Tema 5. Scrierea academică.

Structura conceptuală a textului științific

Unitățile de conținut:
1.Principiile scrierii academice
2. Condițiile originalității rezultatelor cercetării științifice
3. Tipurile de lucrări științifice
4. Premise etice și normative ale procesului de cercetare științifică

Obiective de referință:
să cunoască:
- descrie principiile scrierii academice;
- caracterizeze tipurile de lucrări științifice;
-analizeze condițiile originalității rezultatelor cercetării științifice
- formuleze idei cu character științific evidențiind originalitatea rezultatelor
să fie capabil:
- analizeze actele normative și standard actuale de elaborare a tezei de licență.
- să stabilească impactul publicației științifice
- să propună modalități de citări bibliografice după condițiile tehnice a diferitor reviste.

Desfășurarea cursului:
Principiile scrierii academice

Scrierea academică respectă următoarele principii generale (Whitaker, 2009):

1. Un obiectiv clar
Scopunțifice este acela de a răspunde unei întrebări formulate de la bun început. Aceasta
dă sens cercetării. Scopurile generale ale scrierii academice sunt: de a convinge, a analiza/a
sintetiza și de a informa.
- Scopul persuasiv. În scrierea academică persuasivă, scopul este de a-i determina pe
cititori să adopte răspunsul pe care îl formulăm la întrebarea formulată. Astfel, vom alege un
răspuns la acea întrebare, ne vom susține răspunsul pe baza rațiunii și a evidenței și vom încerca
să schimbăm punctul de vedere al cititorilor despre tema respectivă. Temele de scriere persuasivă
includ lucrări argumentative și de luare de poziție.
- Scopul analitic. În scrierea academică analitică scopul este de a explica și evalua
posibilele răspunsuri la întrebarea formulată, alegând cel mai bun răspuns pe baza propriilor
criterii. Temele analitice investighează adesea cauzele, examinează efectele, evaluează
eficacitatea, adresează moduri de rezolvare a problemelor, găsesc legătura între diferitele idei sau
analizează argumentele altor persoane. Partea de “sinteză” a scopului se realizează atunci când
sunt puse cap la cap toate părțile explicației și se ajunge la răspunsul propriu la întrebarea
formulată. Exemple de asemenea teme includ analizele critice.
- Scopul informativ. În scrierea academică informativă, scopul este de a explica
răspunsurile posibile la întrebarea formulată, furnizând cititorilor informații noi despre tema
respectivă. Acest scop diferă de cel analitic prin faptul că nu se încearcă impunerea propriului
punct de vedere, ci mai degrabă lărgirea orizontului de cunoaștere al cititorului.
2. Angajarea audienței
Ca orice scriere, și cea academică este îndreptată către o audiență specifică, căreia trebuie
să îi captăm atenția, să utilizăm logica adecvată pentru a o convinge și a-i transmite propriile
idei.
 3. Un punct de vedere bine argumentat
Scrierea academică, chiar și cea cu scop informativ, nu reprezintă doar o listă de fapte sau
o inventariere de surse. Chiar și atunci când prezentăm ideile și rezultatele cercetării întreprinse
de alte persoane, scopul lucrării este acela de a arăta ce gândește autorul despre acele idei.
Lucrarea trebuie să susțină propriile idei originale asupra subiectului prezentat.
4. Organizare logică
Scrierea academică urmează un model standard de organizare a prezentării. Eseurile și
lucrările academice vor avea obligatoriu o introducere, un corp al lucrării și o parte de concluzii.
Fiecare parte conduce pe cale logică la următoarea.
- Introducerea captează atenția cititorului, furnizează informații generale asupra temei
și aduce la cunoștință cititorului ce are acesta de așteptat. Ea cuprinde și afirmația de
bază a lucrării.
- Secțiunile ce alcătuiesc corpul lucrării vor susține afirmația de bază și vor decurge
logic una din cealaltă. Cititorul nu trebuie să încerce să găsească el conexiunea dintre
idei.
- Concluzia sintetizează rezultatele cercetării și demonstrează cititorului semnificația
acestora.
5. Utilizare efectivă a surselor de cercetare existente
Lucrarea face referire la o varietate de surse profesionale și academice de înaltă calitate.
Sursele vor fi introduse, citate, analizate și explicate.
6. Stilul exprimării
Se va utiliza un stil natural, evitându-se exprimările greoaie, plictisitoare sau discursul
ultra-formal.

