 Considerații introductive în metodologia cercetării științifice

 1. Semnificaţia noţiunilor utilizate în materie

Cuvântul metodă vine de la grecescul „methodos”, care înseamnă cale, drum, dar şi
mod de expunere. Preocuparea pentru perfecţionarea metodei a dus la apariţia ştiinţei
despre metodă – metodologia.

Prin metode înţelegem un ansamblu de operaţii intelectuale (ce pot consta din
principii, norme) care sunt folosite pentru atingerea unuia sau a mai multor obiective privind
cunoaşterea unui fenomen. În acest scop, pot fi folosite şi anumite procedee tehnice, care
sunt unelte auxiliare ale metodelor şi nu trebuie confundate cu acestea.

Expresia „metoda de cercetare”, din punct de vedere etimologic constituie traseul

urmat pentru a duce la bun sfârşit o cercetare, iar „metodologia cercetării” - ca sistem
integral de metode - reprezintă ansamblul demersurilor pe care le urmează gândirea pentru a
descoperi şi a demonstra o idee ştiinţifică, adică pentru a produce cunoştinte ştiinţifice şi a
întregi astfel patrimoniul ştiinţific.

În ceea ce priveşte termenul „ştiinţă”, el provine de la verbul latinesc scire, însemnând

a şti, respectiv a fi instruit, cunoscător, şi redă fenomenul complex de cunoaştere a
fenomenelor şi proceselor naturale şi umane.

Una din caracteristicile distinctive ale ştiintei constă în faptul că posedă metode
adecvate pentru a produce cunoştinţe. De aceea, metoda este parte a uneia din definiţiile
cunoscute ale ştiinţei: un ansamblu de cunoştinţe având un obiect determinat şi o metoda
proprie.

Cercetarea şi cunoaşterea ştiinţifică implică opţiuni variate, dezbateri şi controverse.

Acesta este motivul pentru care cercetătorul, mai ales atunci când este începător, este pus în
situaţia de a opta între diverse metode de cercetare ştiinţifică şi de a le găsi pe cele care să-i
permită să finalizeze cât mai corect cercetarea.

Calitatea cercetării ştiinţifice constituie unul din pilonii de bază ai performanţei

academice. În toate sistemele de evaluare a universităţilor, cercetarea ştiinţifică este un
capitol de importanţă majoră, tocmai prin impactul acesteia asupra calităţii resursei umane
pregătite.

1
 Pornind de la aceste premise se poate aprecia că cercetarea ştiinţifică universitară
este indispensabilă actului educaţional.

Menită să contribuie la desfăşurarea unei cercetări, să ghideze demersul ştiinţific,

metodologia cercetării ştiinţifice devine parte integrantă a oricărui domeniu şi discipline
ştiinţifice, ceea ce implică cunoaşterea ei de către persoanele care doresc să se formeze într-o
ramură sau alta a ştiinţei.

2. Aspecte de ordin istoric privind metodologia cercetării ştiinţifice

Odată cu apariţia şi dezvoltarea unei noi discipline juridice, aceea a metodologiei, s-a
discutat în literatura de specialitate şi despre metodologia juridică.

Pe la jumătatea secolului trecut, unul dintre juriştii români de seamă, Mircea

Manolescu, propunea, în cadrul secţiei juridice a Institutului de Ştiinţe Sociale al României,
ideea de a se cerceta problema metodologiei juridice. În acest sens, el a prezentat o
comunicare ştiinţifică în iunie 1943 având ca temă problema metodologiei juridice, văzută ca
disciplină

autonomă.

Profesorul Nicolae Popa defineşte metodologia drept

sistemul celor mai generale principii de investigaţie, deduse

din sistemul celor mai generale legi obiective.

Metoda priveşte fie un anumit principiu metodologic (metoda particulară), fie un

procedeu tehnic oarecare (metoda individuală).

O metodă, în sensul adevărat al cuvântului, trebuie să fie determinată de însuşi

obiectul cercetării ştiinţifice,

să corespundă legilor acestuia.

Alţi autori, în plan internaţional, precum Ihering, ori Sauer susţin că metodologia
priveşte principiile care orientează cunoaşterea ştiinţifică, operaţiile, procedeele, tehnicile
acestei cunoaşteri.

3. Caracteristicile şi semnificaţiile cercetării ştiinţifice

Drumul de la anticipaţie la idee şi apoi la descoperire se realizează prin cercetarea

ştiinţifică.
2
 Cercetarea ştiinţifică se fundamentează pe anumiţi factori care o definesc. Aceştia
sunt:

a) motivaţia cercetării;

b) urmărirea obiectivului ales;

c) organizarea cercetării (a formei de investigare);

d) raţionamentul ştiinţific;

e) scopul urmărit prin cercetare;

f) semnificaţia finală a cercetării ştiinţifice.

Analizând sumar aceşti factori, se pot evidenţia anumite aspecte:

a) Cercetarea ştiinţifică este determinată de factori motivaţionali, care aparţin

psihicului cercetătorului şi îl determină să înceapă şi să continue o cercetare, factori precum:

- interesul pentru un anumit domeniu;

- curiozitatea de a cunoaşte etc.;

b) Urmărirea obiectivului propus sau intuit este interioară cercetătorului, rezultând din
tendinţa de a da răspuns la întrebările interioare, la îndoieli;

c) Organizarea cercetării derivă din gândirea cercetătorului;

d) Orice act de cercetare este si trebuie să fie conform cu gândirea ştiinţifică adaptată
domeniului. Această gândire are la bază anumite etape, precum:

- identificarea si fixarea obiectivelor;

- formularea ipotezelor;

- alegerea modelului de gândire sau a formei de conducere a judecăţii stiinţifice;

- realizarea cercetării conform obiectivelor şi compararea rezultatelor obţinute prin

teorie, experienţe si modelare;

- formularea de concluzii;

3
 e) Scopul răspunde întrebării: la ce servesc rezultatele cercetării? Răspunsul poate
consta în faptul că cercetarea contribuie la cunoaşterea în domeniu sau cercetarea aduce
satisfacţia nevoii de cunoaştere;

f) Semnificaţia finală a descoperirii ştiinţifice răspunde întrebării: care este

semnificaţia descoperirii pe plan social, cultural, economic al comunităţii, sau ce va aduce
nou, cu ce va contribui la dezvoltarea, la îmbunătăţirea colectivităţii.

4. Principiile cercetării ştiinţifice

La baza dezvoltării acestui proces complex stau anumite principii stabilite prin
experienţa multor generaţii de cercetători. Printre acestea se evidenţiază:

a) Principiul competenţei

Acest principiu stabileşte cine poate desfăşura o activitate ştiinţifică, care sunt regulile
şi calităţile psihice, intelectuale, profesionale, pe care trebuie să le respecte şi să le posede
cercetătorul pentru a fi capabil să abordeze un proces de cercetare ştiinţifică;

b) Principiul obiectivării

Acesta se referă la obiectivul cercetării ştiinţifice, la modul în care acesta trebuie

studiat, la atitudinea cercetătorului faţă de obiectul cercetării;

c) Principiul adevărului ştiinţific

Orice cercetare are ca scop descoperirea adevărului. Acesta este cuprins în concluziile
care se desprind din cercetarea efectuată asupra unui anumit obiect. Acest adevăr trebuie să
reflecte natura reală a obiectului, să poată fi înţeles;

d) Principiul metodic

Acesta are în vedere metodologia cercetării, adică modul cum se desfăşoară procesul
de cercetare. Acest principiu impune următoarele reguli:

- orice activitate de cercetare ştiinţifică se conduce metodic, conform unui plan riguros,
coerent pregătit în detaliu, anterior începerii procesului;

- se vor utiliza tehnici şi metode adecvate naturii obiectului.

e) Principiul demonstraţiei

4
 Fiecare afirmaţie sau rezultat trebuie demonstrate şi trebuie dovedit faptul că sunt
adevărate şi că aparţin obiectului studiat;

f) Principiul utilităţii

Orice act de cercetare ştiinţifică trebuie să aibă o utilitate teoretică sau practică.
Utilitatea va justifica cercetarea respectivă;

g) Principiul psiho-moral

Acest principiu îl vizează pe cercetător şi activitatea acestuia şi implică anumite

aspecte, precum:

- orice acţiune ştiinţifică trebuie să fie sinceră, dezinteresată;

- cercetarea se conduce după principiile etice ale activităţii corecte.

Etapele activității de cercetare științifică

1. Aspecte introductive

Orice proiect ştiinţific (referat, studiu, lucrare de licenţă, articol ştiinţific, disertaţie,
teză de doctorat) trebuie să parcurgă anumite etape.

Durata cercetării ştiintifice se planifică anterior cercetării, cât mai aproape de

realitate, ţinând cont de gradul de dificultate şi de volumul de activităţi ce se vor desfăşura.
La stabilirea duratei este nevoie de experienţa managerială în domeniu, în scopul raportării la
situaţii anterioare cunoscute.

5
 Elaborarea planului de cercetare
Acesta are următoarele componente obligatorii:
a. Delimitarea precisă a domeniului temei si a sferei de interes a cercetătorilor ce vor
aborda tema;
b. Delimitarea precisă a obiectului ce formează tema cercetării, având în vedere
următoarele aspecte:
- dacă se vizează cunoaşterea teoretică a obiectului;
- dacă se vizează o cercetare cu caracter practic – aplicativ;
c. Ce se urmăreşte prin actul de cercetare, care sunt intenţiile echipei de cercetare
privind tema dată;
d. Stabilirea unui plan privind procesul de cercetare si desfaşurarea acestuia.
e. Verificarea finală a rezultatelor cercetării.
Planul trebuie să mai conţină elemente care să reproducă structura gândirii logice privind
elaborarea cercetării, precum:
- Stabilirea temei de cercetare;
- Formularea ipotezelor de la care porneşte cercetarea;
- Stabilirea etapelor cercetării ce vor confirma validitatea ipotezelor.

c. Titlul

Trebuie să ştiţi exact despre ce scrieţi şi este necesar ca şi cei care vor citi proiectul să
înţeleagă cu claritate care este tema centrală a proiectului. De aceea, sunt foarte importante
delimitarea temei şi alegerea unui titlu sugestiv.

2. Delimitarea ariei de studiu

Restrângerea temei este necesară, şi atât titlul, cât şi conţinutul proiectului trebuie să
reflecte acest lucru. Restrângerea se poate face prin mai multe modalitaţi. Ele sunt
cumulative, nefiind suficientă aplicarea doar a uneia.

a) Delimitare temporală

6
 Delimitarea temporală presupune încadrarea precisă a perioadei investigate ( De
exemplu “Analiza Politicii Externe a Uniunii Europene în primul an de la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona”);

3. Titlul proiectului

Titlul proiectului trebuie să definească exact subiectul cercetării. Claritatea impune

întotdeauna ca subiectul să fie restrâns la intenţiile şi posibilităţile concrete de cercetare. Una
dintre soluţiile uzuale de restrângere este aceea de a opera delimitări care au capacitatea de
a preciza exact universul real al cercetării. Titlul trebuie să surprindă aceste delimitări ale
ariei de cercetare. Un titlu ca de exemplu “Politica externă a Uniunii Europene” este prea vast
deoarece tema nu poate fi acoperită.

