TEMA 2.

INFORMAREA ŞI SINTEZA INFORMAŢIILOR

Noţiuni generale

Activitatea generală a cercetătorului şi creatorului de tehnică în condiţiile progresului tehnic

contemporan nu poate fi desprinsă de o amplă şi profundă documentare tehnico - ştiinţifică.
Ştiinţa şi tehnologia sunt determinate de dezvoltarea necesităţilor sociale, mediată de
cunoştinţele dobândite anterior, care trebuie utilizate de orice creator în domeniul tehnicii. În felul
acesta are loc un proces de lungă durată de integrare a cunoştinţelor anterioare în cele viitoare, de
continuă perfecţionare şi adâncire a acestora, proces în cadrul căruia informarea creatorului asupra
creaţiilor precedente are o importanţă majoră. Creatorul trebuie să culeagă, să examineze şi să
sistematizeze informaţiile în care este prezentat stadiul actual al ştiinţei şi tehnicii în domeniul dat.
Ignorarea acestui factor îl poate conduce pe creatorul de tehnică la eforturi îndelungate, inutile.
Informarea şi sinteza informaţiilor poate constitui etapa hotărâtoare de pregătire în creaţia
tehnică, dar, totodată, poate deveni sursa principală a blocajelor şi inerţiei psihologice, cele mai
importante frâne în procesul de creaţie.
În această ordine de idei prof. dr. ing. V. BELOUS consideră că pentru proiectantul creativ este
strict necesară îndeplinirea următoarelor condiţii de bază:
 să îmbine gândirea convergentă în vederea aprofundării soluţiilor constructiv-funcţionale
existente cu cea divergentă în vederea corelării soluţiilor existente, necesară creării unei imagini
corecte de ansamblu;
 să abordeze critic soluţiile existente, cu ochi de inventator, sau aşa cum susţine prof. M.
W. THRING din Anglia, cu ochii unui extraterestru, care permanent îşi pune întrebarea: “Oare de ce
se face în acest mod, nu s-ar putea pe altă cale mai eficientă?”;
 să evite pe cât e posibil închiderea psihologică a sistemului de informaţii, folosind noile
metode de sinteză a informaţiilor;
 sinteza informaţiilor să capete o notă personală originală, o trambulină de pe care se
poate efectua un salt mai lung decât de pe o trambulină bazată pe un tratat sau manual al unei autorităţi
în domeniu, de la care se împrumută nu nu-mai sistemul informaţional, ci şi modul de a gândi; ori
pentru a realiza lucruri noi este necesar un mod original de gândire.
Informarea trebuie începută prin analiza revistelor de referate, recenzii şi semnalare a brevetelor,
standardelor şi articolelor de specialitate şi se încheie cu studiul monografiilor, tratatelor, manualelor şi
îndrumarelor, realizându-se şi o confruntare a sintezei proprii cu cele cunoscute. Fiecare inventator îşi
formează un fond informaţional propriu, care este îmbogăţit pe parcursul activităţii sale inventice.
Activitatea de creaţie tehnică, inventica, trebuie să se bazeze pe procesele logice-combinatorice,
procesele intuitive reprezentând o activitate complementară, menită să amplifice activitatea şi
originalitatea elaborării soluţiilor - idee formulată de prof. dr .ing. V. BELOUS. Pornind de la acest
deziderat, mulţi inventatori îşi structurează un mod propriu de acţiune în demersurile lor creative,
elaborează planuri operaţionale care conturează o strategie şi tactică particulară de eficientizare a
proiectelor creative, dezvoltându-şi o inventică proprie, bazată pe un fond informaţional propriu.

Tehnica căutării informaţiei

Sursele de informare. Mijloacele purtătoare de informaţie se numesc documente. Documentele

