Tema 6

Documentarea ştiinţifică a tezelor

Munca de redactare a tezei de licenţă/ maşter/ doctor începe după stabilirea titlului lucrării
respective, odată cu activitatea de documentare, care presupune studierea şi conspectarea
literaturii ştiinţifice la tema aleasă. Fiecare autor trebuie să cunoască şi să consulte trei tipuri de
lucrări, la care ne vom referi în continuare.
Lucrările de referinţă generală.
Lucrările de referinţă generală conţin metodologia cercetării ştiinţifice, adică ansamblul de
metode, tehnici şi procedee integrate într-o viziune, într-un cadru teoretico-conceptual propriu
unei disciplini ştiinţifice. Orice cercetător ştiinţific (studentul/ mas-terandul/ doctorandul care
scrie o teză de licenţă/ maşter/ doctor se află deja în postura unui cercetător ştiinţific) care
studiază probleme noi este solicitat să facă eforturi metodologice.
Lucrările studenţilor/ masteranzilor/ doctoranzilor pot fi calitative, şi deci înalt apreciate,
numai atunci când sunt scrise atât pe baza materialului teoretico-ştiinţific, cât şi pe baza
materialului faptic (statistic, sociologic etc).
Alcătuirea listei şi referinţelor bibliografice şi redactarea lor
Lista bibliografică finală, intitulată Bibliografie, fiind un compartiment inseparabil al tezelor de
licenţă/ maşter/ doctor, constituie aparatul ştiinţific al acestora.
Lista bibliografică se alcătuieşte mai uşor dacă autorul tezei a pregătit fişe bibliografice pe
parcursul investigaţiei. Pe aceste fişe se înscriu referinţele bibliografice, în conformitate cu
normele (standardele) de scriere, întocmirea bibliografiei se face lesne dacă pe parcursul
cercetării s-au utilizat fişe bibliografice. Acestea permit sistematizarea lor, după necesitate,
completări, înlocuiri, eliminări. Fiind pregătite din timp, fişele bibliografice pot fi grupate
(regrupate) după necesitate, completate, înlocuite cu altele noi. La sfârşitul redactării (scrierii)
tezei, referinţele bibliografice (înscrise şi întocmite pe fişe) pot fi transcrise sub forma unei liste
a lucrărilor consultate şi conspectate.
Redactarea disertaţiei se încheie cu redactarea bibliografiei. Lucrările publicate anterior pe
acelaşi subiect şi de care ne-am folosit în cercetarea noastră trebuie în mod obligatoriu să facă
parte din referinţele bibliografice explicite.
Bibliografia cuprinde, în ordinea alfabetică a numelor autorilor, toate cărţile şi articolele
consultate, citate sau menţionate în disertaţie. Pornind de la specificul obiectului cercetării, pot
fi utilizate mai multe moduri de întocmire a bibliografiei:
a) după categoria lucrărilor (dicţionare, atlase, monografii etc);
b) în funcţie de modul în care au fost utilizate lucrările;
c)alfabetic, după autori (în lipsa menţionării autorilor, după titlu);
d) în ordinea cronologica a apariţiei lucrărilor;
e)în ordinea citării în text a lucrărilior.
Considerăm că cea mai comodă şi relevantă în stabilirea surselor este aranjarea listei
literaturii în ordinea alfabetică menţionată în punctul „c", mai ales că această modalitate este
recomandată şi de Standardul naţional STAS 8256-82. Nu se admite ca notele şi referinţele
bibliografice din subsolul sau de la sfârşitul lucrării să fie identificate cu bibliografia; într-o
lucrare ştiinţifică, aceasta ar echivala cu lipsa bibliografiei. Plasată la sfârşitul lucrării, ea este
redactată conform unor anumite norme, care asigură identificarea şi găsirea operativă a lucrărilor
menţionate.
Dat fiind faptul că alfabetele diferă de la o limbă la alta, rigorile ştiinţifice preconizează să se
respecte alfabetul ţării în care se elaborează, se susţine şi/sau se publică disertaţia. Cât priveşte
lucrările apărute în alte limbi, notarea lor în Bibliografie va fi efectuată în limba şi cu alfabetul
în care acestea au fost editate, în modalitatea şi în ordinea descrise mai sus.
Bibliografia generală este situată la finele lucrării, ordonarea documentelor fiind următoarea:
- documente oficiale,
 - documente scrise cu caractere latine,
- documente scrise cu caractere chirilice.
Mai întâi, sunt enumerate documentele internaţionale şi apoi toate lucrările, în ordine
alfabetică, indiferent dacă este vorba de manuale, monografii, articole etc.
Lista bibliografică trebuie să cuprindă lucrările care au stat la baza elaborării tezei de
licenţă/ maşter/ doctor.
Principalele norme referitoare la întocmirea unei liste bibliografice sunt:
- să reflecte documentarea reală,
- să conţină numai lucrările în strânsă legătură cu subiectul tezei de licenţă/ maşter/
doctor,
- să nu fie unilaterală etc.
O prezentare corectă a lucrărilor consultate de către autorul tezei sporeşte credibilitatea
acesteia.
Prin urmare, bibliografia tezei de licenţă/ maşter/ doctor se recomandă a fi prezentată în
ordinea alfabetică a primului element, după numele autorilor, iar în lipsa menţionării acestora,
după titlul lucrărilor incluse în lista bibliografică.
În aranjarea alfabetică a referinţelor bibliografice, nu se ţine cont de originea (limba) lor, de
semnele diacritice sau de semnele compuse. Totodată, dacă utilizăm mai multe lucrări ale
unui autor, le expunem în funcţie de anul ediţiei, începând de la ediţia iniţială şi continuînd cu
operele apărute ulterior. Acest mod de pregătire a listei bibliografice oferă posibilitatea să se
lucreze mai uşor cu referinţele bibliografice. Fiecărei referinţe bibliografice i se atribuie un
număr de ordine urmat de punct [.]. Lucrările cu numerele de ordine respective se scriu una sub
alta, indicându-se toate elementele componente ale unei referinţe bibliografice.
Acolo unde lipsesc numele autorilor, se pun trei asteriscuri (semn grafic în formă de steluţa *
cu ajutorul căruia se marchează cuvinte).
A.
O monografie, o culegere de articole, o antologie, un tratat, un manual sau o altă publicaţie
de acelaşi gen (indicată în Bibliografie) trebuie să conţină următoarele elemente constitutive:
1. Autorul. În lista bibliografică se indică începând cu numele, apoi prezentându-se iniţiala
prenumelui (Mihai, Gh.). Prenumele autorului se scrie (transcrie) integral atunci când iniţiala ar
duce la unele confuzii, iar iniţiala prenumelui tatălui se transcrie când în Bibliografie sunt autori
cu nume şi prenume identice. Dacă publicaţia are doi sau mai mulţi autori, între numele lor se
pune virgulă [,], iar după numele ultimului - punct [.]. (Mihai, Gh., Motică, R. Fundamentele
dreptului. Optima justiţia. Bucureşti: Ed. ALLBeck, 1999.). Când sunt mai mult de trei autori,
pot fi notate numele tuturor autorilor sau numai numele primului autor, urmat de cuvintele în
formă prescurtată ş.a {şi alţii). Exemplu:
2. Titlurile lucrărilor, în listele bibliografice, se reproduc după cum figurează în publicaţia
consultată sau citată în text (în limba şi cu alfabetul în care este editată). Se recomandă a se
adăuga şi subtitlul (după punct sau paranteze) dacă lucrarea îl are. Exemple:
Capcelea, V. Filozofie. Introducere in istoria filozofiei şi în studiul principalelor domenii ale
filozofiei. Chişinău. Ed. ARC, 1998;
Dacă se consideră oportună traducerea titlului unei lucrări oarecare, aceasta se include între
paranteze drepte [ ], imediat după titlul original. De exemplu:
Baron, W. C. The Problems of the State and Social Conflicts in the Concepts of European
Thinkers from An-cient Times to the 20 th Century [Problemele statului şi conflictului social în
concepţia gânditorilor europeni din antichitate până în sec. XX]. Washington, D. C, 1997.
Denumirile publicaţiilor apărute în republica noastră cu alfabet rusesc (în limba
română) şi indicate de autorul tezei licenţă/ maşter/ doctor în Bibliografie sau citate în text se
transcriu cu alfabet latin, respectând normele ortografice în vigoare.
1. Numărul volumului (tomului) citat sau consultat se scrie prescurtat prin Vol. I (Tom I)
cu cifre arabe.
2. Editorul, redactorul, coordonatorul, prefaţatorul şi alte elemente se indică după o
bară oblică [/].
 Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova. Coord. V. Creţu. Chişinău.Ed. Cartier,
1997.
3. Ediţia lucrării, dacă este menţionată, se notează după denumirea lucrării. Exemplu:
 Capcelea V. Filozofie. Ed. a 4-a, revăzută şi adăugită. Chişinău. Ed. ARC, 2005.
4. Denumirea oraşului, de obicei, trebuie să se indice complet. De exemplu: Ţîrdea, T.
Filosofie şi bioetică: istorie, personalităţi, paradigme. Chişinău: Tip. UASM, 2000.
5. Anul ediţiei (publicării) lucrării urmează după denumirea editurii.
6. Numărul total de pagini al lucrării consultate şi menţionate în Bibliografia tezei de
licenţă/ maşter/ doctor urmează după anul ediţiei şi se indică după punct.

