Formularea concluziilor

Cercetarea poate fi considerată deplină dacă se formulează concluziile respective.

DEX-ul limbii romîne explicaţiile la termenii ce intră în smiagma formularea concluziilor sunt:
a formula - a da o formă, o exprimare lexicală unui gînd, unei idei, unei hotărîri etc.; a exprima
prin cuvinte; formulare - acţiunea de a formula şi rezultatul ei; concluzie - 1) încheierea unui
şir de judecăţi; gîndire dedusă dintr-o serie de argumente sau constatări; judecată nouă care
rezultă din alte judecăţi, date şi al cărei adevăr depinde de adevărul judecăţilor date; 2) ultima
parte a unei expuneri sau a unei opere, care cuprinde rezultatele finale.
Concluziile unei cercetări au în vedere, simultan, mai multe obiective:
- sublinierea rezultatelor cercetării întreprinse;
- sistematizarea într-un subsistem coerent, integrat s tr uc tu ri i generale a domeniului
(ştiinţei, ramurii de ştiinţă), a rezultatelor obţinute;
- marcarea avantajelor faţă de ceea ce se realizase anterior, deci a contribuţiei efective a
cercetătorului;
- evidenţierea unor limite, dificultăţi în cercetare, precum şi direcţii posibile de investigare
care să contribuie la ameliorarea şi completarea soluţiilor sau găsirea altor soluţii, la
dezvoltarea teoriei în general.
Formularea concluziilor este şi o probare a capacităţii de sinteză a cercetătorului.
La formularea concluziilor se urmăreşte evidenţierea cu rigoare a următoarelor elemente:
- rezultatele importante obţinute în urma realizării cercetării întreprinse, pornind de la
scopul propus iniţial;
- dificultăţile întîlnite în timpul demersului, modalităţile de depăşire a acestora, eventual
aspectele care nu au putut fi clarificate şi pentru care pot fi propuse cercetări ulterioare;
- contribuţia autorului (studentului cercetător, cursantului, masterandului. doctorandului,
cadrului didactic, managerului, competitorului în genere), prin sublinierea aspectelor
teoretice şi aplicative pe care acesta le-a pus în evidenţă, dezvoltărilor conceptuale,
metodologice sau aplicative realizate în raport cu cercetările anterioare;
- aspectele rămase neabordate, motivele care au determinat eliminarea lor din cîmpul de
investigaţie;
- recomandările autorului privind încadrarea rezultatelor în teoria psihopedagogi-că sau
aplicarea soluţiilor în activitatea practică a şcolii; aceste recomandări trebuie însoţite de
argumentele potrivite, eventual de evaluări ale consecinţelor, efectelor de natură
pedagogică, psihologică, managerială, economică, socială sau de altă natură;
- consideraţii privind impactul posibil al cercetării întreprinse în plan teoretic sau aplicativ.
Concluziile parţiale şi cele finale ale cercetării trebuie formulate concis, exact şi argu-
mentat, cu trimiteri la textul de bază al lucrării sau la referinţele bibliografice folosite, atunci
cînd apar dezvoltări sau elemente de noutate în raport cu stadiul actual al teoriei şi al practicii în
domeniul psihopedagogie.
VALORIFICAREA REZULTATELOR CERCETĂRII ŞI REDACTAREA LUCRĂRII
Această etapă de cercetare este adesea neglijată, din care cauză apar probleme. Cercetarea
obiectualizată în lucrările/tezele de an, de licenţă, de masterat capătă formă explicită prin
redactarea textului.
Prin redactare trebuie atinse obiectivele propuse iniţial şi, în primul rînd, trebuie făcut
înţeles mesajul, respectiv realizările cercetării şi modul în care acestea au fost atinse.
Textul obţinut după redactare este esenţial în actul comunicării rezultatelor cercetarii. In
funcţie de virtuţile de exprimare, de calităţile cercetătorului, textul poate favoriza sau
dezavantaja comunicarea, poate aduce un cîştig sau o ratare autorului prin nota, aprecierea pe
care acesta o poate obţine.
Redactarea textului lucrării este o combinare între artă şi ştiinţă, un har, o experienţă, o
abilitate a mînuirii condeiului şi stăpînirea unor reguli precise. De aceea trebuie să se însuşească
deprinderi de redactare.
Prin redactarea textului lucrării se urmăreşte comunicarea corectă a mesajului. Atingerea
acestui scop poate fi realizată prin respectarea mai multor condiţii în redactarea textului lucrării.
Rigurozitatea este realizată prin enunţuri exacte, corecte şi conforme cu sensul avut în
vedere prin mesajul dorit. Rigoarea presupune o bună stăpînire şi folosire a elementele
conceptuale şi metodologice, o interpretare corectă şi precisă a datelor, determinărilor şi
rezultatelor obţinute în fiecare fază şi în finalul cercetării.
Coerenţa priveşte atît logica de fond a tratării problemei, cît şi aspectele de ordin lingvistic ale
lucrării. Redactarea textului trebuie să respecte structura logică, raţională a demersului, astfel
încît să se asigure comprehensibilitatea mesajului. Textul trebuie să ajute la înţelegerea mesajului
ştiinţific, pe de o parte, şi, pe de altă parte, sî fie în acord cu principiile şi normele lingvistice şi
gramaticale ale limbii în care este scrisă lucrarea (cuvinte, expresii, succesiuni de fraze etc).
Completitudinea (integritatea) este o condiţie care impune textului obligativitatea de a realiza
o abordare integrala a cercetării întreprinse, de la alegerea temei şi lansarea primelor ipoteze
pînă la obţinerea şi interpretarea rezultatelor, în acest fel lucrarea poate fi analizată şi apreciată
ca un tot, furnizînd ansamblul elementelor prin care poate fi susţinută.
