BURCEA V.

MARIN

METODOLOGIA ŞI METODICA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ÎN ŞTIINŢELE

SOCIALE

Introducere............................................................................................................................................3
Capitol 2. Conceptul de metodologie în ştiinţele sociale.....................................................................5
Capitolul 3. Schema operationala de cercetare..................................................................................13
Elementele schemei de cercetare....................................................................................................13
Capitolul 4. Tipuri de cercetări sociologice.......................................................................................20
Consideratii conceptuale despre tipuri de cercetări sociologice.....................................................20
Clasificarea cercetărilor..................................................................................................................21
Cercetări fundamentale...............................................................................................................22
Cercetări aplicative.....................................................................................................................22
Capitolul 5. Fazele cercetării sociologice.......................................................................................23
Capitolul 6 Chestionarul în cercetarea sociologică........................................................................26
Capitolul 7. Interviul sociologic.........................................................................................................29
Capitolul 8. Focus grupurile...............................................................................................................33
Capitolul 9. Tehnicile de scalare........................................................................................................37
Capitolul 10. Eşantionarea în cercetarea socială................................................................................43
Introducere
De ce un curs de metodologia cercetării?
 pentru o înţelegere a limbajului ştiinţific folosit în transmiterea cunoştinţelor din
domeniul social.
Transmiterea unor cunoştinţe teoretice implică utilizarea unor elemente specifice limbajului
ştiinţific, cum sunt cele de noţiune, concept, definiţie, dimensiune, indicatori, operaţionalizare,
funcţionare, structură etc., care, dacă nu sunt bine precizate, riscă să inducă multe confuzii greu de
stăpânit ulterior.
 pentru a putea delimita produsele obiective, cu caracter ştiinţific, de alte forme de
cunoaştere socială, care coexistă la un moment dat (limbajul ideologic, jurnalistic,
stereotipuri etc.).
Pentru viitorul specialist în domeniul afacerilor este foarte important să-şi formeze o gândire
alternativă, care să-i permită să identifice, din ansamblul informaţiilor şi cunoştinţelor disponibile la
un moment dat în domeniul de activitate, pe acelea care sunt obiective şi relevante pentru rezolvarea
unei situaţii particulare. El trebuie să-şi însuşească limbajul ştiinţific pentru a putea privi critic atât
produsele intelectuale de pe piaţă, cât şi pe cele neştiinţifice, pe care le poate utiliza ca informaţie
primară în propriul său demers analitic.
 pentru a câştiga mai multă rigoare şi precizie în comunicarea cu profesorii şi în
elaborarea lucrărilor solicitate.
Metodologia este „gramatica” limbajului ştiinţific. La un curs, profesorul transmite
cunoştinţe despre o anumită temă folosind regulile acestei gramatici, o anumită logică explicativă
pe care adesea, studentul, în absenţa unor prenoţiuni metodologice, nu o conştientizează ca atare.
Prin urmare, el va tinde să reţină doar cunoştinţele noi (informaţiile) primite, pe care va fi tentat să
le reproducă, utilizând gândirea proprie, anterioară, neconştientizată şi netransformată. La seminar
sau la lucrările scrise, studentul riscă să se raporteze exclusiv la cunoştinţele acumulate,
menţinându-şi propria logică, adesea neştiinţifică. Discursul rezultat va fi unul inexact, cantonat în
sfera opiniilor nestructurate. Câştigul său se va limita la acumularea şi sistematizarea unor
cunoştinţe noi, riscând asstfel să piardă dimensiunea creatoare prezentă la această vârstă, în
procesul de formare şi dezvoltare profesională.
 pentru a putea copera eficient cu diverşi specialişti

2
 Desigur, nu toţi vreţi să ajungeţi cercetători în cadrul unei instituţii specializate. Este nevoie,
însă, de un nivel minim de cunoştinţe despre metoda ştiinţifică, pentru a uşura comunicarea
ulterioară cu persoane specializate în cercetarea sociologică a domeniului afacerilor.
Când comanzi un sondaj de opinie este bine să ai deja un set de cunoştinţe de bază despre
ceea ce înseamnă: populaţia ţintă, reprezentativitatea unui eşantion, elaborarea unui chestionar,
ipotezele de lucru etc. - pentru a şti să soliciţi şi să pretinzi expertului sau institutului de sondaj date
cât mai precise şi mai relevante pentru tema aleasă.
La acest curs, accentul se va pune pe conştientizarea, învăţarea şi exersarea limbajului şi
metodei ştiinţifice, cunoştinţele propriu-zise de afaceri fiind prezentate doar ca problematizări.

3
Capitol 2. Conceptul de metodologie în ştiinţele sociale
2.1. Definirea metodologiei, a obiectului de studiu

Sociologia este ştiinţa despre societate care studiază realitatea socială în baza unei teorii, dar
şi pe baza cercetării empirice prin măsurarea frecvenţei sau intensităţii faptelor sociale.
Cercetarea sociologică are următoarele premise:
- existenţa obiectivă a societăţii, independentă de cercetător;
- realitatea socială este structurată în relaţia cauză-efect, iar evoluţia ei este guvernată de
principiul determinismului;
- adevărul ştiinţific derivă din analiza obiectivă prin mijloace de observare şi de măsurare.
Rezultă că scopul cercetării sociologice constă în descoperirea acelor informaţii despre
realitatea socială ce pot fi utilizate în predicţii despre evenimente şi procese sociale.
Emil Durkheim (1974) Regulile metodei sociologice sublinia că sociologia „nu trebuie să
consiste într-o simplă parafrază a prejudecăţilor tradiţionale, ci să ne facă să vedem lucrurile altfel
de cum apar omului de rând; căci obiectul fiecărei ştiinţe este de a face descoperiri şi orice
descoperire deconcentrează mai mult sau mai puţin opiniile acceptate”.
Ca definitie Metodologia cercetării în ştiinţele sociale este studiul metodelor şi tehnicilor
utilizate într-o cercetare socială, pentru îndeplinirea obiectivelor şi scopurilor, şi pe baza unei
ipoteze.
Pe de alta parte confruntat cu o temă de cercetare, cu metodologul din cercetător va trebui
să ştie să aleagă din şirul de metode şi tehnici pe cele care îi acoperă şi-i relevă întreaga
problematică a fenomenului sau procesului social studiat. De aceea Metodologia este şi o artă , o
„ştiinţă” a alegerii metodelor şi tehnicilor pentru îndeplinirea obiectivelor şi scopurilor propuse, în
baza unor ipoteze.Altfel spus Metodologia este o teorie a ceea ce este numit în mod curent
„experienţă” . Analiza metodologică vizează punerea în relaţie a metodelor, tehnicilor, procedeelor
şi instrumentelor de investigaţie, adecvarea lor la obiectul de studiu.
Metodologia are printre preocupări şi clarificarea înţelesului conceptelor, corectitudinea
definirii lor, analiza limbajului utilizat. Este una dintre cele mai dificile misiuni având în vedere că
istoria folosirii termenilor, a faptului că termeni curenţi ai limbajului ştiinţific au înţelesuri foarte
diverse.Analiza metodologică vizează în punerea în
Metodologia cercetării în ştiinţele sociale este alcătuită din:
- enunţurile teoretice fundamentale socotite ca referenţial pentru structura unei teorii şi
transformate în principii metodologice de analiză a realităţii sociale;

4
 - metode şi tehnici de culegere a datelor empirice
- procedee de prelucrare a datelor şi informaţiilor empirice, de ordonare, sistematizare şi
corelare a acestora;
- procedee de analiză, interpretare şi construcţie/reconstrucţie pe baza datelor empirice care
stau la baza procesului de elaborare a descrierilor, tipologiilor, explicaţiilor şi predicţiilor teoretice.

Paul Lazarsfeld (1959) a remarcat că metodologia are şase teme principale:

- delimitarea obiectului de studiu;
- analiza conceptelor;
- analiza metodelor şi tehnicilor de cercetarea;
- analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate;
- sistematizarea datelor obţinute în cercetarea empirică;
- formalizarea raţionamentelor.
2.2. Noţiuni atasate conceptului de Metodologie; metodă, tehnică, procedeu, instrument de
cercetare
Noţiunea de metodă vine de la cuvântul grecesc methodos, care însemna cale, mijloc.
Metoda este modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere. Ea este o modalitate
generală, strategică de abordarea realităţii.
Tehnica de cercetare. Termenul de tehnică vine de la cuvântul grecesc „tekne”, care
înseamnă procedeu, vicleşug. Tehnicile sunt forme concrete ale metodelor, ceea ce determină ca o
metodă să capete formă. Tehnicile de cercetare investighează operaţional realitatea. Ancheta este o
metodă, iar chestionarul este o tehnică. De aceea unei metode îi sunt aferente mai multe tehnici.
Anchetei îi corespunde mai multe tehnici: chestionarul, interviul, fişele statistice de înregistrare.
Instrumentul de cercetare este un mijloc de culegere a informaţiilor, încât se poate spune
că el se interpune între cercetător şi realitate.
Procedeul este modul de utilizare a instrumentelor de cercetare, adică uneltele materiale
utilizate de cunoaştere ştiinţifică a proceselor sociale: ghidul de interviu, foaia de observaţii, fişa de
înregistrare.
În cercetarea socială tema de studiu este delimitată dintr-o teorie: „încă Platon compara
cunoaşterea cu disecarea unui animal; după el un bun dialectician găseşte articulaţiile, iar unul prost
osul; însă orice cunoaştere rămâne un decupaj” (apud Chelcea, p. 35).
Cercetarea empirică se defăşoară după anumite principii
- unităţile dintre teorie şi empiric;
- raţionamenetele rezultate din teorie stau la baza cercetării empirice;

5
 - unităţii dintre înţelegere şi explicaţie care are în vedere raportul dintre subiectul şi
obiectul cunoaşterii;
- unităţii dintre cantitativ şi calitativ;
Clasificarea metodelor
Constantin Schifirneţ (2000), clasifică metodele după mai multe criterii:
a. temporal:
- metode transversale – se descoperă relaţia dintre procesele umane sau sociale stabile: teste
sociometrice, observaţia, ancheta;
- metode longitudinale – care studiază evoluţia proceselor sociale în timp: biografia, studiul
de caz, studiile panel;
b. din punct de vedere al reactivităţii, a gradului de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului de
studiu există: - metode experimentale (experimentul);
- metode cvasiexperimentale: ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată;
- metode de observaţie: studiul documentelor sociale, observaţia;
c. după numărul unităţilor sociale luate în studiu
- metode statistice - anchete socio-demografice, sondajele de opinie, analize mametamico-
statistice;
- metode cazuistice – folosite în studiul integral al câtorva unităţi sociale: biografia, studiul
de caz, monografia socială.
Cercetarea sociologică se realizează prin metode:
- cantitative – măsoară intensitatea sau mărimea fenomenelor şi proceselor sociale prin
valori cantitative. Pentru a ajunge la evaluări cantitative este nevoie de cuantificare, operaţie ce
constă în alegerea unor indicatori cărora li se atribuie valori numerice.
Cantitativul îmbracă două forme: cea de numarare şi cea de măsurare(Yule şi Kendall, 1996, apud
Rotariu, Iluţ,1996, p.27). Numărarea indică o cantitate de entităţi şi se exprimă întotdeauna printr-o
frecvenţă. Măsurarea presupune atribuirea unei valori numerice care redă intensitatea cu care se
manifestă o caracteristică, o însuşire a unei entitaţi empirice. Măsurarea vizează întotdeauna o
caracteristică a „obiectului” vizat şi nu “obiectul” în sine.Astfel, nu măsurăm o bucată de pânză, ci
lungimea ei.
- calitativă – exprimă caracteristicile fenomenelor şi proceselor sociale.
Decizia de a cerceta cantitativ sau calitativ ţine de cadrul teoretic stabilit şi de scopul pentru
care este iniţiat studiul unei teme.
Traian Rotariu, Petru Iluţ (1997, p.25) adaptând după Brayman, 1992, prezintă notele
diferenţiatoare între investigaşiile de tip cantitativ şi calitativ, realizează un tabel

