Etică și Integritate Academică

Metodologia Cercetării Științifice Economice

Relații Economice Internaționale, anul I

Masterand
Pîrvu Ioana-Daniela

Brașov, 2021.
 Metodologia Cercetării Științifice Economice

Metodologia cercetării ştiințifice economice este o parte a ştiinței economice. Ea poate fi definită ca
un ansamblu de principii, de etape şi faze, de metode, tehnici şi instrumente de investigare şi cunoaştere
ştiințifică a fenomenelor economice.
Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos şi logos care înseamnă „metodă” şi
„ştiință”, în limba greacă, iar în traducere liberă „ ştiința metodei”, adică ştiința conceperii, a alegerii şi
utilizării metodei în procesul de investigare a fenomenului economic. În mod similar, şi expresia methodos
este formată din două cuvinte meta şi odos, adică „după cale”, după calea sau îndrumarul care asigură
succesul oricărei investigații stiințifice. Aşadar, metoda şi metodologia sunt în fapt „un fir al Ariadnei”, care,
însuşite şi bine stăpânite, nu te lasă să te rătăceşti în jungla informațiilor şi faptelor ştiințifice economice.
Metodologia cercetării ştiințifice economice (ca, de altfel, şi a altor ştiințe) este alcătuită din trei
niveluri de metode:
− metode de maximă generalitate, specifice tuturor ştiințelor;
− metode proprii unui grup de ştiințe;
− metode specifice fiecărei ştiințe.
Dimensiunea funcției vitale a metodologiei de cercetare ştiințifică poate fi mai bine înțeleasă dacă o
privim în cadrul ştiinței (din care face parte) şi pe care o serveşte în totalitatea laturilor acesteia.
Metodologia cercetării ştiințifice serveşte la dezvoltarea şi sporirea rigorii teoriei economice dacă şi
numai dacă se subordonează naturii fenomenului economic, caracteristicilor şi particularităților acestuia
înainte examinate.
Numărul de etape şi denumirile lor diferă de la o ştiinţă la alta.
În general, specialiştii din variate domenii ale ştiinţei consideră că numărul de etape se situează între
3 şi 7. Cei mai mulţi specialişti împart metodologia de cercetare („Firul Ariadnei”) în patru etape:
• problematizarea sau percepţia problemei;
• incubarea (documentarea-învăţarea);
• iluminarea (explicarea, momentul creativ);
• verificarea ipotezelor şi concluziilor.
În ştiința economică, specialiştii cercetători sunt de acord asupra a patru etape, însă într-o
terminologie diferită, şi anume:
a) alegerea temei de cercetare;
b) documentarea-învățarea;
c) explicarea fenomenului economic (sau cercetarea propriu-zisă), cu două subetape importante:
formularea ipotezei (momentul creator-constructiv) şi verificarea ipotezei şi a concluziilor ştiințifice
(momentul critic-valorizator);
d) redactarea şi susținerea publică a lucrării;
e) valorificarea lucrării.
Etapele cercetării ştiințifice economice sunt şi trebuie să fie privite nu numai drept părți ale
metodologiei de cercetare, ci şi drept componente ale managementului activității de cercetare ştiințifică.
Precizarea este importantă nu numai pentru că activitatea de cercetare implică un management al celor care
realizează o muncă de creație, dar şi pentru că aceasta se poate realiza individual sau în echipă. Se înțelege
că atunci când o lucrare se desfăşoară doar individual este important ca fiecare să ştie să o conducă cu
succes la bun sfârşit. Fiecare dintre noi trebuie să ştie să-şi asigure nu numai succesiunea etapelor (cu
metodele şi tehnicile lor), dar şi gestiunea resurselor disponibile, încadrarea în resursele de timp (în termenul
de elaborare a lucrării) şi în celelalte resurse materiale, umane şi financiare.
Alegerea temei de cercetare este etapa I a oricărei investigații ştiințifice; ea nu are nimic formal sau
întâmplător. Ea condiționează succesul lucrării de cercetare la fel de mult ca şi oricare altă etapă. Vom
înțelege acest adevăr din examinarea principiilor şi criteriilor care stau, de regulă, la baza alegerii temei de
cercetare ştiințifică. Principii generale de alegere a temei de cercetare
– temele mai complexe se încredințează, pentru elaborare, unor echipe mai mari;
– temele complexe se pot diviza în părți distincte şi pot fi încredințate unor echipe mai mici sau unor
persoane individuale;
 – cercetătorul poate şi trebuie să-şi aleagă tema care i se potriveşte ca aspirație, pregătire, ca şi în
raport cu resursele disponibile;
– cercetătorul poate propune tema de cercetare pe care doreşte să o realizeze;
– riscul în cercetarea ştiințifică este mai mare decât în alte activități; alegerea temei poate majora sau
micşora acest risc.