Eleganţa stilului prin care se realizează combinarea între estetica textului şi modul personal
(original), concret, focalizat şi adaptat de expunerea acestuia. Prin stilul prezentării textul capătă
o amprentă personală, în măsura în care nu este dominat de preluări, citate etc. şi nu este realizat
prin compilarea sau combinarea, chiar abilă, de texte din alte lucrări. Textul este elegant în
raport cu stilul, dacă poate fi parcurs uşor, provocînd cititorului plăcerea lecturii. în cazul unei
lucrări cu caracter ştiinţific, eleganţa se traduce şi prin simplitate, laconism, decenţă şi
frumuseţea expresiei. Trebuie evitată folosirea de termeni bombastici, neologisme inutile,
metafore desuete sau expresii sofisticate. Textul unei lucrări are eleganţă şi prin maniera aerisită
şi chiar "cochetă" de redactare, prin marcarea cu subtilitate a sublinierilor, notelor,
comentariilor, tabelelor relaţiilor de calcul şi graficelor.
Corectitudinea vizează, în primul rînd, elementele de conţinut, ştiinţifice şi, în al doilea
rînd, cele de formă a prezentării, deci corectitudinea textului. Pentru aspectele de fond
corectitudinea se referă la definirea, interpretarea şi folosirea conceptelor, scrierea şi
decodificarea simbolurilor şi relaţiilor de calcul, sistematizarea ideilor, tipologizarea unor
elemente structurale sau de ordine etc.
Este obligatoriu ca lucrarea să fie îngrijită şi sub aspectul corectitudinii gramaticale şi
stilistice, fapt care îi conferă un plus de credibilitate. în afară de aceasta, este necesară o bună
cunoaştere şi stăpînire a limbilor în care au fost publicate lucrările folosite ca surse bibliografice,
pentru a realiza o traducere adecvată.
Onestitatea este complementară stilului, apărînd ca o dimensiune a eticii şi deontologiei
cercetării cercetătorului. Acesta trebuie să aibă discernămîntul şi bunul simţ să sublinieze
realizările în domeniu, contribuţiile celor mai importanţi autori care s-au preocupat de
problematica studiată. Evidenţierea propriilor contribuţii nu trebuie să aibă caracter emfatic, cu
atît mai mult cu cît, chiar şi pentru cercetătorii cu experienţă, rezultatele obţinute nu au decît
rareori vocaţia eternităţii. Onestitatea se traduce printr-o corectă trimitere la surse (vezi Anexa
12), chiar şi atunci cînd acestea sunt de domeniul oralului - al afirmaţiilor auzite sau al
comunicărilor directe (dialoguri cu specialişti, comunicări la simpozioane, congrese sau
conferinţe, extrase din experienţă, tradiţie sau "trase cu urechea". Onestitatea, împreună cu
rigoarea şi corectitudinea, obligă la marcarea elementelor de dificultate a aspectelor pentru care
nu s-au găsit soluţii sau interpretări, precum şi precizarea poziţiilor divergente, totdeauna cu
argumente, fără părtinire, patimă şi răutate.
Redactarea trebuie realizată astfel încît textul să denote acurateţe, sobrietate şi eleganţă, să
fie inteligibil şi să comunice cu claritate rezultatele la care s-a ajuns. Este recomandat ca
elementele proprii ale demersului, argumentele şi interpretările, precum şi rezultatele
originale să fie prezentate prin recursul la persoana întîi plural, formulele cu caracter pasiv (s-a
realizat, s-a demonstra/, s-au adus ca argumente), precum şi invocarea directă a propriei
persoane (eu am realizat, am demonstrat etc.) trebuie evitate, ele sugerînd fie lipsa implicării
directe, fie infatuarea autorului, fiind deseori neconforme cu realitatea, existînd, de cele mai
multe ori, antecedente mai lăudabile.
Redactarea lucrărilor se supune unor reguli specifice:
- delimitarea materialului prezentat de întreg, acumulat în dosarul cercetării. prin
s t ud iu l critic al fişelor documentare, al materialu lui concret, al tuturor datelor acumulate;
- întocmirea planului de prezentare, cu menţinerea distinctă a părţilor: probi rna
cercetată (importanţa, actualitatea teoretică şi practică, motivaţia opţiunii pentru tem; aspectele
teoretice de bază (sinteza ideilor din bibliografia parcursă, controverse, stadi rezolvării temei,
ordonarea ideilor, poziţia personală faţă de acestea, aspecte nerezolv ;• te), precizarea ipotezei şi
a obiectivelor cercetării, a metodologiei utilizate, apoi prezent rea, analiza şi interpretarea
rezultatelor obţinute (argumentare, pe obiective, interpreta cantitativă şi calitativă), formularea
concluziilor şi propunerilor (cu sublinierea contrib ţiei personale), prezentarea bibliografiei şi a
notelor bibliografice, a anexelor ilustrativ
- redactarea primei versiuni şi apoi perfecţionarea ei prin: ordonarea, sintetiz rea şi
critica informaţiei bibliografice, examinarea şi ordonarea materialului faptic în ji rul
obiectivelor, redactarea finală, cu marcarea contribuţiei, a rezultatelor semnificative.
- reluarea definitivă, după un timp de reflecţie necesar "decantării" "la distai ţă",
pentru aprecieri critice, reordonări logice, echilibrări, completări de argumente, pe fecţionare
stilistică;
-formele de concretizare a lucrărilor redactate după gradul de detaliere a rezultatelor
cercetării: referat de cercetare, studiu, articol, comunicare ştiinţifică, comentariu, lucrare/teză
de an, de licenţă, de masterat, de doctorat, proiect ştiinţifico-metodi pentru grad didactic etc.

FORMA DE PREZENTARE Şl STRUCTURA LUCRĂRILOR

Lucrările care urmează să fie elaborate au caracterul unui studiu instructiv şi de cercetare.
Sunt deci lucrări ştiinţifice cu un scop particular: probarea capacităţii masterandului de rezolvare
a unor probleme curente şi de cercetare în managementul educaţional. Ca urmare o asemenea
lucrare trebuie să se supună unor condiţii specifice de redactare cu privire la:
- structură;
- succesiunea şi conţinutul elementelor caracteristice prezentării (apendice, anexe, indexuri
alfabetice, rezumate şi concluzii etc.);
- susţinerea grafică şi tabelară;
- formatul scrierii, paginilor, copertei, paginii de titlu şi al altor elemente de identificare.