6
 Tabelul nr. 1 : Note diferenţiatoare între investigaţiile de tip cantitativ şi calitativ
nr. cantitativ calitativ
crt.
1 Orientare generală şi epistemologică pozitiv - explicativă fenomenologică -
nomotetică comprehensivă, idiografică
2 Rolul cercetărilor şi relaţia dintre cele Preparatorii /suplimentare Preparatorii /suplimentar
două tipuri pentru cele cantitative pentru cel calitativ
3 Relaţia dintre cercetător – subiect distanţă/poziţie „din apropiată/poziţie „din
exterior” interior”
4 Relaţia teorie (concepte, ipoteze) şi de verificare a teoriei de emergenţă a teoriei
cercetarea empirică
5 Imaginea realităţii statică şi exterioară procesuală şi construită
actorului social de actor
6 Metode principale experimentul, ancheta cu observaţia participativă,
chestionar standardizat interviul intensiv
7 Natura datelor obţinute “tari”, valide (mare complexe, bogate, de
fidelitate) adâncime

Ipoteza
Ipoteza este un enunţ care stă la baza interpretării faptelor sociale şi explicăriii prealabile
asupra proceselor sociale şi a relaţiilor dintre ele.
Pentru a înţelege mai bine specificitatea ipotezei se cuvine să o delimităm de alte enunţuri
cu care se interferează.
principiul – enunţul care stă la baza unei deducţii şi oferă explicaţii pentru un număr mare
de fapte, verificate continuu. El are valabilitate din verificările empirice anterioare.
axioma – are mai ales o conotaţie matematică, adică ceea ce este adevărat prin definiţie şi
are un înalt grad de abstracţie. Ea nu este direct testabilă.
postulatul - este propoziţia al cărei adevăr a fost demonstrat anterior prin cercetări empirice.
presupunerea - este in enunţ care nu se identifică cu realitatea.
bănuiala - este echivalentul ippotezei la nivelul cunoaşterii comune. Din observaţiile
spontane se deduc enunţuri despre lagătura dintre fenomene.
Faţă de toate aceste forme ale gândirii ştiinţifice sau ale sistemului comun ipoteza este un
enunţ care trebuie verificată.

Ipoteza constitue obiect de interes al oamenilor de stiinta, al curentelor stiintifice si in

consecintă este descrisă in moduri diferite. Definitiile date ipotezei pot fi clasificate astfel ( Sorin
Radulescu, 1994, p.56):

7
 1. o propozitie relativa la explicatia fenomenelor, admisa provizoriu inainte de a fi
supusa experientei;
2. o conjectura privind explicatia sau posibilitatea aparitiei unui eveniment;
3. o supozitie facuta asupra unui lucru posibil sau nu si despre care se desprinde o
serie de consecinte care trebuie verificate;
4. un enunt care afirma o relatie intre anumite fapte si care, testate empiric, trebuie
verificat sau respins;
5. o afirmatie despre relatiile intre doua sau mai multe fenomene sau despre o
anumita proprietate a elementelor existente intr-un domeniu de studiat;
6. un enunt empiric cu valoare provizorie care stabileste o clasa unitara de
proprietati stabilite sau afirma evenimente certe, corelate sau succesive;
7. o presupunere enuntata pe baza unor fapte cunoscute cu privire la anumite
conexiuni intre fenomene care nu pot fi observate direct;
8. o supozitie sugerata in mod provizoriu ca o explicatie a fenomenelor;
9. o propozitie care trebuie testata pentru a-si dovedi valabilitatea si care poate fi
corecta sau incorecta, dar duce oricum la plicarea unui test empiric.
Deci nu orice enunt despre existenta unei relatii probabile dintre doua sau mai multe
variabile reprezinta o ipoteza; un enunt pentru a fi o ipoteza este necesar ca el sa fie testat. In
sociologie , ipoteza este un enunţ care reflectă cu un anumit grad de probabilitate fiinţarea
unei relaţii cauzale între fenomene si procese sociale.

Dimensiunile ipotezei
Johan Galtung (1967) a precizat zece condiţii pe care trebuie să le satisfacă o ipoteză pentru
a fi validă:
1. Generalitatea – reprezintă calitatea ipotezei de a refletca procese şi fapte sociale
generale, relaţia dintre ele variabile fiind adecvate, dincolo de condiţiile spaţio-temporale.
Ex: Cu cât calitatea viaţii politice este mai mare cu atât participarea politică este mai mare –
se referă la toate grupurile şi persoanele indiferent de caracteristicile socio – demografice.
2. Complexitate – se referă la gradul de cuprindere a problematicii studiate.
3. Specificitatea – vizează numărul de valori. De preferat sunt ipotezele în care
variabilele au trei valori.
4. Determinarea – reprezintă delimitarea cu rigoare a procesului sau fenomenului
social ce trebuie relectat. Ipotezele cu un grad mai mare de determinare sunt preferabile celor înalt
probabilistice.

8
 5. Falsificabilitatea – este o dimensiune a ipotezei ca un criteriu de demarcaţie între
enunţurile adevărate şi cel false. K. Popper ( 1981, p.83) ”un sistem al ştiinţelor empirice trebuie să
poată eşua în confruntarea cu experienţa” El spune că în cercetările empirice sunt reţinute numai
ipotezele testabile.
6. Predictibilitatea – se referă la funcţia de descriere şi explicare a proceselor şi
fenomenelor sociale.
7. Comunicabilitatea virtutea ipotezei de a transmite specialiştilor şi nespecialiştilor o
imagine cât mai adecvata despre procesele sau fenemonele sociale cercetate.
8. Reproductibilitatea – indică necesitatea ca ipoteză să ofere posibilitatea repetării
cercetării şi decelării aceloraşi concluzii.
9. Testabilitatea – enunţul despre un proces sau fenomen social să fie testa t
permanenet.
10. Utilitatea – relevă rolul ipotezei în cercetarea empirică.

Tipuri de ipoteze
Ipoteze teoretice – reflectă interpretările noi date proceselor şi fenemenelor sociale şi sunt
indirect testabile.
Ipoteze de lucru – sunt enunţuri direct testabile de către cercetările empirice. Cercetătorii
caută de pildă să explice de ce delicvenţa se manifestă mai puternic la vârsta adolescenţei.
Madeleine Grawitz s elaborat o clasificare a ipotezelor de lucru:
1. ipoteze despre supoziţia uniformităţii cazurilor cercetate. Ex: se încearcă verificarea
ipotezei că rata divorţurilor este mai mare la categoriile socilae cu venituri mai ridicate.
2. ipoteze care confirmă corelaţii empirice. Dacă rămanem la exemplul cu
divorţialitatea se pot formula multe ipoteze: relaţia dintre alcoolism si divorţialitate; comportament
agresiv – divorţialitate.
3. Ipoteze care reflectă relaţiile dintre variabilele analitice. Ele presupun un efort de
elaborare mai amplu pentru stabilirea unor relaţii probabile între variabilele complexe nivel
economic – divorţialitate, religie – divoţialitate.

Modalităţi de elaborare a ipotezelor

a) deducerea ipotezelor din teorie

9
 Din ştiinţa sociologică se pot extrage ipoteze de nivel intermediar de generalitate , şi din
acestea ipoteze de lucru testabile prin cercetări empirice. De exemplu: „Toate societăţile cunosc
procese de stratificare socială” este o ipoteză cu un nivel maxim de generalitate. Din aceasta ipoteză
se pot deduce ipoteze de lucru: „în anumite condiţii istorice diferenţele dintre grupurile sociale sunt
mai mici”.
b) experienţa directă. Cunoaşterea realităţii prin contactul nemijlocit îi oferă
cercetătorului posibilitatea de a constata legături intre procese sociale. Septimiu Chelcea ( 1998, p
48) afirma că „în stabilirea legăturilor dintre variabilele cercetate se pleacă de la ceea ce este
<vizibil cu ochiul liber>, evidenţiindu-se diferenţelor <care strigă> pentru ca apoi, pe măsura
cunoaşterii, să căuta diferenţele <care şoptesc>”.
c) Analogia. Unul dintre întemeietorii sociologiei E. Durkheim remarca că analogia
„este singurul mijloc practic de care vom dispune pentru a ajunge să facem lucruri inteligibile” O
ipoteză formulată într-un anumit domeniu al ştiinţei poate să ajute la elaborarea altei ipoteze dintr-o
altă ştiinţă. Vilfredo Pareto prin analogie cu ipoteza din ştiinţele economice despre homo
oeconomicus a emis ipoteza despre homo sociologicus. „Analogismul poate constitui însă un
pericol pentru orice şţtiinţă, în măsura în care poate facilita reducţionismul şi transferul ilegitim al
paradigmei unei ştiinţe la domeniul altei ştiinţe ( S. Rădulescu, 1994, p.10).

Validitatea ipotezelor
Pentru a fi valide ipotezele trebuie să se bazeze pe fapte reale şi să fie verificabile, adică să
utilizeze concepte operaţionale şi să fie specifice - să nu se piardă în generalităţi.
Dupa epistemologul Mircea Flonta ipotezele trebuie să fie enunţuri cu un conţinut nou.
Pentru el o ipoteză este îndrăzneaţă dacă are:
- un înalt grad de generalitate, dacă explică o mare varietate de fapte şi legi ştiinţifice
cunoscute, inclusiv între fapte între care nu s- vazut până acum nicio legătură.
- conţinut bogat, mult peste ce s-a spus până acum;
- descriere strcucturală a lumii, dincolo de aparenţe şi realitatea descrisă de acesată ipoteză;
- dace predicţii despre evenimenlte şi fenomene observabile încă necunoscute.
- îndrăzneală şi caracterul ei riscant sporesc pe măsură ce cresc numărul, varietatea şi
exactitatea acestei predicţii ( Mircea Flonta, 1981, p34- 350.
In opina altor autori ( Adrian Gherasim, 2005, p 24-25) ipotezele se pot formula in termeni
foarte expliciti – ex. Crestea cheltuielilor de publicitate cu 10% conduce spre sporirea volumului de
vanzari cu 4% - sau in termeni generali – intensificarea efortului publicitar conduce la cresterea
vanzarilor. O asfel de formulare a ipotezelor „mizeaza pe doua tipuri de efecte pozitive:

10
 1. descopumpunerea problemei de cercetat intr-o serie de subprobleme si de seturi de
intrebari, care conduc mai clar spre tipuri de date necesare, usurand astfel planul
cercetarii;
2. determina cercetatorii sa faca explicite unele probleme implicite, ipotezele ii pot
determina pe acestia sa-si clarifice sau sa-si schimbe unele opinii chiar inainte de a
trece efectiv la realizare cercetarii” ( A. Gherasim, 2005, p.25).
Ipotezele empirice iau forma unor implicatii logice :
*„daca X atunci Y”;
* Cu cat creste ( descreste) X, cu atat creste ( descreste) Y”. Prin ipoteze se pot formula explicatii
cauzale sau functionale.

Modul de formulare a ipotezelor implicata realizarea de tipuri de cercetari specifice pentru a obtine
informatii relevante . De exemplu pentru testarea ipotezei : „ Cu cat pregatirea scolara este mai
inalta cu atat mai frecvent persoanele respective tind sa utilizeze utilizeze metode mai sofisticate de
perfectionare profesionala” poate fi folosita o simpla analiza corelationala pe datel obtinute intr-o
ancheta. In schimb , pentru testarea ipotezei : „ Cu cat creste gradul de expunerea la mesaje
comerciale , cu atat creste si frecventa comportamentului de aceasta factura in randul populatiei”
este nevoie de montarea unui experiment , prin care sa se urmareasca relatia dintre informatia
comerciala si schimbarea atitudinal – comportamentala.
In plus dat fiind specificul ipotezelor , prima are sanse de a fi confirmata pe colectivitati relativ mari
, ceea de-a doua are sanse sa fie confirmata doar pentru anumite grupuri de populatie.
Septimiu Chelcea ( 1998, p. 53) afirma ca elaborarea ipotezelor depinde de o serie de factori, intre
care mentiona: conditiile praxiologice, nivelul de dezvoltare al astiintei si calitatile personale ale
cercetatorului.