se clasifică, în funcţie de originalitatea informaţiei, în documente primare şi secundare, iar, în funcţie
de răspândirea lor, în documente publicate şi nepublicate.
Documentele primare sunt cele în care autorii îşi prezintă rezultatele unor studii ca lucrări
originale, ale unor activităţi ştiinţifice, de cercetare şi proiectare. Documentele primare sunt utilizate
preponderent în documentarea de aprofundare.
 Documentele secundare conţin rezultatul unor prelucrări analitice şi sintetice ale documentelor
primare. Aceste documente orientează persoana în căutarea informaţiei, indică documentele primare
care tratează anumite probleme, teme ori domenii. Documentele secundare sunt utilizate preponderent
în documentarea de iniţiere sau studiul comprehensiv-acumulativ.
Documentele publicate sunt materiale difuzate pe o scară relativ largă în raport cu populaţia
căreia se adresează. Ele se găsesc cu probabilitate crescută în instituţiile păstrătoare de informaţie, în
biblioteci, accesibilitatea lor fiind astfel asigurată pe o perioadă îndelungată după data publicării.
Documentele nepublicate descriu şi prezintă date concrete ale unor studii sau cercetări; ele sunt
multiplicate într-un număr restrâns de exemplare, uneori nu există copii, ceea ce le face greu accesibile
specialiştilor. Documentele nepublicate sunt păstrate, în general, în arhive.
Manualele şcolare şi cursurile universitare sunt surse speciale de informaţie, utilizate ca mijloace
de bază în documentarea de iniţiere. Ele conţin cunoştinţe sistematizate cu un grad crescut de
generalitate. Autorii de manuale sau cursuri selectează cunoştinţele fundamentale din domeniu şi le
sistematizează, astfel încât asimilarea să fie cât mai facilă, în funcţie de vârsta şi nivelul de cunoştinţe
ale celora cărora le sunt destinate. Cursurile integrează şi bibliografia pe baza căreia au fost elaborate,
bibliografie utilizabilă în scopul aprofundării cunoştinţelor prezentate.
În categoria documentelor primare publicate se includ:
Tratatele - cărţi ştiinţifice în care sunt expuse metodic problemele fundamentale ale unei
discipline.
Monografiile - cărţi ştiinţifice care conţin analiza multilaterală a unei anumite probleme. Sunt
lucrări cu grad înalt de originalitate, de definire a unui concept nou, de descriere a unui fenomen
conform unei mare diversitate de criterii.
Sintezele analitice - cărţi ce cuprind lucrări ştiinţifice axate pe un anumit subiect, care prezintă
literatura privind tema respectivă pe o perioadă dată de timp, în formă sistematizată, evaluată şi
interpretată de autor.
Monografiile, sintezele analitice şi tratatele sunt folosite pentru informarea fundamentală şi
informarea tematică, atât în documentarea de iniţiere (studiul comprehensiv-acumulativ), cât şi în cea
de aprofundare (studiul creator-productor).
Revistele periodice de specialitate cuprind trei categorii de lucrări ştiinţifice: lucrări originale,
care prezintă pe scurt desfăşurarea şi rezultatele unei cercetări; lucrări provizorii, care cuprind rezultate
parţiale ale unor studii în curs sau poziţii, note, comentarii originale privind rezultatele obţinute de alţi
cercetători; lucrări de sinteză la o anumită temă.
Datorită faptului că articolele de specialitate îşi pierd relativ repede actualitatea (în medie
aproximativ 5 ani), consultarea revistelor de specialitate se face de la ultimul număr către cele
anterioare.
Revistele de specialitate se folosesc pentru informarea generală a specialistului, ceea ce
presupune urmărirea continuă a unei publicaţii, de asemenea pentru informarea tematică, retrospectivă.
Brevetul cuprinde informaţii concrete, rezultate ale activităţii de invenţie în domeniul tehnic. Este
sursă de informaţie actuală, fiind publicată sub formă de fascicule cu structură standardizată. Se
utilizează ca sursă de informare tematică în documentarea de aprofundare.
Standardele conţin informaţii cu privire la caracteristicile de calitate ale produselor necesare
includerii lor într-o categorie cunoscută pe plan mondial. Se utilizează în documentarea de
aprofundare.
Cataloagele de prospecte descriu produsele unor firme, în scop de reclamă.
Ziarele, cotidienele sau săptămânalele semnalează apariţia unor noutăţi cu impact sporit din cele
mai diferite domenii, inclusiv tehnic.
Volumele ce cuprind lucrările unor conferinţe sau congrese tematice, cu condiţia ca materialele
să fie redate integral, cuprind informaţii de mare actualitate. Sunt surse de informare tematică,
utilizabile atât în documentarea de iniţiere, cât, mai ales, în cea de aprofundare.
Documente primare nepublicate sunt:
 Rapoartele de cercetare, care conţin descrieri amănunţite ale unor lucrări de cercetare ştiinţifică:
ipoteze investigate, tehnologii utilizate, rezultate obţinute pe diferite direcţii de investigare, obstacole
apărute pe parcurs, depăşite sau nu, costuri, evoluţii de perspectivă etc.
Tezele de doctorat prezintă soluţii originale la probleme propuse de autor. Pe lângă soluţia
promovată, în aceste documente sunt oglindite sinteze bibliografice utile la tema ce cuprinde problema
supusă rezolvării.
Proiectele şi documentaţiile tehnice destinate aplicării efective conţin soluţii detaliate concrete,
tehnologia lor de aplicare şi rezultatele anticipate. Fiind rezultate ale activităţii de studiu şi cercetare,
aceste documente sunt aplicabile ca atare doar în situaţia pentru care au fost elaborate. Orice utilizare
în situaţii similare presupune un studiu de adaptare a soluţiilor propuse la noua situaţie.
O formă aparte a acestor documente sunt ofertele de implementare lansate de autor şi proiectele
participante la licitaţii, care cuprind doar soluţia de principiu, rezultatele garantate şi costul realizării
proiectului, fără a detalia soluţiile de etapă în conţinut şi nici tehnologia de aplicare: aceste restricţii
sunt impuse de necesitatea protejării drepturilor autorilor.
Studiile de fezabilitate sunt documente prin care se prezintă oportunitatea şi eficienţa unei
investiţii. Ele prezintă aspectele economice de perspectivă, costurile aferente şi rezultatele economice
anticipate în condiţiile aplicării unui anumit proiect.
Materialele întrunirilor ştiinţifice – seminarii, simpozioane, conferinţe, congrese cuprind lucrări
care comunică, în rezumatul autorului, informaţii cu aport original.
Documentele primare nepublicate sunt relativ greu accesibile. Ele se găsesc în arhivele
instituţiilor, în cadrul cărora au fost elaborate, ale celora, cărora le-au fost destinate, eventual în
biblioteci specializate pe domenii sau teme. Deseori accesibilitatea este limitată şi de caracterul secret
al acestor documente.
Documentele secundare, cele care conţin materiale informative selectate, concentrate şi ordonate,
se găsesc în următoarele tipuri de prezentare: sub formă de volume (cărţi, reviste),de fascicule, de fişe
şi programe informatizate.
Documentele secundare, publicate sub formă de volum, includ:
Dicţionarele care cuprind liste de cuvinte şi expresii cu precizarea semnificaţiei lor în aceeaşi
limbă sau în traducere. Cele mai frecvent utilizate în documentare sunt:
~ dicţionare bilingve ;
~ dicţionarele explicative care prezintă şi explică unele noţiuni şi sensuri de utilizare în aceeaşi
limbă (spre exemplu Dicţionarul explicativ al limbii române); se adresează unui public larg,
nespecializat;
~ dicţionare pe domenii care explică termenii de specialitate utilizaţi în domeniul respectiv
(spre exemplu Dicţionarul tehnic, Dicţionarul electrotehnic, Dicţionarul de psihologie, Dicţionarul de
pedagogie); se adresează unui public mai restrâns, iniţiat sau în curs de iniţiere într-un domeniu de
specialitate;
~ dicţionare de cuvinte rare (spre exemplu Dicţionarul de neologisme, Dicţionarul de omonime,
Dicţionarul de regionalisme).
Dicţionarele prezintă cuvintele în ordine alfabetică.
Enciclopediile sunt lucrări de proporţii diferite care tratează sistematic termeni de bază (nume
comune şi proprii), noţiuni din toate domeniile sau dintr-un anumit domeniu de cunoştinţe, fie în
ordine alfabetică, fie pe probleme sau pe ramuri. Enciclopediile pot avea un caracter universal – cele
care tratează termeni din toate domeniile – sau de specialitate – cele care tratează termeni dintr-un
anumit domeniu. Explicaţiile enciclopedice sunt mai detaliate decât cele din dicţionare; ele cuprind
trimiteri la definiţii, explicaţii etimologice, aspecte istorice, referinţe bibliografice. Periodic,
enciclopediile se actualizează prin retipăriri mai complexe.
Dicţionarele şi enciclopediile sunt lucrări de referinţă, utilizate preponderent în documentarea de
iniţiere.
Revistele de referate sunt publicate de biblioteci sau asociaţii de profesionişti. Aceste reviste
semnalează lucrările originale apărute şi le prezintă sub formă de rezumat. Cea mai cunoscută revistă
de referate în domeniul electric apare în limba engleză cu denumirea “Electrical and Electronics
Abstracts”, fiind destinată ingineriei electrice şi electronice. Între apariţia unei lucrări originale şi
semnalarea ei într-o revistă de referate există un decalaj minim de 6 luni.
Revistele de titluri sunt destinate semnalării rapide a noilor apariţii; ele publică datele de
identitate ale lucrărilor (autori, titlu, locul şi data apariţiei) pe domenii şi chiar teme. În România
asemenea reviste de titluri sunt publicate de Institutul Naţional de Informare şi Documentare
(I.N.I.D.).
Publicaţiile de semnalare (revistele de referate şi de titluri) sunt documente utilizate preponderent
în documentarea de aprofundare.
Publicaţiile de sinteză cuprind informaţii şi date care prezintă stadiul şi tendinţele de dezvoltare
ale unei probleme sau teme într-o formă sistematizată şi generalizată.
Sintezele sunt utile în documentarea de aprofundare, atunci când apare necesitatea introducerii şi
orientării în discipline conexe sau într-un nou domeniu de specialitate.
Bibliografiile sunt întocmite de serviciile de specialitate ale bibliotecilor. Ele cuprind lista
lucrărilor aflate la biblioteca respectivă pe autori, pe teme sau pe domenii. Se întocmesc în formă de
fascicule din iniţiativa bibliotecii sau a solicitanţilor.
Fişa bibliografică este documentul ce semnalează apariţia unei lucrări într-o bibliotecă sau în
orice colecţie de publicaţii aparţinând unei persoane sau instituţii. Ea cuprinde datele de identitate ale
cărţii: autorii, titlul, editura, localitatea, anul apariţiei, numărul de volume, numărul de pagini, precum
şi cota cărţii – indicele pe baza căruia se identifică locul de depozitare şi colecţia căreia îi aparţine (de
împrumut, de consultare la bibliotecă, condiţii speciale).
Fişele bibliografice sunt sistematizate în cadrul bibliotecilor în două tipuri de cataloage:
~ catalogul alfabetic – numele autorilor sau denumirile temelor se prezintă în ordinea
alfabetică;
~ catalogul sistematic este alcătuit după domeniile ştiinţei împărţite în clase şi subclase,
conform sistemului de clasificare zecimală universală.
Documentele secundare informatizate sunt programe şi baze de date accesibile cu ajutorul
tehnicii de calcul (calculatoarelor).
Programele de documentare sunt de complexitate diferită, de la simpla transpunere pe
calculator a cataloagelor alfabetice şi sistematice până la posibilitatea identificării şi accesării
documentului cu ajutorul unor cuvinte “cheie” sau pasaje din documentul respectiv. Utilizarea
mijloacelor informatizate presupune iniţierea persoanei în folosirea calculatorului în general şi
cunoaşterea programului:
~ de accesare a altor biblioteci din ţară sau străinătate;
~ Internet.