B.
Articolele inserate în culegeri de articole şi în diverse ediţii periodice (reviste, hebdomadare,
ziare) trebuie prezentate în Bibliografia tezei de licenţă/ maşter/ doctor în felul următor:
1. Primele două elemente ale descrierii bibliografice, menţionate mai sus pentru o lucrare
ştiinţifică (1. Autorul şi 2. Titlul), rămân neschimbate.
2. Denumirea culegerii de articole sau a ediţiei periodice urmează după numele autorului şi
titlul articolului şi se plasează după o bară dublă [//] sau se marchează prin In. Elementele nece-
sare pentru descrierea culegerii de articole (editorul, redactor prefaţatorul, ediţia, denumirea
oraşului, editura, anul ediţie) se plasează conform aceloraşi parametri propuşi mai sus pentru o
monografie sau altă publicaţie de acelaşi gen.
3. Anul, numărul şi volumul.
4. Numărul de pagini ale articolului (numărul paginii la care începe şi numărul paginii la
care se termină) se indică la sfârşitul descrierii bibliografice [ p. 43-59].
 Zagaevschi, Mariana. Creativitatea şi procesul de învăţământ. In: File de filosofie
(Chişinău), 1996, nr. 2-3.
Savin, A. Conflictele din Kosovo şi Palestina: deosebiri şi asemănări. 2004, iunie 7,
10:04 (/). // www.moldovanoastra.md.