11
Capitolul 3. Schema operationala de cercetare

Schema operaţională de cercetare cuprinde totalitatea elementelor ce alcătuiesc o cercetare

sociologică empirică. Este modalitatea pregătitoare a culegerii datelor. Prin schemă domeniul
cercetat este pus în relaţie cu toate componentele considerate a avea semnificaţie pentru cercetarea
unei teme

Elementele schemei de cercetare

Schema operaţională de cercetare cuprinde:
1. conceptele
2. dimensiunile
3. indicatorii
4. indicii domeniului cercetat
Paul Lazarsfeld a definit schema operaţională de cercetare a definit schema operaţională ca o
activitate de construcţie a variabilelor şi a spaţiului de atribute pe patru niveluri:
- reprezentarea imagistică a conceptului;
- specificarea dimensiunilor;
- selectarea indicatorilor;
- elaborarea indicilor empirici.
Cercetarea sociologică se realizează ca investigaţiei a realităţii prin concepte, dimensiuni, variabile,
indicatori, indice.
Variabila
În sens restrâns variabila desemnează cantitate. Pe de altă parte variabila desemnează proprietatea
unui proces sau fenomen social de a se schimba, a lua valori diferite, de la un moment la altul, de la
un individ la altul.
Ex: variabile: vârstă, nivel de şcolarizare.
Variabilele pot fi convertite în mărimi cantitative pe când atributele nu dispun de o asemenea
virtute, ele fiind analize calitative. Faptele şi procesele sociale sunt studiate prin analiza cu o
singură variabilă, analiză cu două variabile, prin variabile independente sau variabile dependente.
Variabilele sunt manifeste, direct observabile şi latente- nu pot fi observate direct, însă pot fi
cercetate prin indicatori direct observabili; variabila latentă este esenâială în tehnicile de scalare, în
analize de corelaţie, în examinarea relaţiilor dintre legăturile observate, dintre indicatorii analizaţi.

12
Operaţionalizarea conceptelor este actul de redefinire cu precizie a conceptelor din cercetarea
sociologică.
Faze ale procesului de operaţionalizare a conceptelor:
1. reprezentarea imagistică a conceptului: se extrag din literatură
sau observaţii directe cunoştinţele oportune cercetării, pentru
ca să elaboreze cadrul teoretic semnificativ;
2. realizarea unui raport de corespondenţă între definiţia
nominală şi cea operaţională pentru ca studiul să se facă pe
probleme reale. Operaţionalizarea este dependentă de
specificul domaniului de studiat şi de obiectivele studiului.
Dimensiunile sunt concepte care reflectă un anumit grad de generalitate al unui fenomen sau proces
social studiar şi sunt subordonate unui alt concept cu grad mare de generalitate.
Ceea ce apare ca dimensiune a unui concept mai general într-un context, poate fi concept de
referinţă pentru alte definiţii într-un alt context. O alta accepţiune, folosită în general în gruparea
indicatorilor, este cea de specific/unghi de cercetare a temei ( ex dimensiune economică, socială).
Indicatorii sunt semne observabile şi măsurabile cu ajutorul cărora pot fi caracterizate unităţile
sociale şi calitatile acestora. Un fapt observabil ( tipul de locuinţă ăn proprietate), răspunsul la o
întrebare ( care este profesia dvs.?) sau raportul între două mărimi funcţionează ca indicatori pentru
definirea conceptelor ( de ex. Conceptul de „status social”. I construcţii conceptuale derivate prin
raportarea la un concept sau dimensiune. Indicatorii sociologici realizează unitatea determinărilor
cantitative şi a celor calitative cu care se studiază un anumit domeniu al vieţii sociale.
Indicii sunt esenţa cercetării empirice. Prin indice (index) se înţelege „o variabilă unidimensională
cu r valori pe care sunt ordonate v clase de posibile combinări de caracteristici dintr-un spaţiu de
atribute multidimensional” Mayntz şi colab., 1969, p44, apud S.Chelcea, 1998, p.119. Pentru că
majoritatea conceptelor cu care operam în ştiinţele sociale sunt multidimensionale(ex.status social,
coeziunea grupului, satisfacţiea muncii) se pune problema clasificării unităţilor sociale, a obiectelor
din realitatea concretă, concomitent pe mai multe criterii.
Avem o confuzie între indicatori şi indici. De multe ori sunt folosiţi ca sinonimi, iar rigoarea
sociologică indicii sunt construit prin raportare a unui indicator la altul. El restrânge sfera de
măsurare la esenţa cercetării sociologice.

Ex. 1 indicele (indexul) dezvoltării comunitare calculat de Dorel Abraham, in cadrul raportului
Stiintific „România: Evaluarea şi monitorizarea impactului social. Raportul stadiului baseline.
Ianuarie 2008” elaborat pentru Agenţia Naţională de Dezvoltare a Zonelor Miniere.

13
Scopul calculării este ierarhizarea localitaţilor miniere în funcţie de scorul obţinut pentru fiecare
dimensiune şi pe total. Indicele a fost calculate pe baza unor indicatori colectati de Institutul
National de Statistica.
Faze:
-I-selectare a indicatorilor relevanti pentru calcularea incelui;
- II- gruparea pe dimensiuni a indicatorilor realizati.
Demografici - Mortalitate la 1000 de locuitori
- Mortalitate infantilă la 1000 de locuitori
- Născuţi vii la 1000 de locuitori
Migraţie - Emigranţi din cauza schimbării permanente a rezidenţei
la 1000 de locuitori
- Emigranţi în baza schimbării reşedinţei la 1000 de
locuitori
- Imigranţi în baza schimbării permanente a rezidenţei la
1000 de locuitori
- Imigranţi în baza schimbării reşedinţei la 1000 de
locuitori
Sociali - Număr de locuitori la un medic
- Rata angajarii %
- Suprafaţă locuibilă/locuitor
- Nr. persoane pe locuinţă
Culturali - Copii înscrişi în grădiniţe la 1000 de locuitori
(educaţionali) - Elevi înscrişI în scoli la 1000 de locuitori
- Elevi înscrişi în şcoli pe cadru didactic
Alţii - Numar posturi telefonice la 1000 de locuitori
- Lungimea retelei de distrib a apei potabile la 1.000
locuitori
- Lungimea retelei de canalizare la 1.000 locuitori
- Lungimea retelei de distrib a gazelor la 1.000 locuitori
- Suprafaţă arabilă la zona agricolă %

- III- calcularea indicatorilor;.

- IV- rescalarea unor indicatori în vederea asigurării sensului logic ascendent, astfel încât valoarea
maximă să reprezinte situaţia cea mai favorabilă
- V- normalizarea(standardizarea) fiecărui indicator. Scopul normalizării este posibilitatea
compatibilizării datelor pentru prelucrarea unitară. Pentru a realiza evaluarea fiecărei localităţi în
funcţie de scorul lor de dezvoltare comunitară, valoarea fiecărui indicator a fost normalizată
(standardizată) prin abaterea faţă de valoarea minimă (prin formula utilităţii maximale).
Aşadar,în primul rând datelor li s-a asigurat comparabilitatea prin situarea lor pe un interval de la 0
la 1.În al doilea rând, s-a urmărit ca toate datele, pentru fiecare indicator să fie distribuite pe o scală
cu un continuum de la negativ la pozitiv.

14
- VI- calcularea scorului dezvoltării localitatilor, pe dimensiuni şi apoi pe total.
În final, toate cele 6 ierarhii de localităţi în funcţie de scorurile obţinute pe cele 5 dimensiuni
şi pe total au fost clasificate în trei grupuri sau tipuri de comunităţi: o treime cu dezvoltare
comunitară peste medie, o treime cu dezvoltare la medie şi o treime cu dezvoltare comunitară sub
medie. Modalitatea cea mai întâlnită de reprezentarea indicelui este cea sub horma de harta.
Anexă : Nomenclatorul indicatorilor din baza de date pe localităţi colectaţi de Institutul Naţional de
Statistică

DIMENSIUNE/Indicatori
ECHIPAREA TERITORIULUI
Suprafata totala - ha
Locuinte existente - total - numar
Locuinte in proprietate majoritara de stat - numar
Locuinte in proprietate majoritar privata - numar
Suprafata locuibila - total mp
Suprafata locuibila - prop. majoritara de stat- mp
Suprafata locuibila - prop.majoritar privata - mp
Lungimea strazilor orasenesti - total - km
Lungimea strazilor orasenesti modernizate - km
Lung. simpla a retelei de distrib a apei potabile - km
Lungimea simpla a retelei de canalizare - km
Lung. simpla a cond..de dist. gazelor naturale -km.
Numarul tramvaielor in inventar
Numarul troleibuzelor in inventar
Numarul autobuzelor in inventar
POPULATIA
Populatia totala - la 1.VII.(stabila)
Populatia la 1.VII. - femei
Populatia cu domiciliul in localitate la 1.VII.
Nascuti vii
Decedati - total
Decedati sub un an
Stabiliri de domiciliu in localitate
Plecari cu domiciliul din localitate
Stabiliri de resedinta in localitate la 31.XII.
Plecari cu resedinta din localitate la 31.XII.
FORTA DE MUNCA
Salariati - total - numar mediu
Numar mediu salariati in agricultura
Numar mediu salariati in industrie - total
Numar mediu salariati in industria extractiva
Numar mediu salariati in industria prelucratoare
Nr mediu sal. in energie electrica si term,gaze si apa
Numar mediu salariati in constructii
Numar mediu salariati in comert
Nr.mediu sal in transp si posta
Nr.mediu sal in activ. financiare, bancare si de asig
Numar mediu salariati in administratie publica
Numar mediu salariati in invatamint
Nr.mediu sal. in sanatate si asistenta sociala

15
INVATAMINT
Unitati de invatamint - total
Gradinite de copii
Scoli din invatamintul primar si gimnazial
Licee
Scoli de arta si meserii
Scoli de maistri
Scoli postliceale
Institute de invatamint universitar
Institute de invatamint universitar-sector public
Institute de invatamint universitar-sector privat
Copii inscrisi in gradinite
Elevi inscrisi - total
Elevi inscrisi in invatamint primar si gimnazial
Elevi inscrisi in invatamint primar
Elevi inscrisi in invatamint gimnazial
Elevi inscrisi in invatamint liceal
Elevi inscrisi in invatamantul de arte si meserii
Elevi inscrisi in invatamint de maistri
Elevi inscrisi in invatamint postliceal
Studenti inscrisi
Studenti inscrisi - sector public
Studenti inscrisi - sector privat
Personal didactic - total
Personal didactic in invatamint prescolar
Personal didactic in invat. primar si gimnazial
Personal didactic in invatamint primar
Personal didactic in invatamint gimnazial
Personal didactic in invatamint liceal
Personal didactic in invatamant de arte si meserii
Personal didactic in invatamint de maistri
Personal didactic in invatamint postliceal
Personal didactic in invatamint universitar
Personal didactic in invat. universitar-sector public
Personal didactic in invat. universitar-sector privat
Sali de clasa si cabinete scolare
Laboratoare scolare
Ateliere scolare
CULTURA SI ARTA
Teatre si institutii muzicale - total - numar
Biblioteci - total - numar
Biblioteci publice - numar
Abonamente la radio - numar
Abonamente la televiziune - numar
OCROTIREA SANATATII
Paturi in spitale - sector public - numar
Paturi in spitale - sector privat - numar
Paturi in sanatorii TBC - sector public - numar
Paturi in preventorii - sector public - numar
Paturi in crese - sector public - numar
Medici - sector public - persoane
din total:Medici de familie-sector public-persoane
Medici - sector privat - persoane
din total:Medici de familie-sector privat-persoane

16
Stomatologi - sector public - persoane
Stomatologi - sector privat - persoane
Farmacisti - sector public - persoane
Farmacisti - sector privat - persoane
Personal mediu sanitar - sector public - persoane
Personal sanitar mediu - sector privat - persoane
Spitale - sector public
Unitati medico-sanitare - sector public
Sanatorii TBC - sector public
Preventorii - sector public
Sanatorii balneare - sector public
Dispensare medicale - sector public
Cabinete medicale scolare - sector public
Cabinete medicale studentesti- sector public
Cabinete medicale individuale- sector public
Societate medicala civila- sector public
Farmacii - sector public
Puncte farmaceutice - sector public
Policlinici - sector public
Centre de diagnostic si tratament- sector public
Centre medicale de specialitate- sector public
Ambulatorii de specialitate- sector public
Ambulatorii de spital- sector public
Cabinete stomatologice individuale- sector public
Societate stomatologica civila medicala-sect.public
Cabinete medicale de specialitate individ.-sect.public
Societate civila medicala de specialitate-sect.public
Centre de sanatate - sector public
Crese - sector public
Centre de transfuzie sanguina - sector public
Spitale - sector privat
Cabinete medicale de specialitate- sector privat
Cabinete stomatologice - sector privat
Laboratoare medicale - sector privat
Laboratoare de tehnica dentara - sector privat
Farmacii - sector privat
Puncte farmaceutice - sector privat
Policlinici - sector privat
Depozite farmaceutice - sector privat
Centre medicale - sector privat
Cabinete medicale de familie - sector privat
AGRICULTURA
Suprafata agricola dupa modul de folosinta - ha
Suprafata arabila - ha
Suprafata - livezi si pepiniere pomicole - ha
Suprafata - vii si pepiniere viticole - ha
Suprafata - pasuni - ha
Suprafata - finete - ha
INVESTITII - CONSTRUCTII
Locuinte terminate - total - numar
Locuinte terminate din fondurile publice - numar
Locuinte terminate din fonduri private - numar
Locuinte terminate din fondurile populatiei - numar
TURISM, ODIHNA SI TRATAMENT