Condițiile originalității rezultatelor cercetării științifice

Scopul cercetării științifice constă în producerea de cunoaștere nouă. Dar ce înseamnă
noutatea cunoașterii? Dar originalitatea acesteia? Cele două criterii se suprapun în mare parte,
dar nu în totalitate. De exemplu, dacă refacem un studiu deja publicat și obținem aceleași
rezultate, cunoașterea pe care am obținut-o este nouă, dar nu este originală. În cazul unui studiu
replicat, am dobândit un grad mai mare de încredere în rezultatele primului studiu, ceea ce este o
cunoaștere nouă. Totuși, nu este o cunoaștere semnificativ diferită de ceea ce știam deja. Dat
fiind că replicarea studiilor anterioare este foarte valoroasă pentru știință, dar sistematic
descurajată de accentul pus pe originalitate, este important să ne propunem mai degrabă
obținerea de cunoaștere nouă, decât originalitate cu orice preț. Astfel, vom putea încuraja și
studii care replică cercetări anterioare, studii care raportează eșecuri în validarea unor ipoteze sau
în funcționarea unor instrumente. Originalitatea poate fi confundată cu noutatea tematică.
Desigur, dacă studiem un subiect care nu a mai fost abordat înainte, rezultatele vor fi noi și
originale. Totuși, căutarea perpetuă a unor teme nemaivăzute conduce la nișarea demersurilor
științifice și la ignorarea unor probleme vechi și mult dezbătutute, dar importante. Orice subiect
este de interes pentru comunitatea științifică, valoarea cercetării constând în capacitatea de a
contribui la înțelegerea curentă a lumii. Cunoașterea științifică apare într-o comunitate științifică,
de regulă definită prin disciplina de studiu. Cunoașterea poate fi și inter-disciplinară, combinând
teorii sau metode din diferite discipline. În orice caz, noutatea cunoașterii este o valoare stabilită
în raport cu cunoașterea existentă deja în cadrul unei discipline. Pe scurt, o cercetare științifică își
atinge scopul dacă îi face pe autori și pe cititorii rapoartelor să afle ceva ce nu este deja cunoscut
în comunitatea știintifică interesată de disciplina respectivă. Pentru cercetătorii aflați la început
de carieră, conceptele de noutate și de orginalitate pot părea fie zdrobitoare, fie niște farse, dat
fiind că pare dificil dacă nu chiar imposibil să mai adaugi ceva nou în câmpuri ale cunoașterii
care sunt foarte bine investigate. În linii mari, pare că totul a fost spus deja. Totuși, cunoașterea
nouă este accesibilă nu doar profesioniștilor cu decenii de experiență, ci și cercetătorilor la
început de drum.
Cunoașterea nouă poate apărea în diferite zone ale cercetării:
a) Informații noi despre lume (informații empirice noi). De exemplu, deși construcția
socială a feminității și masculinității este extensiv studiată, putem contribui cu informații noi
privind stereotipurile de gen utilizate de șoferii de taxi din orașul București, sau de adolescenții
din cartierul Ferentari, sau de personalul dintr-o anumită organizație sau comunitate (spital,
închisoare, supermarket etc). Un astfel de studiu apelează la concepte și teorii deja consacrate,
pentru a aduce la iveală informații noi privind o anumită zonă a realității.
b) Replicarea cunoașterii existente, invalidarea unor rezultate anterioare sau a eficenței
unor metode reprezintă de asemenea un tip de informații noi despre lume – chiar dacă nu sunt
fabulos de interesante. Conceptul de criză a reproductibilității (”replication crisis”) surprinde
tocmai eșecul cercetării contemporane de a consolida cunoașterea prin studii repetate ale
acelorași teme.
c) Concepte nuanțate. Pe măsură ce aprofundăm un subiect, este posibil să constatăm că
felul în care l-am folosit inițial nu este perfect adecvat datelor empirice, și este nevoie să