Citatele
Toate citatele, fie lungi sau scurte, fie propoziţii sau paragrafe, se reproduc exact ca în
original, cu ortografia, punctuaţia, sintaxa şi eventualele greşeli din original. Când în citat se
reproduc greşeli din original, greşeala e urmată de adverbul latin sic!- aşa, chiar aşa, pentru ca
cititorul să ştie că s-a redat exact originalul. Se recomandă păstrarea sublinierilor şi alineatelor
originale, cu excepţia situaţiei în care se pune în evidenţă un fragment din reproducere, printr-o
subliniere proprie. În acest caz, autorul lucrării, în textul citatului, după locul subliniat, va
menţiona între paranteze că sublinierea îi aparţine, cu nota de tipul: (subl. ns. - V. Ţ., V. C).
Citatele indirecte. Cine se referă la lucrarea unui autor, citată de alt autor, şi citează din
aceasta din urmă, nu din original, îşi asumă riscul de a transmite o eventuală eroare comisă în
sursa secundară, în cercetarea ştiinţifică, numai citarea din original este învestită cu prezumţia de
exactitate. Sunt cazuri însă când un autor nu are altă posibilitate decât să citeze din sursa
secundară (în cazul punerii la index a unui autor, adică atunci când un autor e interzis sau
volumul original nu mai este accesibil, fiind pierdut etc). În asemenea cazuri, nota trebuie să
indice că autorul ei citează indirect dintr-o sursă intermediară, iar referinţa bibliografică a origi-
nalului continuă cu referinţa documentului intermediar, precedată de nota: citat după sau apud.
Citatele din surse apărute în alte limbi decât cea în care e scrisă disertaţia pot fi date în limba
originalului, făcându-se şi traducerea, însă aceasta nu este obligatorie când citatul e într-o limbă
clasică sau de largă circulaţie internaţională.
Notele
Notele sunt esenţiale pentru opera ştiinţifică. Ele conţin explicaţii cu privire la un termen, o
expresie din lucrare sau la datele bibliografice, ce se deosebesc într-o anumită măsură de cele din
bibliografia finală, şi completează informaţia din text prin explicaţii, folosirea cărora ar fi
nepotrivită pentru textul de bază al disertaţiei.
Numerotarea notelor se poate face în cadrul întregii lucrări sau pe diviziuni (subparagrafe,
paragrafe, capitole, secţiuni, părţi).
Se folosesc în disertaţii note de picior, sau de subsol şi finale. Primele se plasează în subsolul
paginii, iar notele finale pot fi date la sfârşitul disertaţiei, capitolelor sau paragrafelor. Textul
notelor de subsol se desparte de textul curent printr-o linie continuă de câţiva centimetri, aşezată
în partea de jos, în stânga paginii. Se recomandă ca deasupra şi dedesubtul acestei linii
despărţitoare să se lase două spaţii libere, pentru ca diferenţa de texte să fie vizibilă la prima
vedere. Notele scurte pot fi plasate fie în josul paginii, fie în textul de bază, între paranteze
ascuţite. Când e vorba de o notă amplă, vom plasa-o în josul paginii. Numerotarea notelor se
face prin cifre arabe, plasate după cuvântul la care se referă şi înaintea oricărui semn de
punctuaţie, de exemplu: „...teorie a cunoaşterii” (1).
Preferinţele la citate sunt de două feluri: de picior, sau de subsol, şi finale. În primul caz,
pentru fiecare citat din pagină se face referinţă la subsol, urmărind ca numărul de la sfârşitul
citatului să fie identic cu numărul sursei bibliografice la care ne referim. Pentru acest tip de
referinţă, se vor respecta următoarele reguli:
1. Numerotarea citatelor şi referinţelor respective va începe de la 1 şi va urma în continuare,
până la sfârşitul subdiviziunii sau disertaţiei.
2. Când referinţa la lucrare se face pentru prima dată, în subsol se va da descrierea ei
completă, indicându-se şi pagina din care a fost extras citatul. De exemplu:
Vulcănescu, Mircea. Nae lonescu. Aşa cum l-am cunoscut. Bucureşti: Ed. Humanitas, 1992,
p. 87.
3. Dacă următoarea referinţă se face la aceeaşi lucrare, la numărul de rând al referinţei se va
scrie: Tot acolo sau Ibidem, adică aceeaşi operă, în acelaşi loc, indicându-se doar pagina. De
exemplu:
Rădulescu-Motru, Constantin. Românismul, catehismul unei noi spiritualităţi. Bucureşti: Ed.
Ştiinţa, 1992, p. 72.
Ibidem, p. 18.
Prin urmare, există trei procedee de indicare a surselor de inspiraţie: indicarea referinţei
complete în subsolul paginei, la sfârşitul paragrafului sau capitolului şi sfârşitul lucrării. Pentru
prima trimitere la o publicaţie folosită, se prezintă referinţa completă, iar pentru următoarele
trimiteri la aceeaşi sursă, urmează Op. cit. cu precizarea paginii.
Trimiterile la subsolul paginii facilitează lectura, având nota în faţă, nu căutând-o la finele
lucrării. Totodată, citatele folosite trebuie să fie fundamentate şi utilizate numai în acele cazuri
în care este necesar şi oportun de a expune gândurile unui autor sau de a confirma că anume
aşa şi nu altfel sunt fundamentate tezele. Trebuie să ţinem minte că autorul poate fi citat numai
după lucrările lui şi, doar în cazuri excepţionale - din cuvintele altora (despre faptul cum se face
aceasta vom vorbi mai jos). Ideile unui autor pot fi citate numai din lucrările publicate şi nu se
recomandă a cita din manuscrise.
Pentru referinţele bibliografice din cadrul tezei de licenţă/ maşter/ doctor, se pot
recomanda următoarele tipuri de citate (după locul amplasării):
1) Referinţe subpaginale. Conform acestui tip de referinţă, pentru fiecare citat din pagina
tezei de licenţă/ maşter/ doctor se dă, în mod obligatoriu, o referinţă bibliografică
corespunzătoare la subsol, respectându-se în acelaşi timp, cîteva reguli:
 în primul rând, referinţele bibliografice din textul tezei de licenţă/ maşter/ doctor,
ca şi din lista bibliografică (din Bibliografie), se numerotează cu cifre arabe, iar
numerotarea citatelor (a referinţelor) poate fi efectuată la fiecare pagină sau
continuă până la sfârşitul lucrării. Numărul (cifra) citatului din text şi numărul
referinţei din subsol trebuie să fie identice.
 în al doilea rând, atunci când referinţa la o lucrare se face pentru prima dată în teză,
 la subsol este necesar a se da o descriere completă a lucrării citate (în conformitate
cu regulile expuse anterior), indicându-se şi pagina respectivă a citatului (numărul
total de pagini se indică numai în lista bibliografică). De exemplu: Bălan O.; Rusu
V.; Nour V. Drept internaţional umanitar. Ch.: Departamentul Ed. al Univ. de
Criminologie, 2003, p. 99.
 în al treilea rând, dacă citatul imediat următor din pagina tezei este din aceeaşi
lucrare, la numărul de ordine al referinţei (în subsol) se va scrie Ibidem (prescurtat
ibid. sau ib.; din lat. tot acolo, în aceeaşi lucrare, în acelaşi loc).
De exemplu:
1. Giorgio, Del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică. Bucureşti: Ed. Europa Nova,
1993, p. 21.
2. Ibidem, p. 195.
3. Ibid.
 în al patrulea rând, pe alte pagini ale tezei, lucrarea deja menţionată anterior în
subsol va fi însoţită de cuvintele Op. cit. (din lat. „opera citată"). De exemplu: 1.
Giorgio, Del Vecchio. Op. cit., p. 350.
 în al cincilea rând, în cazul în care se fac trimiteri la câteva lucrări ale unui autor,
prima referinţă va avea o descriere completă a lucrării citate, în conformitate cu
regulile expuse anterior, iar în continuare, pe alte pagini, se va da denumirea
abreviată a lucrării respective. De exemplu:
1. Popa, N. Filosofia dreptului..., p. 69.
2. Popa, N. Teoria generală a dreptului, 1992 ..., p. 157.
3. Popa, N. Teoria generală a dreptului, 2002..., p. 93. în al şaselea rând, pentru a
indica acelaşi autor sau pentru a evita repetarea unor date la numărul de ordine al referinţei
(în subsol), se va scrie Idem (din lat. „acelaşi, la fel, tot aşa").

Documentarea bibliografică asupra temei

Munca asupra tezei începe cu documentarea bibliografică, pentru a determina în ce stadiu de

cercetare se află problema. Faza documentării iniţiale nu pare a fi obligatorie, dar pentru o
sistematizare a ideilor asupra temei se impune o revedere a principalelor lucrări bibliografice cu
caracter fundamental şi general în domeniu (manuale dicţionare, enciclopedii, monografii de
autor). Dar informaţia are proprietatea de a se învechi. Cunoştinţele psihopedagogice se
„învechesc” în răstimp de 5-7 ani; în plus ideile teoretice nu se implementează în practică o
dată cu apariţia ei.
Analiza stării teoretice şi a practicii rezolvării unei sau altei probleme presupune în
primul rînd, familiarizarea/documentarea/cunoaşterea literaturii în problema dată. În cadrul
studierii literaturii, după cum arată experienţa, trebuie evidenţiate următoarele:
- ideea de bază a studiului, poziţia autorului în problema cercetării;
-faptele constatate de autor la studierea problemei;
-prin ce se deosebeşte poziţia autorului de cea tradiţională, elementul inovator în
cercetarea problemei;
- despre ce polemizează autorul cu alţi cercetători;
- care idei ale autorului sunt mai argumentate şi care nu sunt suficient de convingă,
toare;
- care idei, concluzii, recomandări suscită obiecţii şi din ce cauză;
- care aspecte principale ale problemei nu sunt reflectate în lucrarea autorului;

- care probleme necesită soluţionare în legătură cu aceasta.