17
Unitati de cazare - (total) numar
Locuri in unitati de cazare - (total) numar
Hoteluri - numar
Locuri in hoteluri - numar
Campinguri - numar
Locuri in campinguri - numar
Hanuri si moteluri - numar
Locuri in hanuri si moteluri - numar
Cabane - numar
Locuri in cabane - numar
Vile turistice - numar
Locuri in vile turistice - numar
Tabere de elevi si prescolari - numar
Locuri in tabere de elevi si prescolari - numar

18
Capitolul 4. Tipuri de cercetări sociologice

Consideratii conceptuale despre tipuri de cercetări sociologice

Trebuie să facem câteva precizări terminologice. Avem mai mulţi termeni care desemnează
activitatea de invesstigare concretă a realităţii:
- cercetarea sociologică empirică;
- ancheta sociologică;
- investigaţia sociologică;
- sondaj.
Cercetarea sociologică este activitatea de recoltare şi prelucrare a informaţiilor obiectiv verificate,
în vederea formulării de explicaţii ştiinţifice la procesele şi fenomenele sociale.
Cercetarea sociologică empirică se realizează prin observarea directă a realităţii prin aplicarea unor
metode şi tehnici specifice de obţinere a informaţiilor – ancheta, experimentul, chestionarul etc. –
de prelucrare a lor – corelaţii, teste de semnificaţie statistică.
Când cercetarea sociologică empirică are doar scop explorator sau o ampoare mai redusă ea este o
investigaţie sociologică.
Ancheta sociologică este metoda de culegere a informaţiilor prin studiul realităţii sociale prin
chestionare şi interviu. Ancheta sociologică are un grad relativ scăzut de control al cercetătorului
asupra variabilelor analizate. Pentru acoperirea acestora se apelează la studiul documentelor şi la
observaţia ştiinţifică.
Termenul de „sondaj” este sinonim cu cel de „cercetare selectivă” sau de „eşantionare”. Sondaj este
metodă(tehnică) de investigare pe baza unui eşantion; sondajul este specie a anchetei sociologice.
Aşadar ancheta sociologică se distinge de alte tipuri de cercetare prin:
- utilizarea chestionarului şi interviului în recoltarea informaţiilor;
- nerecurgerea la experiment;
- spre deosebire de sondajul de opinie ea urmăreşte cunoaşterea aspectelor subiective (opinii,
atitudini, aspiraţii, interese) şi obiective (condiţii de viaţă, venituri etc.) şi nu recurge
întotdeauna la eşantionare.
Ancheta sociologică are multe afinităţi cu anchetele din alte domenii: juridic, antropologic,
istoric, asistenţa socială unde se aplelează la tehnica interogării, intervievării cu scopul obţinerii
unor informaţii.

19
 Ex. Ancheta penală urmăreşte cunoaşterea de la inculpat, victimă şi martori a cauzelor,
motivelor şi contextelor în care s-a săvârşit o infracţiune, pentru ca în temeiul să se adopte o
hotărâre.
Ex. Ancheta antropologică se refera la interogarea unor grupuri de oameni cu privire la
manifestarea tradiţiilor şi a obiceiurilor specifice unei comunităţi umane.
Ancheta sociologică obţine informaţii despre opiniile, atitudinile, interesele, opţiunile indivizilor
despre procesele sociale ce au loc în grupuri sau în structuri organizaţionale.
În toate celelalte scopul este de a reduce la minimum dimensiunea subiectivă şi de aceea nu sunt
interogate interesele sau opţiunile ci numai ceea ce ei cunoesc despre un fapt sau proces
antropologic sau istoric.

Clasificarea cercetărilor
1. după scopul cercetărilor socio-umane
a. Cercetări descriptive, se axează pe descrierea ralităţiii sociale.
Ex cercetării monografice orientate cu precădere de sintetizarea informaţiilor despre o unitate
socială.
Concluziile unei astfel de cercetări sunt comentarii statistice la structurarea răspunsurilor
subiecţilor la diferiţi itemi.
b. cercetările explicative, verifică relaţiile dintre fenomenele cercetate.
ex. Cum influenţează nivelul veniturilor comportamentul poliţiei; ce relaţii există între mediuş
rezidenţial şi opţiunile politice.
Investigarea acestor răspunsuri înseamnă a da un răspuns la cauzele care determină manifestarea
unor comportamente politice sau examinarea unor anumite opţiuni politice.
Aşadar studiul empiric nu se opreşte la simpla descriere a faptelor, fenomenelor şi proceselor
legate de tema menţionată, ci el urmăreşte descifrarea cauzelor existenţei lor.
În practică se întâlnesc cercetări deopotrivă descriptive şi explicative.
Orice cercetare explicativă se bazează indubitabil pe un demers descriptiv pentru că numai
astfel ea poate să ofere explicaţii la fapte şi procese bine delimitate.
Cercetările explicative urmăresc testarea ipotezelor iar cele descriptive sau informaţii necesare
formularea ipotezelor.
Ex studiind clasa managerială o vom descrie pentru a cunoaşte componentele ei, programele
economice, motivaţiile pentru activitatea economică. Din datele obţinute putem să formulăm o
ipoteză privind relaţia dintre eficienţa acţiunii manageriale a unor categorii de manageri şi
experienţe lor economică, ipoteză ce va fi testată de o cercetare explicativă.

20
 2. După importanta ipotezelor testate: cercetări fundamentale si cercetări aplicative

Cercetări fundamentale
Acestea urmăresc cunoaşterea legităţii de producere a faptelor, fenomenelor şi proceselor
sociale. După cum aprecia Kuhn (1976) „determinarea faptului semnificativ potrivirea faptelor
cu teoria şi articularea teoriei” sunt componente ale cercetării fundamentale.
Cercetările fundamentale în ştiinţele socio-umane studiază structura societăţii, relaţiile sociale.
Scopurile: cercetării fundamentale:
a) stabilirea acordurilor dintre teorie şi societate
Asemănător ştiinţelor naturii, teoriile socio-umane nu pot fi testate direct pentru a verifica acordul
acestora cu faptele şi de aceea cercetătorii se opresc la ipoteze cu nivel mediu de generalitate şi la
ipoteze de lucru.
Ex teoria grupurilor (apud Chelcea, 1998, p. 140 – 141) a fost iniţiate de Şcoala de la Chicago. S-a
dezvoltat apoi un număr de teorii cu nivel mediu de generalitate cu privire la normele de grup,
conformare şi devianţa, schimbarea normelor de grup. Cu timpul s-a ajuns la un acord mai mare
între teoria grupurilor şi realitatea socială a grupului.
b) eliminarea ambiguităţilor şi clarificarea problemelor.
De fapt a pune în discuţie relaţia dintre atitudini şi comportamente. Prin cunoaşterea atitudinilor se
pot prezice comportamentele celor studiaţi.
Experienţa sondajelor preelectorale şi exit poll-urile confirmă legătura dintre atitudinile politice şi
comportamentul de vot. Gallup Raport 1936 – 1984 – sublinia ca sondajele politice prelelectorale
au avut o abatere 2,1% faţă de rezultatele votului.

Cercetări aplicative
Sunt cercetări realizate cu scopul precis de răspuns la o comandă socilaă sau la cunoaşterea unor
probleme concrete.

21
Capitolul 5. Fazele cercetării sociologice

Schema unui plan de cercetare sociologică şi operaţiunile pe etape

1. definirea şi delimitarea problemei cercetate

Aici cercetătorul:
- operaţionalizează conceptele eferente temei;
- selectează subiectele ce merită să fie studiate ştiinţific.
Deci, se formulează obiectivele şi scopul cercetării.
2. Documentarea în literatura de specialitate este oportună pentru a nu repeta greşelile altora
şi pentru a nu repeta ceea ce s-a mai studiat şi de alţii..
3. Formularea ipotezelor este faza în care investigatorul aşează relaţiile dintre variabile într-o
formă care permite măsurarea prin fapte semnificative, observabile. O cercetare poate să
testeze, în funcţie de tema şi obiective, mai multe ipoteze.
4. stabilirea eşantionului (lotului) de cercetat. Din populaţia totală se selectează, conform unor
criterii statistice, un număr de persoane considerate reprezentative ce urmează a fi subiecţii
cercetării.
5. stabilirea metodologiei şi a tehnicilor de cercetare . Practic ele sunt decise după parcurgerea
primelor patru faze întrucât în raport de temă, ipoteză şi eşantion sunt stabilite metodele.
Înainte de aplicarea acestora este nevoie de o pretestarea, pentru a cunoaşte mai exact
virtuţile şi limitele lor, pe care apoi să le perfecţionezi, pentru îndeplinirea mai bună a
scopurilor şi obiectivelor propuse.Urmare a pretestării se finalizează, se definitivează
metodologia şi tehnicile de cercetare.
6. Recoltarea datelor în conformitate cu planul de cercetare
Accentul deosebit este pus pe respectarea cerinţelor, pe selecţia subiecţilor pentru interviu.
7. Prezentarea datelor şi comentarea lor trebuie să fie completă şi clară. Expunerea trebuie
însoţită de scurte comentarii care su rostul de a le ordona şi a le face accesibile.
8. Interpretarea datelor cercetării se realizează în scopul analizei empirice în raport cu cadrul
teoretic, în funcţie de problematica investigată şi de ipoteze.
Interpretarea înseamnă formularea de explicaţii la situaţiile desprinse din cercetarea
empirică, care trebuie să demonstreze condiţiile de manifestare a relaţiilor de determinare
între procesele sau fenomenele care fac obiectul investigaţiei. Evident că trebuie comparate
cu date sau informaţii din alte cercetări.

22
 9. Concluziile sintetizează principalele date şi idei ce s-au conturat pe parcursul cercetării şi
din interpretare; ele trebuie să concise, clare, în concordanţă cu tema şi scopul cercetării.
Una sau maui multe concluzii vizează în mod necesar ipoteza sau ipotezele cercetării şi
trebuie să consemneze dacă ele s-au confirmat sau infirmat prin cercetare.
10. Evaluarea utilităţii investigaţiei încheie raportul de cercetare
În această etapă este prezentă modalitatea de valorificare a rezultatelor şi concluziilor
cercetării. Printre cele mai întâlnite modalităţi de valorificare enumerăm:
o sugestii pentru optimizarea domeniului cercetat, pentru instituţiile care gestionează
problemele semnalate de o investigaţie empirică;
o publicarea în reviste de specialitate, elaborarea de cărţi sau de comunicări ştiinţifice;
o stimularea unor cercetări care să adâncească problematica respectivă;
Soluţiile preconizate trebuie să fie concrete, cu trimitere la procese şi fapte sociale reale
pentru ca numai astfel ele ar putea fi valorificate.
Regulile cercetării sociologice
1. prioritatea faptelor în raport cu opiniile subiecţilor. Un studiu sociologic este valid daca a
pornit de la fapte, de la cercetarea lor pe teren cu ajutorul tehnicilor adecvate ale observaţiei,
experimentului, anchetei. Sociologul Armand Cuvillier formulează regula concretului. El a
subliniat faptul că sociologia nu este o metafizică a societăţii, ci o ştiinţă experimentala a
faptelor sociale. Prima regula este est eprin urmare, aceea de a pleca de la concret.
2. unitatea dintre teoretic şi empiric, dintre principii, legi şi fapte. În cazul acestei acestei se
aplică riguros cerinţa celor trei nivele ale oricărei investigaţii sociologice: operaţionalizarea
conceptelor, ancheta de teren, conceptualizarea datelor culese.
3. regula setului de tehnici . Potrivit căreia orice investigaţie sociologică presupune utilizarea
mai multor tehnici şi instrumente de cercetare. Nici o investigaţie sociologică nu poate duce
la rezultate satisfăcătoare dacă s-a sprijinit pe datele oferite de o singura tehnică de cercetare
, oricât de perfecţionată ar fi aceasta.
4. regula cercetării interdisciplinare şi a perspectivei zonale; adică studiul trebuie abordat din
mai multe perspective/discipline şi trebuie încadrat într-un context mai larg.
5. regula ignoranţei conştiente; sociologul trebuie să ia drept principiu sentimentul că nu ştie
nimic despre acestea, despre caracteristicile lor şi despre cauzele de care depind.
6. regula obiectivităţii. Emil Durkheim a atras atenţia asupra obiectivităţii pe care trebuie s-o
aibă datele şi informaţiile sociologice recoltate din teren: „faptele sociale trebuie tratate
drept lucruritratat, adică trebuie să li se recunoască obiectivitatea, adică existenţa reală în