Informaţia şi receptarea ei

Organismul uman se află într-un ocean infinit de informaţii care îl înconjoară. Din toate
acestea, sistemul informaţional uman este sensibil numai la informaţiile de care depinde
supravieţuirea sa. Pentru restul de informaţii el este insensibil, opac.
Spre exemplu să considerăm “lumina”. Ea este o radiaţie electromagnetică, caracterizată
atât de natura sa ondulatorie, cât şi de cea corpusculară şi manifestă o viteză de propagare C
egală cu 300000 km/s. Se ştie că:
C = f,
unde  este lungimea de undă, iar “f ”- frecvenţa de oscilaţie şi că lungimile cunoscute astăzi
de radiaţii electromagnetice sunt cuprinse între 107 metri şi 10-14 metri.
Din tot acest domeniu ochiul omenesc este sensibil doar la radiaţiile electromagnetice cu
lungimi de undă cuprinse între 0,4 şi 0,76µm, radiaţii pe care le transformă în senzaţie
luminoasă care poate fi conştientizată.
Se înţelege că banda de lungimi de undă cuprinsă între 0,4 – 0,76 µm este un infinit
mic faţă de totalitatea radiaţiilor electromagnetice. Desigur, sunt şi excepţii de la această
regulă, fiind cunoscute cazuri în care unii subiecţi nu percep lumina zilei, ci radiaţii cuprinse
în altă bandă de lungimi de undă, cum ar fi infraroşu, deci radiaţii cu lungimi de undă mai
mari decât cele din spectrul vizibil.
Într-un mod similar se pot prezenta problemele receptării informaţiei şi pentru celelalte
patru simţuri umane:
 auzul (S.A.),
 mirosul (S.O.),
 gustul (S.G.),
 pipăitul (S.T.),
toate având limite superioare şi inferioare între care ele sunt sensibile.
Cu alte cuvinte, sistemul informaţional uman primeşte informaţii de la 5 tipuri de
traductoare, fiecare lucrând într-un alt domeniu al mediului care ne înconjoară şi care
influenţează direct organismul. Toate cele 5 tipuri de traductoare convertesc informaţiile intr-
un sistem unificat de semnale, capabile sa fie analizate. Să considerăm capacitatea
informaţională globală a organismului uman (CIG) (fig. 1).
În fiecare moment ea recepţionează informaţii, caracterizate de o anumită amplitudine
(putere) P şi de o anumită lungime de undă .
Se ştie în momentul de faţă că majoritatea
acestor informaţii ajung pe calea central-vizuală a
sistemului nervos - ele reprezentând aproximativ 70
% din totalul informaţiilor recepţionate şi
conştientizate de organismul uman.
Toate aceste informaţii utile organismului
sunt recepţionate în două moduri:
 inconştient;
 conştient.
În principiu, ele sunt comparate cu referinţe
interioare, dobândite pe două căi:
 genetic - ca urmare a necesităţilor primare
de supravieţuire; Fig. 1. Capacitatea informaţională
 educaţional - printr-o formare dirijată în globală a organismului uman
timp.
Acest al doilea aspect este de natură să intereseze un viitor creator, întrucât în mod sigur
tehnici de creaţie logic determinată pot fi însuşite şi utilizate printr-un proces de educaţie sau
de autoeducaţie.
Dar mai mult, algoritmii de creaţie însuşiţi pe cale conştientă sunt transferaţi atât în
subconştient, cât şi în inconştient, unde vor fi folosiţi atât pentru creaţia semispontană, cât şi
pentru creaţia spontană.
Toate aceste procese au ca suport o formidabilă reţea neuronală, care este utilizată în
mod conştient în medie într-un procent de 2 % la oamenii obişnuiţi şi 4-5 % la genii. Astfel, se
ştie ca sistemul nervos uman este alcătuit în medie de 16 miliarde celule ( 16 x 109) şi că
fiecare celulă nervoasă poate stabili 200000 de conexiuni. Rezultă că numărul de conexiuni
posibile este de
16 x 109
x 200000 = 32 x 1014,
ceea ce reprezintă un număr foarte, foarte mare.
Această capacitate de conexiuni se păstrează aproape constantă pe parcursul a peste 100
de ani. Să considerăm astfel că omul ar trăi 120 de ani. După vârsta de 20 de ani este
acceptată ideea că sistemul informaţional uman se depreciază prin moartea zilnică a cca 10000
de celule nervoase. În unele studii mai recente se afirmă însă că o mare parte din celule se
regenerează şi ca atare nu trebuie considerată cifra de 10000 de celule ci mult mai puţin.
Acoperitor, vom considera totuşi cifra de 10000 şi vom calcula pierderea de conexiuni pe
parcursul a 100 de ani.
Deci numărul de conexiuni pierdute este:
100 ani x 10000 celule x 200000 conexiuni x 365 zile = 0,7 x 1014
ceea ce reprezintă un procent de
P
2,28 %, în bună măsură
1-

1- 
SV
tolerabil. Rezultă că omul este P 1-

programat să trăiască mult mai  1-

SA
Zi Zsc
mult decât trăieşte în momentul
Zi
de faţă şi că modul în care
ZD
trăieşte obiectiv şi subiectiv Zsc
determină reducerea duratei Zcc
vieţii. SO P
1-

În acelaşi timp, sistemul 

1-

Zsc
informaţional în condiţii normale Zi
Zsc
nu-şi diminuează esenţial
capacitatea pe parcursul a 120 Zsc
SG
de ani, ceea ce permite să se
Zi ZI
afirme că teoretic un creator ST
poate să-şi manifeste calităţile P1-
1-P
specifice până la adânci  1-
1-

bătrâneţe. Fig. 2. Zonele receptoare ale creierului uman.

În ceea ce priveşte modul
în care omul îşi foloseşte capacitatea informaţională - ea se face pe trei nivele: conştient,
subconştient, inconştient cu precizarea că subconştientul se referă la treptele cunoştinţei care
cuprinde idei, noţiuni, impresii care au fost prezente odată în minte, dar care nemaifiind în
centrul atenţiei, au rămas confuze, până la o revenire în conştiinţa clară.
Se consideră că toate zonele dinamice reprezintă zone în care se primeşte informaţia, se
analizează la nivelele corespunzătoare faţă de nişte referinţe şi este mai mult sau mai puţin introdusă în
memorie. Zonele receptoare sunt reciproc permeabile, iar partea lor inamică (Z.D.) se caracterizează
printr-un proces de acumulare de informaţii şi ulterior de filtrare şi sintetizare, deci printr-un
proces pulsatoriu de dilatare şi concentrare continuă a spaţiului intrapsihic.
În consecinţă o să considerăm următoarele zone (fig. 2):
1. zona conştientului clar Z.C.C.
2. zona subconştientului Z.S.C.
3. zona inconştientului Z.I.
4. zona dinamică Z.D.