În cunoaşterea teoretică pentru noi este important să alegem perioada pentru a evidenţia cele mai
actuale teorii, modele, proiecte şi practici necesare elaborărilor psihopedagogice noi.
 Documentarea rodnică în condiţiile descrise are loc atunci cînd fiecare formabil trebuie să
aplice trei tipuri de lucrări bibliografice: lucrări de referinţă generală, lucrări de specialitate şi
surse (texte) de studiu.
Se realizează astfel o reorganizare a principalelor elemente cunoscute cu privire la tema
abordată, în mod special a conceptelor, definiţiilor şi dezvoltărilor formale necontestate sau
avînd caracter de generalitate recunoscut. Uneori aceste lucrări sensibilizează competitorul şi
asupra unor eventuale contradicţii, discordanţe, limite sau dificultăţi în abordarea anterioară a
domeniului şi temei, sugerînd deci noi probleme de rezolvat sau direcţii posibile de cercetare.
Cu rol complementar şi conex, revederea surselor de baza poate fi însoţită de parcurgerea
unor lucrări cu caracter mai p u ţ i n pretenţios, din categoria celor de eseistică, de
popularizare, a unor recenzii, note şi comentarii asupra unor lucrări, studii sau articole de
specialitate. Deseori se pot asttel sesiza aspecte mai puţin clarificate sau înţelese din
domeniu sau aferente temei.
Trecerea la s t u d i u l şi interpretarea l i t e r a t u r i i ş t i i n ţ i f i c e propriu-zise (monografii,
tratate, articole şi s t u d i i de s peciali tate) se realizează numai în măsura în care există o
familiarizare cu limbajul, convenţiile, mecanismele şi s u b t i l i t ă ţ i l e metodologice de bază
ale domeniului căruia îi a pa rţ in e tema. S t u d i u l acestor l uc ră ri trebuie să fie o analiză
c r i t i c ă a tot ceea ce s-a r e a l i z a t în domeniu, legal de tema de cercetare sau propusă.
O lucrare de licenţă sau una de disertaţie îşi poate propune să construiască nu numai enunţuri
sau propoziţii cu caracter de adevăr, prin afirmarea sau negarea unei realităţi, aparenţe,
fenomenologii sau structuri interne, ea poate contribui la abordarea inovativă a problemelor
abordate anterior.
Studiul bibliografic permite, în psihopedagogie, "experimente" teoretice de un tip special,
bazate pe confruntări între teze, concluzii ştiinţifice sau enunţări ale aceleiaşi teorii sau unor
teorii diferite în legătură cu tema supusă cercetării. Studiul lucrărilor de specialitate elimină
îndoielile sau accentuează interogarea şi îndoiala asupra unor aspecte ale temei. Un asemenea
studiu nu este decît rareori pur teoretic (bazat numai pe parcurgerea şi interpretarea lucrărilor de
specialitate). Raportarea la observarea continuă a realităţii vizată prin tema de cercetare şi
confruntarea cu teoria vor putea aduce elemente de noutate, idei noi, propuneri de natură
metodologică, renunţare la unele ipoteze anterioare false etc. Cercetarea în cadrul licenţei sau
disertaţiei poate avea însă un caracter pur aplicativ (cel mai frecvent) şi atunci concluziile pot fi
construite numai în jurul ideii de confirmare sau infirmare a unor supoziţii teoretice (ipoteze),
formulate în literatura de specialitate (expresii, definiţii etc), relaţii şi calcule, prin raportare la o
cazuistică mai mult sau mai puţin amplă (una sau mai multe şcoli, procese educaţionale etc).
Studiul bibliografic oferă uneori chiar răspunsuri explicite sau soluţii la problema supusă
cercetării, ceea ce poate fi util în finalizarea lucrării sau în orientarea către o altă temă (atunci
cînd timpul mai oferă o astfel de alternativă). Cercetarea bibliografică se dezvoltă paralel cu cea
asupra realităţii (pe teren, experimentale etc), furnizează elemente pentru elaborarea de noi
ipoteze de lucru, amendarea sau reformularea ipotezelor iniţiale sau propunerea directă a
soluţiilor pentru rezolvarea problemelor concrete din tematica lucrării.
O cercetare bibliografică sistematizată şi coerentă se poate realiza în etape succesive:
- informarea generală asupra temei de cercetare: identificarea surselor, realizarea accesului
la surse, procurarea materialelor bibliografice, adnotarea superficială a materiale lor şi
ordonarea acestora;
- cercetarea surselor prin parcurgerea atentă şi evidenţierea ideilor, argumentelor,
demonstraţiilor, ipotezelor, sistemelor conceptual-metodologice, enunţurilor, e x p l i c a ţ i i l o r
ş i concluziilor privind tema de cercetare propusă;
- prelucrarea şi interpretarea ideilor privind tema din bibliografia u t i l i z a t a pentru
formarea uncei viziuni de ansamblu asupra realizărilor anterioare din domeniu sau eventual,
din temă; sinteza teoretică, fixată prin cercetare bibliografică şi reflecţie permanentă asupra
realităţii permite punerea la punct a instrumentarului conceptual-metodologic şi explicativ pentru
abordarea concretă a r e a l i t ă ţ i i .
 Lista bibliografica - întocmirea ei
Se cere ca documentarea bibliografică să se reflecte în lista bibliografică finală, intitulată
Bibliografie.
Lista bibliografică se întocmeşte mai uşor, dacă autorul tezei a pregătit fişe bibliografice pe
parcursul cercetării. Pe aceste fişe se înscriu referinţele bibliografice în conformitate cu normele
(standardele) de scriere. Fiind pregătite din timp, fişele bibliografice pot fi grupate (regrupate)
după necesitate, completate, înlocuite cu alte fişe noi.
Lista bibliografică trebuie să cuprindă acele lucrări, care au stat la baza elaborării tezei.
Principalele norme referitoare la întocmirea unei liste bibliografice sunt: să reflecte
documentarea reală, să conţină numai lucrările în strînsă legătură cu subiectul tezei, să nu fie
unilaterală etc. O prezentare corectă a lucrărilor consultate de către autorul tezei sporeşte
credibilitatea acesteia.
Bibliografia tezei se recomandă a fi aranjată în ordinea alfabetică a autorilor, iar în lipsa
menţionării acestora (ca în cazul culegerilor), în ordinea alfabetică a titlurilor. In aranjarea
alfabetică a lucrărilor nu se ţine cont de originea (limba) lor, de semnele diacritice sau de
semnele compuse. Acest mod de pregătire a listei bibliografice dă posibilitate de a lucra mai
uşor cu referinţele bibliografice. Fiecărei referinţe bibliografice i se atribuie un număr de ordine
urmat de punct. Lucrările cu numerele de ordine respective se scriu una sub alta, indicîndu-se
toate elementele componente ale unei referinţe.
A. O monografie, o culegere de articole, o antologie, un tratat, un manual sau altă
