată cu mare circumspecţie din moment ce ea este o deschidere posibilă către
adevăr, este un răspuns provizoriu la întrebările puse, fiind, mai exact, doar un cap de
pod către necunoscut.
Este recomandabil ca ipotezele să fie formulate în formă afirmativă şi cât posibil sub
forma raţionamentului: dacă „A", atunci ,B".
Ipotezele pot fi formulate şi altfel dar ele trebuie să reflecte aşteptările noastre,
exprimate logic, în legătură cu experimentul întreprins.
Elaborarea ipotezelor este partea cea mai delicată şi complicată. precedată de
efortul cercetătorului de punere în relaţie funcţională (teoretică) a unor variabile:
variabile instantanee (mediul, condiţii etc.); endogene; exogene etc. Relaţiile dintre
variabile pot lua forme diferite: ecuaţii de comportament: ecuaţii de echilibru: ecuaţii
de definiţie etc.
Obiectivele şi sarcinile cercetării
Acestea sunt stabilite în funcţie de cerinţele ipotezelor şi necesitatea confirmării
sau infirmării acestora, în urma desfăşurării experimentului efectuat privind tema
aleasa.
Pot fi arătate obiective de ordin teoretic, precum şi obiective considerate
practice, care trebuie îndeplinite de cercetare. Aici pot fi trecute condiţiile de
derulare a cercetării, subordonate ipotezei de cercetare sau a premiselor teoretice,
Metodologia şi organizarea cercetării
Aici se arată aspectele teoretice şi epistemologice care stau îs baza demersului
practic ai cercetării. Dacă este nevoie, se enumera principiile metodologice utilizate şi
pe baza cărora a fost abordată cercetarea temei. sau paradigmele, ca şi cadrul general
de cuprindere a fenomenelor din domeniul respectiv.
Apoi se prezintă subiecţii cercetării şi eşantioanele de lucru.
 Se va arăta: populaţia din care fac parte; vârsta: sexul: sportul practicat;
nivelul de pregătire; condiţiile selecţionării pentru cercetare: modul de organizare a
grupelor, pe categorii etc.
Se indică modul de organizare a experimentului, arătându-se dacă s-a efectuat
cercetare constatativă. de verificare longitudinală, transversală, în laborator sau în
condiţii naturale. Se precizează locui unde s-a făcut cercetarea şi contactul cu
subiecţii, durata, periodicitatea efectuării măsurătorilor asupra subiecţilor.
Metode şi tehnici utilizate
Acestea vor fi descrise succint, reţinând aspectele importante ale acestora,
scoţând în evidenţă atât conceptul care stă la baza metodei cât şi procedeul, sau
aplicarea concretă a metodei.
Dacă metoda este originală, atunci se descriu operaţiile practice în succesiunea
lor, scoţându-se în evidenţă diferenţele faţă de metodele clasice. Aici vor fi
prezente, tot pe scurt, metodele procedeele şi tehnicile statistice care au făcut posibilă
ordonarea, prelucrarea şi analiza datelor obţinute prin cercetare.
Etapele de desfăşurare a cercetării şi de culegere a datelor
Se consemnează etapele sau fazele prevăzute de lucru cu subiecţii. eşalonate in
timp, momente când s-au strâns şi datele experimente respective.
Condiţiile concrete. ambianţa fizică (ambientală) şi ambianţa psihosocială în
care s-a derulat cercetarea
Aici se arată cadrul in care s-a derulat întreaga cercetare; locul, condiţiile
concrete, neajunsurile, aspectele pozitive, învăţăminte pentru organizarea unor cercetări
viitoare, precum şi implicaţii metodologice, valoarea şi limitele metodelor utilizate.
Analiza datelor, prelucrarea ,interpretarea lor şi rezultatele obţinute.
Acesta este capitolul cel mat consistent de bază, care dă corporalitate
lucrării.
De felul în care sunt analizate, prelucrate şi interpretate datele culese, depind
rezultatele lucrării dar mai ales natura concluziilor.
 Aici se vor redacta atâtea subcapitole sau paragrafe, câte feluri de date am
obţinut. Rezultatele concrete se prezintă centralizat în tabele. Tabelele sunt un
instrument utilizat frecvent pentru a reda date brute sau date prelucrate, calcule care
arată diferite faze ale analizei Ele sunt comentate mai mult sau mai puţin, după caz, în
textul lucrării.
Graficele sunt utilizate pentru a reda sintetic o legătură între variabile, o
teză, o idee. Dacă tabelele sau grafice sunt voluminoase şi îngreunează fluiditatea
lecturii, ele sunt prezentate în anexe, iar in text simt reţinute cifre, sau mici tabele cu
dalele cele mai relevante.
Discutarea şi interpretarea datelor: concluzii parţiale
În redactarea acestui subcapitol, autorul este bine să prezinte datele care conduc
la validarea ipotezelor, sau invalidarea lor şi să susţină concluziile la care au ajuns.
Interpretarea datelor se face pe categorii de probleme; prin etichetarea
rezultatelor cu ele însele sau comparând rezultatele unele cu altele, între ele).
La baza acestor comparaţii sunt prelucrările statistice a datelor, coeficienţi,
parametrii, corelaţii etc. Calculele diferiţilor coeficienţi statistici pot fi semnificative
sau nesemnificative. Vom lua în seamă. pentru interpretare, numai diferenţele
semnificative reieşite pe seama unor teste de semnificaţie statistică.

Concluziile finale ale lucrării (cercetării)

Sintetizând concluziile parţiale, corespunzătoare subcapitolelor analizei,
prelucrării, interpretării datelor şi rezultatelor, apar concluziile finale ale cercetării.