Procesarea informaţiei

În contextul documentării prelucrarea informaţiei este o activitate preponderent psihică şi constă

în atribuirea unor semnificaţii ansamblului de semne (sonore, grafice, iconografice etc.) percepute.
Prelucrarea informaţiei este etapa esenţială a documentării, deoarece prin aceasta persoana îşi
însuşeşte informaţia, integrând-o în propriul sistem de cunoştinţe.
Principalele mijloace utilizate pentru realizarea acestui demers sunt tot de natură psihică şi
constau în acţiunea corelată dintre:
sistemul de cunoştinţe informaţionale şi metodologice ale persoanei;
- percepţia selectivă;
- inteligenţa;
- creativitatea;
- spiritul critic;
 - motivaţia activităţii de documentare.
Activităţile de bază prin care se însuşesc informaţiile sunt audierea activă a expunerilor (cursuri,
prelegeri, comunicări ştiinţifice, emisiuni radio-TV etc.) şi lectura documentelor (clasice sau
informative). Condiţiile de activism şi eficienţă particularizează audiţiile şi lecturile de documentare în
raport cu cele de agrement (muzică, divertisment, literatură de relaxare). Audiţia şi lectura de
documentare presupun o pregătire prealabilă (cognitivă, afectivă şi voluntară) a persoanei pentru
parcurgerea etapelor de prelucrare a informaţiei.
Selectarea informaţiei constă în identificarea noutăţilor din ansamblul de cunoştinţe oferite de
exponent sau de document.
Ideile cuprinse într-un document prezintă grade de noutate diferite pentru fiecare persoană.
Atenţia celui care se documentează se va concentra asupra noutăţilor în ansamblu şi în parte. O
expunere sau un document este destinat persoanelor cu diferite niveluri de cunoştinţe în domeniul
respectiv; prin urmare, cantitatea de cunoştinţe noi acumulate diferă de la o persoană la alta.
Documentele sunt destinate unor persoane cu diferite stiluri cognitive (logice sau intuitive,
convergente sau divergente), cu diferite capacităţi de înţelegere şi interpretare, ceea ce înseamnă că
documentul va cuprinde secvenţe de explicare, de nuanţare, de exemplificări, de mare importanţă
pentru unii, dar “goale” sub aspect informaţional pentru alţii. Prin urmare, fiecare persoană va selecta
informaţia în funcţie de propriile scopuri, dar şi în funcţie de propriile cunoştinţe şi capacităţi.
Înţelegerea informaţiei constă în atribuirea unor conţinuturi exacte formelor percepute şi
integrarea noutăţilor în sistemul anterior de cunoştinţe.
Parcurgerea acestei etape presupune, în primul rând, cunoaşterea semantică (semantic,-ă, s.f., adj.
I. S.f. 1. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studierea sensurilor cuvintelor şi a evoluţiei acestor
sensuri; semasiologie, semantism. 2.(log.) Teoria interpretării unui anumit sistem formalizat prin alt
sistem formalizat. II. Adj. Care ţine de semantică (I.1.), care se referă la sensurile cuvintelor; conform
DEX) a termenilor prin care este exprimată informaţia; orice îndoială, confuzie sau ezitare în acest
sens trebuie să fie înlăturată prin consultarea unor lucrări de referinţă (dicţionare, enciclopedii) sau
solicitarea de precizări din partea celui care expune. De exemplu, în prima parte a frazei anterioare s-a
folosit termenul “semantică”. Persoana care nu cunoaşte acest cuvânt sau nu-l stăpâneşte cu precizie,
va consulta DEX-ul pentru a înţelege mesajul transmis.
A doua condiţie a înţelegerii informaţiei constă în posibilitatea integrării cuvântului în unitatea
sintactică din care face parte (propoziţia). Semnul cunoaşterii unui termen folosit într-o propoziţie
constă în posibilitatea înlocuirii cuvântului cu altul sau chiar a reformulării propoziţiei respective cu
păstrarea sensului iniţial. De exemplu, prin înlocuire propoziţia analizată va deveni:”…presupune, în
primul rând, cunoaşterea sensurilor termenilor prin care…”, iar prin reformulare se poate spune
astfel:”…înţelegerea informaţiei presupune cunoaşterea corectă a cuvintelor…” sau:”…stăpânirea
vocabularului folosit…” sau “…cunoaşterea semnificaţiei cuvintelor” etc.
A treia condiţie a înţelegerii informaţiei constă în posibilitatea raportării ei crescânde la întregul
din care face parte: alineat, paragraf, subcapitol, capitol, lucrarea în ansamblu, disciplină, domeniu.
Semnul acestui nivel de înţelegere este posibilitatea persoanei de a rezuma, a esenţializa, a reda
unitatea semantică într-o formă prescurtată.
Evaluarea informaţiei se bazează pe procesualitatea intelectuală “prin care se formulează
judecăţi, într-un scop determinat, asupra valorii unor activităţi materiale, idei, situaţii, structuri,
metode ş.a.” (ŢOPA L.).
În contextul documentării prezintă interes două criterii în funcţie de care persoana decide asupra
valorii informaţiei:
- criteriul de validitate stabileşte poziţia informaţiei pe dimensiunea adevărat-fals;
- criteriul de interes stabileşte poziţia informaţiei pe dimensiunea util-inutil.
În momentul primului contact cu informaţia ambele criterii devin funcţionale relativ spontan în
funcţie de cunoştinţele anterioare ale persoanei, conştientizarea scopului urmărit, diversitatea şi
flexibilitatea integrărilor pe care le poate efectua, capacitatea şi disponibilitatea acesteia de a intui
implicaţii din ce în ce mai îndepărtate. Ulterior, pe parcursul documentării se impune verificarea
informaţiei. Aceasta se poate realiza prin confruntarea critică cu alte documente, prin “măsurători“ sau
prin alte metode de cunoaştere, cum ar fi observaţia, experimentul ş.a.
Utilitatea intuită a informaţiei se asigură prin consolidarea ei în interpretări teoretice şi aplicaţii
practice.
Interpretarea informaţiei se realizează prin reintegrarea acesteia în sistemul anterior de
cunoştinţe ale persoanei. Noua cunoaştere va modifica operaţionalitatea cunoştinţelor, va permite
acumularea sau va conduce la elaborarea de noi cunoştinţe.
Integrarea se realizează în două sensuri – cel al completării cunoştinţelor anterioare, atunci când
informaţia nouă participă la întregirea unui corp informaţional lacunar sau la sporirea bagajului de
cunoştinţe.
De exemplu, aflând despre Leonardo da Vinci că a elaborat schiţele unui aparat de zbor, ne
reconstituim imaginea despre evoluţia ideii de stăpânire a spaţiului de către om, plasând între
încercarea lui Icar, cunoscută din mitologia greacă, şi primul aeroplan funcţional încercarea teoretică a
artistului realizată în plin Ev Mediu.
Alt sens este cel al compensării cunoştinţelor anterioare, atunci când informaţia nouă întăreşte,
confirmă cunoştinţele existente sau, dimpotrivă, le pune sub semnul întrebării ori chiar le infirmă.

Constituirea fondului informaţional de căutare a soluţiilor tehnice noi

În ajutorul inventatorului poate veni grupul creativ al lui A. I. POLOVINKIN cu metoda

generală de creaţie logico - intuitivă prin demersuri euristice. Ea evidenţiază unele concluzii de
maximă importanţă pentru creativitate în ansamblu. Astfel, într-un şir întreg de metode trebuie folosite
fonduri informaţionale, care asigură eficienţă căutării. Aceste fonduri informaţionale sunt deosebit de
utile în procesul de elaborare a invenţiilor care au la bază o structură, reprezentând o combinare de
elemente cunoscute într-un nou ansamblu calitativ superior, precum şi a invenţiilor care se referă la noi
forme geometrice, noi curbe, noi suprafeţe ale organelor de maşini şi construcţiilor, care pot fi realizate
pe cale logică - analitică - deductivă, prin metode specifice calculului optimal.
Fondul informaţional reprezintă baza de plecare şi de alimentare continuă pentru sinteza noilor
soluţii. Conform metodei sus-numite el trebuie să conţină:
1. Fondul efectelor fizice şi chimice;
2. Fondul de soluţii tehnice ale clasei date de probleme tehnice;
3. Listingul atributelor cerute de clasa dată de soluţii tehnice;
4. Fondul de materiale şi elemente constructive (efecte geometrice);
5. Fondul proceselor tehnologice utilizabile la realizarea soluţiilor tehnice din clasă dată;
6. Fondul de demersuri euristice;
7. Fondul de soluţii tehnice al clasei de vârf de sisteme tehnice;
8. Fondul metodelor de evaluare şi selectare a variantelor de soluţii tehnice eficiente.
Fondurile 1, 7 şi 8 sunt în mare măsură universale, în timp ce celelalte reprezintă fonduri
specializate, depinzând de clasa dată de sisteme tehnice. Pentru o anumită categorie de inventatori ar
prezenta interes şi fondurile de efecte chimice şi biologice - mai puţin numeroase şi mai puţin studiate.
În cadrul acestui compartiment ne vom opri la doua din cele mai utilizate fonduri de efecte: fondul
efectelor fizice (într-o măsură mai mică, luând în consideraţie stadiul relativ cunoscut) şi mai pe larg
ne vom opri la fondul efectelor geometrice, care sunt mai puţin utilizate în prezent.