Elaborarea şi administrarea programului de cercetare ştiințifică a temei

Este o activitate de management complexă care are în vedere: stabilirea subetapelor şi a termenelor
pentru fiecare în parte; corelarea etapelor şi fazelor cu termenele parțiale şi cu termenul final al temei de
cercetare; asigurarea valorificării potențialului de creație al cercetătorului; o bună gestionare a tuturor
resurselor disponibile; o bună organizare, astfel încât să se evite orice sursă de majorare a riscului
oricărei teme de cercetare ştiințifică.
Administrarea programului de cercetare a temei, care este o operațiune complexă de definire şi de
corelare, se realizează în mare măsură pe baza a trei componente:
a. Schița proiectului de cercetare. Elaborarea acesteia începe după alegerea temei de cercetare.
Indiferent dacă tema este elaborată individual sau în echipă, schița proiectului de cercetare
cuprinde:
− termenul de predare la beneficiar;
− principalele operațiuni de documentare-învățare;
− sursele de informare-documentare importante, greutăți de obținere, locul unde se află şi cum
pot fi consultate;
− timpul necesar celorlalte etape ale cercetării.

b. Tema lucrării
Elaborarea temei lucrării, se face după terminarea documentării bibliografice, când cercetătorul
ajunge să realizeze şi o primă formulare a ipotezei.
Proiectul temei include:
− etapele ulterioare de cercetare ştiințifică;
− documentarea directă (practică): date, fapte, informații, factorii
– cauze care determină fenomenul economic şi formularea de ipoteze operaționale;
− modul de prelucrare a informațiilor şi termenele de prelucrare;
− termenul de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a concluziilor ştiințifice;
− termenul de redactare a lucrării şi termenul de susținere publică;
− operațiunile de asistență, implementare şi termenele necesare;
− cheltuielile necesare fiecărei etape;
− consumul de timp necesar consultării specialiştilor în diferite etape de realizare a lucrării;
− termenul necesar refacerii şi definitivării lucrării.

c. Planul preliminar de structură a lucrării. Elaborarea acestui plan preliminar capătă contur pe
măsura parcurgerii etapelor de documentare şi de explicare a fenomenului economic. Planul
preliminar de structură a lucrării cuprinde: principalele teze, idei şi concluzii; principalele ipoteze
confirmate şi neconfirmate; modele de analiză şi calcul; argumentația teoretică şi practică;
argumentația economică şi social-politică necesară fundamentării concluziilor ştiințifice; sursele
de informare şi modul de prelucrare; probleme speciale neclarificate; conturarea structurii
lucrării: părți, secțiuni, capitole, paragrafe.