23
 afara existenşei reale în afara conştiinţei individuale” afirma el ]n regulile metodei
sociologice.
7. Regula determinării faptelor sociale a obiectului sociologic formulată de Armand
Cuvillier.Urmărind studiul faptelor, regula obiectivităţii impune delimitarea şi definirea lor
cât mai exactă a structurii şi raporturilor dintre ele. Determinarea domeniului şi a obiectului
de cercetare este mult mai necesară în sociologie decât în alte ştiinţe deoarece cunoaşterea
comună şi „noţiunile vulgare” sunt insuficiente cunoaşterii sociologice.
8. Regula totalităţii solidare se referă la necesitatea studiului tuturor elementelor constitutive
ale obiectului de cercetat.
9. Regula respingerii sociologiei spontane, adică a sociologiei care dă sentimentul
familiarităţii, făra a da şi cunoaşterea fenomenelor. Sociologul trebuie să depăsească
prenoţiunile şi ideile preconcepute.
10. regula utilizării metodelor şi tehnicilor obiective în studiul fenomenelor sociale, derivată de
obicei din regula priorităţii faptelor şi din regula obiectivităţii domeniului cercetat.
11. regula cercetării cauzale cu prioritate faţă de cercetarea funcţiilor sau a altor dimensiuni ale
domeniului sau fenomenului.
12. regula subordonării obiectivelor cercetării sarcinilor şi obiectivelor practice ale
colectivităţilor umane investigate. Este vorba despre regula eficienţei practice a investigaţiei.
În acest scop, echipele de cercetare vor colabora permanent cu reprezentanţi ai autorităţilor
locale.

24
Capitolul 6 Chestionarul în cercetarea sociologică

6.1. Ce este un chestionar de cercetare ştiinţifică

Chestionarul (după S. Chelcea, 1975, p. 140, Dicţionarul de Sociologie, Zamfir şi Vlăsceanu) de
cercetare reprezintă o tehnică şi, corespunzător, un instrument de investigare constând dintr- un
ansamblu de întrebări scrise şi, eventual imagini grafice, ordonate logic şi psihologic, care, prin
administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea
persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris. Deci, succesiune de
întrebări sau imagini fixate în scris, grafic, combinarea este logică dar şi psihologică.
Implicit sau explicit nu există chestionar care să nu pornească de la ipoteze mai mult sau mai
puţin clar conturată. Ex De unde cumpăraţi pâine? Cu excepţia întrebările: De ce? În toate se
reflectă poziţia teoretică, ideologică, reprezentările, întrebările şi *??autorului.

6.2. Clasificarera întrebărilor, după forma întrebărilor

1. chestionare cu întrebări închise
2. chestionare cu întrebări deschise
Cele închise sunt:
- variante de răspuns dihotomice: – da/nu ;
- cu mai multe variante precodificate de răspuns;
- -variante de răspuns scalate. Pentru corectitudinea întrebărilor se oferă aceleaşi număr de
variante de răspuns pozitive şi negative

6.3. Clasificarea chestionarului, după funcţia întrebărilor

1. introductive, de contact sau de „spart gheaţa”
2. întrebări de trecere sau tampon;
3. întebări filtru
4. întrebări bifurcate
5. „de ce”;
6. de control
7. întrebări de identificare
**
1. Întrebările introductive – au rolul de a „încălzi” atmosfera, de a da subiectului sentimentul
de încredere în anchetator şi în el însuşi;

25
Nu vizează date personale
Nu vizează lucruri complicate – direcţia
Se recomandă să fie închisă (De ce?) pentru a răspunde fără mare efort.
Nu se recomandă întrebări factuale la început, începi direct cu problema.
2. Întrebări de trecere – au scopul de a marca în structura lor apariţia unei noi grupe de
întrebări.
Se stabileşte cadrul referenţial pentru răspunsuri şi se încearcă a se motiva aceste răspunsuri.
În chestionar avem o înlănţuire de stimuli intercondiţionat. Acţiunea unuia dintre aceşti stimuli
este pregătiră de acţiunea stimulului anterior.
Întrebările de trecere reprezintă momente de destindere în cadrul chestionarului şi duc la
concentrarea atenţiei subiectului asupra problemelor ce urmează a fi studiate.
Ex
3. Întrebările filtru
Au o funcţie contrară întrebărilor de trecere: ele opresc trecerea unor categorii de subiecţi la
întrebările succesive, reprezentând în acelaşi tip un control al calităţii răspunsului.
Foarte adesea interesează opiniile unei anumite categorii de populaţie.
Ex
4. Întrebări bifurcate – interesează opinile tuturor, dar segmentate pe opţiuni „pro” sau
„contra”.
Ex
Construirea unor întrebări bifurcate este foarte utilă când între sensurile „pro” şi „contra” ale
unor opinii se intercalează serii de întrebări ce ar îngreuna, din partea subiectului şi a
operatorului de anchetă urmărirea logicii chestionarului.
5. Întrebările „De ce?” au funcţia de a provoca explicaţii în raport cu diferitele opinii explicate.
Atenţie: sunt nelipsite din chestionare sunt un exemplu elocvent de imprecizie.
Se justifică opinia afirmată anterior, dardin perspectiva primului argument care-ii vine în minte.
Soluţia constă în precizarea contextului în care este folosită întrebarea.
Ex De ce folosiţi ...
6. Întrebările de control nu aduc informaţii noi, ci verifică fidelitatea consistenţa opiniei
exprimate
ex peste 10 ani rolul cunoştinţelor legate de folosirea PC în ocuparea unui loc de munc va fi 1.
mult mai mare 2. mai mare 3. ca şi astăzi 4. mai mic 5. mult mai mic 9. NS
dacă se aşteaptă fidelitatea faţă de această opinie este probată de o întrebare de control.

26
Credeţi că peste 10 ani cunoştinţele de PC vor juca un rol mult mai însemnat în ocuparea unui
loc de muncă? 1. da 2. Nu 3. NS
Întrebările de control dau asigurări asupra faptului dacă subiecţii au înţeles exact sensul
întrebărilor.
7. intrebarile de clasificare ( de identificare) servesc la analiza raspunsurilor din chestionar.
Este bine ca aceste intrebari privind : sexul, varsta, nivelul de instructie, situatia profesionala,
etc sa incheie chestionarul

6.4 Reguli în formularea întrebărilor

* Grijă pentru formularea întrebărilor – un singur înţeles
* De regulă se merge pe un număr de întrebări concrete, specifice decât una generală.
* De reţinut :răspunsurile trebuie analizate prin prisma întrebării, iar formulări diferite sau
răspunsuri diferite.
* Formularea întrebărilor trebuie să fie clară, simplă, fără înflorituri stilistice, gramatical
* Mai bine înţeleasă dacă ea este pozitivă...capcana dublei negaţii
* Menajarea amorului propriu al subiectului prin utilizarea optativului
* Dacă o atitudine este social neacceptată trebuie fîcută aluzie că există

27
Capitolul 7. Interviul sociologic
Tehnici de interviu sociologic
1. Interviul structurat sau directiv
O listă de întrebări precisă, a căror formulare şi ordine sunt prestabilite.
- serveşte uneori ca substitut al chestionarului. Datorită faptului că oferă contactul personal,
discuţia directivă este mai atrăgătoare decât chestionarul, cu o rată mai mare de răspuns.
- este de preferat chestionarului când dorim să verificăm cum înţeleg participanţii întrebările ce
le sunt puse.
- se alege acestă tehnică dacă tematica este foarte precisă, operaţionale la un nivel ridicat şi dacă
indicatorii diferitelor variabile au fost deja validate anterior.
- va fi preferabilă altor metode de interviu atunci când intervievatorii de care dispunem le
lipseşte experienţa.
2. interviul semistructurat
- probabil cea mai utilizată tehnică de interviu în cercetare ;se situează la mijloc între dicuţiile
standardizate şi cele non-directive;
intervievatorul dispune de un ghid structurat în funcţie de fluxul conversaţional şi al reacţiilor
interlocutorului;
rolul intervievatorului va fi acela de a focaliza discuţia pe tematicile studiate, punând întebări
adecvate în momente precise.
3. interviul liber sau non-directiv
doar tematica serveşte doar ghid „a priori”. Cele ce vor orienta atitudinile şi întrebările
acestuiavor fi mai mult dinamica interacţiunii şi fluxul conversaţional.
Totuşi cercetătorul trebuie:
- să formuleze şi să descrie problematica pe care o va investiga;
- tipul optim de acţiune ce trebuie stabilit în cursul interviului (rolul de intervievator şi de
intervievat, spaţiul acordat afectivităţii);
- să reflecteze asupra genului de informaţii pe care va trebui să le obţină de la interlocutor.
4. Discuţia exploratorie
- tehnică utilizată pentru a completa lectura făcută în legătură cu o temă de cercetare;
se adresează experţilor în domeniu, actorilor vizaţi de publicul ţintă şi unor persoane din publicu
ţintă;

28
 scopul: spre un nou chestionar şi spre descoperirea de saspecte ale problematicii ignorate până
acum.

Pregătirea ghidului de interviu

Ghidul de interviu – un instrument capabil să producă toate informaţiile necesare pentru a testa
ipotezele cercetării.
1. partea introductivă prealabilă a interviului
2. cea consacrată elementelor de descriere a participantului
3. criteriile includerii în eşantion
4. lista întrebărilor
Partea introductivă – crucială determină motivaţia iniţială a subiectului de a participa la
discuţie; să confere încredere; să prezinte:
- intervievatorul şi comanditarul cercetării;
- tipul de informaţie ce urmează a fi obţinut şi scopul ei;
- expliciteze condiţiile interviului – confidenţialitate, consimţământ liber, denato??
- Descrie beneficiile pentru participanţi;
- Să ceară permisiunea de a trece la intervievae.
Elemente descriptive – să-şi dea seama dacă interlocutorul respectă criteriile de includere în
eşantion. Astfel, reia o serie de întrebări descriptive care să reia caracteristicile necesare
participării.
Pregătirea materialului
Sarcini: redactarea întrebărilor;
- aranjarea într-un ghid de interviu.
Scopul redactării: circumscrierea conţinuturilor pertinente pentru obiectivele cercetării;
Utilizarea unui limbaj clar şi purtător de sens pentru populaţia ţintă?
Formele de prezentare care să maximizeze validitatea şi viabilitatea răspunsurilor.
Aranjarea întebărilor trebuie să asigure un flux conversanţional şi reducerea ezitării în privinţa
ordinii întrebărilor.
Elaborarea ansamblului întrebărilor
Criterii
fluxul conversaţional – fraze de tranziţie. Am vorbit de..., haideţi să vorbim şi despre...”
ordinea întrebărilor

Efecte legate de ordinea întrebărilor

29
a. efectul de consistenţă – interviul când face corelarea răspunsului cu ce a răspuns anterior;
nevoia de redefinire a nivelului;
b. efectul de oboseală – timpul este prea lung şi i-a epuizat concentrarea;
c. efectul de redundanţă – ideea că întrebarea se repetă.
Criterii privind organizarea întrebărilor
1. să înceapă cu întrebări la care se poate răspunde umăr şi să reflecte obiectul cercetării;
2. să plaseze întrebările complexe/sensibile după ce s- a stabilit raportul de încredere, dar
înainte să obosească;
3. să ordoneze întrebările logic, să aibă sens pentru intervievat;
4. gruparea întrebărilor pe teme;
5. în temă să se meargă de la general la particular;
6. să utilizeze comentarii de tranziţie.
Etapele realizării unui interviu
- Contactul iniţial :obiective – motivarea interlocutorului ,să aibă încredere pentru a răspunde
onest (onest, confidenţial); să contracareze un eventual refuz; să contracareze eventuale
întrebări.
- Întrebările descriptive – rolul de a verifica dacă intzervievatul este persoana necesară
cercetării.
- Conţinutul interviului . Misiunea intervivatorului se va limita la:
Reformularea întebărilor, fără a pierde sensul;
Reorientarea respondentului dacă se pierde în vreo digresiune??;
Discuţia motivării interlocutorului şi menţionerea atenţiei la un nivel optim;
Atenţie: să nu-şi manifeste acordul sau dezacordul pentru a nu perturba întreaga discuţie.
- Sfârşitul interviului: mulţumirea, evitarea disconfortului pe tema lui?
- Codarea informaţiilor – suport audio, video.
Atitudinea generală a intervievatorului : neutralitate, empatie, non-directivitate
 atitudine binevoitoare faţă de interlocutor;
 registrul verbal, tonul optim ce trebuie adoptat va îmbina simultan
respectul şi modestia, inspirând siguranţa; evitarea exprimării
laconice;
 Stilul – deschidere – intervievatul se exprimă în proprile categorii
mentale
 Abţinere de la orice comentariu, stăpânirea respiraţiei, mimică.