1. Fondul interdisciplinar de efecte fizice

Fondul efectelor fizice, folosit în general, de inventatori se ridică la peste 700, reducându-se
substanţial în cazul unor sisteme tehnice concrete.
Prin efect fizic se înţelege rezultatul acţiunii unor obiecte fizice asupra altora, care, în condiţii
determinate de interacţiune, conduce la modificări bine determinate ale unor anumite mărimi fizice.
Pentru inventatori sunt deosebit de utile tabelele celor mai utilizate efecte fizice din cele circa
700 cunoscute, ele fiind completate cu noi efecte fizice. Luând în consideraţie faptul că au fost
elaborate prin folosirea unor principii fizice cunoscute, inventatorul trebuie să fie permanent atent la
principiile fizicii moderne, consultând cât mai des lucrările destinate prezentării şi analizei noilor
efecte fizice şi să-şi îmbogăţească permanent fondul propriu de efecte fizice.
Prezintă un interes deosebit tabelul efectelor fizice elaborat de G. S. ALTŞULLER, precum şi o
gamă largă de realizări, la soluţionarea cărora au fost utilizate diverse efecte fizice, ele reprezentând
adevărate chei pentru elaborarea invenţiilor.

Unele aplicaţii ale efectelor fizice

În continuare sunt prezentate unele din cele mai interesante efecte fizice. Pentru a le imprima un
caracter mai general, descrierile soluţiilor nu conţin referiri de detaliu, fiind evidenţiate, în special,
efectele fizice utilizate.

Lucrând la proiectul avionului de cercetare de cursă lungă, renumitul constructor de avioane
ROBERTO OROS DI BARTINI a observat că în unele cazuri rezistenţa aerului poate favoriza zborul.
Ea poate fi transformată în forţă de tracţiune suplimentară. Acest lucru era foarte straniu. Rezistenţa
negativă - tracţiunea suplimentară a avionului - era creată de carcasa motorului - un inel mare care
înconjura motorul. La încercări, după pornirea motoarelor, la atingerea forţei de tracţiune nominală,
asupra lor a fost orientat un şuvoi puternic de aer dintr-un tunel aerodinamic, pentru a se modela
presiunea datorită vitezei de zbor. În pofida aşteptărilor, depăşind previziunile obişnuite, instalaţia
literalmente s-a rupt, iar tracţiunea elicelor a crescut cu 30 %.
Efectul descoperit a fost numit efectul BARTINI.

Se ştie că lichidele interacţionează cu corpurile solide. Aici sunt multe vicleşuguri posibile.
Astfel, un corp poros se îmbibă cu apă sau alt lichid, se umflă şi se măreşte în dimensiuni. Totodată,
apar forţe de desfacere foarte mari. Egiptenii antici băteau în crăpăturile pietrei pene din lemn din viţă
de vie care, erau apoi udate. Penele se umflau şi distrugeau piatra. Efectul fizic utilizat - efectul
capilar .

De corpul solid se lipeşte nu numai lichidul, dar şi jetul unui gaz. Acest fenomen a fost
descoperit de renumitul savant şi inventator român HENRI COANDĂ. În 1910 el a încercat în zbor,
primul în lume, un avion reactiv de construcţie proprie cu două motoare fixate de ambele părţi ale
fuzelajului. După decolare avionul a zburat câteva zeci de metri, după care a căzut. Viteazul pilot s-a
ales cu câteva vânătăi, însă atenţia i-a fost atrasă de un fenomen neobişnuit: limbile de foc care ieşeau
din ajutaje, se lipeau literalmente de pereţii fuzelajului, acoperit cu foi de oţel. Acest efect, numit de
reputatul specialist în aerodinamică THEODOR VON KARMAN de la Universitatea Gottingen
(Germania) efectul Coandă, astăzi permite crearea duzelor de înaltă eficienţă pentru arzătoare,
îmbunătăţirea funcţionării vehiculelor pe perna de aer şi a vaselor cu aripi subacvatice.

Vioristul a luat în mâini vioara prăfuită şi a trecut cu arcuşul pe coarde. Şi, deodată, a observat că
pe placa de rezonanţă a viorii, luminată de razele soarelui, au început să alerge părticelele de praf.
Astfel, conform legendei, a fost descoperit efectul vibrotransportării, utilizat pe larg în tehnică. În
cariera de minereu pe banda de oţel a vibrotransportorului se deplasează în sus, ca la porunca ştiucii,
stânci de piatră cu greutatea de câteva tone.

Pe când la Siracusa domnea Hieron, reuşindu-i toate acţiunile întreprinse, aduse zeilor, în semn
de mulţumire, o coroană de aur. Dându-i unui meşter cantitatea necesară de aur, după un timp el primi
coroana pe care o considera perfect executată. Fiind cântărită, ea avea greutatea cantităţii de aur
iniţiale. Întrucât regele a intuit că a fost înşelat, l-a rugat pe Arhimede să găsească un procedeu pentru
a descoperi eventualul furt.
 Într-o zi, pe când Arhimede, preocupat de această problemă intră în baie, observă din
întâmplare că pe măsură ce se afunda în apă, apa se vărsa peste cadă. Această observaţie l-a făcut să
descopere soluţia profundă a problemei care îl preocupa şi, fugind gol-goluţ prin casă striga în greceşte
“Eureka, Eureka!” (Am găsit!). Astfel, a fost descoperit efectul legii lui Arhimede.