Documentarea ştiințifică este a doua etapă a procesului de cercetare ştiințifică. Ea este un proces de
învățare activă a tuturor informațiilor ştiințifice privitoare la tema care face obiectul cercetării, cum sunt:
noțiunile şi conceptele, în genere limbajul ştiințific; principiile, legile, teoriile, axiomele, ipotezele
confirmate şi necomfirmate; datele şi informațiile necesare asupra fenomenului din practica economică;
metodele şi tehnicile de investigare adecvate analizei, formulării şi verificării ipotezelor etc.
Documentarea-învățarea constituie o latură importantă a creației ştiințifice:
– a învăța înseamnă a repeta aceleaşi trasee, pe aceleaşi conexiuni;
– a crea înseamnă a urma alte trasee (circuite) informaționale, alte interconexiuni.
 Documentarea-învățarea reprezintă, aşadar, o latură a creației ştiințifice; bine realizată,
documentarea-învățarea poate conduce la săvârşirea actului final de creație (iluminare). Ea începe prin
consultarea câtorva surse care să ofere informații despre temă chiar înainte de alegerea acesteia, în vederea
formulării deciziei de alegere. Documentarea sistematică, desfăşurată pe întregul front al problematicii
menționate, are loc însă după alegerea temei de cercetare. Documentarea-învățarea se întemeiază, deci, pe
două concepte diferite:
– informația ştiințifică este un produs specific al cercetării ştiințifice, este o marfă sub forma unei
idei care are atributele oricărei mărfi (adică cerere, ofertă şi preţ). Bateson spunea că informația ştiințifică
este „o diferență care creează diferență”, adică este o idee care, utilizată corespunzător, creează o altă idee;
pe baza informației ştiințifice se înnobilează continuu producția de bunuri şi de servicii;
– informarea este procesul de procurare a surselor care conțin informațiile ştiințifice necesare
învățării-documentării. Procurarea informațiilor ştiințifice a devenit astăzi un proces foarte dificil, deoarece:
volumul de informații ştiințifice (cărți, CD-uri şi alți purtători) a crescut enorm, având de-a face cu o
adevărată explozie; cresc disparitățile terminologice; multe lucrări nu se publică sau se publică parțial;
informația ştiințifică este perisabilă datorită intensificării cercetărilor ştiințifice şi perfecționării calității
informației ştiințifice; accesul la informație este dificil. Din toate aceste considerente, în vederea înlesnirii
accesului la informația ştiințifică s-a născut şi s-a dezvoltat un puternic sector de informare, care
îndeplineşte, pentru beneficiarii lui, funcții de triere, clasificare, depozitare, inclusiv de prelucrare. Cu toate
acestea, şi noi, beneficiarii sectorului de informare, trebuie să ne însuşim un minim de cunoştințe, pentru a
avea o unitate de limbaj cu personalul rețelelor de informare-documentare; trebuie să cunoaştem rețeaua de
informare, locul unde se află şi serviciile pe care ni le asigură, mărimea instrumentelor de informare-
documentare.
Complexitatea documentării rezultă din împletirea informării cu documentarea propriu-zisă, care este
în fapt procesul de învățare, de însuşire activă a tuturor informațiilor procurate despre tema aleasă.
Documentarea ştiințifică îşi dezvăluie şi mai mult complexitatea şi importanța prin cele patru etape
pe care le cuprinde:
– informare asupra surselor purtătoare de informații ştiințifice (identificare, locul depozitării etc.);
– culegerea surselor sub forme precum: procurarea şi obținerea surselor, notarea şi fişarea surselor,
examinarea sumară a conținutului surselor;
– studierea surselor sub forme precum: gruparea surselor, evaluarea utilității ideilor şi fişarea acestor
idei, analiza ideilor din toate sursele consultate şi stabilirea limitelor şi valorilor lor, în general, şi în raport
cu tema cercetată, în special;
– utilizarea surselor, a ideilor în „construcția”, în elaborarea lucrării sub forma confruntării şi
comparațiilor, a interpretării informațiilor (idei, ipoteze, metode), a criticii obiective, de acceptare sau de
respingere argumentată etc.
În concluzie, documentarea-învățarea este o etapă importantă a cercetării ştiințifice. Documentarea
nu este un scop în sine, ci se subordonează integral cercetării ştiințifice a temei alese; etapele documentării-
învățării nu sunt rigide, ele se adaptează şi se diferențiază în funcție de domeniu, de temă, de experiența şi
vocația cercetătorului etc. Oricât ar fi de importantă, documentarea-învățarea este cel mult un proces de
incubare, dar nu poate să se identifice cu iluminarea şi verificarea ipotezelor şi concluziilor.
Documentarea-învățarea, deşi are un rol vital în toate aceste privințe, nu se poate identifica în vreun
fel oarecare cu cercetarea ştiințifică în ansamblu, aşa cum nu se poate confunda partea cu întregul.
Formele documentării-învățării
Documentarea-învățarea îşi afirmă conținutul său deosebit complex şi prin cele trei forme de bază pe
care le cuprinde:
– documentarea bibliografică (livrescă), menită să asigure informarea şi cunoaşterea zestrei
ştiințifice, adică a ceea ce au creat înaintaşii din toate timpurile, din ţțară şi din afara ţțării;
– documentarea directă, menită să asigure informarea şi cunoaşterea fenomenului practic din zilele
noastre; calitatea acesteia asigură perspective de a contribui la corectarea, perfecționarea şi creşterea zestrei
teoretice a ştiinței;
– documentarea realizată prin consultarea specialiştilor, care se poate realiza în toate etapele
elaborării temei, de la alegerea până la încheierea ei.
A. Documentarea bibliografică – livrescă
Funcția ei specifică, relevată anterior, subliniază marea importanță a documentării bibliografice.
Există patru feluri de surse documentare bibliografice:
 – documente primare, care conțin ideile sub formă de documente periodice sau neperiodice;
– documente secundare, periodice sau neperiodice, rezultate din prelucrarea documentelor primare:
reviste de referate; reviste de titluri; sinteze documentare; ghiduri bibliografice;
– documente terțiare, periodice şi, mai ales, neperiodice, rezultate din prelucrarea documentelor
secundare sub formă de: bibliografii; culegeri de traduceri; sinteze de referate etc.;
– microformate: benzi, discuri, imagini etc.
Documentele secundare şi terțiare, pregătite de personalul unității de informare-documentare, ajută
doar pentru a ajunge la documentele primare. Studiul acestora din urmă asigură succesul documentării.
Orice documentare care se limitează la documente secundare şi terțiare rămâne o pseudodocumentare.
Documentarea bibliografică se realizează în aceleaşi patru etape, cu ajutorul unor instrumente
specifice, astfel:
– etapa de informare se realizează cu ajutorul cataloagelor alfabetic şi pe materii, existente în toate
bibliotecile;
– etapa de culegere a surselor se realizează prin fişare bibliografică. O fişă cuprinde: numele şi
pronumele autorului, denumirea lucrării, locul publicării, denumirea editurii, anul apariției şi numărul de
pagini;
– etapa studierii surselor se realizează prin: explorarea globală, rapidă a fiecărei surse, ceea ce
presupune trecerea în revistă a cuprinsului, a prefeței şi postfeței, a bibliografiei, a activității autorului, a
editurii care o publică; a metodei folosite pentru analiză, a mesajului şi contribuției personale a autorului față
de alte surse; a grupării după criterii de importanță a tuturor surselor; elaborarea de referate documentare (pe
baza unei singure surse), de referate documentare de sinteză (pe baza mai multor surse); elaborarea de note
de lectură, conspecte, adnotări şi fişe de idee; fişa de idee are o importanță vitală pentru precizia şi eficiența
cercetării şi pentru economisirea timpului. Pe o pătrime de hârtie A4 se înscrie o singură idee, pe o singură
față, cu loc suficient pentru adnotări proprii, cu precizarea exactă a sursei din care s-a extras conform fişei
bibliografice, cu deosebirea că aici se adnotează pagina de la care s-a extras ideea. Etapa utilizării surselor
nu include nici o particularizare specială față de recomandările generale făcute anterior pentru toate formele
de documentare.
B. Documentarea directă are o importanță specială vizând cunoaşterea fenomenului economic real,
aşa cum se prezintă el în practică, în totalitatea însuşirilor şi trăsăturilor lui concrete.
Etapa de informare asupra fenomenului cercetat se realizează pe bază de acte normative, monografii,
studii de caz privind o firmă, un grup de firme etc.
O importanță esențială are etapa culegerii datelor statistice, dinamice şi statice, de structură, a
indicatorilor cantitativi şi calitativi, a variabilei dependente şi a variabilelor – cauze-factori independenți.
Datele pot fi statistice, dar pot fi procurate în urma organizării prin efort propriu al cercetătorului (anchete,
chestionare etc.).
Calitatea datelor este hotărâtoare pentru succesul oricărei cercetări ştiințific: ele trebuie să aibă
relevanță; estimările să fie corecte; pregătirea datelor să se realizeze în raport cu scopul lucrării; datele să
asigure comparabilitate perfectă; statisticile să fie coerente; datele să aibă completitudine etc.
C. Documentarea prin consultarea specialiştilor este de mare eficiență, în toate momentele elaborării
lucrării, în ce priveşte toate aspectele teoretice, conceptuale, metodele de analiză şi calcul, interpretarea
datelor şi formularea concluziilor. Cercetătorul trebuie să cunoască rețeaua de instituții care posedă date
statistice, care efectuează studii şi cercetări, care dispune de toate sursele de informare, teoretică şi practică,
inclusiv prin Internet.
Ipoteza este o presupunere, o conjectură, în baza căreia urmează să se explice problema economică,
diferența constatată între teoria economică existentă şi practica economică; cauza (ele) şi factorul (ii) care
determină evoluția unui fenomen economic. Ipoteza poate fi comparată cu un cap de pod plasat între
cunoscut şi necunoscut, între ceea ce ştim despre fenomenul economic şi ceea ce nu ştim despre acesta, dar
vrem să ştim.
Ipoteza întreține legături cu sistemul de cunoştințe existente în proporții diferite, în funcție de poziția
pe care i-o dăm din formulare, între cunoscut şi necunoscut. Ipoteza este o presupunere care nu are însă
nimic subiectiv, arbitrar; ea rezultă în mod firesc dintr-un ansamblu de analize desfăşurate atât în procesul
documentării bibliografice, cât şi în cadrul documentării directe, în procesul de analiză şi sinteză a tuturor
datelor, calculelor si informațiilor studiate.
Din punct de vedere al profunzimii, ipotezele sunt: fenomenologice, întemeiate mai mult pe aspecte
şi laturi exterioare, mai de suprafață. De aceea, ipotezele fenomenologice au mai mult un rol auxiliar;
ipotezele reprezentaționale sunt acelea formulate prin considerarea elementelor rezultate din analiza
structurii interne a sistemului, a fenomenului cercetat. Acestea sunt, desigur, ipotezele principale ale
cercetării.
Valoarea ştiințifică a ipotezei este cu atât mai mare, cu cât din modul de formulare pot să rezulte mai
multe consecințe, sub formă de predicții (enunțuri) concrete, care urmează să fie testate şi verificate.
Ipoteza trebuie să îndeplinească mai multe cerințe:
o să aibă mare capacitate de explicare a fenomenului economic;
o să satisfacă exigența de noncontradicție;
o să aibă un mare conținut informațional;
o să genereze cât mai multe consecințe testabile;
o să permită previziuni de noi aspecte şi evenimente.
Formularea ipotezei se realizează în procesul mai multor analize şi calcule de evaluare a
măsurii (proporției) în care ipoteza explică problema economică (diferența dintre teorie şi
practică).
O ipoteză bine formulată poate contribui şi la realizarea momentului critic-valorizator, acela
de verificare a ipotezei.