propunem nuanțe sau modificări ale acestui concept.
d) Următorul pas constă în propunerea unui concept nou sau, mai departe, a unei teorii
noi, care surprinde mai bine sau explică mai bine realitatea studiată, față de conceptele sau
teoriile anterioare.
e) De asemenea, putem propune noi abordări metodologice sau instrumente de cercetare,
adecvate înțelegerii asupra lumii pe care o susținem.
f) Atunci când un autor propune o teorie radical diferită de cele existente, care conduce la
schimbarea semnificativă și a metodelor folosite, și a stilului de analiză și raportare, precum și a
vocabularului general, putem vorbi despre o schimbare de paradigmă, nivelul cel mai înalt de
originalitate.
Pentru a obține cunoaștere nouă și eventual diferită semnificativ de ceea de a fost creat
anterior, putem introduce abordări noi în mai multe etape ale cercetării:
a) Scop: Realizarea unei lucrări originale are ca scop folosirea potențialului interior și
creativ de a îmbunătăți ceva sau de a crea ceva nou.
b) Literature review (”State of the art”): Pentru a afla care este stadiul actual al
cunoașterii în domeniu, contextul în care va fi dezvoltată această cercetare, și pentru a
fundamenta cercetarea proprie a temei (fezabilitatea temei).
c) Originalitate în instrumente, tehnici și proceduri: Folosirea într-un mod nou și netestat
anterior a tehnicilor, procedurilor și instrumentelor necesare în studiul respectiv, sau dezvoltarea
de noi tehnici, proceduri și instrumente pentru un scop specific.
d) Originalitate tematică, prin explorarea necunoscutului: Se efectuează o cercetare
asupra unui subiect/obiect care nu a mai fost investigat până atunci.
e) Originalitate tematică, prin explorarea neanticipatului: Se pornește într-un studiu pe un
subiect cunoscut, dar în timpul cercetării se deschid căi alternative, care nu au mai fost cercetate
anterior.
f) Originalitatea datelor: Abilități creative în procesarea datelor colectate de autori, sau
originalitate în modul de a interpreta date furnizate de terțe entități.
 g) Originalitate în transferul modului sau locului de utilizare: Datele cunoscute și deja
publicate pot duce la cercetare originală dacă sunt testate în situații noi (în alt domeniu de studiu,
în altă regiune geografică).
h) Originalitatea în produsele secundare: Există aproape întotdeauna subproduse în
timpul oricărei cercetări, probabil dezvoltarea unui anumit echipament sau a unor descoperiri
secundare interesante din literatură. Acestea pot fi aduse în prim plan, concentrate sau dezvoltate
în continuare. Atunci când se scrie disertația, problema cercetării sau tema trebuie doar să fie
reformulată pentru a reflecta noua natură a lucrării și implicit originalitatea acesteia.
i) Originalitate în experiență: Propria experiență în elaborarea unui studiu în funcție de
abilitățile de gândire creativă poate constitui o sursă de originalitate.
Dialogul științific Principala soluție pentru obținerea unei cunoașteri noi constă în
dialogul științific cu cercetători ce studiază fenomene similare, sau apelează la concepte similare.
Acest dialog este întemeiat prin secțiunea de ”literature review” – trecerea în revistă a studiilor
anterioare pe aceeași temă. Odată ce am documentat ceea ce cercetătorii interesați știu deja,
intrarea într-un dialog cu ei va conduce inevitabil la cunoaștere nouă, chiar dacă nu îi
contazicem, ci chiar confirmăm aceleași rezultate. Din punct de vedere tehnic, dialogul științific
se realizează prin citarea surselor. Pentru a facilita lucrul cu surse bibliografice, este
recomandabil să folosim instrumente de gestiune automată a referințelor.