El este şi prea vag fiindcă cititorul sau examinatorul nu ştie ce anume trebuie să
urmărească în conţinutul proiectului. Un titlu preferabil ar putea fi “Politica externă a Uniunii
Europene în primii doi ani după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Relaţiile cu
Rusia”, caz în care se operează atât o restrângere temporală, cât şi una a domeniului de
investigaţie propriu-zis.

c. Obiectivul/ele proiectului cercetării trebuie surprinse într-un singur paragraf care să

explice ce dorește studiul să realizeze;

d. Semnificaţia studiului. Redactarea proiectului ar trebui să răspundă direct sau

indirect la câteva întrebări cum sunt: de ce este important studiul; pentru cine este important;
care vor fi implicaţiile pozitive ale realizării studiului? Este important ca această secţiune să
reflecte viziunea proprie a studentei/studentului asupra problematicii alese;

e. Întrebările de cercetare. În finalul introducerii ar trebui enumerate întrebările care

stau la baza cercetării, fără a fi necesară elaborarea lor. De exemplu: care sunt atitudinile în
legătură cu … ; există o diferenţă semnificativă între …

7
 Este important de ştiut că metodele de cercetare şi abordarea vor fi alese şi adaptate
în funcţie de tema pe care o propuneţi. Metodologia nu poate fi standard. Ea trebuie să se
plieze pe tema aleasă.
Sistematizând, metodologia va face referire la:
a. Procedura de cercetare – descrie paşii ce urmează a fi parcurşi în demersul de
cercetare.
b. Metodele alese, care pot fi cantitative sau/şi calitative. Metodele cantitative
răspund la întrebările ce? şi, mai ales, câţi/câte?. Ele presupun o activitate de numărare şi
constau în statistici, modele matematice etc. Metodele calitative sunt interactive şi răspund la
întrebările cum? şi, mai ales de ce? (interviu, analiză de conţinut).
Abordarea lor este diferită. Cele două tipuri de metode nu sunt incompatibile şi nu se exclud
reciproc;

c. Instrumentele de cercetare. Dacă, de exemplu aţi ales pentru o abordare calitativă

realizarea unor interviuri, interviul propriu-zis reprezintă un instrument prin intermediul
căruia realizaţi cercetarea. În acest caz, prezentaţi în cadrul acestei secţiuni grila de interviu
pe care intenţionaţi să o utilizaţi.
d. Rezultatele aşteptate. Conturaţi succinct ce credeţi că veţi obţine la finalul
cercetării. Această secţiune este menită să reflecte capacitatea studentului de a elabora
propriul demers de analiză şi cercetare a unei anumite teme în domeniul ales; capacitatea de
a aborda empiric (atunci cînd se poate) problematica vizată prin definirea unui design
metodologic viabil pentru analiza temei.

4. Concluziile
Proiectul de cercetare se încheie în mod necesar cu concluziile autorului/autoarei.
Aceste concluzii pot să fi apărut în corpul proiectului sau să fie formulate la final. Important
este ca ele să fie formulate foarte clar şi concis, fără ambiguităţi. La nivelul unui proiect de

8
cercetare, concluziile ar fi uneori premature.
Concluziile într-o manieră sintetică, concisă, rezultatele ştiinţifice obţinute, cu
punctarea celor care vor duce la abordări viitoare.

5. Bibliografia
Bibliografia parcursă pentru redactarea proiectului este obligatorie. Ea trebuie să
cuprindă literatura de specialitate care a stat la baza redactării proiectului.

CERCETAREA ȘI ELABORAREA LUCRĂRILOR ȘTIINȚIFICE

I. Tehnici de elaborare a referatului științific1

Conținutul referatului științific

Referatul științific este o lucrare de dimensiuni mici sau medii care cuprinde studiul unui
fenomen sau proces social, economic, fizic sau de alta natura, intocmit pe baza unor cercetari
bibliografice, a unor studii cazuistice sau experimentale.
Un referat stiintific trebuie sa cuprinda următoarele părți:
1. titlul referatului;
2. cuprinsul;
3. introducerea;
4. tratarea temei abordate, cuprinzând următoarele subdiviziuni:
- stadiul actual al cercetarilor din domeniul din care face parte tema abordata;
- metodologia de cercetare folosita pentru realizarea temei si infrastructura si
echipamentele tehnice aferente cercetarii,daca este cazul;
- dezvoltarea studiului temei abordate;
5. concluziile, opiniile personale si directii ulterioare posibile de cercetare referitoare la
tema abordata;
6. referințe bibliografice.
Titlul trebuie ales astfel încât să informeze cât mai exact asupra conţinutului lucrării
respective. Alegerea titlului trebuie tratată cu atenţie maximă, pentru că partea ce se bucură de
1
Constantin Fălticeanu, Metodologia cercetării. Note de curs, Universitatea ,,Danubius” din Galați, 2008/2009, pp.
42-48.
9
cea mai mare circulaţie este tocmai titlul. Acesta trebuie să atragă atenţia, să sugereze
conţinutul şi domeniul de aplicare al lucrării. Titlul este primul lucru pe care îl citeste editorul,
atunci când manuscrisul ajunge pe biroul sau; este si primul, care ajunge sub ochii cititorului,
când acesta consultă conținutul unei reviste. Prin urmare, un titlu trebuie să descrie cât mai
adecvat continutul, in cuvinte cât mai putine. În general, acesta trebuie sa nu depașească 10-15
cuvinte. Un titlu scurt are avantajul ca este mai incitant, este mai clar si ocupa mai putin spatiu,
fiind - inevitabil - preferat de editori.
În Cuprins sunt fixate următoarele elemente, indispensabile structurii unei lucrări
ştiinţifice:
- Introducere (preliminariile);
- Capitole;
- Subcapitole şi paragrafe.
Toate acestea sunt fixate şi precizate prin paginare. În unele lucrări cuprinsul este plasat
imediat după pagina de titlu, uneori după nota introductivă, alteori – la sfârşitul lucrării, după
concluzii.
Introducerea se redactează cu scopul de a pregăti cititorul în vederea lecturii. Ea are
rolul pe care il are prefata de la o lucrare in cazul general. În introducere se vor menţiona
importanţa şi actualitatea problemei cercetate, sursele si metodele de informare şi
documentare, stadiul la care a ajuns cercetarea în domeniul respectiv, metodele principale de
cercetare, si rezultatele semnificative obtinute.
Tratarea sau, în termeni uzuali, cuprinsul constituie partea cea mai importantă a unui
referat ştiinţific. Este partea cea mai amplă, motiv pentru care tratarea trebuie să fie foarte bine
structurată, astfel incat să evidenţieze contribuţiile originale ale autorului la cercetarea
respectivă.
Subdiviziunile acestei părţi pot avea dimensiuni diferite, de la cateva paragrafe la mai
multe capitole. Ideile fiecărei subdiviziuni trebuie bine înlănţuite pentru a descrie clar ceea ce
se doreste a fi comunicat cititorului.
Un aspect important de care trebuie să se ţina seama este acela de a evidentia ceea ce
este important, neacordand atentie unor detalii nesemnificative care ar putea abate atenţia
cititorului de la subiectul principal al lucrării. Eventualele informaţii secundare pot fi evacuate în
note de subsol pe care un cititor interesat de subiect le poate lectura cu uşurinţă.
Stadiul actual al cercetarilor legate de tema abordata, este prima subdiviziune a
tratarii temei si constituie un studiu critic al rezultatelor cercetarilor efectuate si comunicate
pana la momentul respectiv. Acesta se intocmeste in urma unei cercetari bibliografice. Se
intocmeste trecand in revista lucrarile studiate, de obicei in ordine cronologica sau in alta
ordine, adoptata de cel care intocmeste studiul, in functie de caracteristicile cercetarii care
urmeaza a se efectua si de aspectele care urmeaza a fi luate in consideratie. Studiu critic

10
inseamna aici o inlantuire logica a concluziilor cercetatorului, privind aspectele care-l
intereseaza in legatura cu tema pe care o va dezvolta in cercetarile sale, desprinse din fiecare
lucrare studiata in cadrul cercetarii bibliografice. In acest studiu el trece prin filtrul mental
propriu rezultatele obtinute de diversi autori inaintea sa si comunicate in lucrarile studiate de
el, cuantificand contributia acestora la dezvoltarea cunoasterii in domeniul temei abordate, in
masura in care il intereseaza pentru elucidarea problematicei acesteia. Cercetatorul poate
emite pareri pertinente si bine documentate in legatura cu anumite rezultate sau aprecieri
intalnite in lucrarile studiate, prin comparatie cu propriile cercetari anterioare sau cu ale altor
autori, in limitele eticii si deontologiei stiintifice, cu eleganta si condescendenta caracteristice
lumii stiintifice.
In urma studiului critic al bibliografiei rezulta stadiul in care se gaseste domeniul sau
tematica abordata, modul in care sunt elucidate problemele specifice cuprinse in acestea, cat
de clare sunt toate aspectele legate de tema si care sunt problemele care au ramas nestudiate,
care nu sunt pe deplin elucidate sau care au fost tratate necorespunzator. Este foarte important
acest ultim aspect, deoarece acesta furnizeaza motivatia pentru abordarea temei, de
acuratetea si constiiciozitatea cu care este efectuata cercetarea bibliografica depinzand soarta
cercetarii ce va fi intreprinsa, deoarece o cercetare incompleta sau neprofesionala poate
insemna abordarea gresita a cercetarii, sau in cel mai rau caz, abordarea unei teme deja
rezolvate.
Studiul stadiului cercetarilor trebuie sa se incheie cu o serie de concluzii din care sa
rezulte clar directiile de cercetare ce trebuie urmate, pe baza acestora stabilindu-se de fapt ce
urmeaza a fi facut in continuare si cum trebuie facut.
Metodologia folosita pentru realizarea cercetarii, constituie a doua subdiviziune a
tratarii temei de cercetare. In aceasta parte a lucrarii se descrie modul cum se dezvolta
cercetarea, metodele generale si specifice utilizate si elementele de infrastructura si
echipamente utilizate, daca este cazul.
In ceea ce priveste metodele de cercetare, se pot utiliza:
- metode teoretice, care constau in elaborarea de ipoteze si teorii utilizand modelarea
proceselor si fenomenelor studiate, prin conceperea de scheme in viziunea teoriei sistemelor
cu ajutorul carora se pot determina relatii matematice intre parametrii proceselor;
- metode experimentale de laborator sau in natura, utilizand infrastructura adecvata
combinata cu determinari realizate direct in sistemele reale din natura sau societate;
- metodologia studiilor de caz, cunoscuta si ca cercetare cazuistica, prin care se pot pune
in evidenta anumite aspecte existente in natura si societate,tipice sau complet atipice.
Aceste metode generale de investigare stiintifica se folosesc separat sau in combinatie,
in functie de necesitatile de cercetare ale temei abordate. Pe baza acestor metode si a unei
logici a cercetarii pe care o imagineaza cercetatorul, acesta elaboreaza activitatile de cercetare

11
in ordinea lor logica si temporala in asa fel incat cercetarea sa se dezvolte firesc spre atingerea
obiectivelor acesteia.
Aceasta parte a tratarii temei introduce cititorul in logica modului cum s-a derulat
cercetarea, facilitandu-i intelegerea dezvoltarii acesteia.
Dezvoltarea studiului temei, este subdiviziunea centrala a tratarii, aceasta cuprinzand
descrierea modului in care s-au desfasurat cercetarile, ce rezultate partiale si finale s-au
obtinut, cum sunt acestea in comparatie cu ce exista in literatura studiata, ce aduce nou tema
pe domeniul stiintific in care se incadreaza, ce probleme sau aspecte din natura sau societate
rezolva. Aceasta parte trebuie insotita de argumente stiintifice pentru orice afirmatie sau
ipoteza emisa, punand aceste argumente in contextul datelor existente in literatura in domeniul
respectiv. Indiferent de tema abordata, de metodologia folosita, aceasta parte a lucrarii trebuie
sa cuprinda datele pe care cercetatorul doreste sa le comunice mediului stiintific caruia i se
adreseaza, punand in evidenta contributiile sale la dezvoltarea cunoasterii in domeniul
respectiv,oricat ar fi acestea de modeste. Aceasta parte este bine sa fie insotita de scheme,
tabele, diagrame,relatii calitative sau cantitative, care vor sugera pe langa volumul de munca
alocat si acuratetea cu care a fost abordat studiul si prin aceasta competenta stiintifica a
cercetatorului.
Concluziile, opiniile personale și direcțiile ulterioare posibile de cercetare referitoare
la tema abordata, reprezintă o parte foarte importantă a unui referat chiar dacă este de mai
mica intindere. Aceasta parte trebuie sa fie elaborata concis, clar si punctual.
Concluziile vor puncta aspectele semnificative din fiecare parte a referatului stiintific,
acestea fiind elaborate in propozitii sau fraze scurte si la obiect, astfel ca cititorul care va aborda
studiul referatului de la acest capitol sa inteleaga scopul, obiectivele si rezultatele lucrarii si cum
se incadreaza ea in contextul bazei de date existente.
Opiniile personale vor reflecta viziunea cercetatorului asupra a ceea ce exista in
literatura si in realitatea fizica sau sociala la momentul de inceput al cercetarii, asupra
motivatiei abordarii temei, asupra obiectului temei,asupra dezvoltarii cercetarii si asupra
posibilitatilor de abordare ulterioara a unor aspecte legate de tema respectiva,care au ramas
neelucidate sau nestudiate pe deplin. Din continutul de idei si din modul de elaborare a acestei
parti se pot trage concluzii privind personalitatea si profesionalismul autorului lucrarii.
Referinte bibliografice, reprezinta ultima parte a oricarei lucrari stiintifice si respectiv a
referatului stiintific. In aceasta parte se trec in ordine alfabetica a numelui autorilor, lucrarile
studiate in faza de documentare si utilizate in elaborarea referatului. Alcatuirea listei si modul
de evidentiere al datelor sunt redate explicit in capitolul precedent.
In afara de aceasta lista, in mod frecvent se folosesc notele de subsol, care apar in
cazurile in care trebuie citate fragmente de text din lucrarile studiate pentru a intari sau a
clarifica o idee, sau pentru a cita un anumit autor intr-un context oarecare. In aceste cazuri in

12
locul unde ar trebui sa apara citatul sau numele autorului se pune un asterisc sau daca vor fi
mai multe astfel de referinte, un numar si in subsolul paginii, de obicei cu alte caractere de
scris, se trec citatele respective.