Observarea ştiințifică
Este un proces de înțelegere a legăturii ipotezei cu fenomenul economic, pe cât timp observația
ştiințifică este o remarcă.
Observarea ştiințifică a fenomenului economic şi a cauzelor care-l determină începe chiar din
etapa documentării bibliografice şi se desăvârşeşte în etapa documentării directe, practice, după
confruntarea datelor şi informațiilor documentării bibliografice cu cele rezultate din documentarea
directă.
Observarea ştiințifică trebuie să fie obiectivă, fidelă, fără denaturări; în acest scop, trebuie să se
apeleze la specialist, la cercetători şi practicieni care se ocupă cu acest fenomen.
Observarea ştiințifică se realizează pe baza analizatorilor individuali ai cercetătorului; tot acesta
face şi transpunerea observării ştiințifice în limbaje.
Observarea ştiințifică nu este la îndemâna oricui; ea poate fi efectuată doar de omul pregătit.
Adică de persoana care dispune de: calitățile şi organele de percepere necesare; sistemul de
cunoştințe necesare; aparatura cu rol de amplificare a performanțelor observării ştiințifice.
Observarea ştiințifică nu o avem, o facem! În acest scop, pe lângă documentare şi calcule,
modele, este necesar să se efectueze studii de caz, inter şi multidisciplinare care să furnizeze
elemente importante, adeseori decisive, care scapă datelor statistice medii.
Cu ajutorul observării ştiințifice se obțin constatări şi fapte relevante (empirice) care ajută la
înțelegerea mecanismelor şi legilor de mişcare a fenomenelor economice şi la formularea
ipotezelor. Observarea ştiințifică se realizează pe tot parcursul cercetării ştiințifice.