Tipurile de lucrări științifice

Tipologia lucrărilor științifice specific studenților: referatul, recenzia și eseul.

Referatul
Referatul are un sens mai larg. Include si recenzia dar se poate referi si la alte aspecte.
Poate fi un studiu de caz, o lista de necesitati in cadrul unei firme, o reclamație la adresa cuiva
etc. Referatul ştiinţific Regulile de bază ale realizării unui referat ştiinţific sunt:
a. Alegerea intenţională a subiectului din cadrul temei de cercetare.
b. Schematizarea iniţială a subiectului. Care este subiectul de la care pornesc? Ce
semnificaţii pozitive are acest subiect? Între ce limite se plasează subiectul respectiv?
c. Definirea explicită a subiectului.
Recenzia
Recenzia e o prezentare pe scurt a unei opere literare sau științifice cu comentarii,
aprecieri si/sau critici.
Recenzia prezintă pe scurt o operă literară unui cititor neavizat. Scopul ei este să
stârnească interesul faţă de carte și face asta prin informaţii relevante, comentarii, aprecieri
critice – care ușurează înțelegerea / interpretarea ei. Puteți scrie recenzia cum vreți voi câtă
vreme exprimă impresii argumentate, nu doar „mi-a plăcut/nu mi-a plăcut”. Îmbinați analiza cu
părerile personale. Nu debordați de entuziasm, nu fiți nici malițioși, fiți convingători.
E greu de crezut că nu veți avea ceva de spus după ce veți citi o carte, dacă totuși sunteți
în pană, iată câteva întrebări la care puteți încerca să răspundeți redactând recenzia.
– Care sunt coordonatele ediției? (editura, formatul, numărul de pagini, a câta ediţie este
cea de faţă, traducătorul).
– Cine este autorul? Ce a mai publicat, cum a fost apreciat? Cum se încadrează textul
recenzat în contextul creaţiei lui?
– Dacă e relevant – cum arăta contextul cultural/politic/istoric în care a apărut cartea?
Care e curentul literar căruia îi aparţine?
– Care e tema cărții? Care e structura ei? Care e subiectul? (nu dezvăluiți deznodământul
sau explicit momentele cheie – sugerați, acolo unde vreți să stârniți curiozitatea)
 – Care sunt personajele principale și cum se raportează ele la lume?
– Ceva de spus despre alegerea naratorului?
– Ce poți spune despre intenţiile autorului (vezi prefața, de obicei) şi modurile în care
încearcă să le realizeze în text? Reușește sau nu? sau
– Există în subtext o viziune personală a autorului? Cum e exprimată?
– Există scurte pasaje pe care le poți cita să-ți susțină părerile?
– Ce poți spune despre stilul scrierii?
– Ce aduce original textul?
Eseul
Eseul este o încercare de a comunica informaţii, opinii sau sentimente şi, în mod obişnuit,
prezintă un argument referitor la tema abordată. Într-un context universitar, un eseu este un
exerciţiu care oferă studentului posibilitatea să exploreze şi să-şi clarifice ideile despre un
subiect. Un eseu este, de obicei, definit ca o lucrare coerentă ce are o lungime între 500 şi chiar
5000 de cuvinte. A scrie un eseu este un proces complex. Sunt implicate aspecte ca: alegerea
unei teme, documentarea referitoare la tema aleasă, analiza celor citite, proiectarea argumentelor
pentru susţinerea aspectelor prezentate.
Originalitatea este un plagiat nedescoperit” spunea William Inge, preot anglican și
profesor de teologie la Cambridge în prima jumătate a secolului trecut. A fost un tip original:
critic al democrației, credea în drepturile animalelor, era un creștin riguros, dar susținea
nudismul. A fost un autor prolific, foarte polemic în epoca sa, dar astăzi uitat. Originalitatea, în
sensul nonconformismului, chiar excentricității sau unicității, nu rezistă întotdeauna probei
timpului. În schimb, rezultatele științifice dăinuie doar dacă rezistă acestei probe. Vorbim despre
un rezultat valid, care constituie cunoaștere, adică ceva adevărat, doar dacă este replicat cu
succes și nefalsificat în timp. Chiar și când sunt depășite, învechite, rezultatele rămân undeva în
istoria acelei discipline. Într-un prim sens, bizarul profesor de teologie de la Cambridge fixează
ce ar însemna originalitatea în genere: lucrarea, articolul, cartea pe care le semnezi își au originea
în tine, în efortul intelectual depus, în munca ta de realizare etc. O lucrare originală nu este
plagiată. Aceasta este o judecată analitică, pentru că ceva original, conceptual, nu poate fi o
copie sau o contrafacere. Dar, observăm în viața noastră universitară, că a nu copia nu este
suficient, doar necesar. Acest sens este legat de noțiunea de autenticitate: în mod genuin ai ajuns
la rezultatele tale, nu le-a produs altcineva și nici nu sunt o preluare din alte surse. În al doilea
sens, o lucrare originală este una care aduce o contribuție, fie și minoră, la cunoașterea care
există deja într-un domeniu. În multe moduri se poate contribui, indiferent de vârsta la care te afli
și uneori chiar de experiența anterioară. E posibil ca, într-o practică studențească, o tânără
arheologă să găsească un artefact care schimbă radical istoria unei civilizații. O astfel de
informație empirică este o contribuție foarte valoroasă, chiar dacă e nevoie de mai mult pentru a
deveni utilă istoricilor (trebuie coroborată cu alte date factuale, interpretată într-un cadru mai larg
etc.). O distincție pe care o face un filosof sau un sociolog poate transforma un domeniu.
Nuanțele conceptuale sunt contribuții majore pe termen lung. Un grup de fizicieni vor replica un
experiment și vor valida un rezultat de care ține viitorul nostru în univers. Sau îl vor invalida.
Important în contribuția lor este că au stabilit dacă un rezultat precedent este sau nu cunoaștere