Concluziile vor prezenta două aspecte: teoretic şi practic. Fundamentarea
teoretică a problemei şi aplicabilitatea practică sunt împletite, referindu-se atât la partea
teoretică, cât şi la aspectele teoretice ale experimentului. Concluziile reieşite din
experiment se vor referi la ipoteze de cercetare, la validarea sau invalidarea acesteia,
precum şi la datele recente ale ştiinţei.
Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor reprezintă cea din urmă
componentă (parte) a cercetării ştiinţifice propriu-zisă.
 Rezultatele teoretice, adică implicaţiile şi consecinţele ipotezei în confruntarea cu
(aptele observate, reprezintă punctul de plecare a procesului de verificare a ipotezei şi
a concluziilor. Dacă din această confruntare rezultatele arată compatibilitatea cu teoria
rezultată din ipoteză, atunci ajungem la concluzia că ipoteza este acceptată, deci
confirmată.
Dacă apar dezacorduri semnificative între teorie (ceea ce susţine ipoteza) şi faptele
observate în experiment, atunci ajungem la concluzia infirmării ipotezei, neacceptării
ei.
Valoarea concluziei este identică in arabele cazuri: când se confirmă sau se
infirmă ipoteza întrucât concluzia invalidării ipotezei avertizează asupra drumurilor .
„închise" în cercetare.
Dacă nu este vorba de un drum „închis" atunci se trece la modificarea,
reformularea ipotezei, ceea ce implică reluarea procesului de cercetare de la început,
până când ipoteza se structurează în aşa fel încât dezvoltă o nouă teorie, în concordanţă
cu realitatea.
Fundamentarea concluziilor presupune:
- evidenţierea consecinţelor ipotezelor, care urmează să devină principii, legi, teorii
sau soluţii practice;
- confruntarea confirmării sau infirmării ipotezelor cu faptele empirice;
- stabilirea relaţiilor dintre ipoteze şi faptele empirice ca expresie a realităţii
practice.
Concluzia ştiinţifică a lucrării este rezultatul ultim, final al cercetării unui fenomen
sau altul.
Fundamentarea concluziei, veracitatea ei, trebuie să satisfacă exigenţe de ordin
logic, practic, eficienţă.
Orice concluzie trebuie să fie coerentă întregului demers al cercetării efectuate.
Cercetătorul va trebui să focă observaţii şi critici vizând cercetarea întreprinsă.
Important este şi aspectul valorificării concluziilor şi rezultatelor care de obicei
cade în sarcina cercetătorului, care a efectuat lucrarea respectivă. Acesta trebuie să facă şi
unele propuneri privind aplicarea rezultatelor cercetării, dar şi explicarea modalităţilor
concrete de implementare a acestora în viaţa practică.
Bibliografia
Enumerarea publicaţiilor consultate, studiate şi care se regăsesc în text constituie,
de regulă conţinutul bibliografiei. Dar, această listă mai poate fi completată şi cu lucrări
fundamentale care au devenit între timp surse generale de informare (monografii pe
teme, manuale, tratate, dicţionare sau surse terţiare de documentare).
Bibliografia se scrie, de obicei, în ordine alfabetică începând cu numele autorului.
Numerotarea secvenţei bibliografice devine utilă, în momentul când in text se fac
trimiteri la origine şi sursa de provenienţă.
Redactarea unei referinţe bibliografice
Lista publicaţiilor citite şi studiate pentru o anumită lucrare de cercetare ştiinţifică
se face în mod frecvent în ordine alfabetică. (Sunt unele lucrări care nu respectă această
regulă şi scrierea publicaţiilor în bibliografie are loc în ordinea apariţiei lor în textul
lucrării).
Pot exista mai multe modalităţi de redactare a unei bibliografii, dar acestea nu diferă
în mod esenţial, prezentând reguli generale comune.
Sursele bibliografice utilizate ca „documentare" pentru o anumită lucrare, trebuie
scrisă exact în vederea regăsirii lor oricând şi de către alţi specialişti, care sunt
preocupaţi de tema pusă în discuţie.
Nu de puţine ori găsim la sfârşitul revistelor cu caracter ştiinţific şi anumite
recomandări destinate autorilor privind modalitatea de redactare a listei bibliografice.
Publicaţiile străine pot avea reguli mai mult sau mai puţin diferite comparativ cu noi şi
de aceea dacă trimitem o lucrare, este bine să ne interesăm de exigenţele respective şi
să le respectam.
Principalele elemente ale unei referinţe bibliografice sunt:
• Autorul sau autorii. În mod firesc se scrie în primul rând numele, urmat de virgulă
şi apoi prenumele, care poate fi prescurtat, întreg sau numai iniţiala. Dacă se scrie
iniţiala prenumelui, atunci după aceasta se pune punct după care se pune virgulă,
după care urmează „titlul". Este recomandabil pentru autoare a se scrie prenumele
complet şi nu numai iniţiala (prenumelui) aşa cum se poate proceda pentru autori.
Numele şi prenumele se scriu cu majuscule. Dacă sunt doi autori se scriu în
ordine unul după altul aplicând aceleaşi reguli descrise mai sus, dar între ei se pune
conjuncţia „şi".
• După numele şi prenumele autorului sau autorilor urmează Titlul, reproducându-se
fidel aşa cum există în publicaţia citată. Dacă este cazul se efectuează traducerea
titlului, introducându-se între paranteze, imediat după titlul original.
 Dacă este cazul, după „titlul", urmează ediţia sau volumul („a doua"; voi. 3;
ş.a.m.d.).
 Editura — şi se înscrie denumirea editurii care a editat publicaţia respectivă.
 Locul publicării (oraşul, ţara, provincia etc.)
 Anul publicării
Între elementele referinţei bibliografice se pune virgulă.