Abordarea sistemică a fenomenului economic

Dacă ipotezele cele mai profunde rezultă din structura şi mecanismele interne ale
fenomenului este evident că observarea ştiințifică trebuie să fie concentrată asupra structurilor şi
mecanismelor interne.
Sistemul este un ansamblu de elemente ale căror legături conduc la dezvăluirea unor
proprietăți definitorii pe care nu le posedă niciuna din părțile (elementele) lui componente.
Orice fenomen economic (sistem), pentru a fi cunoscut, trebuie abordat ca sistem. Pentru
aceasta, fiecare fenomen economic se cere izolat de celelalte fenomene învecinate, pentru a-i
cunoaşte amploarea şi granițele.
Tipurile de cercetare pot fi clasificate astfel:
o Cercetarea descriptivă versus analitică
o Cercetare aplicată versus cercetare fundamentală
o Cercetare calitativă versus cantitativă
o Cercetări conceptuale versus empirice.
Repere şi etape ale unei cercetări ştiințifice în economie
Karl Popper în „Logica cercetării” apărută în 1934, clarifică în mare măsură problema demarcaţiei
dintre cercetarea ştiințifică şi cea pseudoştiințifică, enumerând patru linii distinctive pe care se poate testa
sau evalua critic o teorie în demersul acesteia de a deveni cu adevărat o ştiință (Flonta, 1981):
a) controlul consistenței interne a teoriei ca sistem ipotetic – deductiv;
b) examinarea formei logice a teoriei sau viitoarei ştiințe pentru a determina dacă are
conținut informativ, dacă aceasta nu este cumva tautologică;
c) compararea sau confruntarea consecinţelor empirice, derivate dintr-o astfel de teorie sau
viitoare ştiință, cu cele derivate din teoriile sau ştiinţele concurente pentru a determina dacă prima are
sau nu o valoare de cunoaştere superioară în raport cu celelalte, presupunând că va trece cu succes
testele pe care le propun probele empirice;
d) evaluarea teoriei sau viitoarei ştiinţe în lumina acestor teste.

Succesul unei cercetări ştiințifice depinde de proprietățile structurale ale fenomenelor

investigate, dar şi de înțelegerea faptului că natura sau lumea exterioară posedă un grad înalt de
ordine, resimţit de rațiunea umană drept legi obiective. Cercetarea ştiințifică se extinde însă şi la ştiințele
spiritului în sensul acordat de Gadamer, cărora li se recunoaşte valoarea prin marea lor putere explicativă
sau de cunoaştere „fără previziune” ori care sunt denumite de către Roger Penrose de probă şi aparent greşit
orientate sau direcționate.
Cercetarea ştiințifică în economie este tratată diferențiat, la o extremă se află optimiştii care
afirmă că singurul lucru ce împiedică economia să devină o ştiință numerică în sens pur (asemenea
matematicii sau fizicii) ar fi „imensitatea ecuațiilor” (Pareto, 1894; Cournot, 1897) şi continuând cu Jevons,
Walras sau Schumpeter, atingând limita exagerării prin afirmaţia că economia ar fi „cea mai cantitativă
dintre toate ştiințele” deoarece faptele pe care această ştiință „le observă sunt transformate în numere de
viața însăşi” (Schumpeter, 1951), în timp ce la fel de densificată pare a fi şi extrema pesimiştilor şi referirilor
acestora la valoarea de cunoaştere şi la gradul de precizie al aceleiaşi cercetări ştiințifice în economie, de la
Knight care recunoaşte drept merit al economiei doar faptul de a arăta „ce este greşit decât ceea ce este
corect”, la Edgeworth care subliniază ignoranța economiei în modelarea „factorilor calitativi” specifici, ori
de la Veblen care corela economia cu dezvoltarea culturală, la Hayek care sublinia legătura dintre economie
şi „înţelegerea modului cum gândesc oamenii” ambele modelări fiind dificil de realizat în cercetarea
economică.
Desigur că adevărul se află pe „calea regală” între cele două extreme, neavând practic „nici o probă
strictă” a validării complete sau invalidării totale a niciunui model economic rezultat dintr-o cercetare
ştiințifică în economie, aşa cum sublinia Georgescu – Roegen în Legea entropiei şi procesul economic
(Georgescu – Roegen, 1971).