Utilizarea cuvintelor cheie

Cuvintele cheie sunt cuvinte consacrate intr-un anumit domeniu al stiintei, fiind in mod
real cuvintele cel mai des folosite in domeniul respectiv. Astfel, acestea au devenit
instrumente prin care se evidentiaza domeniile, subdomeniile, ariile tematice ale ramurilor
stiintei.
Cu ajutorul cuvintelor cheie se individualizeaza si o lucrare stiintifica dintr-un anumit
domeniu, prin acestea fiind posibila si identificarea ei din multitudinea de elemente dintr-o
baza de date.
Si in cazul referatului stiintific este bine sa se foloseasca cuvinte cheie care
individualizeaza referatul respectiv in baza de date in care a fost introdus. Cuvintele cheie vor fi
cuvinte care caracterizeaza cel mai bine procesele abordate in lucrare, metodele folosite in
cercetare, rezultatele deosebite obtinute.
Acesta cuvinte nu trebuie sa fie in numar mare, dar suficient pentru atigerea scopului
utilizarii lor - caracterizarea generala si individualizarea lucrarii, fiind in general intre 3 si 5
cuvinte. De obicei acestea se inscriu dupa titlul referatului.

 Introducere
 Dreptul ca ştiinţă, are o componentă socială.
Romanii spuneau că acolo unde există societate, există și drept.
 Prin urmare, determinarea identităţii dreptului şi a modului său de acţiune se vor
raporta totdeauna la celelalte sfere sociale şi la sistemul social în ansamblu.
 Înţelegerea dreptului va duce la o eficienţă a statului din punct de vedere al impunerii
normelor juridice în
societate.
 Introducere
 Introducere
 Cercetarea ştiinţifică se bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de
metode şi procedee.
 Problema metodelor de cercetare în domeniul ştiinţelor
sociale este deosebit de complexă în condiţiile dezvoltării
contemporane, a întrepătrunderii diferitelor ştiinţe, inclusiv a
apariţiei aşa-numitor discipline de graniţă sau de intersecţie.

13
  Pe lângă metodele specifice fiecărei ramuri de ştiinţe sociale sau ale naturii, astăzi se
recurge la generalizarea şi extinderea unor metode, altădată proprii altor ştiinţe.
 I. Metoda logică
Într-o accepţiune generală, logica semnifică ştiinţa gândirii corecte. Este de largă utilitate în
orice act de gândire ştiinţifică.
Metoda logică constă în ansamblul procedeelor și operațiilor metodologice și
gnoseologice care mijlocesc posibilitatea cunoașterii structurii și dinamicii raporturilor între
diferitele componente (subsisteme) ale sistemului juridic al unei societăţi.
 Despre importanţa aplicării logicii în cercetarea fenomenului juridic vorbeşte însuşi
faptul că s-a conturat ca o disciplină aparte - logica juridică.
 I. Metoda logică
Analiza: este o metodă generală de cercetare, bazată pe descompunerea unui întreg în
elementele lui componente și pe studierea în parte a fiecăruia dintre acestea.
Sinteza: reprezintă operaţia inversă, de reflectare/ cunoaștere a întregului (obiecte/procese),
pe baza reuniunii mintale sau materiale a elementelor  obținute prin analiza și prin
stabilirea legăturilor dintre aceste elemente.
Ambele operaţii pot fi aplicate atât în planul senzorial, cât şi în
cel al cunoaşterii.
Procesul de analiză și sinteză este continuu și interdependent.

 I. Metoda logică
După sensul de mişcare al gândirii, se diferenţiază:
- raţionamentul inductiv (de la particular la general);
- raţionamentul deductiv (de la general la particular).
Inducţia şi deducţia au aplicabilitate extrem de largă în construirea teoriei ştiinţifice.
Inducția: este un tip de raționament și metodă de cercetare prin care cunoașterea trece de la
particular la general.
Deducția: este modul invers de raționare, adică de la general la particular.  Cunoaşterea pe cale
deductivă pleacă de la premisa că nu se poate dovedi deductiv nimic decât pornind de la
principii anterioare.
 II. Metoda istorică
Potrivit metodei istorice, ştiinţele juridice cercetează statul, dreptul, realitatea
juridică în perspectiva şi evoluţia sa
istorică, în mișcare, de-a lungul diferitelor orânduiri sociale;

14
 Metoda istorică analizează: esenţa, forma şi funcţiile dreptului raportate la etapa istorică
pe care o străbate o societate, ştiut fiind că instituţiile juridice poartă pecetea transformărilor
istorice ale poporului şi ale ţării respective.
Metoda istorică se împleteşte strâns cu istoria dezvoltării sociale.
 II. Metoda istorică
În istoria poporului român, formele dreptului vechi dovedesc spiritul umanist al ideii de
dreptate şi adevăr care a caracterizat poporul român.
În vederea cunoaşterii sistemelor de drept, extrem de utile
sunt concluziile istoricului, aşa cum şi istoricii trebuie să se aplece asupra documentului
juridic.
Originea şi apariţia statului nu pot fi studiate fără să se pornească de la punctele de
vedere afirmate în istorie.
Uneori, pe baza unor date istorice se realizează reconstituirea
fizionomiei unor instituţii ale dreptului, acţiune ce permite o analiză retrospectivă cu largi
implicaţii în înţelegerea poziţiei respectivelor instituţii în dreptul actual.
 III. Metoda comparativă
Comparaţia reprezintă acea operaţiune ce urmăreşte constatarea unor elemente
identice sau diferite la două fenomene sau instituţii juridice.
Metoda comparativă: procedează la comparaţii între diverse instituţii juridice,
ramuri de drept, tipuri de drept, aparţinând unor ţări diferite, permiţând să se evalueze ceea ce
este esenţial sau specific
în drept, ceea ce poate fi transferat cu titlu de experienţă pozitivă, dar evidenţiind şi rolul
condiţiilor şi particularităţilor naţionale în materie juridică.
 III. Metoda comparativă

Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor ramurilor, instituţiilor

şi normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasă în procesul metodologic de studiere a
fenomenului juridic.
Reguli specifice metodei comparative:
1. Prima regulă a metodei impune a compara numai ceea ce este comparabil.
De exemplu, va trebui să se constate mai întâi dacă sistemele comparate aparţin aceluiaşi timp
istoric de evoluţie a dreptului sau aparţin unor perioade istorice diferite.
 III. Metoda comparativă
2. A doua regulă a metodei se referă la compararea unor situaţii sau instituţii într-un
anumit context.
Întreaga comparaţie a instituţiilor supuse acestui proces se va face în contextul social,
politic, cultural din care au rezultat respectivele instituţii.
15
 3. A treia regulă a metodei priveşte analiza izvoarelor dreptului.
Aceasta oferă imaginea poziţiei diferite a formelor de
exprimare a dreptului (legi, cutume, precedente judiciare) de la un sistem juridic la altul.
Se va ține seama seama de ierarhia izvoarelor dreptului, de
raporturile reale de forţă juridică dintre ele şi de modul în care se completează reciproc.
 III. Metoda comparativă
4. În aprecierea termenului de comparat, trebuie să se ţină seama nu numai de sensul iniţial
al normei, ci şi de evoluţia acesteia în timp, în procesul aplicării ei.
În acest proces, şi mai ales când textul supravieţuieşte unor perioade social-istorice
diferite, forma iniţială a regulii de conduită poate evolua într-atât, încât sensul normei apare
complet diferit.
Cel care compară va trebui în acest caz să apeleze la literatura de specialitate, să
cerceteze starea moravurilor şi
influenţa tradiţiilor.
 IV. Metoda sociologică
Sociologia, ca atare, îşi leagă începuturile de mijlocul
secolului al XIX-lea. Ca ştiinţă a formelor de coexistenţă socială,
sociologia a debutat prin a afişa serioase rezerve faţă de ştiinţa
dreptului.
Întâlnirea dintre sociologie şi drept s-a petrecut în
condiţiile în care, la o sută de ani de la apariţia, la 1804, a Codului
civil francez, s-a constatat o anumită rămânere în urmă a legilor
faţă de evoluţia societăţii, o anumită „întârziere culturală”
a dreptului.
 IV. Metoda sociologică
Dreptul se afla „în întârziere faţă de fapte”, el începea să-şi dezvăluie limitele.
Cel care a pus bazele cercetării sociologice a dreptului este
juristul german Eugen Erlich prin lucrarea sa „Bazele sociologiei dreptului”, apărută în 1913.
Profesorul francez Maurice Hauriou remarca faptul că
„puţină sociologie te îndepărtează de drept, iar multă sociologie te readuce la el”.

 IV. Metoda sociologică

Metoda sociologică poate fi utilizată pentru:
- procurarea unor informaţii în legătură cu măsura în care legea este respectată;
- a afla în ce proporţie legea îşi găseşte suport din partea cetăţenilor.
 Extinderea cercetării sociologice cu metodele proprii,
inclusiv sondajul de opinie sau ancheta sociologică, nu

16
au lăsat pe dinafară nici aspectele juridice ale vieţii sociale.
 Sociologii au recunoscut în preocupările străvechi ale dreptului elemente importante de
sociologie juridică. Ei au constatat, astfel, că dintre toate fenomenele sociale (spirituale,
morale, religioase etc.) fenomenul juridic se impune cu precădere ca fiind cel mai
caracteristic din punct de vedere social.


V. Metodele cantitative
Necesitatea introducerii metodelor cantitative în cercetarea
științifică și în practica dreptului a izvorât din necesitatea de a da cercetării noi
semnificații, împreună cu unitățile practice.
Utilizarea computerului și stabilirea informaticii juridice duc la creșterea
eficienței luării deciziilor.
La nivel mondial, cercetarea informaticii juridice a fost orientată în următoarele direcții:
- elaborarea și sistematizarea legislației;
- înregistrare legislativă;
- înregistrarea jurisprudenței;
- stocarea și sistematizarea informațiilor științifice juridice;
- înregistrări criminologice;
- evidența infracțiunilor și contravențiilor etc.