publicaţie de acelaşi gen (indicată în Bibliografie) trebuie să conţină următoare elemente
componente:
1. Autorul. In lista bibliografică el se indică începînd cu numele de familie şi apoi i n i ţ i a l a
prenumelui (Păru AI.).
Dacă publicaţia are doi sau mai mulţi autori, între numele lor se pune virgulă [,], iar după
numele ultimului - punct [.]:
Cînd sunt mai mult de trei autori, pot fi notate numele tuturor autorilor sau numai numele
primului autor, urmat de cuvintele în formă prescurtată "ş. a." (şi alţii):
Numele însoţite de prenume şi de alte elemente secundare se notează în forma în care apar
în carte, făcînd obiectul referinţei transliterare (transcriere dintr-un alfabet în altul), dacă este
cazul:
2. Titlul lucrărilor în listele bibliografice se reproduce după cum figurează în publicaţia
consultată sau citată în text (în limba şi cu alfabetul în care este editată), trans-literat, dacă este
necesar. Se recomandă a se adăuga după punct sau paranteze şi subtitlul, dacă lucrarea îl are.
Dacă se consideră oportună traducerea titlului lucrării, aceasta se include între paranteze
drepte [ ], imediat după titlul original:
Tot aici vom preciza că toate cuvintele din titlurile lucrărilor în limba engleză (în afară de
prepoziţii, conjuncţii şi articole) se scriu cu majuscule.
Totodată, se recomandă ca denumirea titlului lucrării să se menţioneze şi în limba
originalului (între paranteze drepte, dacă ea este reprodusă după foaia de titlu:
Denumirile pu bl ic aţ i i lo r apărute în republica noastră cu alfabet rusesc şi i nd ic at e de
autorul tezei în Bibliografie sau c i t a t e în text se t r a n s c r i u cu alfabet latin, respectînd
normele în vigoare Dacă publicaţia are doi sau mai mulţi autori, între nurnele lor se pune
virgulă [,], iar după numele ultimului purici [.]:
Cînd sunt mai mult de trei autori, pot fi notate numele tuturor autorilor sau numai ufflele primului
autor, urmat de cuvintele în formă prescurtată "ş. a." (şi alţii):
Numele însoţite de prenume şi de alte elemente secundare se notează în forma în care apar
în carte, făcînd obiectul referinţei transliterare (transcriere dintr-un alfabet în altul), dacă este
cazul:
2. Titlul lucrărilor în listele bibliografice se reproduce după cum figurează în pu-
blicaţia consultată sau citată în text (în limba şi cu alfabetul în care este editată), trans-literat,
 dacă este necesar. Se recomandă a se adăuga după punct sau paranteze şi subtitlul, dacă lucrarea
îl are:
Dacă se consideră oportună traducerea titlului lucrării, aceasta se include între paranteze
drepte [ ], imediat după titlul original:
Tot aici vom preciza că toate cuvintele din titlurile lucrărilor în limba engleză (în afară de
prepoziţii, conjuncţii şi articole) se scriu cu majuscule:
Totodată, se recomandă ca denumirea titlului lucrării să se menţioneze şi în limba
originalului (între paranteze drepte ), dacă ea este reprodusă după foaia de titlu:
Denumirile p ub li ca ţ ii l or apărute în republica noastră cu alfabet rusesc şi in di ca t e de
utorul tezei în Bibliografie sau c i t a t e în text se t r a n s c r i u cu alfabet latin, respectînd normele
în vigoare:
3. Numărul volumului citat sau consultat se notează prescurtat prin Vol. ,
cu cifre arabe:
4. Editorul, redactorul, coordonatorul, prefaţatorul ş. a. se indică după o bară oblică [/].
Management educaţional pentru instituţiile de învăţămînt / Editor coordonator
de volum Şerban Iosifescu, IŞE, Bucureşti, 2001.
5. Ediţia lucrării, dacă este menţionată, se notează prin abreviere după o bară [/]:
6. Denumirea oraşului (pentru bibliografia dată în limba rusă) este precedată de o
linie de pauză [-]. Locul publicării lucrării nu se prescurtează, excepţie făcînd denumirile
oraşelor ruseşti.
7. Cuvîntul "Editura" se omite în cazurile cînd acest cuvînt este o parte din denumirea ei.
Iucu R.B. Managementul şi gestiunea clasei de elevi. Fundamente teoretico-
metodologice, Polirom, Iaşi, 2000.
8. Anul ediţiei (publicaţiei) lucrării urmează după denumirea editurii:
9. Numărul total de pagini al lucrării consultate şi menţionate în Bibliografia tezei
urmează după anul ediţiei şi se indică după punct şi o linie de pauză [.-]:
Şleahtiţchi M. Liderii, Ştiinţa, Chişinău, 1998. - 232 p.
Lista bibliografică a unei teze trebuie să conţină toate exemplele necesare pentru
identificarea corectă şi rapidă a referinţelor bibliografice. La drept vorbind, obligatorii sunt
următoarele elemente ale unei publicaţii indicate în Bibliografia tezei de an, de licenţă, de
doctorat: autorul (autorii), titlul, locul publicaţiei (oraşul), editura şi anul ediţiei, celelalte fiind,
după caz, auxiliare sau facultative. Dacă pe foaia de titlu a unei cărţi nu este indicat anul sau nu
este specificat oraşul ori alte elemente, formabilul trebuie să consulte caseta tehnică (de la
începutul sau de la sfîrşitul cărţii), din care pot fi depistate unele date (anul cînd cartea a fost
dată la cules ori tipărit, ţara, denumirea tipografiei sau a organizaţiei responsabile de editarea şi
de disti buirea publicaţiei).
B. Articolele inserate în culegeri de articole şi în diverse ediţii periodice (reviste
săptămînale, ziare) trebuie prezentate în Bibliografia tezei în felul următor:
Primele două elemente ale descrierii bibliografice menţionate mai sus pentru o carte (l.
Autorul şi 2. Titlul) rămîn neschimbate.
3. Denumirea culegerii de articole sau a ediţiei periodice urmează după autorul titlul articolului
şi se plasează după o bară dublă [//]. Elementele necesare pentru descrierea culegerii de articole
(editorul, redactorul, prefaţatorul, editura, denumirea oraşului, editura, anul ediţiei ş. a.) se
plasează după aceiaşi parametri propuşi mai sus pentru o monografie sau altă publicaţie de
acelaşi gen.
4. Anul, numărul, volumul (pentru reviste) sau anul şi data pentru ziare se indică după
denumirea ediţiei periodice.
5. Numărul de pagini ale articolului (numărul paginii la care începe şi numărul pagi-nii la
care se termină) se indică la sfîrşitul descrierii bibliografice. De exemplu: [p. 3- 45],
Respectînd aceste cerinţe, descrierea articolelor din culegerile de articole, reviste şi ziare va
căpăta următorul aspect:
Sarivan L. Repere pentru proiectarea opţionalelor II Buletinul informativ al
Proiectului de reformă a învăţămîntului preuniversitar. – 2000. –nr. 9. ianuarie.