Etapizarea modelării econometrice clasice şi economico – financiare contemporane

(A) Repertorierea literaturii economice, inventarierea principalelor teorii şi metode, definirea şi
izolarea teoretică a sistemului economic cercetat, formularea întrebărilor premodelatoare, identificarea
variabilelor potențiale de interes etc. constituie debutul modelării economice etapizate.
(B) Prezentarea teoriei ce fundamentează noul model econometric, în fapt o sinteză şi o contribuție a
modelatorului la confirmarea unei teorii existente sau la apariția alteia noi, este o consecință firească a
originalității oricărui model econometric reuşit.
(C) Asigurarea şi explorarea datelor (culegerea, curățarea datelor de intruşi şi erori de măsurare,
creşterea relevanței datelor prin agregări, dezagregări sau alte procedee, selectarea subpopulațiilor şi
determinarea datelor semnificative, selectarea caracteristicilor esențiale ale fenomenului economic etc.) sunt
rezultatul abilității şi experienței dobândite în activități de modelare econometrică.
 (D) Estimarea modelelor econometrice şi primele lor rezultate empirice apar ca răspunsuri pertinente
ale unor întrebări esențiale, dintre care se pot aminti: Este modelul structurat pe (co)relațiile dintre mai multe
variabile, optim selectate? Variabilele specificate în cadrul modelului sunt independente? Care este precizia
estimării parametrilor modelului? Modelul este validat pe întreaga serie longitudinală temporală? Există
stabilitate la nivelul parametrilor? Cât de apropiate sunt soluțiile şi predicțiile modelului de valorile reale?
etc.
(E) Deciziile bazate pe testarea unor ipoteze statistice decurg conform unor reguli şi secvențe de
derulare precise, astfel principalele etape generale ale deciziei bazate pe testarea statistică se pot formula,
deşi fiecare test în parte constituie un univers decizional specific. Orice testare preliminară (brută) este, de
regulă, urmată de o testare suplimentară (pe baza unor noi date colectate).
(F) Validarea sau invalidarea modelului econometric reprezintă un proces dependent de obiectivele
modelării, un model destinat înțelegerii unui fenomen economic, valorifică un proces de validare la fel de
riguros dar nu atât de extins ca al unui model destinat confirmării unei teorii economice sau al unuia
construit cu scop de previziune pe termen scurt sau mediu.
Cultura holosului, dinamismul obiectului spațiu-timp, cultura deja quatrodimensională a cercetării
ştiințifice moderne (axată pe concepte şi variabile, metode şi metodologie, teorie, precum şi pe modele),
depăşind cercetarea empirică (ciclul de investigație, tipurile de gândire, ciclul interogativ şi dispozițiile
cercetătorului), cultura multiversului economic pentru dezvoltarea unificatoare a teoriei în economie,
precum şi cultura cercetării multi, trans şi interdisciplinare constituie împreună tot atâtea caracteristici ale
cercetării ştiințifice moderne în economie, ca un produs al vieții prin cunoaştere şi predicție, transformând
chiar viața în sine într-o amprentă a culturii…

Bibliografie:
1. Răboacă, Gheorghe, Dumitru Ciucur, Metodologia cercetării ştiințifice economice, ediția a III-a,
Editura Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2004.
2. Răboacă, Gheorghe, Evoluția Produsului Intern Brut al României şi factorii determinați ai
acestuia, în perioada 1989-2001. Studiu de caz, Editura Fundației România de Mâine, Bucureşti,
2003.
3. Constantinescu, N.N., Probleme ale metodologiei de cercetare în ştiința economică, Editura
Economică, Bucureşti, 1998.
4. World Economic Forum, Accesat la data de 22 Noiembrie 2021, https://www.weforum.org/
5. Chicago Press. Blaug, M., (1992), The Methodology of Economics:Or How Economists Explain,
Cambridge: Cambridge University Press Moisil G, (1975), Lecții despre logica raționamentului
nuanțat, Ed. Ştiințifică şi Enciclopedică, București.
6. Wild C.J.,Pfannkuch M.,(1999), Statistical Thinking in Empirical Enquiry, Department of
Statistics, University of Auckland, New Zealand, International Statistical Review, pp. 223 – 265
7. Yakovenko VM (2007) Econophysics, Statistical Mechanics Approach to, Encyclopedia of
Complexity and System Science, Springer http://refworks.springer.