In structura tezei de magistru, Universitatea de Stat din Moldova recomandă să se includă
următoarele compartimente: introducere (actualitatea temei, scopul şi obiectivele, importanţa
lucrării; inovaţia lucrării; metodele şi procedeele de lucru; structura lucrării (numărul de
capitole, conţinutul rezumativ); sinteza bibliografică a rezultatelor în domeniu; expunerea pe
capitole a rezultatelor obţinute; concluzii; bibliografie; rezumatul tezei în limba engleză,
cuprins .
Pentru o mai simplă identificare a componentelor structurale ale lucrării, se recomandă o
codificare standard de următorul tip:
- cifre latine (I, II, ...) pentru părţi şi capitole (Partea I, Capitolul I );
- cifre arabe, adăugate după punct la numărul capitolului, pentru subcapitole (1.1, 1.2. etc);
- cifre arabe, adăugate după punct la numărul de ordine al subcapitolului, pentru
subsubcapitole, marcate ca atare ( 1 . 1 . 1 . , 1 . 1 . 2 . , 1 . 1 . 3 etc):
- litere majuscule ale alfabetului latin (A, B, C, ...) pentru marcarea dezvoltării ideilor
distincte în cadrul subcapitolelor sau subsubcapitolelor;
 - litere mici ale alfabetului latin (a, b, c,...) pentru marcarea unor componente diferite şi
omogene ale ideilor de bază, în cadrul subsubcapitolclor sau subcapitolelor;
- cifre arabe (1, 2, 3, ...) pentru enumerări seriale în care intervin şi explicaţii de
dimensiuni reduse (limitate la o frază sau o propoziţie);
- linia de pauză la început de rînd în cazul enumerărilor elementare, fără alte explicaţii decît
cea care precede enumerării.
Orice sistem de numerotare folosit în lucrare trebuie să respecte principiul i n d u s prin
raţionalitatea succesiunii şi inteligibilitatea textului.
Titlurile de părţi şi capitole se scriu centrat în pagină, iar cele de subcapitole şi paragrafe se
situează spre marginea stîngă, la aceeaşi distanţă (număr de caractere) pentru întreaga lucrare.
Textul de fond al lucrării se redactează prin mijloace mecanice (maşină de scris) sau
computerizat (imprimantă) pe coli de format A4 cu marginea stîngă - 2,5 cm., marginea dreaptă -
1,0 cm, marginea superioară şi inferioară - 2,0 cm.
Numerotarea paginilor se realizează simplu, centrat (sau la dreapta), pe marginile inferioare
ale feţelor foilor tipărite.
Pentru scrierea textelor se foloseşte formatul 10 epi (12 pt), la intervalul 1,5 rînduri.
Denumirile părţilor se scriu în format 8 epi (14 pt), cu majuscule, bold (grase/aldine). Titlul
de parte poate fi rezervat pe pagină distinctă (iară alt text).
Denumirile capitolelor se scriu în format 10 epi (12 pt). între titlul capitolului şi următorul
rînd (eventual titlu) se lasă libere trei intervale.
Pentru denumirile subcapitolelor se va folosi formatul 10 epi (12 pt), în gras (bold), iar
pentru subsubcapitole (paragrafe) formatul 10 epi (12 pt) cursiv bold; între titlul sub-
subcapitolului sau paragrafului şi rîndul următor se lasă libere două intervale.
Alineatele vor fi începute la 6 caractere de la începutul rîndurilor normale (alinierea stîngă).
Conceptele-cheie, ca şi relaţiile de calcul, vor fi marcate prin bold, iar definiţiile şi
enunţurile importante prin cursive (italice).
Relaţiile de calcul vor fi numerotate, în cadrul fiecărui capitol, prin combinaţii de cifre
arabe, prima desemnînd numărul capitolului, iar a doua - numărul de ordine al relaţiei (formulei)
în cadml capitolului respectiv. De exemplu, combinaţia 4.1 desemnează prima relaţie scrisă în
capitolul IV.
Tabelele ce apar în textul de bază vor fi numerotate în acelaşi sistem (prima cifră din
combinaţie va desemna numărul capitolului, iar a doua, după punct, numărul de ordine al
tabelului respectiv în cadrul capitolului). Fiecare tabel va avea precizat, imediat după numărul de
identificare, denumirea prin care se sugerează conţinutul, scris cu bold.

Structura lucrărilor
Ca elemente ale structurii logice, în raport cu tema sau problema, l uc ră ri l e
nominalizate trebuie să cuprindă:
Sumarul/Cuprinsul plasat la începutul lucrării, după foaia de titlu, în el sunt trecute
denumirile capitolelor, subcapitolelor şi paragrafelor, indicîndu-se pagina la care încep.
Introducerea (preliminariile) prin care se explică sumar actualitatea temei, problema
cercetării, motivele alegerii temei, scopul, obiectul, ipoteza, obiectivele, baza conceptuală,
metodele de cercetare; impactul posibil al cercetării asupra teoriei şi practicii (d regulă, este
vorba de inovaţia ştiinţifică şi valoarea practică a cercetării), implementarea; aprobarea
rezultatelor cercetării, postulatele de bază ale cercetării.
În componenta conceptual-mctodologică se expun noţiunile, ideile şi elementele ce vor fi
utilizate în lucrare; prezentarea acestor elemente va fi detaliat şi exhaustivă numai pentru
elementele pe care autorul lucrării le introduce cu caracter d noutate, le amendează sau
corectează pentru a le folosi ca atare în lucrare; nu vor fi relua te definiţii care au devenit deja Ioc
comun în ştiinţa pedagogică sau managerială; aspectele metodologice trebuie, în schimb,
expuse atît de amplu, încît să contureze explicit maniera în care problema sau tema va fi abordată
în lucrare.
Conţinutul lucrării. Tratarea temei începe cu prezentarea stării actuale a teoriei şi practicii în
legătură cu problema sau tema propusă: principalele idei şi puncte de vedere ale autorilor clasici,
autorilor consacraţi, specialiştilor în domeniu sau susţinute în ultima perioadă; divergenţele şi
opiniile contradictorii, elementele legislative, normative şi standardizate; dificultăţile şi limitele
cercetării.