Efecte geometrice în creaţia tehnică

Se vorbeşte că cineva l-ar fi rugat pe "părintele geometriei", EUCLID, să-1 înveţe arta
geometriei, punând o întrebare firească: "Dar ce folos practic voi avea eu, însuşind aceste teoreme?",
la care EUCLID s-a adresat robului său: "Dă-i un gologan, bietul a venit să caute folos". Aceasta e o
legendă, însă în ea e reflectată o latură foarte importantă: de veacuri se studiau proprietăţile
geometrice, însă acestea erau, de regulă, rupte de fizică şi, cu atât mai mult, de tehnică. Conform
chestionarelor efectuate în şcolile de creaţie tehnică la finele secolului al XX lea elevii, studenţii,
inginerii au mai puţine cunoştinţe despre utilizarea efectelor geometrice decât a celor fizice.
Uriaşele resurse ale geometriei în creaţia tehnică au fost puse în evidenţă de inginerii I. L.
VIKENTIEV şi V. I. EFREMOV pe baza analizei revendicărilor a peste 1200000 de invenţii din
întreaga lume, din care a rezultat o pondere importantă a invenţiilor obţinute prin noi utilizări ale
efectelor geometrice. Sistematizarea lor a fost realizată de autor conform principiului “Forma
geometrică - funcţiile sale tehnice”, iar tabelul sintetic final a fost structurat conform principiului
invers “Funcţia tehnică - formele geometrice care o pot realiza”.
Ordinea de prezentare a efectelor geometrice este de la "simplu la compus", începând cu curbele
plane, suprafeţele plane, curbele spaţiale, suprafeţele spaţiale şi volumele. O astfel de prezentare
sintetică şi analitică îl ajută pe inventator să-şi facă o impresie globală dinamică asupra figurilor
geometrice utilizabile în tehnică.
Parcurgerea periodică a fondului de efecte geometrice realimentează şi îmbogăţeşte fondul
informaţiona1 personal al inventatorului, amplificând substanţial şansa găsirii unor bisocieri sau
combinări rezonante, mediind favorabil inspiraţia. Fondul de efecte geometrice constituie, în acelaşi
timp, mijlocul principal pentru sinteza creativă în invenţiile bazate pe optimizarea formei sau pentru
optimizarea cinematicii generării curbelor, suprafeţelor şi volumelor. Se prezintă tabelul efectelor
geometrice sistematizat conform unui nou principiu "de la simplu la complex" de prof. dr.ing. Vitalie
BELOUS şi completat de autori cu noi efecte geometrice, utilizate în activitatea inventivă proprie sau
depistate la analiza unor clase de soluţii tehnice cunoscute.
Un criteriu important al indicatorului efectelor geometrice este sinteza formelor geometrice. Pot fi
evidenţiate trei mecanisme de bază, prin care are loc "multiplicarea formelor".
1. "Forma geometrică (FG1) + forma geometrică FG2 “ (una din forme poate fi gaură)
În fig. 3 este prezentată construcţia "pană + pană" care, spre deosebire de pana ordinară,
asigură deplasarea unei părţi simultan pe trei direcţii (brevet de invenţie nr.312974 SU).
Să examinăm un alt caz de multiplicare a formelor. Cum poate fi controlat profilul hiperbolic sau
parabolic? E necesară execuţia precisă a şabloanelor respective, apelând la ajutorul maşinilor–
unelte cu comandă numerică şi al specialiştilor de înaltă calificare.
Conform brevetului de invenţie nr. 491462 SU se propune o soluţie foarte simplă: se execută un
con, din care se taie fâşii; dacă planul de secţionare este paralelă cu generatoarea, obţinem o parabolă,
dacă însă el este perpendicular pe baza lui, obţinem o hiperbolă (v. fig. 4).

Fig. 3. Fig. 4.

2. Formă geometrică (FG) + mişcare de rotaţie (R) şi (sau) de translaţie (T)

 Prin exemplele ce urmează se vor demonstra posibilităţile largi ale fenomenului nominalizat. De
exemplu, s-a stabilit (brevet nr.414144SU, 573383SU), că dacă cercurile (roţile automobilului) sunt
instalate pe osii înclinate, atunci urma în zig-zag, pe care o lasă la rostogolirea lor, creează un sprijin
suplimentar la deplasarea mijlocului de transport (fig.5).

întotdeauna se vor amplasa în plan vertica1. Înclinarea roţilor

e necesară pentru a compensa jocurile, Capetelor osiilor
echipajelor li se imprimă o mică înclinare în exterior, pentru
a preveni oscilaţia roţilor. Spiţele, de asemenea, sunt amplasate
pe suprafaţa unui trunchi de con, orientat cu vârful în interior.
Fig. 5.
3. Formă geometrică + efect fizic (sau chimic)

Combinarea efectelor geometrice cu cele fizice sau chimice asigură obţinerea unor rezultate
fenomenale. În brevetul nr.1116218SU se propune o roată de lucru a pompei (fig. 6), în care în
calitate de palete serveşte hotarul de separare între sectoarele umectante şi neumectante.
Rezistenţa hidraulică în direcţie perpendiculară pe planul de separare e mai mare decât în direcţie
tangenţială, deci lichidul se va răspândi de-a lungul planului de separare, adică planul de separare
joacă rol de palete cu dimensiuni infinit de mici.
O combinare interesantă a efectelor geometric şi fizic au obţinut
autorii invenţiei conform brevetului nr.693493SU, în care efectele
piezoelectric şi geometric, exprimate prin realizarea unei traiectorii de
excitare a oscilaţiilor în formă de sinusoidă, sunt utilizate la realizarea
unui vibromotor cu performanţe ridicate, care are aplicări în diverse
domenii. Aceleaşi efecte au fost utilizate în invenţiile conform
brevetelor nr. 1724486SU şi 1771960SU pentru crearea unui vibromotor
piezoelectric, care ar îndeplini simultan şi funcţia de generator al mişcării
precesionale a satelitului în transmisia precesională. Aici s-a luat în
considerare proprietatea, că orice punct de pe suprafaţa sferică a Fig. 6.
satelitului transmisiei precesionale descrie o sinusoidă la un ciclu complet
de precesie a satelitului.
O mostră de combinare a efectelor geometrice cu cele fizice sau chimice este utilizarea în
invenţii a materialelor cu memoria formei. Aceste materiale pot deveni o sursă de inspiraţie foarte
importantă pentru inventatori. De regulă, aceste materiale reprezintă aliaje care includ doua-trei
componente. Un material cu proprietăţi fenomenale este nitinolul, un aliaj cu componenţa procentuală
strictă în raport de 51 % Ni şi 49 % Ti. Sunt cunoscute mai multe utilizări originale ale nitinolului în
diverse invenţii. Pot fi nominalizate câteva invenţii, în care este utilizat efectul geometric + efectul
fizic, generat de nitinol. Conform brevetului nr 627 MD; (nr.1671956RU) se propune un motor termic,
în care elementele de lucru sunt executate din nitinol. Contactând cu medii de lucru cu diferenţă de
temperatură, aceste elemente, utilizând memoria formei (efecte fizic şi chimic, bazate pe
transformări intercristaline), asigură transformarea unei forme (până la contactul cu mediul de lucru)
în alta (după contactul cu acest mediu).
Acelaşi efect este pus la baza invenţiei (brevet nr. 1593945SU), în care cleştele
manipulatorului pentru transportarea pieselor din cuptor în baia de călire este executat din nitinol. La
contactul cu piesa încălzită contractarea elementelor cleştelui asigură strângerea ei. După transportarea
ei în baia de călire la contactul cu mediul de răcire are loc dilatarea elementelor cleştelui şi eliberarea
piesei.