 METODOLOGIA CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

 Alte metode de cercetare ale ştiinţelor sociale
 A. Metodele cantitative
 Metodele cantitative au căpătat în ultimul timp o tot mai mare pondere în cercetarea
ştiinţifică juridică, cu largi şi imediate aplicaţii în practica dreptului.
 În general, astăzi, teoria juridică nu poate merge decât în strânsă corelaţie cu nevoile
practice ale creării şi aplicării dreptului.
 Nevoia introducerii unor metode cantitative în cercetarea ştiinţifică juridică şi în practica
dreptului a izvorât din necesitatea de a conferi noi valenţe acestei cercetări, în strânsă
legătură cu unităţile practice.
 Folosirea calculatorului şi a diverselor programe juridice ajută în luarea deciziei.
 Este vorba de deciziile cu caracter repetitiv (mai ales în domeniul deciziei
administrative), caracterizate prin faptul că în conţinutul lor se face aplicarea mecanică
17
 şi identică (pentru aceleaşi categorii de fapte) a unor norme juridice la situaţii juridice
aproape identice.
 A. Metodele cantitative
 Pe plan mondial, cercetările de informatică juridică au fost orientate în următoarele
direcţii:
a) elaborarea şi sistematizarea legislaţiei;
b) evidenţa legislativă;
c) evidenţa deciziilor de practică judecătorească (a precedentelor judecătoreşti);
d) stocarea şi sistematizarea informaţiei juridice;
e) evidenţe criminologice etc.
Metodele cantitative aplicate în drept au meritul incontestabil de a contribui efectiv la
perfecţionarea reglementărilor juridice, la sporirea eficienţei lor sociale, precum şi la
îmbunătăţirea activităţii practice de realizare a dreptului.
De aceea, orice rezervă sau prejudecată cu privire la utilitatea acestor metode trebuie
statornic înlăturată.
 B. Metoda statistică
 Metoda statistică este utilă atât pentru procesul de elaborare a dreptului, cât şi pentru
cel de aplicare.
 De altfel, statistica judiciară s-a conturat ca un domeniu distinct al statisticii. Crearea şi
utilizarea unor baze de date complete ajută foarte mult juristul în activitatea sa.
 La nivel naţional, cât şi internaţional, există o serie de baze de date cu privire la legislaţia
fiecărui stat, la jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti naţionale şi internaţionale, dar şi
cu privire la doctrina juridică.
 Toate aceste informaţii sunt de natură a ameliora munca de cercetare a unui jurist în
activitatea sa practică de zi cu zi.
 B. Metoda statistică
 O aplicare a datelor matematice întâlnim în domeniul statisticii judiciare. Cu ajutorul
metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite fenomene
supuse observaţiei în diverse domenii ale relaţiilor sociale, semnalând în acest fel
necesitatea adoptării unor măsuri juridice ce se impun. Vezi la curs art IBIMA 2012 DATE
STATISTICE PENSIONARI
 Uneori, organele de urmărire penală folosesc datele statistice în studierea fenomenului
infracţional, putând astfel evidenţia caracteristicile cantitative ale criminalisticii în
vederea descoperirii specificului lor calitativ. Vezi statistici cursuri Metodologie
 De asemenea, metodele statisticii aduc o contribuţie însemnată la prevenirea şi
combaterea fenomenului criminalităţii. Vezi statistici Ministerul Justitiei
 C. Metoda experimentală
18
 În domeniul dreptului, dar mai ales în domeniul reglementărilor juridice cu caracter
economic, s-a recurs în prealabil la verificarea noilor măsuri la scară redusă, în câteva
unităţi pentru ca apoi măsurile să fie extinse la scară naţională.
 Mijloacele specifice de acţiune ale normelor juridice asupra relaţiilor sociale presupun o
permanentă adaptare şi perfecţionare. În acest sens, trebuie subliniat că şi în domeniul
juridic au început să fie utilizate unele metode şi procedee care iniţial aparţineau
ştiinţelor exacte.
 Printre aceste metode este şi experimentul.
 Experimentul poate fi făcut atât în laborator cât şi în afara lui. Experimentul de
laborator este specific în mod deosebit în domeniul criminalisticii sau al cercetărilor
penale.
 În afara laboratorului, avem de-a face în mod deosebit cu experimentarea în domeniul
reglementării juridice.
 C. Metoda experimentală
 Este nevoie ca mai întâi să fie cunoscute toate efectele şi abia apoi măsura legală să
poată fi extinsă la nivelul tuturor categoriilor sociale. Legiuitorul nu poate şi nu trebuie
să prevadă totul.
 A prevedea totul este imposibil de atins.
 Nevoile societăţii şi efectele legilor în plan social sunt atât de extinse încât este imposibil
pentru un legiuitor să prevadă totul de la bun început.
 D. Metoda informaţională
 În baza metodei informaţionale, dreptul este văzut în strânsă corelaţie cu informatica,
metoda informaţională neputând fi concepută fără structura informatică globală
realizată prin intermediul internetului.
 Această metodă, în contextul globalizării actuale, este văzută ca o posibilitate de creare
a unui patrimoniu juridic internaţional care să ducă la formarea unor standarde de
calitate comune tuturor statelor.
 La nivel mondial, cercetarea informaticii juridice a fost orientată în următoarele direcții:
- elaborarea și sistematizarea legislației;
- înregistrare legislativă;
- înregistrarea jurisprudenței;
- stocarea și sistematizarea informațiilor științifice juridice;
- înregistrări criminologice;
- evidența infracțiunilor și contravențiilor etc.
 D. Metoda informaţională
 În ceea ce privește înregistrarea legislativă, computerul furnizează datele necesare
pentru evaluarea corectă a corelațiilor dintre reglementări, oferind un recensământ
19
 cuprinzător al regulilor care pot fi în conflict, incompatibile sau care pot avea
disfuncționalități.
 Consiliul Europei (prin Direcția pentru Afaceri Juridice) și Comisia Europeană (prin
Serviciul Juridic) coordonează activitățile referitoare la unificarea cercetării în domeniul
dreptului comunitar, operând prin experți pentru utilizarea informațiilor juridice în
domeniile tratate internaționale, reglementări interne, date statistice juridice etc.
 Această metodă, în contextul globalizării actuale, este văzută ca o posibilitate de crearea
a unui patrimoniu juridic internaţional care să ducă la formarea unor standarde de
calitate comune tuturor statelor.
 E. Metode prospective
 Introducerea metodelor prospective în domeniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai
creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor, ci şi creşterea rolului funcţiei explicative.
 Metoda prospectivă se utilizează în fundamentarea adaptării normelor de drept la
realităţile sociale. Ea cuprinde şi interpretarea pe care o dau organele de aplicare a legii
în realizarea scopului final al normei.
 Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gradul
cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale.
 Prognoza juridică presupune un aparat metodologic complex, folosirea celor mai noi
procedee şi tehnici.
 F. Metoda sistemică
 Din punct de vedere al metodei sistemice, dreptul este văzut ca un sistem de factori
care îl configurează şi care odată ce aceşti factori se schimbă şi dreptul cunoaşte
schimbări semnificative.
 Abordarea sistemică a dreptului impune o anumită flexibilizare a gândirii juridice în
funcţie de toţi acei factori de configurare a dreptului: fie ei naturali sau chiar artificiali.

VALORIFICAREA ȘI SUSȚINEREA PUBLICĂ A LUCRĂRILOR ȘTIINȚIFICE 2

Valorificarea unei lucrări științifice

Prin aceasta se înţelege publicarea lucrării ştiinţifice în volumul unei conferinţe sau sub
forma unei cărţi, studiu sau monografie la o editură.

2
Ștefan Deaconu, Metodologie juridică, Universitatea din București, 2011, pp. 115-126.
20
 Manuscrisul redactat după toate regulile cerute de editură se predă acesteia. Pentru a
pregăti lucrarea la volumul contractat cu editura, autorul trebuie să cunoasca cerinţele specifice
ale editurii respective.
Manuscrisul se prezintă editurii în formă completă, adică incluzând: textul principal,
toate anexele, cuprinsul, bibliografia, indicele alfabetic, borderoul de tabele, întregul material
ilustrativ3.
Dacă autorul lucrării o prezintă la o conferinţă naţională sau internatională, poate
proceda la prezentarea acesteia personal sau în mod virtual, adică fără a fi prezent la acea
conferinţă, doar trimiţând online materialul ştiinţific.

Pregătirea unei prezentări

Cel mai important aspect al unei prezentări este acela că obiectivul comunicării nu este
transmiterea informaţiilor, ci receptarea lor. Întregul proces de construire a prezentării trebuie
să aibă în vedere audienţa. Or, pentru captarea audienţei este necesar să ştim să vorbim.
Pentru a avea o prezentare de succes, trebuie ca lucrarea să beneficieze în prealabil de câteva
elemente esenţiale: claritatea ideilor ce vor fi transmise, existenţa unei ordini şi a unei logici a
expunerii, sobrietatea exprimării şi temeinicia conţinutului informaţional al lucrării prezentate.
Toate acestea sunt în măsură să asigure prezentării unei lucrări succesul scontat. Însă,
întreaga gamă a elementelor prezentate se dobândeşte în timp, deoarece expresia verbală
reprezintă rodul unei îndelungate ucenicii în domeniu.
Prezentarea nu este altceva decât mijlocul vizual de comunicare. La orice prezentare, se
întâmplă două lucruri:
1) cel ce face prezentarea îşi ia un angajament faţă de public, încercând să dovedească
un lucru prin care să câştige sprijinul publicului;

3
Constantin Fălticeanu, Metodologia cercetarii - Note de curs -, Universitatea ,,DANUBIUS” din Galati, 2008, p. 61.

21
 2) publicul judecă acest angajament manifestându-şi în final mulţumirea sau
nemulţumirea faţă de prezentarea la care a asistat.
Aşadar, prezentarea reprezintă angajamentul celui care vorbeşte de a ajuta publicul să
înţeleagă un anume lucru. În paralel, în timpul prezentării, publicul evaluează capacitatea celui
care prezintă în ceea ce priveşte transmiterea mesajului şi respectarea angajamentului. Înainte
de planificarea prezentării este esenţial a defini obiectivele.
În scopul clarificării obiectivelor prezentării voastre este recomandat să vă adresaţi
următoarele întrebări:
• Cu ce scop susţin prezentarea?
Orice prezentare se desfăşoară sub forma unei nevoi: nevoia celui ce face prezentarea
de public şi a publicului de prezentator. În general, publicul are nevoie de ajutor, iar acest ajutor
îl găseşte în prezentarea pe care o ascultă. Ca publicul să se simtă ajutat, trebuie ca prezentarea
să-i fie utilă în clarificarea sau lămurirea unor probleme. Altfel, publicul nu va fi interesat de
prezentare.
• De ce am fost solicitat să o susţin eu?
Sunt situaţii când facem prezentări din proprie iniţiativă şi situaţii în care suntem
constrânşi a face astfel de prezentări. Spre exemplu, atunci când, înscrişi într-o organizaţie
profesională, facem o prezentare a obiectivelor şi scopurilor organizaţiei noastre în vederea
atragerii de membri sau atunci când ne susţinem un referat în faţa colegilor, ca temă de clasă.
De fiecare dată este nevoie de o evaluare a necesităţii prezenţei noastre în calitate de
prezentator.
• Ce sper să realizez?
Aşa cum aminteam mai sus, prezentarea înseamnă rezolvarea unei nevoi. Fie că este o
prezentare impusă, ori din proprie iniţiativă, prezentarea trebuie să răspundă unei anumite
nevoi a publicului: aceea de a înţelege o anumită problemă. La sfârşitul prezentării publicul
trebuie să plece mulţumit. Mulţumirea trebuie să se manifeste şi din partea celui ce face
prezentarea în sensul că tot ceea ce a dorit să transmită a fost transmis şi în parametrii propuşi.
• Cum aş putea să o fac interesantă?