30
Registrul non-verbal: – distanţa optimă 1 m;
Atent la atitudinea şi poziţie în raport cu persoana intervievată; jos despărţiţi de o masă sau birou,
braţele pe masă, uşor apecat în faţă pentru a da impresia de atenţie .

31
Capitolul 8. Focus grupurile

Ce sunt focus-grupurile?
Definitie : Metodă de cercetare bazată pe discuţii colective libere ce explorează o anumită
întrebare sau un asnsamblu de întrebări.
Sunt comunicări situate în plan social, în cadrul cărora participanţii negociază semnificaţii,
creează altele noi şi dau naştere diversităţii şi divergenţei de opinii, precum şi consensului.

Scurt istoric al tehnicii focus grup- ului

R. Merton şi Paul Lazarsfeld au fost pionierii acestei tehnici. Scopul constituirii acestei tehnici
l-a constituit studierea fectele comunicării de masă în timpul războiului, cum ar fi propaganda
de război, patriotismul.

În prezent este o metodă „la modă” în marketing şi urmăreşte în principal:

– descoperirea motivaţiilor în cazul consumului şi a sursele inconştiente ale
alegerii unui produs ;
– cum se formează opini şi se negociază semnificaţii.
De fapt, cercetarea de marketing vorbeşte de „activitatea de focus-grup” ca suport pentru elaborarea
şi evaluarea programelor de marketing. Ele au tendinţa de a înlocui tehnicile de discuţie individuală,
din uşă în uşă, pentru a lansa noi produse.
Pentru R. Merton (1987) focus-grupurile trebuiau să furnizeze sursele cercetării, aducând idei şi
ipoteze noi. Aceste ipoteze trebuiau confirmate prin sondaj – deci să producă doar interpretări
superficiale.
Practic focus grupurile sunt folosite şi în alte domenii, fără a păstra fundamentul teoretic.
După ”90 se constată o reîntărirea metodelor calitative ce permit studierea mai amplă a
semnificaţiilor, a interpretării şi a înţelegerii observate la participanţi.
Spre deosebire de chestionare, interviuri individuale, focus-grupurile sunt mai „sociale”. Ele
deschid o fereastră asupra formării şi evoluţiei reprezentărilor sociale, a credinţelor, a ceea ce ştim
şi a ideologiilor care circulă în societate. În cadrul focus-grupurilor se elaborează şi se tematizează
un obiect social.

Focus grupul : „ o societate gânditoare în miniatură”

32
Mosovici (1984) spunea că : „Noi gândim cu gura”. Majoritatea cercetătorilor neglijează
trăsăturile comunicaţionale, gramaticale şi semantice ale limbajului, care sunt chiar vectorii
acestor atitudini, credinţe şi opinii”.
Necesitatea îndrumării investigaţiilor ştiinţifice sociale în conformitate cu 4 principii:
a. studierea conversaţiilor care au loc în cadrul societăţii „cuvântul nu este niciodată neutru”:
exprimă gânduri încărcate de afectivitate: Învăşăm de ce anume sunt pasionaţi oamenii, ce ăi
nelinişteşte.
b. Studierea comunicării ne conduce spre înţelegerea modului în care fenomenele sociale sunt
clasate şi denumite de oameni. Aflăn anume: oamenii interpretează şi reconstruiesc
fenomenele sociale, cum le schimbă sensul şi cum le creează noi semnificaţii.
c. Ideile noastre sunt marcate de crizele sociale, de bulversările de orice natură. Atunci
comunicarea se îmbunătăţeşte serios?.
d. Oamenii au caracteristici asemănătoare cu cele ale erudiţilor „amatori# care, graţie
comunicării, au vulgarizat ştiinţa şi educaţia acum aproape un secol.

Chestiuni metodologice fundamentale privind focus-grupurile

Focus grupurile şi alte metode
Focus grupurile constituie o metodă crnologică şi intensivă. Când le folosim:
a. în stadiul iniţial al cercetării pentru a produce idei şi ipoteze şi pentru a repera un nou câmp
de investigare. Astfel discuţiile pot fi relativ libere. Ideile şi ipotezele vor fi testate ulterior
prin chestionar şi discuţii.
b. În stadiul ulterior al cercetării ca mijloc de aprofundare a înţelegerii datelor; pentru
înţelegerea motivelor unei asemenea luări de poziţie, a incertitudinii şi tensiunilor în
comunicare, a form opiniilor. Pentru completarea uor cercetări etnografice.
c. Separat de alte metode
Rolul moderatorului
Moderatorul este cel care suscită exprimarea opiniilor şi dirijează ordinea de zi a discuţiilor;
poate fi chiar cercetătorul însuşi sau o persoană pregătită pentru a atinge obiectivele cercetării.
Funcţii ale cercetătorului
- să se asigure că se respetă programul de cercetare;
- să încurajeze toţi membrii grupului să participe la discuţii; să se exprime opinii diverse, să
se creeze tensiuni între aceştia, iar tensiunile să fie negociate;
- să fie un comunicator abil:
o să susţină dinamica discuţiei;

33
 o să evite să-şi prezinte propriile judecăţi şi evaluări asupra subiectului discutat sau
asupra discuţiei înseşi;
o să nu se prezinte ca un expert;
o să nu pună întrebări tendenţioase;
o să încurajeze clarificarea punctelor de vedere* şi să explice enunţurile şi afirmaţiile
formulate ambiguu;

Eşantionaj – despre mărimea grupurilor

Câ de mare trebuie să fie numărul participanţilor la focus grup?
Mărimea trebuie decisă pe baza chestiunilor de cercetat şi a obiectivelor cercetării. Astfel:
- Grup experţi- mic (6 persoane) pentru a permite participanţilor exprimarea opiniei;
- Grup comercial - mare, pentru diversitatea opiniilor.
Câte focus-grup-uri se fac pentru acoperirea temei de cercetat? :– în principiu 3-5 focus grup-uri
pentru a epuiza duversitatea subiectului şi pentru a atinge saturaţia teoretică. Grupurile pot fi atât
omogene cât şi eterogene.
- Omogenitatea : ca sex, vârstă, rezidenţă, asemănare conceptuală sau chiar cunoaşterea lor;
- Eterogenitate – este necesară pentru dinamica discuţiei, pentru suscitarea perspectivelor diferite şi
pentru a determina confruntarea acestora.
În unele manuale se vorbeşte de „eşantionaj calitativ” – stratificat după sex, vârstă, educaţie.

Ce aflăm prin focus-grup-uri

- importanţa problemelor pentru participanţi;
- pertinenţa pe cae o constituie în ochii lor;
- motivele răspunsurilor pe care le dau;
- legătura cu alte probleme pertinente;
- înţelegerea modului lor de a gândi;
-
Întrebări pe care şi le pune cercetătorul înainte de a începe cercetarea
- Care este problema supusă cercetării? Ce vreau să descopăr?
- Care ar trebui să fie proprietăţile focus-grup-urilor şi în ce scop (mărime, eşantionaj, omogenitate
vs eterogenitate);
- Ce genuri de subiecte trebuie să mă aşept să fie abordate de componenţii grupului? De ce au
nevoie de aceste date?

34
- Ce gen de analiză o voi aplica? Trebuie să inregistrez sau să filtrez discuţia?
- Ce tipuri de materiale voi aduce la discuţia necesară pentru a atinge scopul cercetării?
- Ce rol trebuie să joace moderatorul în această discuţie?
- Caracteristicile focus-grup-ului: evaluarea, judecata, tensiunea, confruntarea de idei şi opinii.

Probleme ale cercetătorului neexperimentat

- incapacitatea de a prevedea timpul necesar pentru analiza datelor;
- citatele interesante trebuie să servească la ilustrarea analizei, dar nu să înlocuiască analiza
propriu-zisă;
- extrasele de fragmente precise le discuţiei nu trebuie câtuşi de puţin să fie tăiate de contextul
în care se înscriu.
- Reguli clare pentru transcriere
- Transcrierea priveşte interacţiunea dintre membrii grupului
- Transcrierea pentru analiza tematică – modul în care conţinutul a fost exprimat (ezitant,
glumeţ);
- Transcrierea de tip lingvistic – concentrare asupra sintaxei, elementelor gramticale şi
semnificaţiilor or, aspectul fonetice ale discursului.

35
Capitolul 9. Tehnicile de scalare
Scalarea – este o tehnică prin care se descrie cantitativ, se cuantifică o realitate şi constă în
măsurarea intensităţii de manifestare a diferitelor proprietăţi ale proceselor sociale.
Se realizează prin ordonarea proprietăţilor pe un spaţiu liniar unidimensional, ce se întinde de la
o extremă negativă (nefavorabilă) la extrema pozitivă (favorabilă). Spaţiul linear este scala. Se
utillizează numai când fenomenele cercetate au una sau mai multe proprietăţi ce se ordonează în
funcţie de gradul de intensitate.
Scala este instrumentul de măsurare utilizat în operaţiunile de scalare. Este alcătuit dintr-un set
de propoziţii, expresii simple sau simboluri ce constituie un spaţiu linear unidimensional gradat,
de-a lungul căruia se distribuie elementele sale componente, în funcţie de intensitatea pe care o
exprimă. Fiecărui element component al scalei îi corespunde o anumită valoare (număr sau
numeral).

Orice procedură de scalare se compune din 3 elemente, proprii, de altfel, tuturor operaţiunilor
de măsurare.
a. fenomenul ce urmează să fie scalat (obiectul de măsurat);
b. scala sau instrumentul de măsurat;
c. reguli de atribuie a valorilor scalei fenomenului studiat, în funcţie de intensitatea
caracteristicilor sale.
a. Fenomenul care poate fi scalat: opinii, judecăţi, aspiraţii, motivaţii, convingeri, satisfacţii,
atitudini, valori, comportamente umane.
b. Prin intermediul scalelor se realizează o conceptualizare a domeniului studiat: itemii incluşi
în scale concretizează indicatorii domeniului respectiv.
c. Reguli de atribuire a valorilor de scală permit realizarea corespondenţei dintre domeniul
investigat şi instrumentul de măsurare. La o serie de tehnici de scalare se elaborază reguli
explicite de atribuire, pe când la altele, atribuirea de valori sau se deduce din contextul
formulărilor verbale.