Sunt prezentate întîi capitolele care aprofundează problemele de specialitate, cu ac cent pe
elementele de noutate şi originalitate în acest domeniu. În capitole autorul face susţinerea
argumentată prin raţionamente, dezvoltări formale, comparaţii, determinări analize şi
interpretări ale soluţiei, se aduc idei privind modificarea teoriei, dezvoltările teo retice sau
aplicaţiile propuse. Această componentă a lucrării va pune în evidenţă, într-c manieră clară şi
sigură, elementul sau elementele de contribuţie ale autorului la rezolvare; problemei (temei)
propuse sau asumate.
Tot la acest compartiment urmează capitolele care conţin aspectele pedagogice şi metodice;
este descrisă cercetarea în toate etapele ei, pornind de la ipoteză şi continuînd cu organizarea
cercetării, metodologia ei, prezentarea instrumentelor cercetării, a colectivelor (experimentale,
de control), a calendarului cercetării etc. În final sunt prezentate prelucrarea şi interpretarea
datelor cercetării.
Concluziile cercetării apar ca o subliniere a ideilor şi soluţiilor de bază pe care lucrarea le
susţine, le dezvoltă sau le emite; în această parte, ideile şi soluţiile propuse sunt reluate
sintetic, cu argumentele esenţiale ce au stat la baza lor, susţinerea concluziilor se realizează şi
prin precizarea impactului posibil pe care ideile şi s o lu ţi i le propuse îl voi avea asupra teoriei
şi practicii d i n domeniu. Deci în încheierea lucrării se scot în evidenţă rezultatele cercetării, în
special implicaţiile de ordin teoretic şi metodic, vizînd optimizarea procesului de
învăţămînt şi managerial.
Elemente conexe. Anexe. Alături de segmentul structural de bază. lucrarea poate cuprinde (şi
este recomandat să cuprindă. în funcţie de specificul ei) elemente conexe, cu caracter auxiliar,
deosebit de important: apendice, anexe, indici al fa be t ic i sau de autori. bibliografic, rezumat
(eventual în una-două din l i m b i l e engleză, franceză, rusă), lexicoane sau glosare etc.
Anexa este importantă şi indispensabilă la orice lucrare ştiinţifică.
Bibliografia reprezintă lista lucrărilor consultate, citate, care au sprijinit documentara
autorului în problema t r a t a t ă , care oferă argumente în susţinerea unor idei; se plasează ppă
concluziile lucrării. Titlurile sunt menţionate în ordinea alfabetică a autorilor şi se
menţionează ediţia cea mai recentă sau cea care este reprezentativă pentru temă. Cînd se
transcrie (citează) un text, pasajul respectiv se dă între ghilimele, dacă este luat întocmai (altfel
este considerat plagiat, furt) şi se indica exact sursa într-o paranteză (numărul lucrării din
bibliografia finală, cu indicarea paginii din care este luat citatul). O altă modalitate de indicare a
surselor bibliografice este folosirea notelor la "subsol"; aceasta prezintă avantaje în momentul
lecturării textului, fiindcă se ia cunoştinţă imediat de trimiterea care se află în josul paginii unde
apare citatul.
Tot în anexe sunt cuprinse toate probele aplicate, tabelele cu date individuale, diverse liste,
hărţi, fotografii, desene etc, care nu sunt obligatorii în text; la acestea se face trimiterea, cu
indicaţii precum: vezi Tabelul 5, ... vezi Fig. 3,... vezi Testul 2 sau, prescurtat pentru "vezi" se
notează "v.".

Metodologia susţinerii lucrărilor

Susţinerea este momentul final şi de vîrf al formării superioare, la care se produce efectul
acumulărilor şi transformărilor ce se realizează în universitate şi în cadrul studiilor
postuniversitare (masterat, cursuri de perfecţionare şi reciclare, doctorat şi postdoctorat).
Susţinerea lucrării se face potrivit programării instituţiei respective, în faţa comisiei de
 atestare-examinare, consiliului ştiinţific, în conformitate cu normele în vigoare la tipul lucrării
respective (de an, licenţă, disertaţie etc). Susţinerea este deschisă pentru toate persoanele
interesate: cadre didactice, cercetători, părinţi, elevi, studenţi, administratori etc.
Înainte de susţinere, lucrarea se expediază sau se prezintă pentru avizare. Susţinerea începe
cu prezentarea unui curriculum vitae al autorului şi a altor informaţii expuse de o persoană
responsabilă a consiliului de atestare.
Prezentarea lucrării se face oral şi nu trebuie să depăşească 10-30 minute (în funcţie de tipul
lucrării). Autorul are interesul să demonstreze valoarea lucrării - aspect de care depinde şi
aprecierea ei cu un calificativ (o notă sau un vot pro sau contra).
In fond, susţinerea - care nu poate fi confundată cu simpla lectură a lucrării - expune concis:
alegerea temei (cu motivarea alegerii, din punctul de vedere al autorului şi al colectivului în care
profesează), conţinutul lucrării (cu ipoteza şi metodologia confirmării ci), rezultatul şi
importanţa lui pentru teoria şi practica pedagogică, managerială şi şcolară, perspective. Se are în
vedere şi faptul că prezentarea este şi o introducere la dis cuţia ce va urma; un prezentator abil
poate deci sugera în expunerea lui puncte care să fie sesizate de cei care îl ascultă, pentru
întrebări şi discuţii în interesul valorificării lucrării.
Prezentarea propriu-zisă (expunerea) se dezvoltă, principial, pe trei componente succesive:
introducerea, tratarea subiectului şi concluzia.
Prin introducere candidatul realizează o punere în tema cu privire la subiectul propus. Este
o expunere de motive privind alegerea 'acută, caracteristicile problemei şi plasarea ei în
domeniu. Prin introducere candidatul urmăreşte şi orientarea a te nţ i ei membrilor comisiei
către anumite dimensiuni mai importante ale demersului întreprins.