22
 Ori de câte ori facem o prezentare ne asumăm o responsabilitate morală, faţă de noi
înşine şi faţă de cei care ne ascultă. De fiecare dată când facem o prezentare trebuie să ţinem
cont că cei ce ne ascultă sunt cei care contează. Faptul că vin să ne asculte este un compliment
incredibil pe care ni-l fac. De aceea, orice prezentare trebuie să fie interesantă, să capteze
atenţia şi să demonstreze respect faţă de public.
Sunt destul de multe moduri în care o prezentare poate fi făcută interesantă. De la
conţinutul informaţional sau stilul celui care prezintă, până la folosirea unor mijloace audio şi
video de prezentare. Toate însă aceste modalităţi trebuie să se înscrie în obiectivele stabilite la
începutul
prezentării.
• În ce măsură cunoaşte auditoriul subiectul prezentării?
Nu totdeauna este nevoie ca publicul să fie avizat faţă de conţinutul prezentării. Sunt
situaţii în care este nevoie ca publicul să fie în cunoştinţă de cauză faţă de subiectul prezentării,
alteori nu. De aceea, nu trebuie să ne îngrijorăm de faptul că avem în faţă un public avizat sau
neavizat. Important este ca cei ce ne ascultă să plece mulţumiţi. Dacă simţim nevoia detalierii
unor informaţii este indicat să o facem, chiar dacă acest lucru ar necesita ceva mai mult timp.
Publicul va aprecia acest lucru şi ne va răsplăti pentru efortul depus.
• Are el cunoştinţe de bază necesare pentru a înţelege subiectul?
Uneori participăm la o prezentare chiar fără a poseda cunoştinţele de bază care ne-ar
putea face calificaţi în acest sens. Nu reprezintă o condiţie ca publicul să înţeleagă subiectul
pentru a participa la o prezentare. Important este interesul publicului pentru subiect şi modul în
care prezentatorul captează atenţia celor din faţa sa.

Cadrul prezentării
Cheia unei organizări bune şi utile a oricărei prezentări o constituie selectarea ideilor şi
informaţiilor relevante înainte de a le aşterne pe hârtie. Cel mai important lucru în acest punct
este să fie înţeles că prezentarea, indiferent cât va fi de neoficială, trebuie să aibă o structură

23
predeterminată. De aceea, este nevoie ca înainte de a face o prezentare să strângem cât mai
multe informaţii despre subiectul ce va face obiectul prezentării. O pregătire temeinică înaintea
prezentării oferă suficiente argumente pentru a fi stâpâni pe noi înşine în timpul prezentării
Aceasta înseamnă că:
• trebuie stabilite dinainte ordinea şi conexiunile logice între problemele pe care dorim
să le prezentăm;
• prezentarea trebuie să fie alcătuită dintr-o serie de părţi care se interconectează,
fiecare având o logică proprie;
• părţile interdependente trebuie să se îmbine la final pentru a realiza scopul general pe
care dorim să îl atingem.
Astfel, este necesară întocmirea a două planuri:
A. Planul şi organizarea subiectului;
B. Planul şi structura modului în care îl vom organiza.
Aceste două planuri vor fi evident interconectate şi interdependente, iar planul
dumneavoastră ar trebui să arate legăturile dintre acestea două. Nu vă temeţi să împărtăşiţi
auditoriului modelul pe care îl veţi urma în prezentare.
Într-o prezentare este nevoie să-ţi spui punctul de vedere încă de la început. De
obicei, oamenii sunt prea ocupaţi să fie ţinuţi în suspans prea mult timp. De asemenea,
prezentările nu trebuie făcute niciodată în mod generic. Ele au nevoie precizie şi claritate. Într-o
prezentare este necesar să ţinem cont şi de cadrul ambiental în care facem respectiva
prezentare. De aceea, înainte de prezentare este bine să cunoaştem locul în care vom face
expunerea şi posibilităţile tehnice de care dispunem. O sală destul de mare cu foarte multe
locuri în care nu există sistem de amplificare a vocii nu ne poate oferi cadrul cel mai bun pentru
o prezentare de succes. De asemenea, o sală în care lipsesc dotările tehnice necesare proiectării
anumitor imagini face imposibilă utilizatea materialelor pe care noi le-am pregătit anterior. Iată
de ce este atât de necesar să cunoaştem dinainte cadrul prezentării noastre.

Organizarea prezentării

24
 O prezentare de succes este aceea care are o organizare logică a cadrului de prezentare.
În general, discuţia va fi mai eficientă dacă are:
a) o singură temă principală;
b) obiective clare şi
c) secţiuni distincte pe care auditoriul le poate înţelege.
Nu este recomandată abordarea mai multor teme, chiar dacă ele ar fi tratate pe rând
într- o anumită ordine prestabilită de către cel ce face prezentarea. De asemenea, este necesar
a se evita amestecarea planurilor logice de prezentare a temei, trecându-se alternativ de la
prezentarea temei la discuţii de grup prin răspunsuri la întrebările celor din sală.
Subiectul prezentării trebuie mai întâi expus de către prezentator şi abia după aceea se
poate trece la o dezbatere alături de auditoriu prin răspuns la întrebările din sală. Una din
regulile de bază pe care orice persoană care doreşte să facă o prezentare trebuie să le respecte
este pregătirea anterioară în mod temeinic a prezentării. De obicei, acest lucru începe prin a se
aduna idei despre subiect, într-o manieră cât mai amplă şi mai cuprinzătoare cu putinţă. Dacă
doriţi să nu vă scape nimic, o şedinţă proprie de brainstorming va fi binevenită. Apoi este
necesară organizarea acestei informaţii într-un cadru clar şi logic.

Structura prezentării
Odată ce aveţi la dispoziţie un set de idei concise şi cuprinzătoare pentru prezentarea
dumneavoastră, următorul pas constă în pregătirea cadrului prezentării alcătuit din:
• introducerea (începutul) – în care stabiliţi contactul cu auditoriul şi prezentaţi subiectul
şi tema principală.
Uneori, introducerea în cadrul unei prezentări este dificil de făcut. În acelaşi timp,
introducerea este de o importanţă majoră, deoarece mintea publicului este odihnită şi relativ
uşor de impresionat. Introducerea are o pondere mult prea mare în economia unei prezentări
pentru a fi lăsată la întâmplare. De aceea, introducerea trebuie să fie scurtă şi concisă la
obiectul prezentării, fără prea multe detalii. Niciodată introducerea nu trebuie să conţină scuze
sau anecdote.

25
 • cuprinsul (mijlocul) – în care explicaţi tema în detaliu şi dezvoltaţi tema şi o
argumentaţi.
Cuprinsul este şi partea cea mai consistentă a unei prezentări. El trebuie să conţină
elementele de bază ale prezentării astfel încât publicul să înţeleagă tema. Dacă cuprinsul nu
este suficient de consistent şi lasă de dorit, tehnica folosită eşuează. Prezentările reuşite nu se
bazează niciodată numai pe tehnică. Pe tot parcursul prezentării cuprinsului este necesar un
contact vizual permanent cu auditoriul. Se spune că ,,dacă nu vei folosi contactul vizual în
timpul prezentării, atunci mesajul tău pentru public poate fi transmis şi prin poştă’’4. Folosit
eficient, contactul vizual te poate ajuta mai mult decât orice altceva pentru a-ţi îmbunătăţi
calităţile de prezentator. Corzile vocale nu fac decât să transmită mesajul, ochii sunt cei care
captează atenţia publicului. De asemenea, pe tot parcursul prezentării este nevoie de o
claritate a mesajului transmis. Totdeauna, este bine să transmitem doar lucrurile care sunt clare
în mintea noastră. Altfel, nu vom reuşi decât să bulversăm auditoriul.
• încheierea (sfârşitul) – în care prezentaţi principala temă în rezumat şi faceţi
recomandări (dacă este necesar).
Încheierea este categoric cel mai important element strategic al unei prezentări. Ceea ce
se spune într-o încheiere este reţinut pe o perioadă îndelungată de timp. De aceea, încheierea
trebuie planificată cu grijă, fără a fi una abruptă. Ea poate conţine fie rezumatul principalelor
puncte expuse, fie îndemnul la o anumită acţiune, fie chiar un compliment sincer adresat
publicului.

DOCUMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ

Conceptul de documentare juridică5

În accepţiunea curentă, a documenta înseamnă a depista, a colecţiona, conserva şi pune
la dispoziţia consumatorilor de informaţii surse de cunoştinţe dobândite anterior asupra
problemei ce intră în sfera de interes a acestora, fixate în documente de orice gen. Această
4
R. Hoff, Regulile unei prezentări de succes, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002, p. 133.
5
Ștefan Deaconu, Metodologie juridică, Universitatea din București, 2011, pp. 60-62.
26
definiţie cuprinde activitatea de documentare în sensul cel mai general posibil. În general,
termenii de ,,informare şi documentare’’ tind în exprimarea obişnuită spre sinonimie, ambii
presupunând un fapt de cunoaştere. Deosebirile dintre cei doi termeni, derivă tocmai din
termenul document. Informaţia presupune un fapt de cunoaştere care poate fi emis sau
recepţionat sub formă materializată sau nematerializată, pe când, documentarea presupune
numai forma materializată. Între cele două posibilităţi de cunoaştere, există, însă, nu numai
deosebiri de natură ci şi de valoare. Informaţia transmisă oral, rapid, este recepţionată cu un
grad de aproximaţie, presupus de o astfel de transmisie. Documentarea presupune o
recepţionare mai metodică şi mai temeinică, memoria vizuală a fiinţei umane fiind mai
puternică pe tot parcursul vieţii, deci şi cea mai importantă. Valoarea informaţiei documentare
constă şi în perenitate. Fiind fixată pe suport material, ea poate fi transmisă în spaţiu, dar şi în
timp.

Surse și tehnici de cercetare bibliografica6

Primul contact cu cercetarea știintifică al unui nou venit în domeniu este documentarea.
Documentarea este activitatea de căutare, culegere, sortare și verificare a informațiilor din
mediu sau dintr-o bază de date, într-un anumit domeniu.
Scopul documentarii este de a crea imaginea cât mai veridică a realității, stării sau
nivelului unui proces, unui fenomen sau unui domeniu la un moment dat, considerând o
anumită perioadă de timp.
Rolul documentarii în cercetarea științifică este:
- de a crea un punct de reper la care sa se raporteze ceea ce se intentioneaza a se realiza in
continuare;
- de a se determina ce s-a intamplat sau ce s-a cercetat pana in momentul respectiv in domeniul
cercetat;
- de a se cunoaste concluziile cercetatorilor anteriori cu privire la obiectul cercetarilor;
- de a identifica problemele ramase neclare, nerezolvate sau gresit interpretate;
- de a identifica caile de solutionare a problemelor posibil de abordat dintre cele identificate
anterior.

Instrumentul cu care se realizeaza documentarea este cercetarea bibliografica.

Cercetarea bibliografica reperezinta activitatea de determinare a surselor și de studiere
a datelor cuprinse într-o bază de date. Sursele de cercetare bibliografica se clasifica dupa două
criterii.
 Dupa continut si mod de prezentare:
- carti, tratate
6
Pentru secțiunile următoare, s-a utilizat lucrarea prof.univ.dr. Constantin Fălticeanu, Metodologia cercetării. Note
de curs, Universitatea ,,Danubius” din Galați, 2008/2009, pp. 33-41.
27
 - monografii
- articole in reviste sau buletine
După forma de prezentare:
- biblioteci in sistem clasic- format hartie
- biblioteci virtuale/digitale- format electronic
 Dupa gradul de prelucrare initiala a datelor:
– documente primare, care conţin ideile sub formă de documente periodice sau
neperiodice;
– documente secundare, periodice sau neperiodice, rezultate din prelucrarea
documentelor primare: reviste de referate; reviste de titluri; sinteze documentare; ghiduri
bibliografice;
– documente terţiare, periodice şi, mai ales, neperiodice, rezultate din prelucrarea
documentelor secundare sub formă de: bibliografii; culegeri de traduceri; sinteze de referate
etc.;
– microformate: benzi, discuri, imagini etc.
Documentele secundare şi terţiare, pregătite de personalul unităţii de informare-
documentare, ajută doar pentru a se ajunge la documentele primare. Studiul acestora din urmă
asigură succesul documentării. Orice documentare care se limitează la documente secundare şi
terţiare rămâne o pseudodocumentare.
Atat bibliotecile clasice, cat si cele virtuale contin toate aceste tipuri de surse de
cercetare bibliografica, insa pentru fiecare exista tehnici specifice de lucru, adapatate la
conditiile oferite de sistemul respectiv. De aceea in cele ce urmeaza vor fi evidentiate tehnicile
si procedurile de lucru pentru fiecare caz in parte.