Operaţiile principale ale scalării cu menţionarea etapelor de cercetare ştiinţifică ce le corespund:

- definirea fenomenului cercetat. Determinarea proprietăţilor acestora: caracteristici,
dimensiuni – Analiza conceptuală şi de clasificare;
- elaborarea indicatorilor, formulare itemilor ce alcătuiesc scala – operaţionalizarea;

36
 - elaborarea modelului descrierii cantitative, marcarea gradelor de intensitate de-a lungul
continuum-ului definit – cuantificare;
- culegerea de informaţii necesare construcţiei scalei – ancheta pilot;
- definirea scalei – obţinerea instrumentului de măsurat;
- aplicarea scalei elaborate în ceretarea fenomenului avut în atenţie – măsurarea propriu-zisă
(cercetarea concretă);
- analiza şi interpretarea informaţiei obţinute – explicarea;
- integrarea rezultatelor în ansamblul cunoştinţelor referitoare la fenomenul studiat –
teoretizarea.
Avantajele scalării
- reprezintă o anumită standardizare a activităţii, ceea ce permite o mai bună compatibilitate a
informaţiilor obţinute în diverse cercetări;
- se obţine o informaţie (la nivel ordinal sau chiar cardinal), aptă de a fi prelucrată printr-un
calcul matematic diversificat;
În cazul în care în domeniul cercetat se dovedeşte a avea o natură multidimensională, fiecare
dimensiune este analizată prin intermediul unei scale.

Clase, tipuri şi forme de scale

Ansamblul scalelor utilizate în cercetarea socială sle poate grupa în două mari clase, în funcţie
de structura lor:
a) scale simple – constau dintr-un singur item (indicator) ale cărui caracteristici sunt ordonate
pe un continuum şi cărora le sunt acordate valori în funcţie de gradul de intensitate pe care îl
reprezintă.
b) Scale compuse – sunt alcătuite dintr-un set de indicatori care se referă la aceeaşi proprietate
(dimensiune) a fenomenului analizat. Fiecare item are o anumită poziţie pe continuum-ul ce
reprezintă scală şi, deci, o valoare proprie atribuită în acord cu poziţia ocupată.

a) Scale simple – pot fi grupate în două tipuri principale în funcţie de destinaţia pe care
o au:
a.1. scale de ierarhizare (ierarhizările);
Scale de ierarhizare – sunt utilizate pentru a descrie comportamentul verbal al subiecţilor
investigaţi în cadrul diferitelor cercetări.Ele constau dintr-un set de expresii verbale sau
simbolice dispuse pe un continuum în funcţie de gradul de intensitate pe care îl
exprimă.Prin intermediul ierarhizărilor se ordonează variante de răspuns la întrebări de:

37
 – opinie – modelează exprimarea părerilor;
– satisfacţie;
– motivaţie,
– informare.
Scalele de opinie – urmăresc semnificaţiile acordate evenimentelor a căror existenţă
este independentă de opinia exprimată. Deci semnificaţii, la diferite intensităţi.
Scale de informare – ex. Cetăţenii din localitatea dvs. sunt consultaţi atunci când
urmează să se ia o decizie de către Consiliul Local? Întotdeauna, de cele mai multe
ori, rar, foarte rar, deloc.
a.2. scale de notare su evaluare.
Scale de notare (rating scale) – conţinutul scalelor se constituie din judecăţi obiective
(nu din opinii), iar răspunsurile sunt formulate urmărindu-se o serie de criterii de
evaluare. Seriile de date se obţin printr-o notare (evaluare) efectuate de judecători
sau codificatori, conform unor instrucţiuni primite. Notarea respectivă se efectueată
în raport cu o anumită caracteristică (performanţă, calitate).

Forme de scale simple:

* scale itemizate;
* scale de ordonare;
*scale grafice.
Aplicarea unei forme sau a alteia de scală depinde de specificul temei şi obiectivele urmărite în
cercetare.
Ex: scale ierarhizare
scale itemizate – sunt compuse dintr-o serie de categorii verbale ordonate, de aceea se mai
numesc şi scale categoriale.
Datorită impreciziei verbale, nu permite întotdeauna o bună discriminare între gradele de
intensitate – este o scală parţial ordonată.
Ex. Ce reprezintă munca pentru dvs.?
1. în primul rând un mijloc de căştigare a existenţei;
2. în primul rând un mijloc de căştigare a existenţei şi apoi o valoare socială;
3. în egală măsură mijloc de câştigare a existenţei dar şi o valaore socială;
4. în primul rând o valoare socailă şi apoi un mijloc de câştigare a existenţei;
5. în exclusivitate o valoare socială.

38
scale de ordonare – forme specifice de scale ce constau dintro serie ordonată de elemente în funcţie
de importanţa ce li se acordă de către subiecţii investigaţi.
Ex: vă rugăm să indicaţi importanţa unor caracteristici ale muncii: responsabilitate, creativitate,
diversitate, noutate, iniţiativă personală. Pe locul 1 cea mai importantă, pe ultimul loc cea mai puţin
importantă.
scale grafice – reprezintă cel mai utilizat procedeu de ierarhizare a variantelor de răspunsuri la
întrebări de opinie; ele aproximează un nivel cardinal de măsură fără a demonstra egalitatea
distanţei dintre punctele scalei.
Avem un segment de dreaptă orientat. Sunt delimitate grade diferite de intensitate – fie în număr
impar – Likert, fie în număr par .
Ex: notaţi poziţia pe scală în funcţie de răspunsuri
-1 0 1
-1 0 +1 asociate expresiilor verbale:
exemple:
1) valori care încep cu 1
1 2 3
puţin utilă utilă foarte utilă

2) scale grafice cu cinci grade de intensitate (tip R. Likert)

1 2 3 4 5
utilitate f mică utilitate mică utilitate medie utilitate mare utilitate foarte mare

3) scală cu 7 grade de intensitate (tip Th Adorno)

-3 -2 -1 0 1 2 3
dezacord puternic dezacord parţial lipsă opinie acord parţial acord acord puternic

4) scala adjectivelor polare (M. Osgood)

seful direct este organizator:
sab 1 2 3 4 5 6 7 bun

5) scală grafică cu 10 grade de intensitate

poziţia: unde situaţi meseria dvs.?
Cea mai puţin bună 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 cea mai bună meserie
Deci:

39
 - ierarhizările nu prespun un model statistico-matematic care să furnizeze un criteriu obiectiv
pentru continuum şi punctele sale;
- se bazează numai pe analiza logică;
- eficienţa lor depinde de experienţa cercetătorului, şi de capacitatea lui în definirea
continuum-ului care trebuie să-l aibă scala;
- să aibă aceaşi semnificaţie pentru toţi subiecţii studiaţi.
Avantaje:
- uniformitate în desfăşurarea investigaţiei standardizate (op, satisf, inf);
- economie de timp în culegerea datelor;
- posibilitatea unor prelucrări multiple;
- efectuarea de comparaţii între valori individuale şi de grup;

Limite: posibilitatea de influenţare prin sugerarea răspunsurilor.

Ex. de scale de notare

Scală itemizată vizează în principal dezinteres sau preocupare; participare limitată sau participare
deplină.
Spre pildă :creativitatea, ca temă pentru construirea unei scale.
Scală ordonată – ordonarea unui grup de meserii în funcţie de creativitatea ;după ce în prealabil se
defineşte creativitate în muncă şi se elaborează reguli pe baza cărora se face notarea. În final rezultă
o listă ordonată se meserii în funcţie de evaluarea gradului lor de creativitate de către persoanele
studiate (judecători).
Scala grafică
Instrucţiuni:
- intensitatea prin evaluare sau autoevaluare;
- mai mulţi judecători sau arbitri;
- valoarea reală este valoarea medie a notărilor judecătorilor,
- dacă avem notarea în funcţie de mai multe caracteristici se obţin notări pentru fiecare
caracteristică şi apoi se agregă rezultatele pentru a se obţine o singură scală.
Cel mai simplu procedeu de agregare este însumarea valorilor individuale; ponderea
caracteristicilor în funcţie de importanţa pe care le-o atribuim.
Erori sistematice:
- efectul holo (contaminarea rezultatelor);
- eroarea generozităţii;

40
 - evitarea poziţiilor extreme;
- eroarea contrastului – judecarea altor oameni ca find opuşi celui care efectuează notarea).
Pentru eliminarea erorilor e nevoie de definiţii clare a:
- conţinuturilor scalei;
- puncte de referinţă;
- criterii pe baza cărora se face evaluare;
- instruirea corespunzătaore a judecătorilor pentru a asigura uniformitate în notare.

41
Capitolul 10. Eşantionarea în cercetarea socială

Definiţia eşantionării; alte concepte întâlnite în cadrul eşantionării

Prin eşantionare se urmăreşte realizarea unei cercetări reprezentative prin studierea numai a
unei părţi din universul cercetării, care alcătuieşte o colecţie statistică de unităţi (elemente).
Esantionarea intervine în cercetări realizate prin anchetă de tipul sondajelor de opinie publică,
de marketing, de audineţă, de consum etc, dar şi în studiul documentelor sociale ca şi în diverse
alte cercetări (de exemplu, se determină numărul de vizite necesare în observaţia instntanee).
Esantionarea constă în extragerea, în condiţii specificate a unui număr de unităţi statistice din
universul cercetării. În consecinţă, eşantionul este un model la scară mică al univeersului
cercetării.
Datele obţinute din studierea eşentionului (statistică „s”) pot fi extinse pa nivelul colectivităţii
totale (parametrul „p”), cu anumite limite de variaţie, la un nivel de probabilitate (precizie)
stabilit.
Se bazează pe două teorii statistice: legea numerelor mari şi calculul posibilităţilor.
Legea numerelor mari (Bernoulli, Poisson) fundamentează mărimea eşantionului (n), iar
calculul probabilităţilor reglementează selecţia subiecţilor în eşantion.
Reprezentativitatea este dependentă de:
- mărimea eşantionulu;
- schema de eşantionare utilizată.
Reprezentativitatea (eficientă) este cu atât mai bună cu cât avem de-a face cu erori mai mici.
Scopurile cercetării selectice sunt :
- -estimarea parametrilor (media, proporţia) ce caracterizează o anumită caracteristică a
populaţiei;
- testare a unor ipoteze statistice despre populaţie.
Asupra esantionarii se concentreaza atat sociologul cat si statisticianul; sociologul accentuează
proiectarea eşantionului şi culegerea datelor. Statisticianul este preocupat mai mult de estimări
şi informaţii.
Întrebarea de bază: Cât de mare trebuie să fie un eşantion?
Răspuns orientativ: „suficient de mare pentru a fi reprezentativ”
Teoretic – mărimea eşantionului este invers proporţională cu pătratul erorii de eşantionare; deci,
pentru a reduce eroarea la jumătate trebuie să crescă de patru ori volumul eşantionului.

42
 Calcularea mărimii eşantionului presupune cunoaşterea caracteristicilor distribuţiei variabilelor
colectivităţii totale, considerate crieterii de eşantionare.
Ex. O colectivitate relativ omogenă: mărime mai mică;
Eterogenă: mărime mai mare;
Probabilitatea exprimă nivelul la care se fac estimările de la eşantion la colectiivtatea totală.
Eroarea de eşantionare defineşte spaţiul de variaţie a valorilor estimate, respectiv eroarea
standard a mediei sau procentului.
În practica sociologică s-a convenit ca nivelul probabilităţii cu care se fac estimările să nu fie
mai mic de 0,95 – adică valoarea estimată pentru colectivităţile totale se situează în spaţiul de
variaţie în 95 de cazuri din 100 eşantion (19 cazuri din 20).
Eroarea de estimare a valorilor eşantionului este acceptată pe intervalul de 5%; astfel spus, o
valoare determinată la nivel de eşantion şi estimată în populaţia totală ia valoarea cuprinsă în
spaţiul delimitat de valoarea de eşantion  eroarea de estimare pentru o probabilitate dată.
Ex. Partidul cu 50% notorietate în eşantion conduce la o valoare estimată în colectivitatea totală
de 49 – 51% pentru o eroare de 1%, sau 45 – 55% pentru o eroare de 5%.
Deci câteva elemente de orientare a eşantionării:
a. pentru a obţine rezultate acceptabile nu este necesar să studiem întreaga colectivitate,
dacă este relativ mare. La comunităţile mici, eşantionarea este neavenită. În ultimul
caz trebuie să se studieze întreaga populaţie sau loturi ale populaţiei.
b. mărime eşantionului nu se determină ca o proporţie din colectivitatea totală;
c. Riscurile de eroare sunt importante, având în vedere că se studiază un singur
eşantion, comparativ cu numărul practic inabordabil de mare ce s-ar putea constitui
pentru colectivităţile mari.
d. ex colectivitate de 15 milioane – 10 000 eşantion de 1 500 persoane. Probabilitate
0,95 – 9 500 din 10 000 să fie în limita spaţiului de variaţie, iar în 500 cazuri să fie
afară.
e. eroarea de eşantionare exprimă variaţia de la un eşantion la altul! Cu toate astea, se
pot obţine estimări acceptabile ale valorilor în colectivitatea totală cu un singur
eşantion.
Mărimea eşantionării
Mărimeaa unui eşantion este rezultatul unui proces de analiză: elemente statistice, costurile, alte
aspecte.