Tratarea subiectului lucrării se realizează prin descrierea succintă a metodei, (ormu-
larea ipotezelor de lucru şi prezentarea sintetică şi precisă a rezultatelor obţinute. Aceasta
componentă a expunerii trebuie să fie în aceiaşi timp simplă, completă şi foarte c on vi n -
gătoare. Rezultatele obţinute trebuie sublimate şi susţinute prin argumentele forte ale
demersului întreprins. Prin tratarea subiectului candidatul trebuie să convingă membrii
comisiei şi auditoriul de forţa argumentelor, raţionamentelor şi faptelor dovedite, precum şi de
rigoarea, corectitudinea şi realismul utilizării metodelor de cercetare.
Concluzia lucrării este în acelaşi timp o sinteză a principalelor aspecte ale lucrării şi o
încercare de a impune rezultatele, opiniile şi convingerile autorului.
Susţinerea are loc, cu asistenţă, în faţa unei comisii de profesori-specialişti şi savanţi în
domeniu, formată din 5-13 membri (în funcţie de tipul lucrării), sub conducerea preşedintelui de
comisie (preşedintelui consiliului ştiinţific). Un secretar de comisie are rolul de a consemna
desfăşurarea şi rezultatele susţinerii examenului. Pentru fiecare candidat este rezervat un timp de
expunere şi un altul de dezbatere (întrebări, răspunsuri, schimb 'de replici, de semne de întrebare
şi argumente). Timpul rezervat expunerii propriu-zise este relativ scurt, ceea ce obligă la maxima
concentrare a mesajelor ce se vor a fi transmise şi a competitorului însuşi.
Al doilea tip de discuţii în cadrul temei propuse prin lucrare poate fi mai amplu şi este menit
a clarifica unele aspecte ale cercetării, a face o imagine de ansamblu comisiei/ consiliului asupra
conţinutului lucrării, pe de o parte, şi a calităţilor de specialist format |le candidatului, pe de altă
parte. La întrebările ce i se pun şi după discuţie, autorul are posibilitatea să-şi completeze
expunerea mulţumind participanţilor pentru acest prilej oferit şi continuînd punerea în valoare a
muncii sale de cercetare de pînă acum şi, mai ales, cu angajamente pentru viitor.
În expunerea lucrării trebuie valorificate principiile pe care ni le pune la dispoziţie jarta
retoricii (exprimarea corectă, coerenţa şi stilul elegant şi armonios al discursului).
Expunerea trebuie orientată abil pentru a face corectă şi convingătoare comunicarea şi a
susţine nivelul pregătirii teoretice şi al vocaţiei profesionaliste ale competitorului. In faza de
prezentare se pot folosi diferite modalităţi de a atrage atenţia, pentru a marca mai pregnant
anumite aspecte ce se vor a fi scoase în evidenţă sau chiar pentru a rupe monotonia tratării unor
subiecte mai aride.
Expunerea trebuie să fie pregătită în cele mai mici detalii, pe baza unui plan fixat împreună
cu coordonatorul cercetării. Pentru a fi mai interesant, mai riguros sau mai convingător,
candidatul poate folosi în expunere elemente ajutătoare, foarte importante la anumite teme:
retroproiectoare, video şi audiocasete, planşe, machete, mostre, exemplare de catalog etc.
În general, se recomandă o expunere liberă, pentru care textul scris să fie doar un suport care
să asigure candidatul contra unor riscuri accidentale (lacune, pierdere momentană a memoriei,
întreruperi etc.).
Expunerea trebuie să aibă cursivitate, să se bazeze pe un vocabular ales, în acord cu subiectul
propus, să fie elegantă şi riguroasă, în acelaşi timp. Folosirea l i m b a j u l u i nonverbal (mişcarea
mîinilor, a corpului, mimica feţei) nu este recomandată decît ca excepţie şi numai pentru cei cu
anumite î n c l i n a ţ i i spre arta actoriei. Expunerea unei lucrări de nivel academic trebuie să fie
mai degrabă decentă şi discretă decît glumeaţă şi zgomotoasă.
Amintim că discuţiile asupra temei cercetate sunt orientate de preşedintele şi membrii
comisiei pe bază de întrebări şi nu rareori de reflecţii şi consideraţii personale care aşteaptă
răspunsuri şi reacţii din partea candidatului. Candidatul stăpîn pe sine şi pe subiectul abordat în
lucrare va şti totdeauna să se impună prin prestanţa poziţiei, onestitatea participării la dialog,
decenţa şi rigoarea răspunsurilor.
Membrul comisiei sau al consiliului ştiinţific are datoria profesională şi morală de a sesiza,
compara şi aprecia punctele tari şi slabe ale jurizatului şi, pe această bază, să ofere un calificativ
(o notă; un vot pro sau contra). Prin calificativul propus (nota finală fiind stabilită ca medie a
notelor acordate de membrii comisiei; votarea respectivă: pro sau contra) se apreciază valoarea
intrinsecă a candidatului, pe de o parte, şi poziţia acestuia în raport cu ceilalţi candidaţi, pe de
altă parte. A nedreptăţi un candidat înseamnă a impune ierarhii false şi a deforma imaginea
instituţiei, consiliului ştiinţific respectiv.
Deciziile comisiei /consiliului referitor la susţinere se înscriu într-un proces-verbal.

Elemente conexe ale lucrărilor

Lucrarea de licenţă sau de disertaţie trebuie să fie prezentabilă şi prin cîteva elemente
conexe foarte importante: coperta, pagina de titlu, cuprinsul (lista sau tabla de materii) şi
bibliografia. La acestea se adaugă, uneori cu caracter de necesitate, alteori opţional, pentru a
realiza o mai bună înţelegere a conţinutului, pentru a marca caracterul opţional al lecturii sau
pentru reducerea spaţiului alocat, alte elemente conexe, cum ar fi: anexe, apendice, indexuri
alfabetice sau de nume, lexicoane sau glosare etc.