Tehnici si proceduri de cercetare bibliografică clasice

Bibliotecile traditionale contin numeroase materiale sub forma de carti, monografii,
periodice, care sunt clasificate separat dupa criterii biblioteconomice bine stabilite. In cazul
cartilor, tratatelor, monografiilor, pentru fiecare material in parte exista o fisa bibliografica,
care contine titlul,autorii, editura, anul aparitiei si de cele mai multe ori o scurta prezentare a
continutului. Pentru periodice exista fisa colectiei cu date caracteristice ale acesteia,in care este
inclus uneori si cuprinsul fiecarei reviste. Pentru anumite periodice sunt intocmite materiale
ajutatoare, sub forma de brosuri, pe domenii stiintifice, care cuprind titlurile si rezumatele
articolelor.
Bibliotecile sistematizeaza aceste fise si le clasifica in functie de titluri, de autori, de
domeniu stiintific in cadrul fisierelor in sistem clasic (sertare cu fise ) sau modern prin stocare
computerizata.
Pentru a cauta ceea ce ne intereseaza intr-o astfel de biblioteca, se procedeaza astfel:

28
-se identifica in fisiere domeniul stiintific care intereseaza;
-in cazul cand se cunosc autorii, se cauta fisele interesante dupa autori, acestea fiind clasificate
in ordine alfabetica a numelor acestora;
-daca nu se cunosc autorii, la clasificarea clasica este necesara parcurgerea listei tuturor
titlurilor sau a celor apartinand unui camp alfabetic, iar la clasificarea digitala se poate utiliza
sistemul cuvintelor cheie, daca programul are aceasta optiune.
-in cazul periodicelor, este necesara identificarea domeniului si consultarea fiecarei reviste pe
ani de aparitie, pentru a determina articolele de interes;
-in cazul cand pentru periodice exista brosuri ajutatoare, desigur ca se consulta acestea si pe
baza rezultatelor consultarii se cauta articolele de interes.
Durata si dificultatea operatiei de cautare depinde de adancimea la care dorim sa
sondam si de aria datelor initiale pe care le avem ( generala, medie, restransa, concreta).

Tehnici si proceduri de cercetare bibliografica virtuală

Bibliotecile virtuale sunt constituite din baze de date structurate pe domenii de
interes,constituite de foruri de cultura sau societati private cu scopulde a fi consultate de
publicul larg sau de categorii de persoane initiate pe domeniile respective.
Bibliotecile virtuale cuprind atat carti sau tratate, cat si periodice, exact ca si bibliotecile
clasice,deosebirea esentiala constand in volumul infinit mai mare de date ce pot fi
inmagazinate. Acesta este unul din avantajele principale ale bibliotecilor virtuale, pe langa acela
ca de oriunde de pe glob se poate, teoretic, accesa in orice moment, oricare din acestea, avand
din acest punct de vedere si avantajul de cunoastere imediata a tuturor noutatilor pubicate si
fara a ne deplasa la o anumita biblioteca, deci fara cheltuieli suplimentare. Desigur ca si in acest
caz sunt necesare cheltuieli pentru accesarea bazelor de date respective. Totusi, exista
posibilitatea reala de a accesa aproape toate bazele de date internationale cunoscute, pentru o
documentare primara si generala, adica se pot accesa rezumate, recenzii, fise bibliografice ale
cartilor sau tratatelor, respectiv indexul revistelor de specialitate, titlurile si rezumatele
articolelor stiintifice cuprinse in acestea.
Cercetarea bibliografica in cazul bibliotecilor virtuale se realizeaza dupa urmatoarele
proceduri:

- se identifica baza de date care îl intereseaza pe cercetator, numele sau adresa

electronica de pe Internet, putand fi cunoscuta anterior sau daca nu este, exista posibilitati de
identificare cu ajutorul motoarelor de cautare Google sau Yahoo. Se acceseaza unul dintre
acestea, se scrie adresa daca se cunoaste, daca nu, se cauta adresa prin ,,cuvinte cheie’’,
motorul de cautare oferind mai multe posibilitati sau indicand diverse iesiri din situatii critice in
cazul unui esec;

29
 - se studiaza instructiunile de lucru, de obicei specifice fiecarei baze de date, dar dupa
capatarea unei oarecare experiente operatiunile devin simple, de rutina;
- se cauta si se acceseaza sectiunea din biblioteca care intereseaza si de acolo ce anume
se doreste a se cauta, carti sau periodic;
- cartea, recenzia, revista se poate identifica dupa numele acesteia, dupa numele
autorului, sau in cazul necunoasterii acestora prin ,,cuvinte cheie” care sa sugereze continutul
celor cautate;
- odata identificata lucrarea, la o prima consultare se poate de obicei accesa numai
rezumatul sau o scurta recenzie a bibliotecii, pentru mai multe detalii indicandu-se modul de
acces care trebuie urmat. De obicei, se recomanda abonarea contra cost plătibil on line.
Odata terminata operatia de cautare, se trece la operatia de studiu initial al
materialului brut. Aceasta consta in parcurgerea rapida, in linii generale a materialului, pentru a
identifica partile care prezinta interes din totalul de date culese. Operatia este utilizata mai mult
in cazul cartilor, care inmagazineaza un volum mare de date aferente unui titlu. Uneori se
ajunge in situatia de a inlatura cartea in intregime sau in majoritate, cand numai anumite
paragrafe sau capitole sunt in aria de interes. In cazul revistelor, fiind vorba de articole singulare
este posibil ca dupa studiul brut sa se inlature articolul sau sa se retina, o fraza, o idee, un
paragraf.
Urmatoarea operatie este intocmirea fiselor sintetice pentru fiecare material cules.
Aceasta este cea mai de durata activitate si se executa in următorii pași:
-studiul fiecarui material si selectarea ideilor principale;
-intocmirea unui scurt cuprins si un rezumat al fiecarui material;
-selectarea cuvintelor cheie care caracterizeaza continutul de idei al materialului;
-elaborarea unei fise a materialului studiat care cuprinde cele de mai sus.
Fisa trebuie sa fie clara, simpla, cu continut concis si la obiect, fara a contine aprecieri din
partea celui care elboreaza cercetarea.

Bibliografia
Bibliografia reprezinta volumul de cunoştinţe necesare pentru a întocmi o lucrare,
respectându-se anumite norme. Din punct de vedere practic, ea reprezintă totalul informaţiilor
privind un anumit domeniu sau subiect sau activitatea unei persoane desfăşurată în timp şi
spaţiu, incluzând referiri la continutul lucrarilor şi gruparea lor în anumite liste şi repertorii.
Bibliografiile pot fi universale şi generale, individuale, critice, conţinând aprecieri la
adresa cărţii, de informare (aduc la cunoştinţă noutăţile), de recomandare (pe grupuri de

30
cititori, pe probleme). Mai pot exista bibliografii regionale, naţionale şi a periodicelor,
bibliografie analitică, bibliografie de titluri.
Din punct de vedere al timpului, bibliografia poate fi: retrospectivă şi curentă. Cea
retrospectivă se opreşte la o anumită dată, citează materialele apărute până atunci. Cealaltă le
menţionează pe cele apărute în momentul de faţă.
Pentru orice lucrare de cercetare stiintifica, bibliografia este o componentă obligatorie,
absenţa ei provocând, suspiciuni îndreptăţite. In sens larg, bibliografia unei lucrări constă în
listarea surselor consultate mai mult sau mai puţin folosite, adică reprezintă o ,,dare de seama”
asupra lecturilor necesitate de tema aleasă, lecturi pe baza cărora lucrarea a fost concepută şi
elaborată. Cum se vede, definiţia lasă în afara bibliografiei sursele consultate care n-au fost
utilizate fiind colaterale temei sau subiectul tratat. Acest sens larg poate fi însă restrâns la cel de
„bibliografie selectivă", sau la "lista de lucrări citate" sau, în fine, la „referinţe bibliografice".

• Proprietatea intelectuală și dreptul de autor

• Proprietatea intelectuală

Proprietatea intelectuală este definită de Oficiul European pentru Drepturi de Autor drept
creația minții și include invenții (brevete), opere literare și artistice, simboluri (logo-uri),
nume, imagini sau desene utilizate în activitățile comerciale.

Pentru o mai bună înțelegere a noțiunii de proprietate intelectuală propunem următorul

exemplu: sub protecția dreptului de proprietate intelectuală intră poeziile scrise de un poet
sau piesele muzicale ale unui compozitor, însă nu și suportul pe care aceste opere se află
stocate, respectiv cartea în care au fost publicate poeziile sau compact discul pe care au fost
imprimate piesele muzicale.

• Proprietatea intelectuală

Dreptul de proprietate intelectuală face parte din categoria drepturilor de proprietate (cum
este cel de proprietate privată) și îi permite creatorului sau proprietarului să se bucure de
beneficiile rezultate de pe urma muncii sau a investiției sale.

Dreptul de proprietate intelectuală este protejat inclusiv prin Declarația Universală a

Drepturilor Omului (art. 27)

• Dreptul de autor

31
 • Dreptul de autor este legat de persoana autorului şi are atribute de ordin moral şi
patrimonial.

• Dreptul de autor este recunoscut şi garantat de Legea nr. 8/14 martie 1996 (cu
modificările şi completările ulterioare).

• Opera de creație intelectuală (chiar în formă nefinalizată) este recunoscută şi

protejată, prin simplul fapt al realizării ei, independent de aducerea la cunoştința
publică (art. 1, alin. 2 din Legea nr. 8/1996).

• Dreptul de autor

Subiectul dreptului de autor

a) Autorul

• Persoana fizică sau persoanele fizice care a/au creat opera de creație intelectuală

• Persoana sub numele căreia a fost adusă pentru prima dată la cunoştință publică (până la
proba contrară)

b) Coautorii

• Persoane ce realizează în colaborare o operă comună

c) Autor principal

• Unul dintre coautorii unei opere comune

• Obiectul dreptului de autor

A. Operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiințific,

oricare este modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare şi independent de
valoarea şi destinația lor:

• scrierile literare şi publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte

opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator

• operele ştiințifice scrise sau orale, cum sunt: comunicările, studiile, cursurile universitare,
manualele şcolare, proiectele şi documentațiile ştiințifice

32
• compozițiile muzicale cu sau fără text

• operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele

• operele cinematografice, precum şi orice alte opere audio-vizuale • operele fotografice,

precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei

• Obiectul dreptului de autor

• operele de artă grafică sau plastică, cum sunt: operele de sculptură, pictură, gravură,
litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului,
desene, design, precum şi alte opere de artă aplicate produselor destinate unei utilizări
practice

• operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează

proiectele de arhitectură

• lucrările plastice, hărțile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinței în

general.

B. Operele derivate (care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente)
constituie obiect al drepturilor de autor :

• traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice

alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiințifice care reprezintă o muncă
intelectuală de creație

• culegerile de opere literare, artistice sau ştiințifice, cum ar fi: enciclopediile şi antologiile,
colecțiile sau compilațiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date care,
prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creații intelectuale.

• Elemente ce nu pot face obiectul dreptului de autor

• a) Ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiințifice, procedeele, metodele de

funcționare sau conceptele matematice ca atare şi invențiile, conținute într-o operă,
oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare

• b) Textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile

oficiale ale acestora

• c) Simbolurile oficiale ale statului, ale autorităților publice şi ale organizațiilor, cum
sunt: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia

33
 • d) Mijloacele de plată

• e) Ştirile şi informațiile de presă

• f) Simplele fapte şi date.