Lectura ca parte componentă a pregătirii şi efectuării cercetării ştiinţifice

Lectura e hrana deplină a mintalului - ea satisface integral necesităţile funcţionării şi
dezvoltării tuturor elementelor acestuia. Prin intermediul ei, raţiunea însuşeşte experienţa
gândirii, fiind atrasă în operaţii de analiză, sinteză, inducţii, deducţii, extrapolări, interpolări etc.
În lectură, sunt antrenate şi sentimentele, ceea ce îi permite cititorului să însuşească deprinderea
de a face distincţie între valori şi nonvalori. Ea acţionează benefic asupra voinţei, prin învingerea
dificultăţilor apărute la înţelegerea materialului din text şi prin familiarizarea cu exemplul
muncii cu dăruire de sine a savanţilor şi oamenilor de cultură notorii. Nu e neînsemnată influenţa
lecturii şi asupra dezvoltării memoriei, îndeosebi a celei de lungă durată, bazată pe înţelegere şi
integrare a informaţiei în sistemul cunoştinţelor anterioare. Ea pregăteşte nu numai activitatea
nivelului conştient al mintalului uman, ci şi pe al celui inconştient _ pentru producerea intuiţiilor
creative -, iar pe cel supraconştient _ pentru luarea deciziilor în bază de principii. Lectura are
consecinţe atât pentru activitatea teoretică, cât şi pentru cea practică. Ea influenţează asupra
concepţiilor noastre despre lume şi asupra noastră, ne permite să dăm sens vieţii şi să pătrundem
în semnificaţia morţii. A citi cu intenţia de a învăţa s-a dovedit a fi o metodă foarte eficientă de
îmbogăţire a cunoştinţelor. La toate nivelurile de învăţământ, îndeosebi la cel universitar, cartea
se dovedeşte a fi unul dintre mijloacele esenţiale în optimizarea procesului didactic, în măsura în
care cartea va crea prilejuri pentru reflecţii şi meditaţii personale, va sugera tot mai multe
elemente de cercetare ştiinţifică, de aplicabilitate în viaţă, va creşte şi valoarea ei formativă. Ea e
apreciată astăzi nu doar pentru cunoştinţele ce ni le pune la dispoziţie pentru a fi însuşite, ci şi
pentru felul de expunere a lor, când acesta ne îndeamnă la căutare, la cercetare, la creaţie
personală.
Cartea e un instrument de bază al punerii în mişcare a gândirii, dar şi al dezvoltării ştiinţei şi
tehnicii contemporane. James Frazer consideră că două sau trei generaţii ce au activat în mediul
cărţii tipărite au obţinut mai mult în planul schimbării gândirii, decât două sau trei milenii de
viaţă bazată pe tradiţia orală.
Acumularea de informaţii prin lectura cărţilor presupune priceperea de a le decodifica, adică
de a le citi. Lectura textului este un proces complex şi de lungă durată, a cărei esenţă o formează
operaţia psihofiziologică de transpoziţie simultană a unor semne din registrul vizual, imprimate
într-o pagină în semnificaţi mintale.
Lectura împrospătează tezaurul nostru spiritual, lărgeşte şi întregeşte experienţa, generând idei,
sentimente şi intenţii proprii. Ea ne ajută să ne modelăm şi să ne desăvârşim.
Contactul cu cartea prin lectură înseamnă, de fapt, contactul cu valorile umanităţii. Cu toată
proliferarea tehnologiilor moderne, rolul lecturii rămâne fundamental în procesul educaţiei per-
manente înţeleasă ca efort îndreptat spre consilierea şi armonizarea diferitor aspecte ale formării
omului, astfel încât acesta să nu fie în opoziţie cu el însuşi. În procesul lecturii, este necesar de
a face însemnări.
Există un şir de cerinţe cu privire la tehnologia însemnărilor ce trebuie făcute în procesul
lecturii:
 este necesar de a evidenţia gândurile originale, cu ajutorul unor semne, prescurtări
etc;
 se recomandă plasarea lor într-un rând logic cu scopul de a scoate la iveală ierarhia
noţiunilor;
 trebuie să facem însemnările numai pe o parte a foii şi să lăsăm o margine, pentru
 că în procesul studierii materialului dat pot să apară unele gânduri ce pot fi scrise pe
margine sau pe verso.
Totodată, există mai multe tipuri de însemnări:
 descrierea bibliografică a lucrării prelucrate;
 paginile ce trebuie copiate sau xerocopiate;
 utilizarea unor foiţe la paginile ce ne interesează;
 însemnările în text (care nu sunt de dorit dacă lucrarea nu aparţine investigatorului);
 enumerarea problemelor ce conţin materiale la o anumită problemă;
 planul;
 tezele;
 dicţionarul termenilor şi noţiunilor necunoscute etc.
Cititorul are sau poate avea diverse surse pentru lectură. E normal ca şi scopurile lecturii să
fie dintre cele mai diverse; individul citeşte deoarece doreşte fie să înveţe, ca să se informeze, să
revină la echilibrul spiritual, să-şi împrospăteze cunoştinţele într-o limbă străină sau în alt
domeniu, să se relaxeze, să se distreze, fie ca să omoare timpul în orele de aşteptare monotonă.
Înainte de toate, pentru a ne convinge că lucrarea ce ne-a atras atenţia e cea căreia trebuie să-i
acordăm toată atenţia, facem o lectură de suprafaţă, în diagonală. Aceasta urmăreşte, în fond,
trei obiective:
a)identificarea corectă a autorului lucrării, adică stabilirea faptului dacă acesta e autorul şi
al altor lucrări de valoare, care ne-au impresionat, sau e unul necunoscut pentru noi;
b)identificarea în prealabil a problemei sau a problemelor de bază, aflate în centrul
preocupărilor din această lucrare, prin consultarea cuprinsului şi adnotării, introducerii şi
încheierii şi/sau concluziilor;
c) luarera deciziei cu privire la locul acestei lucrări în activitatea noastră ulterioară.
În literatura de specialitate, se recomandă diverse tehnici de lectură care pot fi utilizate în
diverse domenii ale cunoaşterii:
- lectura rapidă. Se recomandă la primul contact. Constă în o privire de ansamblu, de
acomodare, prin care se poate reţine titlul.
- lectura exploratorie. Investigăm textul şi sesizăm traseul principal.
- lectura lineară, de avansare, articol cu articol.
- lectura problematizantâ, orientată de întrebări-problemă.