veritabilă. Exemplele pot fi nenumărate. În acest sens, originală este orice contribuție proprie
care face o diferență, care produce o valoare adăugată. Ce trebuie reținut este că stabilirea
originalității nu se face într-un mod absolut, ci relativ la ceea ce știm (sau credem că știm) deja.
Originalitatea este adesea înțeleasă, de mulți dintre noi, drept creativitate. Dar lumea
universitară nu este angajată exclusiv față de creativitate, ea trebuie și să transfere, să dea mai
departe, tradiții și școli de gândire, trebuie să ofere dobândirea și exersarea abilităților (sau
competențelor, cum se numesc în vocabularul pedagogiei), trebuie să țină cont atât de progresul
sau avansul cunoașterii, cât și de istoria și devenirea ideilor în toate domeniile științei. Totuși, ce
înseamnă a fi creativ atunci când ești student sau cercetător? Mulți iau în considerare stilul, dar
în anumite domenii el pur și simplu nu contează, cum ar fi dreptul sau biologia. Alții se gândesc
la noi metode de cercetare – mai ales în domeniile științelor umane și sociale, pentru că în fizică
sau matematică metoda nu poate fi schimbată ușor. Un alt sens al creativității privește puterea ei
de a schimba paradigme. Fără a intra într-o discuție extrem de lungă, schimbarea unei paradigme
este de fapt o revoluție în știință. Iar acestea, față de revoluțiile politice, se întâmplă foarte rar și
durează ca timp. O astfel de schimbare a avut loc odată cu Isaac Newton sau mecanica cuantică,
în fizică, sau odată cu Charles Darwin, în biologie. Ce merită remarcat este că această schimbare
s-a petrecut uneori în științele naturii sau cele ale viului, dar în celelalte nu are rost să vorbim de
revoluții în acest sens, cât mai degrabă de schimbări de orientare ale cercetătorilor față de teorii
standard, dar nu depășirea lor definitivă.
Există diferențe nu doar de grad, dar și de natură în originalitate. De exemplu, pentru
matematicieni, originalitatea crește cu cât sunt împinse mai departe granițele domeniului, cu cât
pot fi conceptualizate noi relații între obiectele abstracte etc. Pentru istorici, originalitatea poate
fi atât la nivelul interpretării oferite unor fapte, dar și în descoperirea unor noi date și informații
despre evenimente trecute. Cercetarea juridică nu descoperă fapte noi, ci poate propune înțelegeri
noi, poate descoperi inadvertențe în gândirea legală etc. Biologia este deschisă în egală măsură
descoperirii de noi specii și explicării unor fenomene în cadrul fixat de teoria evoluției prin
selecție naturală. Biologia sintetică merge mai departe, inventând, prin asamblare, noi organisme.
În informatică nu e niciodată clar când un algoritm este descoperit și când e inventat. Oricât de
scandalos ar părea, în filosofie rezultatele negative (ceva nu e posibil, ceva nu e conceptibil, ceva
nu are sens etc.) sunt foarte bine primite. Din această simplă înșiruire putem vedea că așteptările
(nefiind vorba de standarde aici) legate de originalitatea cercetării sunt atât de variate și specifice
încât nu se poate canoniza o singură formulă a originalității. Uneori original poate însemna
tocmai a efectua o turnură radicală față de ceea ce e practicat într-un domeniu. Alteori dovada de
originalitate este să preiei o „cheie de cercetare”, cum o numea Mihail Radu Solcan, dintr-o
disciplină și să deschizi cu ea o nouă poartă către cunoaștere în alt domeniu. Nu în ultimul rând,
originalitatea se poate naște la intersecția unor domenii, prin întrepătrunderea metodelor.
Walter Benjamin afirma, într-un text filosofic care încă dă bătăi de cap exegeților, că
există o înțelegere secretă între generații, între cele trecute și viitoare. Această înțelegere, în
cazul nostru, privește responsabilitatea față de cunoaștere, nu pentru a o păstra în sine, ci de a o
filtra permanent, de a o descotorosi de ceea ce este anacronic sau devenit fals. Înțelegerea, mai
mult, privește și împărțirea sarcinilor. În acest caz, cine și când trebuie să fie original, în sens
inovativ, de înnoire, deschidere a orizonturilor și depășire a granițelor? Există vârste și vârste ale
acestei originalități. Un venerabil profesor de filosofie îi sfătuiește pe cei mai tineri să scrie
manuale și lucrări introductive, pentru că vârsta deplinei originalități este după 60 de ani, când
ești destul de matur să poți scrie o carte „de autor”. În schimb, în matematică sau chimie, dacă nu
ai inovat până la 40 de ani, e prea târziu. De aceea medalia Fields se acordă matematicienilor sub
40 de ani. Desigur, nu e o lege universală, pentru că avem exemple de matematicieni care au
reușit marele lor articol după 40 de ani.
Fuga după originalitate poate avea efecte nocive. Un exemplu este criza științei născută
din cursa publicării, mai ales în psihologie. Lipsesc tocmai cercetările de replicare, cele care
validează sau nu cercetarea precedentă. Dar contribuția acestora este fundamentală, chiar dacă nu
e ceva creativ sau inovator. Poți fi original și în sintezele sau tratatele pe care le vei scrie. Sunt
mii de moduri în care poți prezenta, într-un mod original, dezvoltarea unei discipline. Poți fi
provocator, poți oferi o nouă schemă generală de interpretare, poți recupera ceea ce a fost trecut
cu vederea sau uitat, poți reconstitui, în planul larg al unei sinteze, o întreagă istorie.
Originalitatea nu este doar o săgeată aruncată către viitor, ea poate fi modul în care dăm o nouă
imagine lumii în care trăim și gândim fără a folosi noi elemente, doar noi perspective.