Spirale: diversităţi constructive

Omul în perioada evo1uţei sale a observat că mai multe fenomene ale naturii decurg după o
legitate strictă: limbile de foc ale pojarului, care se rotesc în vârtej, vârtejele de apă şi aer au forma
unei spirale. Linia, pe care sunt amplasaţi mugurii (lăstarii) pe tulpinile unor plante (fig. 7), traiectoria
descrisă de aripioara de mesteacăn în zbor, construcţia cochiliei melcului, pânza păiangenului etc.
reprezintă veritabile linii elicoidale sau spirale.
Arheologii au observat imaginea spiralei deja în neolit (6000-
2000 p.ch.), practic, la toate popoarele lumii. Geniul lui ARHIMEDE
din Siracuza (aproximativ 287-212 î.Hr.) a constat în demonstrarea
unei serii de teoreme, legate de un tip anumit al spiralei, stabilirea
domeniilor de utilizare a ei - în pompele de apă, pentru acţionarea
mecanismelor (melcul lui ARHIMEDE), însă nicidecum n-a descoperit
spirala cum se crede.
Actualmente, spirala şi liniile elicoidale sunt cele mai
brevetate forme geometrice clasice.
1. Spirala lui ARHIMEDE
Să luăm cunoştinţă de cele mai minunate proprietăţi ale spiralei lui
ARHIMEDE (fig. 8, a).
Distanţa între două spire consecutive ale spiralei ARHIMEDE este
o mărime constantă şi e egală cu 2 , unde  este o constantă a
spiralei. Această proprietate a spiralei este utilizată în mandrinele cu
autocentrare şi alte dispozitive similare.
2. Spirala logaritmică
Spirala logaritmică se formează la rotirea uniformă a razei- Fig. 7.
vector, pe care se mişcă un punct, deplasarea căruia este proporţională
cu îndepărtarea de la originea de coordonate (fig. 8, b).
Ecuaţia spiralei logaritmice în sistem polar de coordonate: 
= o unde  este o constantă. Dacă  > 1, atunci spirala se
desfăşoară în sensul invers rotirii acelor de ceasornic, dacă  < 1,
în sensul acelor de ceasornic.
Unghiul cuprins între tangenta dusă în orice punct şi raza-
vector, dusă în punctul de tangenţă, este o mărime constantă
pentru fiecare spirală logaritmică şi e egală cu
arctg(1/ln). Astfel, această spirală intersectează razele-vector
sub acelaşi unghi (dintre toate curbele existente proprietăţi
a. b. similare poseda numai circumferinţa). Această proprietate este
Fig. 8. utilizată pe larg în scule de aşchiere rotative (brevet nr. 858896 SU,
982552 SU, 1033027 SU ş.a.). În cazul dacă muchia aşchietoare
este descrisă de o spirală logaritmică, atunci unghiul de aşchiere , cuprins între tangenta dusă la
muchia aşchietoare şi vectorul vitezei liniare la rotire rămâne neschimbat.
Proprietatea spiralei logaritmice de a rămâne neschimbată la diferite transformări l-a uimit într-
atât pe Jacob BERNOULLI, încât el a numit-o "Spira mirabilis (spirală minunată)", lăsând testament
ca să fie încrustată pe piatra funerară inscripţia “Eatem mutata, resurgo (transformată, renasc din
nou)".
Spiralele examinate sunt cele mai utilizate în tehnică.
3. Linia elicoidală
Linia elicoidală cu pas constant se formează la înfăşurarea planului cu curba ACB pe un cilindru
(fig. 9). Linii similare se utilizează în transportoare elicoidale, şnecuri, prese melcate pentru varierea
lentă a pasului pe lungimea şurubului.
Linia elicoidală cu pas constant este foarte utilizată în tehnică: piese filetate de asamblare,
transmisii elicoidale şi melcate, transmisii micrometrice de
precizie pentru aparate, transportoare etc. În transmisiile
elicoidale la o rotaţie completă a unui element celălalt element
se va deplasa axial la o distanţă egală cu pasul dintre două spire.
Încercaţi să propuneţi o soluţie tehnică care ar permite obţinerea
unor deplasări axiale foarte mici. Reducerea pasului este limitată
Fig. 9. de parametrii geometrici ai filetului şi cei de forţă ai
mecanismului. În cuplele elicoidale clasice este imposibilă
realizarea acestei idei.
Bila şi proprietăţile ei

Dacă ar fi fost construit un monument dedicat unui corp geometric, care a jucat cel mai
important rol în dezvoltarea ştiinţelor, atunci, cu siguranţă, acest corp ar fi bila. Într-adevăr, încă în
antichitate Heron din Alexandria, aflându-se în căutarea formei propulsorului maşinii cu abur, s-a oprit
asupra bilei, iar Galileo GALILEI, studiind picătura de rouă, timp îndelungat a încercat să găsească
explicaţie formei sferice. Acum se ştie că în comparaţie cu alte corpuri bila are forma cu cel mai mare
volum. Mulţi cercetători au fost atraşi de simetricitatea bilei, posibilitatea transferării oricărui punct de
pe suprafaţă în orice poziţie.
Să ne amintim definiţiile matematice de bază privind bila (ele vor fi utile ulterior). Bila este locul
geometric al punctelor aflate la aceeaşi distanţă de centru. Sfera este suprafaţa bilei (fig. 10, a).
Respectiv sectorul sferic, segmentul sferic, stratul sferic sunt prezentate în fig. 10, b, c şi d. Iar trei

Fig. 10.

cercuri reciproc perpendiculare cu acelaşi diametru formează pe suprafaţa sferei opt triunghiuri
sferice, numite triunghiurile Euler (fig. 11, a).
Proprietăţile principale ale bilei cunoscute din geometrie:
- orice secţiune a bilei reprezintă un cerc (fig. 11, b);
- bila are lăţime constantă, iar punctele
sferei au raport constant al distanţelor de la
două puncte nemişcate;
- sfera are curbură medie constantă
egală cu raza bilei; - la volumul dat bila
are cea mai mică suprafaţă posibilă;
- bila instalată pe un plan orizontal şi
luminată de sus şi dintr-o parte, formează
umbre în formă de elipsă, iar punctul de
contact al bilei cu planul este unul din focarele Fig. 11.
elipsei.
Să examinăm în continuare unele aplicaţii tehnice ale bilei.
Bila este răspândită foarte pe larg în practică: rulmenţi cu bile, pixuri, transmisii elicoidale cu
bile, alte mecanisme diverse având în componenţa sa bile. Forma sferică este cea mai raţională formă
pentru rezervoare destinate păstrării gazelor şi lichidelor, aparatelor cosmice şi submersibile. În
construcţia de maşini sunt cunoscute pe larg supapele sferice, morile cu bile, articulaţiile, cuplajele etc.
Proprietatea bilei de a suporta sarcini foarte mari este pe larg utilizată în construcţia de maşini.
Evoluţia construcţiilor cu bile, probabil, începe în perioada creării piramidelor egiptene. Astfel,
arheologul austriac Hansunker, efectuând săpături la piedestalul piramidei Joser, a găsit bile cu
diametrul de 12.. .40 cm. Cea mai mare parte constituiau bilele cu diametrul 19 cm, posibil acesta era
standardul vechi egiptean. Analiza a demonstrat că bilele au fost executate dintr-un minereu foarte dur,
numit dolerit. Experienţele efectuate în 1936 cu bilele găsite au demonstrat că bilele sunt capabile să
suporte sarcini considerabile, menţinând capacitatea de deplasare. Un om, posedând un astfel de
dispozitiv, poate să deplaseze fără dificultăţi un bloc cu greutatea de câteva tone. Săpăturile ulterioare
au depistat urme, lăsate de bilele de piatră la deplasarea lor. De remarcat că greutatea blocurilor de
piatră la egipteni atingea 20 t, iar grinda de planşeu – 420 t. Nu întâmplător istoricul francez F. More
a declarat că se închină în faţa acestor mijloace ale artei construcţiilor antichităţii tot aşa ca şi în faţa
rezultatelor ei - minunatele piramide.
 Drept cel mai elocvent exemplu serveşte rulmentul cu bile. Fără el nu se realizează nici un mijloc
de transport contemporan. Primul brevet de invenţie eliberat pentru un rulment cu bile este datat cu
anul 1794. A fost eliberat în Anglia pentru "osia carului cu rotire foarte uşoară". Obiectul invenţiei a
fost "bile în inel".
Utilizând proprietăţile bilei proprii numai ei în combinare cu capacitatea de a suporta sarcini
mari, inventatorii găsesc utilizări simple şi originale ale bilelor în diverse domenii ale tehnicii.
Finalizând scurta trecere în revistă, se poate concluziona că bila este o formă finalizată
tehnologic. Cei cointeresaţi pot să ia cunoştinţă mai profund de
tehnologia de fabricare a bilelor (sferelor), examinând descrierile
de invenţii din clasele Clasificării Internaţionale a Invenţiilor, după
cum urmează: H 0121/00, 21/88, 21/603, H 05K3/24, 3/30, 3/32,
3/36, B 29 K 27/12; B 29 31/00. Conform brevetului de invenţie
nr.1551368 FR se propune executarea bilelor, folosind forţa
centripetă (fig. 12). În metalul topit se introduce un ax
rotativ gol. Forţele centripete vor “mâna” metalul pe canaluri
înclinate şi îl vor arunca afară în formă de şuviţe subţiri, care, în
acelaşi moment, se descompun în picături sferice, care se răcesc.
Modificând adânci-mea de introducere şi viteza de rotire a axului, Fig. 12.
pot fi obţinute bile de diferite dimensiuni.