• Nu sunt considerate încălcări ale dreptului de autor

• Nu sunt considerate încălcări ale dreptului de autor următoarele situații în care o

operă nu este citată:

- citarea fără trimitere către sursă și fără folosirea ghilimelelor a unor contribuții a căror
paternitate este cunoscută, intrată în sfera culturii generale sau a cunoașterii comune, și a
căror utilizare nu poate genera confuzie și nu poate pune în discuție arogarea frauduloasă a
unor merite;

- dacă citatul, deși neatribuit corespunzător, este însoțit de formulări ca: „se afirmă adesea
că...”, „s-a mai afirmat uneori și că...”, „unii autori au susținut că...”. Totuși folosirea în mod
abuziv a citatelor neatribuite este o practică inacceptabilă și sancționabilă, fiind necesară
analizarea fiecărei situații individuale, în funcție de context.

• Principii majore ce trebuie respectate de autori şi coautori

• Să aplice legislația în vigoare privind protecția drepturilor de proprietate intelectuală,

protecția datelor personale şi alte reglementări în vigoare în România şi în cadrul Uniunii
Europene.

• Să manifeste integritate profesională şi să aplice valorile deontologice în domeniul

cercetării ştiințifice.

• Să aplice standardele referitoare la managementul calității în domeniul cercetării.

• Autorul şi co-autorii au o responsabilitate comună în privința rezultatelor cercetării.

• Co-autorii au responsabilitatea de a citi integral manuscrisul înaintea publicării.

• Principii majore ce trebuie respectate de autori şi coautori

• Calitatea de autor sau co-autor revine numai persoanelor care au avut o contribuție
substanțială la cercetare.

Astfel, un autor sau co-autor participă substanțial la fiecare din

următoarele activități:
34
 a) proiectarea şi realizarea cercetării sau culegerea datelor ori analiza şi interpretarea
datelor

b) redactarea articolului sau revizuirea lui critică din perspectiva conținutului

c) aprobarea versiunii finale a lucr ării ştiințifice care urmează să fie transmisă spre
publicare.

• Principii majore ce trebuie respectate de autori şi coautori

• Persoanele care au avut contribuții la realizarea lucrării ştiințifice, dar nu au îndeplinit cele
trei condiții (a, b, c de la pct. anterior) nu vor fi menționate ca autori, ci numele lor vor fi
incluse în secțiunea de „Mulțumiri” („Acknowledgements”).

• Ordinea de menționare a numelor co-autorilor trebuie să fie stabilită pe baza deciziei

comune discutate încă de la începutul procesului de cercetare, nu numai înainte de
transmiterea lucrării spre publicare.

• Rezultatele cercetărilor şi abordările conceptuale prezentate de autor/co-autori, în cadrul

unui manuscris transmis spre publicare, trebuie să fie originale, respectiv să fie comunicate
pentru prima dată.

• Referințele bibliografice trebuie să fie citate în mod corect în manuscrisele transmise spre
publicare în reviste ştiințifice.

• Drepturile morale şi patrimoniale ale autorilor

A. Drepturile morale

• Autorul are următoarele drepturi morale:

a) Dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştință publică

b) Dreptul de a pretinde recunoaşterea calității de autor al operei

c) Dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştința publică

d) Dreptul de a pretinde respectarea integrității operei şi de a se opune oricărei

modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau
reputația sa

e) Dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de

utilizare.

35
• Drepturile morale nu pot face obiectul unei renunțări sau înstrăinări.

• Exercițiul drepturilor morale se transmite prin moştenire, după moartea autorului, pe

durată nelimitată.

• Drepturile morale şi patrimoniale ale autorilor

B. Drepturile patrimoniale. Autorul are următoarele drepturi patrimoniale:

• Dreptul exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a
consimți la utilizarea operei de către alții.

• Drepturi distincte şi exclusive de a autoriza sau interzice:

a) reproducerea operei

b) distribuirea operei

c) importul în vederea comercializării pe piața internă a copiilor realizate, cu

consimțământul autorului, după operă

d) închirierea operei

e) împrumutul operei

f) comunicarea publică, directă şi indirectă a operei

g) radiodifuzarea operei

h) retransmiterea prin cablu a operei

i) realizarea de opere derivate.

• Durata protecției dreptului de autor

Dreptul de autor se naşte în momentul creării operei.

Durata protecției drepturile patrimoniale:

• tot timpul vieții autorului (inclusiv în cazul programelor pe calculator)

• o perioadă de 70 de ani, în cazul drepturilor care se transmit prin moştenire, după moartea
autorului, oricare a fost data la care opera a fost adusă la cunoştința publică în mod legal
(inclusiv în cazul programelor pe calculator)

36
• o perioadă de 25 de ani, în cazul persoanelor care, după încetarea protecției dreptului de
autor, aduc la cunoştința publică, în mod legal, pentru prima oară, o operă nepublicată
înainte (persoanele respective beneficiază de o protecție echivalentă cu cea a drepturilor
patrimoniale ale autorilor, din momentul în care au adus opera la cunoştinŃa publică)

• o perioadă de 70 de ani, în cazul operelor aduse la cunoştința publică, în mod legal, sub
pseudonim sau fără indicarea autorului (perioada începe de la data aducerii la cunoştința
publică)

• Durata protecției dreptului de autor

• o perioadă de 70 de ani de la moartea ultimului coautor, în cazul operelor realizate în

colaborare

• o perioadă de 70 de ani de la data aducerii la cunoştință publică a operelor colective.

• Termenele se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor morții autorului

sau aducerii operei la cunoştință publică.

• Drepturile conexe dreptului de autor

Titulari de drepturi conexe dreptului de autor:

• Artiştii interpreți sau executanți - pentru propriile interpretări ori execuții

• Producătorii de înregistrări sonore şi/sau audiovizuale - pentru propriile înregistrări

• Organismele de radiodifuziune şi de televiziune - pentru propriile emisiuni şi servicii de

programe

• Limitele exercitării drepturilor conexe se aplică şi drepturilor conexe drepturilor de autor.

• Limitele exercitării dreptului de autor

Sunt permise fără consimțământul autorului şi fără plata vreunei remunerații, următoarele
utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştință publică:

a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau

administrative ori pentru scopuri de siguranță publică

b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori
cu titlu de exemplificare

37
 c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicații, în emisiuni de
radio şi televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv
învățământului, precum şi reproducerea pentru învățământ, în cadrul instituțiilor de
învățământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere

d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul

bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituțiilor publice culturale
sau ştiințifice, care funcționează fără scop lucrativ

• Limitele exercitării dreptului de autor

e) reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituțiile de

învățământ sau de muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obținerii unui
avantaj comercial sau economic

f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera,

distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică,
fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locurile publice, în afara cazurilor în
care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau
comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale

g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităților instituțiilor de învățământ,

exclusiv în scopuri specifice şi cu condiția ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul
publicului să fie fără plată

h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate

de o autoritate publică

i) utilizarea în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expozițiilor cu

acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitațiilor publice de opere de artă, ca mijloc de
promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială.

ETICA CERCETĂRIIŞTIINŢIFICE

38
 1. CONSIDERAŢII GENERALE

Orice activitate de cercetare ştiinţifică implică o responsabilitate pe mai multe planuri: ştiinţifică,
morală, socială, politică etc. Cercetătorul ştiinţific care efectuează o cercetare este direct răspunzător
pentru descoperirea sa. Elementul central al oricărei etici a activităţii de cercetare ştiinţifică îl reprezintă
responsabilitatea cercetătorului faţă de munca sa, dar mai ales de rezultatele acesteia. Cercetătorul
ştiinţific trebuie să justifice actul de cercetare, să justifice utilitatea şi valabilitatea rezultatelor obţinute,
să încerce să aducă prin cercetarea sa un beneficiu societăţii. Având în vedere aceste aspecte, orice
cercetare ştiinţifică trebuie pusă sub semnul unei cenzuri morale.
Activitatea de cercetare este astăzi o activitate de înalt prestigiu profesional ce reclamă în mod
obligatoriu un stil de muncă sau un model de conduită ce implică următoarele aspecte:
- seriozitate în alegerea şi tratarea temei de cercetare;
- responsabilitate profesională, morală şi socială;
- respect faţă de muncă, faţă de tema cercetată, faţă de cercetător;
- sinceritate şi modestie;
- o cooperare sinceră, corectă în cadrul colectivului de cercetare;
- respectarea ierarhiilor, respectiv a statutelor şi rolurilor, în colectivul de cercetare respectiv;
- comunicarea rezultatelor cercetării după o prealabilă şi serioasă verificare a acestora, comunicare ce
trebuie să aibă caracter de corectitudine şi valoare ştiinţifică.
Etica cercetării trebuie să aibă în vedere şi “abaterile morale” ale cercetătorilor ştiinţifici. Printre
“abaterile morale” de la normele eticii cercetării ştiinţifice se pot menţiona următoarele aspecte mai
frecvent întâlnite:
- furtul de idei;
- cercetări cu caracter paralel care urmăresc subminarea unei activităţi autentice de cercetare pentru a o
devaloriza, a o face lipsită de interes, de utilitate;
- comunicarea unor rezultate incorecte, false din punct de vedere teoretic sau oferirea unor produse
nesemnificative, inutile sau chiar periculoase;
- utilizarea activităţii de cercetare ştiinţifică în scopuri contrare intereselor sau securităţii umanităţii, în
scopuri nocive, antisociale, distructive etc.

39
 Etica cercetăriiştiinţifice are rolul de a preciza principiile, responsabilităţile şi procedurile astfel
încât cercetarea ştiinţifică şi inovarea să se desfăşoare în conformitate cu principiile etice acceptate de
comunitatea ştiinţifică internaţională.

Etica cercetăriiştiinţifice reglementează buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi inovarea din

unităţileşi instituţiile de cercetare-dezvoltare.

Buna conduită în cercetarea ştiinţifică se referă la:

-respectarea legii;

-garantarea libertăţii în ştiinţă, în cercetarea ştiinţifică şi în învăţământ;

-respectarea principiilor bunei practici ştiinţifice;

-asumarea responsabilităţilor.

2. TERMENI DE BAZĂ

Termenii de bază sunt definiţi astfel:

 acţiune ostilă – mijlocirea oricărei acţiuni efectuate pentru a acoperi instituţia sau
membrii ei de efectele negative asupra statutului unităţii sau instituţiei de cercetare-
dezvoltare. Ea se referă la angajări, acordarea de grade profesionale, promovări, obţinerea
de granturi sau contracte, cooperări etc.;
 alegaţie – invocarea unei teorii, unei păreri, unui document etc. pentru a argumenta
frauda în cercetarea ştiinţifică;
 anchetă – etapa iniţială a cercetărilor asupra fraudei în cercetarea ştiinţifică, care se
declanşează după alegaţie. Ancheta are rolul de a verifica dacă alegaţia are o bază reală
sau nu şi este realizată de un număr mic de persoane;
40
 arbitrare – rezolvarea unei dispute asupra fraudei în cercetarea ştiinţifică de către un
arbitru. Decizia arbitrului trebuie respectată în toată unitatea sau instituţia de cercetare-
dezvoltare;
 arbitru – persoană juridică sau fizică, cu calificare corespunzătoare, care trebuie să
analizeze şi să decidă asupra gradului de culpabilitate al persoanei acuzate de abatere de
la buna conduită în cercetarea ştiinţifică;
 bună practică – respectarea ansamblului de acte normative care reglementează buna
conduită în cercetarea ştiinţifică;
 conflict de interese – situaţia de incompatibilitate în care se află o persoană juridică sau
fizică care are un interes personal ce influenţează imparţialitatea si obiectivitatea
activităţilor sale în evaluarea, monitorizarea, realizarea, raportarea activităţilor de
cercetare – dezvoltare şi obţinera de granturi sau contracte de cercetare; interesul
personal include orice avantaj pentru persoana în cauză, soţul/soţia, rude ori afini până la
gradul al patrulea inclusiv, sau pentru unitatea ori instituţia de cercetare –dezvoltare din
care face parte;
 comunitate ştiinţifică – grup de cercetători ştiinţifici ai unităţilor sau instituţiilor de
cercetare-dezvoltare. În sens larg, totalitatea cercetătorilor ştiinţifici dintr-o ţară, dintr-o
zonă a lumii sau din întreaga lume;
 confecţionare de date – înregistrarea şi prezentarea unor date din imaginaţie, care nu sunt
obţinute prin metodele de lucru folosite în cercetarea ştiinţifică;
 confidenţialitate – păstrarea secretului asupra cercetării ştiinţifice aflată în desfăsurare
sau recent finalizate, asupra persoanei acuzată de fraudă şi asupra persoanei care face o
alegaţie;
 eroare – eroare neintenţionată, datorată insuficientei informări, insuficientei practici
profesionale, neglijenţei profesionale sau entuziasmului ştiinţific exagerat; depistarea
erorii impune autorului ei obligaţia de a o denunţa public; în cazul lucrărilor publicate,
recunoaşterea erorii trebuie făcută în aceeaşi, revistă, jurnal etc. în care ea a apărut;
 evaluare – aprecierea rezultatelor cercetării ştiinţifice prin folosirea unor criterii calitative
şi cantitative, cum ar fi prestigiul revistei, jurnalului etc., numărul de citări, impactul
asupra societăţii, sau asupra mediului ambiant etc;