Premise etice și normative ale procesului de cercetare științifică

Conducerea ştiinţei se bizuie pe principii de bază valabile în toate ţările şi în toate

disciplinele ştiinţifice. Primul dintre aceste principii îl constituie cinstea faţă de sine şi faţă de
ceilalţi. Cinstea este atât un principiu etic cât şi baza tuturor regulilor ale căror detalii diferă în
funcţie de disciplină, de comportamentul profesional în ştiinţă şi anume de buna practică
ştiinţifică. Transmiterea principiului cinstei, studenţilor şi tinerilor cercetători dar şi savanţilor,
reprezintă una dintre misiunile principale ale unităţilor de cercetare ca şi a universităţilor.
„Intervenţia din partea autorităţilor statului este necesară? Este nevoie de noi reglementări pentru
a proteja ştiinţa, susţinută financiar cu fonduri publice, şi societatea, în funcţie de rezultatele
acesteia, împotriva practicilor abuzive de cercetare? Pe baza cunoştinţelor disponibile şi pe baza
întregii experienţe publicate în alte ţări, la aceste întrebări se poate răspunde astfel: nivelul înalt
al realizărilor din sistemul ştiinţific oferă o dovadă zilnică asupra aplicării cu succes a
principiilor bunei practici ştiinţifice. Cazurile grave de necinste în ştiinţă reprezintă evenimente
rare. Dat fiind faptul că necinstea – spre deosebire de eroare – nu contrazice fundamental
principiile şi esenţa activităţii ştiinţifice, ea reprezintă şi un pericol serios pentru ştiinţă ca atare.
Ea poate submina încrederea publicului în ştiinţă, şi poate distruge încrederea cercetătorilor unii
în alţii fără de care succesul activităţii ştiinţifice este imposibil” . Amintim că, în general, bunele
practici reprezintă un set de reguli etice şi profesionale care trebuie aplicate în scopul realizării
unei acţiuni. Integritatea morală în cercetarea ştiinţifică şi în publicarea rezultatelor este esenţială
pentru avansarea în cunoaştere şi, ca urmare, începând cu anul 1960, lucrările academice în etică,
tratând chestiuni practice sau aplicate, au cunoscut o dezvoltare deosebită. Fostul comisar
european pentru cercetare, dl. Philippe Busquin, menţiona: „a da socoteală de alegerile şi de
elementele care au contribuit la acestea, a controla punerea în practica efectivă a politicilor, a
măsura eficacitatea, a prevedea adaptările, a lupta contra fraudelor mereu prezente, implică un
recurs permanent şi crescut la expertiza ştiinţifică şi tehnică”. Trasarea unei limite între conduita
incorectă şi fraudă este greu de făcut şi aici intervine rolul comunităţii ştiinţifice de a stabili
coduri de conduită potrivite cât şi reguli de procedură pentru a preveni greşelile profesionale.
Comunitatea ştiinţifică trebuie să se preocupe de reaua conduită, inclusiv de fraudă, deoarece ele
corup ştiinţa şi induc o neâncredere a publicului care prin taxe şi impozite susţine cercetarea
ştiinţifică.
Sistemul de principii morale în ştiinţă este destul de greu de definit. În general, se disting
două noţiuni antonime: “buna conduită” (bunele practici în ştiinţă) şi “conduita incorectă” (relele
practici) în care se include şi frauda. Oficiul pentru Politica Ştiinţei şi Tehnologiei al Casei Albe,
în anul 2000, după mai mulţi ani de dezbateri, bazându-se pe studiile anterioare, a definit
conduita ştiinţifică incorectă („misconduct”) şi a trasat liniile conducătoare pentru investigarea
corectă şi la timp a infracţiunilor suspectate sau bănuite: „Conduita incorectă în cercetare este
definită ca fabricarea, falsificarea sau plagiatul în propunerea, efectuarea sau analizarea
cercetărilor sau în raportarea rezultatelor cercetării. Fabricarea este confecţionarea datelor sau