- lectura selectivă permite identificarea în text a unei idei care ne interesează la un moment dat.
- lectura explicativă se opreşte asupra termenilor sau expresiilor.
-lectura analitică sesizează şi disociază părţi componente, cazuri, situaţii ş.a.
- lectura sintetică realizează demersul invers lecturii analitice, asociază, reuneşte elemente
prezentate separat, sesizează formulări care concentrează situaţii, proceduri ş.a.
- lectura paralelă. Se urmăreşte aceeaşi problematică, felul în care este abordată în texte diferite,
în lucrări diferite.
-lectura comentată.
- lectura critică vizează analize mai ample şi evaluări.
- lectura lentă de profunzime şi asimilare, ce urmăreşte dobândirea cunoştinţelor în ceea ce au
ele esenţial, integrarea lor în structuri de cunoştinţe mai ample.
Totodată, în timpul lecturii, este important să facem distincţie între ceea ce este expus sincer
şi direct de ceea ce este expus pe ocolite şi convenţional; să ţinem cont dacă e spus într-un
anturaj natural sau de paradă, special pentru a produce efecte senzaţionale.
Desigur, cititorul poate valorifica şi alte tehnici de lectură, într-o succesiune proprie,
combinându-le, în funcţie de personalitatea sa, cu textul studiat.
Valorificarea creatoare a lecturii implică şi o serie de deprinderi de esenţializare, stocare,
prelucrare, exprimare proprie a informaţiilor dobândite.
Totodată, este necesar să remarcăm faptul că primul şi cel mai mare duşman al lecturii e
graba. Cititorul nu poate înţelege prompt un text complicat, însă anume textul complicat (prin
complexitatea problemelor abordate) e de maximă importanţă pentru noi - el lărgeşte orizontul
informaţional şi implică cele mai variate capacităţi de interpretare, legate atât de funcţionarea
emisferelor responsabile de gândirea logică, cât şi de a celor ce efectuează operaţii ale ima-
ginaţiei. Atitudinea analitică, efortul reflexiv, căutarea analogiilor, sinteza noilor idei necesită
timp. Grăbindu-te în timpul lecturii, luneci pe suprafaţa materialului, sari peste locuri ce cer
eforturi speciale pentru a fi înţelese şi, până la urmă, faci un lucru de mântuială.
Indiferenţa, lipsa interesului, a dragostei şi, poate, chiar manifestarea urii faţă de subiectele
expuse în cărţi sau faţă de autorii lor sunt alţi duşmani ai lucrului cu cartea. Să nu citim fiind
preocupaţi de alte gânduri. Trebuie să citim într-o atmosferă de apreciere şi respect faţă de
poziţia autorului, ca şi cum am dialoga pe viu.
Totodată, nu trebuie neglijate nici tehnicile de menţinere a interesului. Se ştie că pasivitatea
poate apărea în mod firesc, dacă atenţia involuntară, ce se manifestă la începutul contactului cu
un material nou, nu este menţinută. În asemenea cazuri, atenţia se stinge treptat. Pentru păstrarea
şi consolidarea ei, e necesar:
1. Străduiţi-vă să descoperiţi laturi, idei noi, interesante, neobişnuite, poate chiar frumoase,
în materialul citit.
2. Analizaţi (descompuneţi) aceste momente, separând ideile cele mai valoroase şi
confruntându-le cu cele cunoscute anterior din alte surse.
3. În urma analizei, descoperiţi aspecte ce ar putea fi desfăşurate fie în baza propriilor
temeiuri, fie în cea a unei sinteze (recombinări) cu cunoştinţele anterioare.
4. Sistematizaţi (organizaţi) într-un text - conform unor tehnici speciale - această simbioză şi
fixaţi-o în scris.
O lectură supraabundentă poate deveni un alt duşman al lecturii eficiente. Ideile culese
prin lectură nu trebuie să rămână sterile în raport cu problemele teoretice şi practice, căci, atunci,
în zadar le mai căutăm şi le încadrăm în textele noastre.
Un alt duşman al lecturii îl constituie întreruperile dese şi de lungă durată. Continuitatea
lecturii este necesară pentru a nu pierde firul ideilor expuse în lucrare. O lectură începută (odată
ce ne-am decis că lucrarea o merită) trebuie dusă la bun sfârşit, fără întreruperi. Dacă materialul
e voluminos şi dificil de însuşit dintr-un singur efort, e de preferat ca întreruperea s-o facem la
sfârşit de capitol sau, în cel mai rău caz, la sfârşit de paragraf.
Lectura ştiinţifică autentică, efectuată în scopul instruirii şi documentării, exclude cititul în
diagonală a operelor de valoare. Aici, graba e duşmanul temeiniciei şi simptomul unei boli
spirituale - lenea care ne macină perspectiva noastră creatoare.
E imposibil să obţii performanţe notabile în arta scrisului fără a mânui arta lecturii.
În lectură, importă nu atât cantitatea materialului citit, cât calitatea lecturii, ceea ce se obţine
mult mai dificil. Contează nu atât ceea ce am obţinut direct prin lectură, cât ceea ce ne-a permis
acest prilej să elaborăm prin gândirea proprie - aceasta trebuie să fie sarcina principală. Trebuie
depăşită trista realitate când se afirmă, în cunoştinţă de cauză, că „am devenit mai bogaţi în
cunoştinţe, însă suntem săraci în înţelepciune".
Totodată, trebuie să tindem spre a citi temeinic, în profunzime, să realizăm o lectură care
se desfăşoară încet pentru a putea pă trunde în conţinutul textului şi a nu omite ceva important.
După ce am lucrat productiv asupra textului, citindu-1 şi recitindu-1 de mai multe ori şi am
găsit toată informaţia ce ne interesează, trecem la tehnicile înregistrării acestui material. Unii
specialişti în domeniul învăţării eficiente susţin că memorizăm doar 10 la sută din ceea ce citim,
80 la sută din ceea ce spunem şi 90 la sută din ceea ce spunem şi facem. Adaptarea acestor
adevăruri la lectura pentru cercetarea ştiinţifică, efectuată în cadrul învăţământului formativ, ar
însemna să realizăm lupta cu duşmanii lecturii, despre care am vorbit, adică să transformăm
cititul într-o unealta eficace de lucru în efectuarea cercetării ştiinţifice prin realizarea
însemnărilor.