43
Formulele teoretice de determinae a mărimii unui eşantion sunt variabile pentru eşantionarea simplă
aleatorie şi sunt diferite:
a) variabile cantitative – când se poate calcula media (m) şi abaterea standard a mediei ()
n=t2*2/e2
b) variabilele calitative (atribute) sau ori de câte ori valoarea variabilei se exprimă în procente
sau proportii
n=t2P(100-P)/e2
n=t2p(1-p)/e2
t – valoarea care corespunde nivelului de probabilitate
e – eroarea de estimare a valorii medii (sau eroarea standard)
P – probabilitatea
p- proporţia

P=50 t=2 e=5% n= 4*50(100-50)/25 n=200*50/25=400

P=50 t=2 e=3% n=t2P(100-P)/e2 n=4*50(100+50)/9 n=200*50/9=1 083
P=50 t=2 e=2 n=t2P(100-P)/e2 n=4*50(100+50)/4 n=200*50/4=2 500
P=50 t=2 e=3 n=t2p(100-P)/e2 n=4*50(100+50) n=200*50=10 000

Eroare de eşantionare - se stabileşte în funcţie de nivelul dorit al erorii de estimare a valorilor

populaţiei totale pe intervalul 1-5%; recomandabil este o valoare a erorii de 3,2 sau chiar 1 cu o
probabiltate de 0,95; 0,97; 0,98 sau 0,99.

Tipuri de eşantioane
Criteriul principal de diferenţiere al eşantionării este legat de caracterul probabilist (aleatoriu)
respectiv neprobabilist.
1. eşantion probabilist – fiecare unitate (element) statistic din universul cercetării are şansa
cunoscută de a fi selectat pentru cercetare. Datorită acestui fapt în eşantionarea probabilistă se poate
calcula eroarea standard de estimare a nivelului unei valori obţinute în cercetare şi astfel se pot
extinde rezultatele la nivelul colectivităţii totale.
Eşantionarea probabilistă este de două tipuri:
a) Simplă – aleatorie
b) Stratificată

44
În cadrul eşantionării simple, aleatorie universul cercetării este tratat ca un tot nediferenţiat. Selecţia
unităţilor statistice se efectuează direct din ansamblul universului cercetării, iar probabilitatea unei
unităţi statistice de a fi aleasă în eşantion este egală cu fracţia de eşantionare (p=f=n/N).
Se realizează o diviziune a universului cercetării în secţiuni (straturi) semnificative determinate de
numărul valorilor variabilelor folosite drept criteriu de clasificare.
Stratificare se face pentru a asigura selecţia proporţională din fiecare strat. Acest fapt este important
când straturile sunt de dimensiuni diferite. În eşantionarea stratificată se determină câte un
subeşantion pentru fiecare strat, eşantionul total este suma subeşantioanelor pe straturi.
Numărul straturilor creşte pe măsura creşterii numărului de variabile şi a numărului de diviziuni ale
acestora.
Ex stratificarea după sex, după vârstă cu 5-10 intervale , conturată după sex şi vârstă ar avea 10,
respectiv 20 straturi.
Dificultatea practicării eşantionării probabiliste se referă la:
- întocmirea listei, într-o ordine întâmplătoare (randomizate) cu toate unităţile (membrii) din
universul cercetării. La eşentioanele probabilist-stratificate sunt necesare listele pentru
fiecare strat în parte;
- costul ridicat;
- timpul necesar realizării cercetărilor.
Procedurile de selecţie probabilistă sunt cele ale:
- numerelor întâmplătoare;
- loteriei;
- pasului mecanic/statistic.
Procedura numerelor întâmplătoare presupune atribuirea fiecărei unităţi statistice a unui număr,
generarea unui tabel cu numere întâmplătoare. Pentru eşantionarea simplu-aleatorie a populaţiei
adulte a României ne-ar trebui un tabel cu numere întâmplătoare din câte 8 cifre (00000001- 17 000
000).
Metoda loteriei (a urnei) se utilizează când numărul colecţiei din care se face extragerea este relativ
mic, de ordinul câtorva zeci. Se extrage ca la loto.
Metoda pasului mecanic (selecţia sistematică) se împarte numărul la numărul de unităţi şi rezultă
pasul; se iau şi rezerve 10-20%.
Datorită împrăştierii mari a eşantioanelor naţionale şi a lipsei codului general de eşantionare se
practică adeseori scheme de eşantionare cu mai multe stadii. Astfel, cercetarea empirică se va
concentra pe anumite zone, iar listele cu unităţile statistice din care se face selecţia se întocmesc
numai pentru zonele respective.

45
În eşantionarea bistadială se selectează mai întâi zonele (localităţile, zone în cadrul localităţilor) Ar
fi secţiile de votare, zone de recensământnumite clustere), iar în stadiul al doilea se selectează
subiecţii de pe listele zonelor reţinute pentru studiu. În eşantionarea cu mai multe stadii se impune
să avem informaţii despre zonele ce constituie obiect de selecţie: câte sunt, o listă a lor, delimitări
clare, indicatori sintetici de caracterizare, posibilitatea procurării listelor cu unităţi statistice ce vor
fi supuse selecţiei. În lipsa acestor ultime liste, se poate trece la efectuarea de microrecensământuri
în zonele de referinţă. Metoda L. Kish (dezvoltată în deceniile 6-7 la Institutul de Cercetări Sociale
din Ann Arbor, Michigan, S.U.A) pentru eşantionaea la nivel local şi naţional.
„Ruta stradală” nu este schemă probabilistă, dacă strada nu a fost selectată probabilist.
Ex: schema multistadială de eşantion probabilist stratificată utilizează ca şi criterii de stratificare:
regiunea istorică, mediul rezidenţial şi mărimea localităţii urbane. (avem 90 straturi)
     URBAN RURAL  
Regiunea Aria/Judtul Mici Medii Mari Foarte mari   TOTAL
 Moldova Bc,Nt,Sv,Vn. 1.7328 0.5566 2.2514 0.0000 6.2391 10.7799
Gl, Is 0.3597 0.1942 0.0000 2.8585 3.2131 6.6255
  Bt,Vs 0.4131 0.7868 0.5307 0.0000 2.4568 4.1874
 Muntenia Ag,Db,Ph 1.1985 1.0850 0.7770 1.0725 5.2039 9.3369
Bz,Br 0.2331 0.1791 0.6191 0.9976 1.9810 4.0099
  Gr,Tr,Il,Cl,If 1.0835 1.6966 0.0000 0.0000 4.8543 7.6344
Dobrogea Ct,Tl 0.5125 0.9605 0.0000 1.4320 1.5765 4.4815
  Dj,Mh,Ot 0.9233 0.5232 0.4823 1.3957 3.7335 7.0580
Oltenia Gj,Vl 0.7270 0.4457 0.4969 0.0000 2.0228 3.6924
  Ab,Hd 1.4120 1.3042 0.0000 0.0000 1.2894 4.0056
  Bv,Sb 0.9049 0.4210 0.7144 1.3127 1.3089 4.6619
Transilvania Cj,Ms 0.6889 0.7507 0.6920 1.4665 2.3223 5.9204
  Cv,Hg 0.5362 0.6481 0.0000 0.0000 1.3463 2.5306
  Bn,Sj 0.3092 0.6650 0.0000 0.0000 1.6072 2.5814
Crisana Ar,Bh 0.8215 0.0000 0.7971 0.9530 2.3269 4.8985
Maramures Mm,Sm 0.7938 0.1901 1.1672 0.0000 1.8957 4.0468
Banat Cs, Tm 0.7583 0.5934 0.0000 1.4652 1.8469 4.6638
Bucuresti Buc. 0 0 0 8.8851 0.0000 8.8851
  Total 13.4083 11.0002 8.5281 21.8386 45.2246 100.0000

În primul stadiu se selectează localităţile, în al doilea stadiu sunt selectate secţiie de votare din
localităţile anterior selectate, iar stadiul trei îl constituie subiecţii de pe listele electorale. În locul
provincilor istorice se pot determina diferite arii socio-culturale (D. Sandu, Statistica în ştiinţele
sociale).
Eşantionarea neprobabilistă
În cadrul eşantionării neprobabiliste selecţia persoanelor urmează o procedură preferenţială
(convenience) sau bazată pe experienţă (judgment).

46
Cea mai cunoscută schemă de eşantionare neprobabilistă este cea pe cote. În faza de proiectare
această schemă se aseamănă cu constituirea straturilor în eşantionarea probabilistă. Diferenţa constă
în faptul că dacă la eşantionarea probabilist în selecţia persoanelor se urmează o procedură
aleatoare, în eşantionarea pe cote se repartizează operatorilor doar numărul şi structura de realizat,
urmând ca ei să facă selecţia cu o procedură neprobabilistă.
Eşantionarea pe cote are un caracter ştiinţific. Ea permite obţinerea de rezultate satisfăcătoare şi la
costuri mult mai mici.
Deficienţele eşantionării pe cote sunt:
- faptul că nu se poate determina eroarea de eşantionare;
- nu se pot face interferenţe de la eşantion la colectivitatea totală.
Totuşi, se pot obţine informaţii uneori mai relevante decât într-un studiu probabilist inadecvant
realizat. Dacă nu se asigură selecţia probabilistică într-o schemă astfel definită, ca şi atunci când
eroarea este inacceptabil de mare, ne conduce în fapt tot spre situaţia unei eşantionări
neprobabiliste.
În eşantionarea neprobabilistă se respectă una din cerinţele eşantionării: mărimea eşantionului, de
unde şi îndreptăţirea utilizării termenenului.
Obiectivele diferite ale cercetării, urmărite într-un caz sau altul, conduc la adoptarea unor tipuri
diferite de eşantionare, cum ar fi:
- eşantioanele unice (utilizat eo singură dată);
- eşantioanele panel (utilizate în mai multe cercetări).
O altă clasificare a eşantioanelor se referă la caracterul unităţii statistice finale de selecţie.
Aceasta poate fi constituită dintr-un singur element şi se poate vorbi de eşantion individual sau din
mai multe elemente – eşantion de grup (cluster).
Eşantionul de grup semnifică faptul că unitatea statistică finală este un grup care se studiază ca şi în
totalitate (clase de elevi dintr-o şcoală, echipe de lcuru dintr-o fabrică).
H. Blalock spunea că straturile trebuie să fie cât mai omogene în interior şi mai diferite unele de
altele, iar clusterii cât mai asemănători între ei şi cât mai diferiţi în interior.
O altă clasificare a eşantioanelor tot în fucţie de obiective este în.
- eşantioane de bază, unde se extrage un eşantion mare din care ulterior se va elabora eşantioane
reprezentative;
- eşantioane multifazice – dintr-un eşantion utilizat la un moment dat se extrag eşantioane mai
mici, pentru unele studii parţiale (Traian Rotaru, Petre Iluţ, 1997).
Eşantionul panel serveşte la măsurarea schimbării şi la analiza sensului principal al determinării în
cazul variabilelor ce se influenţează reciproc. Avantajele eşantionării panel sunt:

47
 - costuri reduse (nu se mai proiectează de fiecare dată);
- informaţia obţinută cel mai adesea este mai completă şi mai sigură decât în cadrul anchetelor
sociologice unice (Chelcea, Mărginean, Cauc, 1998).
Problemele eşantionului panel sunt în principal:
- participarea, adică de regulă doar 7, 8 din 10 acceptă o viitoare intervievare şi atunci sunt
probleme metodologice de genul cine sunt cei care acceptă şi cei care refuză;
- „mortalitatea” eşantionului, în sensul că persoane îşi schimbă adresa, îşi modifică statutul ş.a.;
- condiţionarea – se modifică comportamentul celui care acceptă să conlucreze.
Modalităţile de corectare a eşantioanelor panel şi păstrarea reprezentativităţii sunt în principal două:
- adăugarea de persoane selectate aleatoriu de pe o listă de rezerve,
- compararea rezultatelor cu cele ale unui eşantion alternativ.

48