rezultatelor şi înregistrarea sau raportarea lor. Falsificarea este manipularea materialelor
cercetării, echipamentului, sau proceselor, sau schimbarea ori omiterea datelor sau a rezultatelor,
astfel încât rezultatele cercetarii nu sunt prezentate corect. Plagiatul este însuşirea ideilor,
proceselor, rezultatelor ori cuvintelor altei persoane fără a face atribuirea corespunzătoare.
Frauda în cercetare nu include erorile cinstite sau diferenţele de opinie”. „Pentru ca cercetarea
ştiinţifică să fie etic acceptabilă şi sigură iar hotărârile ei credibile, comportarea în cercetare
trebuie să fie conformă unei bune practici ştiinţifice.
Buna practică ştiinţifică atrage cercetătorii şi experţii în ştiinţă:
1. să urmeze moduri de acţiune aprobate de comunitatea ştiinţifică, adică integritate,
meticulozitate şi acurateţe în conduita în cercetare şi prezentarea rezultatelor cât şi în judecarea
cercetării şi a rezultatelor ei;
2. să folosească colecţii de date etic confirmate, metode de cercetare şi de evaluare
conforme cu criteriile ştiinţifice şi să practice o deschidere proprie cunoaşterii ştiinţifice la
publicarea rezultatelor;
3. să ia în considerare munca şi realizările altor cercetători, respectându-le munca şi
acordându-le creditul şi greutatea cuvenite realizărilor lor în ducerea la bun sfârşit a cercetărilor
proprii şi în publicarea rezultatelor;
În plus, de buna practică ştiinţifică ţin:
1. planificarea, realizarea şi raportarea cercetării în detaliu şi în acord cu setul de
standarde pentru cunoaşterea ştiinţifică;
2. problemele legate de statut, drepturi, coautorat, răspunderi şi obligaţii ale membrilor
echipei de cercetare, de drepturi asupra rezultatelor cercetării şi păstrării materialelor, sunt
stabilite şi înregistrate într-un mod acceptabil pentru toate părţile, înainte ca proiectul să înceapă
sau ca cercetătorul să fie recrutat în echipă;
3. sursele de finanţare şi asocierile importante pentru cercetare sunt făcute cunoscute
tuturor participanţilor la cercetare şi raportate când rezultatele sunt publicate;
4. buna practică administrativă şi bunele practici în managementul financiar şi al
personalului.
În plus, relativ la bunele practici ştiinţifice, diferitele discipline au caracteristici specifice,
acestea fiind precizate în detaliu în codurile de practică ale organizaţiilor şi societăţilor
profesionale. Abaterea de la bunele practici ştiinţifice este clasificată de organismul finlandez în
două categorii, definite “conduită incorectă” şi “fraudă în ştiinţă”. Conduita incorectă este
definită ca neglijenţă şi iresponsabilitate în realizarea cercetării. Alte exemple de proastă
conduită în ştiinţă includ: -ascunderea la publicare a contribuţiei altor cercetători; -neglijenţa în
referirea la descoperiri anterioare; -neatenţie, şi prin urmare, inducerea în eroare în raportarea
rezultatelor şi a metodelor folosite; -neglijenţă în înregistrarea şi conservarea datelor; -publicarea
de mai multe ori a aceloraşi rezultate prezentate de fiecare dată ca fiind noutăţi; -inducerea în
eroare a comunităţii cercetătorilor asupra propriei cercetări.
Frauda în ştiinţă este considerată ca furnizarea de informaţii false sau prezentarea de
rezultate false către comunitatea de cercetători sau răspândirea lor, de exemplu într-o publicaţie,
într-un articol prezentat la o conferinţă. Frauda în ştiinţă înseamnă înşelarea comunităţii de
cercetători şi adesea inducerea în eroare a celor care iau decizii.
Conduita ştiinţifică incorectă include acţiuni sau omisiuni în cercetare, cum ar fi
falsificarea sau deformarea mesajului ştiinţific sau inducerea grosolană în eroare privind