Hiperbola în serviciul inventatorului

Cine nu cunoaşte turnul Eiffel? El a devenit simbolul Parisului şi al Franţei, desigur. Însă odată
cu dezvoltarea tehnicii construcţia arhitectonică unică s-a dovedit a fi nu prea
reuşită din punct de vedere ingineresc şi, în viitor, pentru elaborarea
construcţiilor înalte a început să se utilizeze o metodă mai eficientă, bazată pe
utilizarea hiperboloidului de rotire. Carcasa turnului include bare drepte
amplasate pe generatoarele corpului de rotaţie, forma căruia are turnul, nituite
între ele în punctele de intersecţie, şi, de asemenea, legate cu inele orizontale
(fig. 13). Analizaţi schema construcţiei prezentate în fig. 13 şi veţi remarca
simplitatea şi rigiditatea ei.
Pentru a demonstra posibilităţile utilizării hiperboloizilor în tehnică, să
luăm cunoştinţă de minimul de informaţii din matematică, care vor fi utile Fig. 13.
ulterior.
Să începem cu definiţia hiperbolei. Hiperbola este locul geometric al punctelor M, diferenţa
distanţelor până la punctele F şi F' (focare) are o valoare absolută constantă: (MF- MF' = const. fig.
14). Ecuaţia canonică este:

unde a şi b sunt constante.

Hiperbola generează două suprafeţe de rotaţie diferite. În
Fig. 14. funcţie de faptul cum are loc rotirea în jurul liniei care leagă focarele,
sau în jurul liniei perpendiculare pe ea, care trece prin mijlocul ei,
obţinem hiperboloid cu două pânze (fig. 15) sau cu o singură pânză (fig. 16). Aici urmează să marcăm
acel fapt uimitor că ambii hiperboloizi, ca şi cilindrii şi conurile, pot fi obţinuţi prin alunecarea
unei linii drepte (fig. 17).

Fig. 15. Fig. 16. Fig. 17.

Suprafeţe unilaterale. Caracteristici generale

Să luăm cunoştinţă de cele mai utilizabile proprietăţi ale suprafeţelor unilaterale. Spre deosebire
de învelişul cilindric la secţionarea pe diametru a suprafeţei unilaterale, obţinute dintr-o bandă,
capetele căreia sunt răsucite cu 180o şi asamblate, ea nu se descompune în două inele, ci numai într-
un inel, însă de două ori mai lung şi mai îngust ca cel iniţial.
Dar dacă în mod similar se va secţiona o bandă răsucită cu 360o, atunci se va obţine un lanţ
constituit din două inele, fiecare din ele reprezentând o suprafaţă unilaterală. În cazul când capetele
benzii sunt răsucite cu 540o la secţionarea benzii pe lungime rezultatul este cu totul neaşteptat: inelul
îşi măreşte de două ori diametrul şi pe el apare un nod, care poate fi înlăturat numai rupând sau tăind
inelul.
Ce se va întâmpla dacă suprafaţa unilaterală va fi secţionată nu după linia medie, ci după o linie,
care se află la 1/3 din lăţimea benzii. În acest caz obţinem două inele unite în lanţ: unul mai mare cu
lăţimea reprezentând 1/3 din lăţimea celui iniţial, şi unul mic cu lăţimea de 2/3 din cea iniţială. Inelul
mai mare este bilateral (cu două feţe). Cel mic va rămâne unilateral.
Au găsit aceste secţionări utilizare în tehnică? Deocamdată nu, însă posibilităţile de utilizare sunt
foarte largi.
Banda Möbius
Banda cu suprafaţa unilaterală examinată mai sus poartă numele profesorului de la Universitatea
din Leibzig August Ferdinand MÖBIUS (1790-1868), care pentru prima oară a anunţat în presă despre
existenţa ei în 1858, însă oare într-adevăr el a descoperit-o? În muzeul oraşului francez Arle a fost
găsit un mozaic antic roman, în ornamentul căruia era imaginată o bandă răsucită cu o fâşie neagră
infinită, iar în evul mediu croitorii parizieni, primind la lucru debutanţi, le încredinţau sarcini
inexecutabile: să coase la poalele fustei o panglică, capetele căreia erau răsucite cu 180o şi legate între
ele.
Conform literaturii tehnice şi brevetelor de invenţie de la finele veacului trecut oficiile de
brevetare începuseră să înregistreze invenţii bazate pe utilizarea suprafeţei unilaterale. Analizând
revendicările unui număr impresionant de invenţii, în care a fost utilizată, autorii au stabilit că nu mai
puţin de 60 % de soluţii sunt legate de dublarea suprafeţelor şi (sau)
lungimii feţei de lucru a curelei infinite, păstrând gabaritele neschimbate.
În invenţia conform brevetului nr. 324137 SU în locul benzii a fost
utilizat un poliedru cu feţe egale, acoperit cu un strat abraziv, în acelaşi timp,
una din ramurile poliedrului este răsucită în raport cu alta în locul fixării
capetelor lui într-o curea infinită cu una sau mai multe feţe (fig. 18). E clar că
în procesul funcţionării sculei articolul va fi parcurs consecutiv de toate feţele
poliedrului elastic. Altfel spus: suprafaţa curelei abrazive în comparaţie cu
cele ordinare se va mări de n ori, unde n este numărul feţelor. La o analiză
mai profundă a soluţiilor descrise mai sus s-a observat, că în cazul poliedrelor Fig. 18.
cu 6, 8, 10 feţe suprafaţa de lucru se micşorează încontinuu. Soluţionarea acestei probleme o găsim în
brevetele de invenţie nr. 539744 SU, 712844 SU, 745665 SU, 908673 SU). Doar în locul unui profil
poliedru cu patru feţe poate fi executat un profil în secţiune cu patru lamele (fig. 19).
E important de menţionat faptul că inelul cu profil lamelar, unul din capetele căruia la unire a fost
rotit cu 90o, la aceleaşi gabarite are o suprafaţă de lucru de câteva ori mai mare decât profilul complet.
De exemplu, inelul cu secţiunea în formă de hexagon are şase feţe-şase suprafeţe de lucru. Elementul
flexibil cu şase lamele, secţiunea transversală a căruia este înscrisă în
secţiunea hexagonului, are de acum 12 suprafeţe de lucru similare.
O altă funcţie a benzii Möbius este utilizarea ei pentru răsturnarea
(ranversarea) articolelor. Astfel, conform brevetului de invenţie nr.
886859 SU se propune o "Instalaţie pentru distribuirea hrănii",
Fig. 19. utilizabilă în complexele de creştere a vitelor
cornute mari, fermele avicole etc. (fig. 20).
În brevetul de invenţie nr. 356757 SU se prezintă un divizor de
frecvenţă, bazat pe faptul, că semnalul care se răspândeşte pe banda Möbius

Fig. 20.
 trece fiecare secţiune de două ori - pe suprafeţele interioară şi exterioară. Această proprietate permite
realizarea diviziunii frecvenţei pe cale pur geometrică: pe suprafeţele benzii se execută excitatori de
unde acustice, care, fiind generate, sunt reflectate de excitator şi formează o undă staţionară cu
frecvenţă de două ori mai mică decât la dispozitivele cilindrice cu aceleaşi gabarite.
Deoarece lungimea straturilor interior şi exterior la banda Möbius practic este aceeaşi, această
proprietate permite remagnetizarea simultană a lor, care poate fi utilizată pentru uniformizarea
intensităţii câmpului magnetic în miezul instalaţiilor electrice (brevet de invenţie nr. 626443 SU).
Soluţiile examinate de utilizare a benzii Möbius reprezintă doar o mică parte din cele existente.
Însă, într-adevăr, inepuizabile sunt posibilităţile modernizării benzii Möbius tradiţionale, deschiderii
unor noi utilizări - izvoare însemnate de inspiraţie pentru inventatori.