Lucrul în bibliotecă cu sursele de informare bibliografică

Cartea îl însoţeşte pe om de-a lungul întregii sale vieţi, dacă acesta îi acceptă ajutorul.
După cum am văzut din cele deja relatate, cartea are un rol de seamă în procesul învăţământului,
inclusiv în pregătirea pentru munca ştiinţifică (determinarea temei, familiarizarea cu problemele,
metodele şi principiile specifice acestei activităţi) şi efectuarea ei propriu-zisă, în menţinerea
nivelului de calificare prin învăţământul continuu, în condiţiile dezvoltării vertiginoase a
ştiinţelor.
Dată fiind importanţa şi durata considerabilă a lucrului cu cartea, societatea a destinat locuri
special amenajate pentru această activitate - bibliotecile, care reprezintă principala instituţie de
cultură ce se ocupă cu selectarea, colectarea, prelucrarea, păstrarea şi distribuirea, la solicitarea
cititorului, a literaturii. Deosebim mai multe feluri de biblioteci: publice, de masă, pentru copii,
sociale, universitare, ştiinţifice. Cercetătorul ştiinţific începător, ca şi cel experimentat, va
prefera ultimele două.
Mulţi cititori, deşi dispun de biblioteci personale, preferă să lucreze în biblioteci publice.
Acestea sunt de preferat din mai multe motive: bibliotecile publice, cu condiţii de muncă şi
fonduri de literatură, nu pot concura cu cele din locuinţe. Şi mai este un moment care nu poate fi
neglijat - starea psihologico-spirituală benefică din sălile de lectură. Munca de investigaţie,
inspiraţia creativă a celor din jur acţionează ca nişte energii, fluide ce-i unesc pe toţi într-un
singur organism. Ferice de cei care au descoperit acest loc minunat pentru completarea
cunoştinţelor încă din anii de şcoală şi au reuşit să-1 păstreze pentru tot restul vieţii. Ferice,
fiindcă acest lucru le-a permis să se lupte atât cu propria lenevie, cât şi cu propria oboseală,
formându-le capacităţi de muncă nebănuite.
Cititorul păşeşte pragul bibliotecii din două motive: 1) să citească o anumită publicaţie sau
2) să hotărască ce ar putea citi pentru a găsi răspuns la vreo problema care îl preocupă. El vine
aici nu pentru a se arunca asupra primei cărţi pe care a văzut-o, ci pentru a-şi realiza un plan de
lucru dinainte stabilit. Deci în bibliotecă se va lucra cu cartea şi asupra acestui moment va trebui
să meditezi din timp şi să hotărăşti ce ai de gând să citeşti, ţinând cont de faptul că trebuie
selectate doar lucrările strict necesare. Astăzi, în principiu, nu poţi să citeşti tot ce se editează în
lume. Dacă am admite existenţa unui savant ipotetic, care s-ar obliga să citească toate
materialele publicate într-un singur an, lucrând zilnic 24 din 24 de ore, acesta ar avea nevoie de
circa 500 de ani pentru a-şi realiza scopul. În asemenea condiţii, e de maximă actualitate
problema găsirii şi alegerii literaturii strict necesare.
Te va ajuta să găseşti publicaţia dorită (cartea sau revista) informaţia bibliografică.
Bibliografia se întemeiază pe ştiinţa al cărei obiect e descrierea, aprecierea, sistematizarea şi
răspândirea publicaţiilor în scopul folosirii lor operative şi complete de către cititori.
Bibliotecile ştiinţifice dispun de următoarele mijloace de informare:
1. Cataloage speciale.
a) catalogul (fişierul) alfabetic în care publicaţiile sunt grupate, după numele autorului
(numele şi prenumele), pe fişe în ordine alfabetică; lucrările colective sunt indicate
după iniţiala primului cuvânt din titlu;
b) catalogul (fişierul) pe materii, în care lucrările sunt înregistrate pe domenii de
activitate, cu clasificarea zecimală.
2. Listele bibliografice sau bibliografiile de cărţi, de periodice, de manuscrise, de recenzii, de
traduceri ş.a. Acestea includ titluri despre o anumită ramură a ştiinţei sau culturii, despre o
anumită perioadă etc.
După modalitatea prezentării titlurilor, deosebim:
a) bibliografiile signaletice, care indică numele autorului, titlul lucrării, anul şi locul apariţiei,
editura, formatul cărţii, numărul paginilor, tabelelor, instituţiilor etc.
b) bibliografiile analitice includ, pe lângă informaţiile bibliografice, şi note critice (analitice)
asupra conţinutului.
Fişele de bibliotecă (alfabetice sau de materii) sunt păstrate în sertare speciale.
Bibliografiile, sau listele bibliografice, sunt prezentate sub formă de:
- lucrări independente: cărţi, broşuri;
- periodice: reviste de referate sau recenzii; buletine de informare bibliografică;
 - liste bibliografice în cadrul unor reviste;
- bibliografii în cuprinsul lucrărilor ştiinţifice.
Pentru găsirea materialelor publicate, se consultă fişierele alfabetic şi sistematic de cărţi, apoi
acel de periodice şi se completează fişa de bibliotecă. în ea se indică: numele autorului, titlul
lucrării, subtitlul ei, ediţia, numărul volumelor, localitatea de apariţie, editura, anul apariţiei,
adică tot ce indică pagina de titlu din interior.
Această fişă va constitui fişa de referinţă bibliografică, întocmită pentru cercetare, cu
excepţia că, în josul fişei, în dreapta, se indică biblioteca şi sala de lectură unde se găseşte cartea,
iar în colţul de jos, din stânga, se notează cota cărţii din fişier. Aceste informaţii vor fi de folos la
completarea fişei de împrumut sau a buletinului de cerere, care diferă de la o bibliotecă la alta.

Modalitatea de a face însemnări pe parcursul lecturii

Ai citit, de exemplu, o carte a unui autor necunoscut, pe care l-ai întâlnit în secţia de
noutăţi editoriale a unei bibliotecii universitare, Cartea ţi-a plăcut într-atât încât ai dori s-o
transcrii aproape integral. E clar că aşa ceva e de nepermis. La prima lectură eşti dominat,
copleşit de noutatea interpretării. Ea (prima lectură) îţi satisface foamea de nou, completându-ţi
lacunele în cunoştinţe şi lârgindu-ţi orizonturile. în asemenea situaţie, venirea cu propriul punct
de vedere asupra lucrării e prematură. Şi atunci, după un răstimp, revii cu a doua lectură pentru a
culege la rece tot ce e mai important. Important are să-ţi pară, de data aceasta, nu chiar totul. Cu
multe idei ai să fii de acord şi ai să le transcrii împreună cu temeiurile pentru care le accepţi. Cu
altele, ai să polemizezi şi lucrul acesta, de asemenea, ai să-1 redai în scris. Alte idei au să aibă
tangenţe cu interpretările altor autori şi, atunci, te vei referi I a nişte asemănări şi deosebiri între
aceste abordări etc. însemnările din timpul lecturii a doua au foarte mult în comun cu notiţele din
cadrul lecturii obişnuite şi se realizează prin anumite modalităţi. Dintre acestea, menţionăm:
• extrasul - transcrierea exactă a unui fragment;
• nota critică - analiza personală făcută asupra unei informaţii dintr-un text;
• tezele - expunerea ideilor principale ale unui text;
• rezumatul - expunerea pe scurt a conţinutului unei lucrări;
• fişa de material, sau de citat, cuprinde extragerea exactă a informaţiei, care se fixează pe o
jumătate de coală obişnuită de hârtie; în centru, fixăm caracterul faptului (definiţie, principiu,
argument etc), iar mai jos, citatul şi, după aceasta, între paranteze, se face trimiterea la lucrarea
de unde a fost extras materialul;
• fişa de trimitere bibliografică cuprinde denumirea unei probleme şi trimiterea exactă la
lucrarea în care este tratată problema;
• conspectul - notarea sumară şi sistematică a informaţiilor esenţiale asupra unei probleme
pe baza unui material cuprins în mai multe lucrări.
Colectarea materialului încheie munca de pregătire pentru întocmirea disertaţiei şi cuprinde
însuşirea tuturor principiilor şi tehnicilor de lucru care vor fi folosite şi la redactarea conţinutului
propriu-zis al lucrării ştiinţifice. Această colectare se va face în mod ordonat, după idei şi
probleme, conform planului de pregătire pentru scrierea tezei, folosindu-se modalităţile
menţionate şi/sau altele de felul acesta, pe fişe. Fişele se vor păstra în plicuri sau în dosare
speciale.
Se tinde, astfel, spre investigarea reală, care nu este numai acumularea de cunoştinţe, ci
dobândirea unei competenţe pentru situaţii viitoare, în care cunoştinţele şi informaţia sunt
departe de a n unicele componente.
Totodată, sinteza principiilor, strategiilor, metodelor şi tehnicilor în interdependenţa şi
interferenţa lor, care au ca finalitate optimizarea studiului dreptului, ar putea oferi un set de
prescripţii, desigur, nu în mod limitativ şi exprimate în diverse variante cu privire la ceea ce ar fi
dezirabil, din punct de vedere metodologic, în procesul de dobândire a cunoştinţelor juridice.