informaţii sau acţiuni referitoare la eforturile unei persoane în cadrul cercetării şi include, de
exemplu:
• construcţia de date;
• respingerea selectivă şi pe ascuns a rezultatelor nedorite;
• înlocuirea cu date fictive;
• aplicarea deliberat eronată a metodelor statistice;
• interpretarea deliberat deformată a rezultatelor şi deformarea concluziilor;
• plagierea rezultatelor sau publicaţiilor altora;
• prezentarea deliberat deformată a rezultatelor altora;
 • atribuirea nepotrivită a autorului;
• informaţii incorecte în solicitări .
În cadrul “relelor practici“ în cercetare se mai notează trei forme care vizează înşelătoria
ştiinţifică: denaturarea faptelor sau distorsiunea, interpretarea defectuoasă şi sindromul
consensului. Vom prezenta mai pe larg sindromul consensului aşa cum a fost descris, deoarece
celelalte forme au fost deja definite suficient de clar. “În forma cea mai moderată a sindromului
consensului, argumentele nu sunt decise de un proces ştiinţific care constă în a identifica şi a
remedia defectele metodologice ci de recurgerea la o formă de proces politic: votul majoritar
într-un grup de autorităţi bine alese. Consensul devine dogmă de nedesrădăcinat în care criticile
divergente sunt considerate activităţi eretice. Respingerea cererilor de subvenţie pentru critici
este suficientă pentru reducerea acestora la tăcere. Perpetuarea consensului poate fi astfel
puternic încurajată şi uneori impusă activ. Sindromul consensului a devenit astăzi foarte
manifest.
Sindromul consensului presupune: credinţă preconcepută, grup de experţi bazat pe
alegerea cu grijă şi pentru o cauză stabilită, rezultate bazate pe procesul politic reflectat de opinia
majorităţii şi nu pe un proces ştiinţific, suprimarea opiniilor divergente în interiorul grupului de
experţi aleşi prin eliminarea dizidenţilor, exploatarea stării de (ne)cunoaştere a subiectului dat şi
asupra controversei care poate să apară, absenţa analizei profunde a defectelor de metodă care au
condus la rezultatele studiate şi absenţa dorinţei de a ameliora aceste metode şi de a le remedia.
Un alt aspect care a mai fost amintit şi care trebuie bine definit este cel al conflictului de interese
care poate apărea în lumea ştiinţifică. El începe chiar de la evaluarea proiectelor încheindu-se la
diseminarea informaţiei şi la transferul tehnologic.
La nivel internaţional există organisme care au următoarele roluri principale:
• favorizarea dialogului între comunităţile ştiinţifice, factorii de decizie şi marele public;
• asigurarea rolului de consiliere pe lângă factorii de decizie;
• decelarea semnalelor precursoare situaţiilor de risc;
• asigurarea unui forum intelectual de schimburi de idei şi de experienţe cu elaborarea de
recomandări.
Aşa cum s-a arătat, toate definiţiile, procedurile de constatare şi măsurile sunt apanajul
unor organisme naţionale care, de regulă, poartă numele de comitete (comisii) de etica.
Organismele naţionale au în principal rolul de a elabora codurile de bună conduită ştiinţifică,
specifice domeniilor de activitate. În mod cert, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică necesită un
proces continuu de verificare, de măsurare, de control, care să fie acceptat, transparent,
independent şi bazat pe un dialog care să ia în considerare toate punctele de vedere şi interesele,
cu atât mai mult cu cât între ştiinţă şi valorile etice există o strânsă legătură.”

Bibliografie recomandată
A.Şerbănescu, Cum se scrie un text?, ediţia a III-a, Iaşi, Ed. Polirom, 2007;
Godfrey, Jeanne, Academic Writing. Basingstoke : Macmillan Education/Palgrave, 2015;
Galikova, Silvia, Academic Writing. Frankfurt am Main: Peter Lang Edition, 2016.