1. Coperta / Pagina de titlu este elementul de identificare a originii, cererii şi apartenenţei
lucrării. Ea sugerează, prin simboluri, rangul, nivelul şi competenţele instituţiei, respectiv
componentele structurale ale acesteia (departament, facultate, specializare). Coperta respectă
formatul A4 al lucrării, fiind realizată în carton standard-vini-lin, în culorile:
- universităţii;
- facultăţii (banda corespondentă de sus a copertei);
- specializării (banda corespondentă de sus a copertei).
Pe copertă/foaie de titlu vor fi înscrise următoarele elemente de identificare:

Universitatea____________
Facultatea ________________
Numele şi prenumele autorului ____________
Denumirea temei ___________________
Teza /lucrarea (se indică lipul)_________
Codul specialităţii (in cazul tezei de doctor)________
Coordonator/conducător__________
 (nume şi prenume, funcţie, gra
Localitatea, anul____________

2.Cuprinsul (lista sau tabla de materii) fixează elementele structurii lucrării: părţi,
capitole, subcapitole şi, dacă este cazul, subsubcapitole, paragrafe. Cuprinsul nu trebuie să
detalieze excesiv conţinutul lucrării. Prin cuprins se fixează coordonatele elementeloi structurale
ale lucrării. Fiecare element structural este precizat prin pagina de început (pe care este înscris
titlul părţii, capitolului, subcapitolului sau al unui element conex din componenţă). Pentru o mai
uşoară utilizare a lucrării, cuprinsul se recomandă a fi plasai imediat după pagina de titlu.
Elementele structurale ale cuprinsului vor figura sub denumirea de cuprins (tabla de materii
sau lista de materii), în ordinea apariţiei în lucrare, cu numerele sau literele de identificare şi
pagina de început.
3. Bibliografia reconstituie sistematizat şi exhaustiv lista surselor bibliografice folosite de
autor în elaborarea lucrării. Sursele bibliografice, indiferent de caracter, anul şi locul editării,
sunt listate, de regulă, alfabetic şi arareori în ordinea importanţei (apreciată de autor) sau în
ordinea invocării în lucrare, prin precizarea elementelor indicate în capitolul acestei lucrări cu
titlul Bibliografie.
Lucrările din lista bibliografică sunt scrise cu caractere standardizate, între ele lăsîndu-se un
spaţiu suplimentar faţă de scrierea adoptată în lucrare (de exemplu. î n t r - u n text scris la
intervalul de 1,5 rînduri, între două lucrări succesive individualizate va li lăsat un spaţiu de 2
rînduri).
Sistemul cel mai răspîndit, recomandat şi p e n t r u scrierea lucrărilor de licenţă şi a Celor
de disertaţie, adoptă următoarele standarde:
- pentru numele autorilor, format 10 epi (12 pt). în bold;
- pentru t i t l u r i l e articolelor şi s tudiilor publicate în volume, reviste sau cotidiene se
folosesc g hi li me l e l e;
5. Indexul (alfabetic, noţional sau de autori) este o anexă specifică, figurînd, de regulă, la
sfîrşitul lucrării, după concluzii şi înaintea referinţelor bibliografice. Indexul reia, in ordine
alfabetică, principalele concepte, noţiuni, nume de autori sau specialişti sau chiai referinţe
bibliografice (rareori), pentru care precizează pagina sau paginile la care pot li găsite în diferite
contexte, în lucrare, fără alte explicaţii. Indexul este un instrument de lucru pentru utilizatorii
(cititorii sau cercetătorii) lucrării. El este recomandat în căzu lucrărilor de mari dimensiuni, care
folosesc un număr mare de concepte, definiţii, enunţuri şi fac multe trimiteri bibliografice sau de
altă natură. Lucrările de licenţă necesita mai pu ţi n elaborarea unor asemenea indexuri,
acestea fiind mai degrabă punctuale şi exhausive.
Lucrările de licenţă pot propune indexuri mai puţin ample (de exemplu, pentru concepte
sau noţiuni-cheie sau pentru autorii citaţi).
O listă index va fi precizată printr-un titlu corespondent (Index alfabetic de noţiuni, Index
alfabetic de idei, Index alfabetic de cuvinte-cheie, Index alfabetic de autori sau de autori citaţi
etc.) şi va respecta formatul general de scriere (pagină, literă etc.).
Indexul poate fi şi un instrument propriu de verificare a structurii şi conţinutul lucrării.
6. Anexele la lucrare cuprind elementele de dimensiuni mai mari (tabele de calcul,
diagrame, grafice complexe), prin care se sintetizează sau se dezvoltă determinări şi prelucrări
de date, se expun detalii mai puţin semnificative din structura lucrării sau se redă valori de calcul
necesare în calculele, analizele şi interpretările din faza de cercetare temei sau de rezolvare a
problemei. De regulă, anexele de acest gen sunt cuprinse la sfîrşitul lucrării, constituindu-se ca
ultima parte a acesteia. Elementele cuprinse în anexe sunt invocate, prin trimiteri
corespunzătoare, în textul de bază al lucrării, prin paranteze (ve:graficul sau tabelul nr. ... din
anexa...) sau direct (şi cum apare în figura sau tabelul nr. .din anexa nr....). Anexele se
numerotează în mod obişnuit prin cifre romane, iar elementele componente, în funcţie de
 dimensiune, respectă formatul lucrării, sunt mai mari ca dimensiune (făcînd necesară plierea)
sau sunt scrise într-un format mai redus pentru a s încadra în formatul general al lucrării; în
cazul unor prelucrări, în josul elementului corei pondent din anexă se face trimiterea la sursă
(preluat, prelucrat sau adaptat şi prelucn după.... etc).
Anexele se impun numai în cazurile în care elementele pe care le cuprind nu sunt direct
necesare în elaborarea textului, avînd totuşi importanţă pentru mai buna înţelegere a acestuia, în
cazul în care elementele de caicul, prelucrările etc. sunt de domeniul contn buţiei esenţiale a
autorului, ele vor fi incluse ca parte integrantă a textului de bază şi nu ca anexă.