41
 fraudă– acţiunea deliberată de confecţionare, falsificare, plagiere,înstrăinare ilicită a
rezultatelor cercetării ştiinţifice, sau alte procedee care se abat mult de la practicile
acceptate de comunitatea ştiinţifică şi care au ca scop obţinerea unui prestigiu ştiinţific, a
unor finanţări, a conducerii de proiecte sau a aceptării rapoartelor de cercetare etc.;
 integritate – politica cercetătorilor individuali, a unităţilor şi instituţiilor de cercetare-
dezvoltare şi a asociaţiilor cu preocupări în domeniul cercetării şi/sau valorificării
rezultatelor ştiinţifice pentru respectarea demnităţii umane, a valorilor intrinseci ale
ştiinţei, a animalelor şi a mediului înconjurător;
 investigaţie – etapa a doua a cercetărilor asupra fraudei, care urmează anchetei şi care se
bazează pe fapte dovedite;
 normă legală – prevedere legală care restrânge libertatea în cercetarea ştiinţifică, cum ar
fi legile de respectare a demnităţii umane, de protecţie a animalelor , de folosire a
drogurilor, a substanţelor chimice sau radioactive etc.;
 notificare – comunicarea scrisă făcută unei persoane acuzată de fraudă în cercetare;
notificarea se trimite persoanei în cauză înaintea procedurilor de anchetă sau investigaţie;
 paternitate – calitatea de autor al unui produs ştiinţific;
 plagiat – însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor unei
persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentându-le drept
creaţie personală; violarea proprietăţii intelectuale prin însuşirea abuzivă de idei ale altuia
(altora);
 probitate intelectuală – neacceptarea falsificării de rezultate ştiinţifice, neînsuşirea de idei
sau rezultate ale cercetării ştiinţifice, nedivulgarea conflictelor de interese etc., cu scopul
de a nu induce în eroare comunitatea ştiinţifică şi de a nu crea prejudicii societăţii;
 produs ştiinţific – produs industrial, agricol etc., publicaţie, brevet de invenţie, program de
calculator etc. obţinut în urma activităţii de cercetare ştiinţifică;
 proprietate intelectuală – totalitatea mijloacelor prin care o idee este difuzată (carte,
articol, suport electronic etc.), precum şi dreptul de autor corespunzător; după caz,
proprietatea intelectuală se poate referi şi la tezele de doctorat; lucrarea semnată de mai
mulţi autori aparţine fiecăruia dintre ei; dacă ideea n-a fost difuzată printr-unul din
mijloacele menţionate ea nu reprezintă o proprietate intelectuală;

42
  responsabilitate – responsabilitatea cercetătorilor individuali, a unităţilor şi instituţiilor de
cercetare-dezvoltare, precum şi a publicaţiilor ştiinţifice pentru păstrarea integrităţii în
cercetare;
 sancţiune – sancţiune aplicată persoanei fizice sau juridice, care nu respectă
reglementările bunei conduite în activitatea de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică
şi inovare;
 standard ştiinţific – normă sau ansamblu de norme care reglementează buna conduită în
cercetarea ştiinţifică;
 valoare ştiinţifică – calitatea unui produs ştiinţific de a contribui la progresul cunoaşterii.

3. PRINCIPII

Progresul cunoaşterii este bazat pe libertatea cercetării ştiinţifice. Această libertate este îngrădită
de:

 respectarea demnităţii şi a drepturilor omului;

 protecţia animalelor;
 protejarea mediului ambiant.
Libertatea cercetării ştiinţifice se asigură prin:

 accesul liber la sursele de informare;

 schimbul liber de idei;
 neamestecul factorului politic în activităţile de cercetare – dezvoltareşi inovare;
 necenzurarea produselor ştiinţifice;
Cinstea cercetătorului faţă de propria persoană şi faţă de ceilalţi cercetători constituie un principiu
etic de bază pentru buna conduită în cercetarea ştiinţifică. Necinstea poate conduce la o imagine
nepotrivită a ştiinţei şi poate altera încrederea reciprocă a cercetătorilor.

43
 Onestitatea cercetătorului ştiinţific asigură respectarea contribuţiilor predecesorilor, concurenţilor
şi partenerilor şi conduce la diminuarea numărului de erori şi exagerări.

Îndoiala asupra propriilor rezultate poate conduce la eliminarea erorilor.

Responsabilitatea asupra apariţiei necinstei revine deopotrivă cercetătorului şi unităţii sau

instituţiei de cercetare-dezvoltare.

Universităţile au un rol major în prevenirea necinstei, instruirea viitorilor cercetători privind buna
conduită în cercetarea ştiinţifică constituind o misiune deosebit de importantă a instituţiilor de
învăţământ superior.

Cooperarea şi colegialitatea în grupurile de cercetare ştiinţifică reprezintă o protecţie faţă de

erorile ştiinţifice şi faţă de fraudă, asigurând transparenţa rezultatelor şi conducând la creşterea valorii
produselor ştiinţifice.

Cooperarea trebuie să permită schimbul de idei, criticile reciproce, verificarea reciprocă a

rezultatelor etc.

Respectul faţă de proprietatea intelectuală şi faţă de probitatea intelectuală evită cazurile de

fraudă sau plagiat.

Originalitatea şi calitatea produselor ştiinţifice trebuie să primeze asupra cantităţii la evaluarea

rezultatelor cercetării ştiinţifice.

Criteriile cantitative de evaluare a rezultatelor cercetării ştiinţifice trebuie corelate cu cele care
privesc originalitatea şi eficienţa procesului cunoaşterii.

Datele primare care au condus la ieşirea pe piaţă a produsului ştiinţific trebuie păstrate, în condiţii
de siguranţă, pe toată durata stabilită de unitatea sau instituţia de cercetare-dezvoltare.

Datele primare trebuie să permită reproductibilitatea produsului ştiinţific şi în alte grupuri de

cercetare.

Datele contradictorii, diferenţele de concepţie experimentală sau de practică, diferenţele de

interpretare a datelor, diferenţele de opinie sunt factori specifici cercetării – dezvoltării şi nu constituie
abateri de la buna conduită în cercetare.
44
 Cercetarea ştiinţifică nu trebuie să conducă la pagube sociale sau individuale. Acest principiu este
de mare importanţă în special pentru elaborarea de teme finanţate din fonduri publice.

Finanţarea cercetării din fonduri publice trebuie făcută, cu multă transparenţă, pe baza unor
criterii acceptate de comunitatea ştiinţifică şi care sunt în concordanţă cu strategia naţională a cercetării
ştiinţifice.

Declanşarea conflictelor de interese constituie un mecanism de diminuare a influenţelor nedorite

asupra evaluării cercetătorilor ştiinţifici şi a rezultatelor cercetării. In acest fel se elimină subiectivismul
evaluatorilor care, de regulă, aparţin aceluiaşi domeniu de cercetare.

Presiunea exercitată negativ asupra cercetătorilor pentru creşterea numărului de produse

ştiinţifice este de neacceptat. Presiunea se reflectă asupra calităţii cercetării ştiinţifice şi a produselor
acesteia.

Sabotajul în cercetarea ştiinţifică reprezintă o crimă instituţională sau individuală. El trebuie

pedepsit conform legislaţiei juridice în domeniu.

4. STANDARDE

Respectarea standardelor ştiinţifice constituie o garanţie a bunei conduite în cercetarea

ştiinţifică.Principalele standarde ştiinţifice generale exclud:

 ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite;

 confecţionarea de rezultate;
 înlocuirea rezultatelor cu date fictive;
 interpretarea deliberat distorsionată a rezultatelor şi deformarea concluziilor;
 plagierea rezultatelor sau a publicaţiilor;
 prezentarea deliberat deformată a rezultatelor altor cercetători;
45
  neatribuirea corectă a paternităţii unei lucrări;
 introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţări;
 nedezvăluirea conflictelor de interese;
 deturnarea fondurilor de cercetare;
 neînregistrarea şi/sau nestocarea rezultatelor, precum şi înregistrarea şi/sau stocarea
eronată a rezultatelor;
 lipsa de informare a echipei de cercetare, înaintea începerii activităţii la un proiect de
cercetare, cu privire la : drepturi salariale, răspunderi, coautorat, drepturi asupra
rezultatelor cercetărilor, surse de finanţare şi asocieri;
 lipsa de obiectivitate în evaluări şi nerespectarea condiţiilor de confidenţialitate ale
rapoartelor de evaluare, alegaţiilor, rapoartelor de cercetare etc.;
 publicarea sau finanţarea repetată a aceloraşi rezultate ca elemente de noutate ştiinţifică,
fără a se menţiona sursa iniţială şi/sau cu adăugiri nesemnificative;
 nerecunoaşterea metodologiilor şi a rezultatelor altor cercetători ca sursă de informare;
 nerecunoaşterea erorilor proprii
 difuzarea rezultatelor proprii într-o manieră iresponsabilă, cu exagerări şi repetări;
 nerespectarea clauzelor granturilor, contractelor, protocoalelor etc.;
 împiedicarea unor cercetători în activitatea lor sau favorizarea altora.

5. RESPONSABILITĂȚI

Conducerile unităţilor şi instituţiilor de cercetare-dezvoltare trebuie să asigure structura

organizatorică şi condiţiile care să permită respectarea principiilor şi standardelor bunei conduite în
cercetarea ştiinţifică, precum şi buna funcţionare a comisiilor de etică.

Unităţile şi instituţiile de cercetare-dezvoltare, precum şi cercetătorii ştiinţifici înşişi poartă

responsabilitatea pentru respectarea normelor şi valorilor etice în cercetare – dezvoltare.

46
 Unităţile şi instituţiile care fac parte din sistemul naţional de cercetare – dezvoltare, ca şi
cercetătorii ştiinţifici înşişi au responsabilităţi directe asupra:

 respectării dreptului la viaţă;

 respectării libertăţii individuale;
 respectării demnităţii umane;
 protecţiei fiinţei umane, a animalelor şi a mediului mînconjurător;
 libertăţii de expresie;
 securităţii alimentaţiei;
 securităţii sistemului de informatizare a datelor;
Autorii aceluiaşi produs ştiinţific sunt solidari responsabili, şi, după caz, individual, pentru
corectitudinea lui. Calitatea de autor onorific nu este acceptată.

Unităţile şi instituţiile de cercetare – dezvoltare, precum şi cercetătorii ştiinţifici înşişi au datoria de

a sesiza instituţiile statului atunci când constată că rezultatele cercetării ştiinţifice au un efect negativ
asupra societăţii.

Responsabilitatea pentru folosirea corectă a fondurilor de cercetarer revine unităţilor şi

instituţiilor din sistemul naţional de cercetare – dezvoltare.

47
48