7. Casetele, notele, comentariile se introduc în lucrare în diferite modalităţi, după
preferinţele autorului şi după importanţa acordată de acesta elementelor respective în raport cu
tema sau problema abordată. Practic, cele trei noţiuni acoperă în conţinut un potenţial identic,
dar ca o prezentare diferită.
Casetele cuprind texte suplimentare sau conexe, avînd legătură cu subiectul abordat în
pagină, paragraf, subcapitol sau capitol. Ele pot fi destinate şi prezentării succinte unor cercetări,
autori sau specialişti cunoscuţi, prin cîteva date bibliografice şi element de încadrare în anumite
curente, şcoli, ideologii, politici etc, prin care este susţinută dez voltarea propriei cercetări sau
prin care se realizează o demarcaţie a acesteia faţă de reali zările anterioare. Tot în casete pot fi
plasate şi exemple, cazuri şi trimiteri cu descrict succinte la realizări anterioare în domeniu.
Casetele se plasează în textul de bază al lucrării, prin separare spaţială, chenare sau alte
modalităţi prin care conţinutul lor poate [\ evidenţiat. Se poate face menţiunea, în introducere la
lucrare sau într-o notă specială, cu privire la c on ţi nu tu l, rolul şi important casetelor în
contextul general al lucrării.
Notele au rolul de a susţine, prin argumentele altor autori sau prin trimiteri suplimentare,
afirmaţiile, enunţurile, demonstraţiile d i n t ex tu l elaborat şi prezentat în lucrare. Ele pot să
apară la subsolul paginii sau la sfîrşitul capitolului, după o trimitere corespunzătoare făcută în
textul de bază. Prin astfel de note de subsol sau de sfîrşit de capitol se realizează mai mult decît
o trimitere prin citare la lucrarea de referinţă.
Comentariile nu sunt recomandate decît în s i t u a ţ i i speciale, a t u n c i cînd sunt făcute
prezentări sintetice, cu observaţiile critice ale autorului, ale unor opinii, enunţuri, teze etc.
Un loc aparte revine casetelor de început sau sfîrşit de capitol consacrate rezumatelor şi
concluziilor parţiale, precum şi unor precizări de natură metodologică, prin care se explică
poziţia cercetătorului, sistemul de premise cu care acesta va opera, regulile de bază ale
demersului specific, procedeele şi tehnicile utilizate etc. In timp ce rezumatele parţiale, cu
precizări de natură metodologică, se plasează, de regulă, la începutul capitolelor, cu caractere
cursive, la un rînd, concluziile parţiale sunt totdeauna realizate la sfîrşitul capitolelor, cu aceleaşi
caractere şi în acelaşi format ca textul de bază. Concluziile parţiale sunt mai mult decît
elemente cu caracter generalizator la demersul realizat; ele susţin dezvoltarea ulterioară a
demersului de cercetare şi structurii lucrării.
8. Glosarul înlocuieşte uneori indexul alfabetic al cuvintelor sau al noţiunilor-cheie; în acest
tip de anexă, noţiunile şi conceptele fundamentale folosite în lucrare şi pentru care există un
consens sunt prezentate prin definiţia uzuală admisă totdeauna sau în marea majoritate a
lucrărilor de specialitate. Avem deci în vedere noţiuni şi concepte fundamentale, care nu sunt
supuse unor controverse sau pentru care diferenţele de opinie sunt mai degrabă nesemnificative.
Autorul lucrării poate realiza şi o unificare a diferitelor puncte de vedere, atunci cînd între
acestea nu se manifestă diferenţe esenţiale.
Glosarul înlocuieşte în mod obişnuit indexul alfabetic al termenilor din lucrare şi este
recomandat atunci cînd se foloseşte un număr relativ mare de termeni pentru care precizarea în
lucrare a sensului şi semnificaţiei ar ocupa un spaţiu prea mare sau ar întrerupe nepotrivit
dezvoltarea demersului teoretic sau aplicat; în mod obişnuit prin glosar se explică cuvintele rare,
de circulaţie restrînsă, iar lexiconul listează exhaustiv termenii de specialitate din lucrare.
Pentru lucrările de licenţă, de diplomă sau de disertaţie glosarele nu sunt recomandate decît
ca excepţie (abordări teoretice mai ample, realizarea de cercetări pentru care conceptele şi
metodologia sunt bine sau suficient de bine puse la punct etc).

Abrevieri, codificări, simboluri

Prin abrevieri, codificări şi simboluri se realizează o mare economie de spaţiu, sim-
plificarea şi uşurarea demersului formal şi argumentativ.
Abrevierile sunt admise în toate tipurile de lucrări enumerate numai ca excepţie şi în
cazurile în care s-au impus ca atare în literatura de specialitate sau prin standardele de
redactare a te xt el or de specialitate. Chiar şi în astfel de s ituaţii, dacă abreviere; nu este de
largă circula ţie, se recomandă precizarea i n i ţ i a l ă a c u v î n t u l u i complet sau denumirii
complete cu abrevierea la care se recurge ulterior în t e x t u l redactat. Pentru cuvinte, concepte
sau nume de organisme cu caracter i n t e r n a ţ i o n a l , c h i a r daca se foloseşte denumirea în
limba romînă, se preferă abrevierea în limba de circulaţi e n care acestea sunt cunoscute (de
exemplu: toţi cei d i n învăţămînt cunosc abrevierea UNESCO etc.).
Cele mai cunoscute sunt următoarele abrevieri:
DP - Dicţionar de pedagogie (Bucureşti);
DPP - Dicţionar de psihologie şi pedagogie (Chişinău);
RP - Revista de pedagogie (Bucureşti);
RPP - Revista de pedagogie şi psihologie (Bucureşti);
Bfl - Bonpocu ncuxonozuu (Mocoa):
F - Făclia - ziar (Chişinău);
LA - Literatura şi Arta - săptămînal (Chişinău);
DEX - Dicţionarul explicativ al limbii romîne (Bucureşti, 1996);
DOR - Dicţionar ortografic romînesc (Chişinău, 2000).
Unele abrevieri au intrat în tehnica redactării textelor, descriind semne convenţionale
universale. De exemplu:
- apud (lat. "după"), pentru citatele reproduse după alţi autori sau în cazul unor informaţii
sau referinţe din autori ale căror lucrări nu au fost direct studiate;
- cf. sau conf. (lat. "compară" sau "confruntă cu") se foloseşte pentru a face o trimitere la o
sursă sau lucrare de referinţă în care pot fi găsite detalii şi elemente lămuritoare cu privire
la aspectul avut în vedere;
- ib. (= ibidem, lat. "acelaşi loc") indică aceeaşi sursă (invocată anterior) pentru citat sau o
informaţie folosită în text;
- id. (= idem, lat. "acelaşi") invocă autorul citat într-o notă anterioară;
- id., ib. - asocierea siglelor id. şi ib. trimite la acelaşi autor şi aceeaşi lucrare sau pagină;
- Ic. (= loco citata "locul citat, pagina citată");
- l.l. (= loco laudatus sau loco laudato "locul invocat") fac trimiteri la o lucrare citată
anterior, fără a fi reluate datele bibliografice;
- N.B. (nota bene, în latină), în sensul de a pune accentul, printr-o mai bună observare sau
un studiu mai atent;
op.cit. sau op.laud. (lucrare invocată sau citată, în latină) face trimitere la o lucrare
pentru care s-a făcut o prezentare într-o notă anterioară;
- p. pagina la care se poate găsi c i t a t u l sau a l t element invocat din lucrarea menţionată;
- cap. - capitolul;
- ed. - ediţia;
- fîg. - figura:
N°, N, nr. - numărul;
r.- rîndul;
- vol., v. - volumul;
- [...] - textul în cauză a fost reprodus parţial;
- "..." - pentru reproducerea de citate, titluri de reviste, publicaţii etc;
- s.a, (= sine anno, lat. "tară an"), pentru referinţe bibliografice neavînd anul de apariţie
 precizat;
- s.l. (= sine loco, lat. "fără loc"), pentru referinţe bibliografice al căror loc de apariţie nu
este precizat;
- passim (ici şi colo = peste tot, în latină) precizează faptul că ideea sau informaţia
menţionată se regăseşte în diferite alte locuri din sursa citată;
- ş.a. - şi altele;
- ş.a.m.d. - şi aşa mai departe;
Simbolurile apar ca elemente speciale de codificare (abreviere) cu ajutorul cărora se
operează mai ales în demersurile formale (demonstraţii logice sau formale), dar nu numai.
Specificăm faptul că abrevierile şi simbolurile trebuie făcute conform regulilor unanim
acceptate. Se recomandă ca atunci cînd numărul abrevierilor şi simbolurilor este r el at iv mare,
acestea să fie incluse într-o listă (legendă explicativă), care se plasează la începutul sau la
sfîrşitul lucrării ca anexă.

Preluări şi împrumuturi
Dreptul de autor implică, în mod special, obligaţia celor care folosesc rezultatele altor
cercetări de a recunoaşte şi marca acest lucru în orice text sau prezentare orală, prin invocarea
numelui autorului, circumstanţelor, locului şi momentului la care a fost obţinut un anumit
rezultat, a fost emisă o anumită idee, a fost dezvoltată o relaţie de calcul sau indus un anumit
raţionament, introdus sau dezvoltat un concept etc.
Atunci cînd nu este invocat (citat sau menţionat) numele autorului de referinţă (de la care
este preluată sau împrumutată ideea, relaţia etc), acţiunea este imorală şi ilegală, cu caracter de
furt intelectual, fiind supusă sancţiunilor legale.
Preluările şi împrumuturile pot să apară în diferite forme, scrierea textelor ştiinţifice şi
prezentarea lucrărilor fiind supuse unor convenţii, de cele mai multe ori asumate, pentru
marcarea lor.
Copierea fragmentelor de text şi a ideilor din lucrări sau cuvîntări fără a fi citate sau
parafrazate este o acţiune de plagiere.
Citatele apar ca preluări integrale ale unor părţi de texte din lucrări aparţinînd altor autori
(cercetători). Folosirea citatelor este recomandată în anumite situaţii:
- cînd se fac referiri la idei, relaţii, enunţuri etc. foarte importante, care au fost precizate
într-o lucrare a altui autor, şi sunt esenţiale în precizarea poziţiei proprii, conturarea unui
punct de vedere personal, dezvoltarea unor idei, verificarea unor ipoteze, descrierea unei
soluţii etc.;
- pentru a se oferi integral elementul asupra căruia este concentrată critica ştiinţifică, atunci
cînd există motive solide pentru a anula, amenda sau ameliora o idee, un enunţ, o relaţie
etc., aparţinînd altui autor sau dacă sunt reluate pînă în prezent ca valabile fără alte
demonstraţii (argumentaţii);
- dacă textul cuprinde o idee, formulă sau dezvoltare grafică fundamentală, pentri care au
fost găsite argumente suplimentare pentru a o impune în raport cu alt; (altele) referitoare
la acelaşi domeniu (aceeaşi secvenţă, parte sau problemă).
Citatele sunt redate între ghilimele, eventual scrise cu alte caractere (cursive, de exem piu)
şi se precizează totdeauna sursa. Identificarea sursei citatelor se face în modul ce mai
economicos, între paranteze pătrate, cu trimitere la lucrarea ce figurează cu număru de ordine
respectiv în bibliografie şi la numărul respectiv al paginilor.
Preluările de idei se realizează ca şi citatele, dar într-un context mai amplu, pentr
susţinerea propriei argumentaţii sau ca punct de plecare în dezvoltarea de demonstraţii sa
raţionamente care depăşesc nivelul atins anterior sau urmează o altă cale. De regula, aceste
preluări sunt marcate în note sau casete speciale, care marchează începutul lucrării, a
unui capitol sau subcapitol şi nu prin simple trimiteri, precum citatele (care sunt preluate
integrale de secvenţe de text). Preluările de idei presupun împrumutul sau adoptarea întregului
sistem raţional al demersului pe care se bazează o concluzie ştiinţifică, un raţionament, o
soluţie, o relaţie a altui autor. Este vorba de premise, restricţii, ipoteze etc.