Integritate și etică academică

Principiile scrierii academice

Prof. univ. dr. Gheorghita DINCĂ

 I.1 Responsabilitățile și drepturile academice
I.1.1 Delimitări conceptuale

 Etica reprezintă o reflectare conștientă a credințelor noastre morale şi a propriilor atitudini, prin
intermediul unor norme sau principii morale; o știință (ramură a filosofiei) care studiază
problemele practice și teoretice ale moralei; o știință a binelui și a răului, cu caracter teoretic dar
şi normativ – fundamentează un sistem de norme, valori, categorii morale (Țigu, 2005).

 Morala este percepută ca un anume cod social, un ansamblu de reguli cărora fiecare individ
trebuie să i se conformeze pentru a fi acceptat în societate, standarde de comportament după
care oamenii sunt judecăți, în mod particular în relațiile cu ceilalți. Totalitatea convingerilor,
atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor reflectate în principii, normelor, regulilor determinate
istoric şi social, care reglementează comportamentul şi raporturile indivizilor între ei, precum şi
dintre aceştia şi colectivitate (familie, grup, clasă, națiune, societate), în funcție de categoriile
bine, rău, datorie, dreptate, nedreptate şi a căror respectare se întemeiază pe conștiință şi pe
opinia publică (Țigu, 2005).
 Termenul valori reprezintă ceea ce alegem (noi, societatea) sau credem că ar merita
valorat (ex: autonomie, confidențialitate, justiție, toleranță, a nu face rău, respect
pentru ceilalți, adevăr, libertate etc.).  

 La rândul lui, sistemul valorilor, fiind acel sector (teren) care reglementează și pune
în ordine activitatea teoretică și practică a oricărui domeniu de activitate, determină
nemijlocit nivelul și valoarea sistemelor de referință. Sistemele de referință în mod
normal diferă între ele ținând cont de structura lor în raport de condițiile organizării
domeniului respectiv de activitate (Martea, 2015). 

 DEONTOLOGÍE s. f. 1. Totalitatea normelor de conduită și obligațiilor etice ale

unei profesiuni (mai ales a celei medicale). 2. Teorie a datoriei, a obligațiilor morale.
 Conceptul de scriere academică

 Scrierea academică, spre deosebire de cea personală, are propriile reguli și practici ce trebuie
respectate. Ea are o structură bine organizată în care sunt prezentate ideile, alături de citări ale
lucrărilor de specialitate scrise în domeniul respectiv.

 De asemenea, scrierea academică adoptă un anumit ton și aderă la convenții tradiționale de

punctuație, gramatică și ortografie.

 Scrierea academică este de obicei o scriere impersonală, fără accente pasionale, adresată unei
audiențe informate, critice și bazată pe o cunoaștere profundă, intenționând fie să confirme, fie să
aducă o provocare conceptelor sau argumentelor existente în literatura de specialitate.

 Această scriere circulă în principal în mediul universitar, academic (“academia”), dar autorul
poate găsi audiență și în afara lumii academice prin intermediul jurnalismului, al speech-urilor,
pamfletelor, etc.
 În mod tipic, scrierea academică are un caracter obiectiv, formulează cu claritate
semnificația subiectului abordat și este organizată cu detalii adecvate, astfel încât alți
cercetători să poată da o replică rezultatelor obținute. Lucrările de calitate vor utiliza
corect retorica academică formală și nu vor avea un caracter general, analizând în
profunzime subiectele tratate.
 Originile termenului academie.
 Academia a fost, în Grecia antică, o instituție filozofică fondată de Platon. Academia era la
începuturi o grădină publică sau un crâng din suburbiile Atenei, împrumutându-și numele
de la eroul mitic Academus (sau Hecademus), care o lăsase cetățenilor pentru gimnastică
(gymnasium). Locul era decorat cu statui, temple, morminte ale unor oameni iluștri și
plantat cu măslini și platani. El conferea așadar o atmosferă deosebită pentru discutarea
ideilor filozofice și pentru inspirație în formularea lor.
 În celebra frescă “Școala din Atena” (1511), considerată cel mai frumos imn închinat
rațiunii și culturii, pictorul renascentist Rafael (1483-1520) încearcă să surprindă ambianța
Academiei, plasându-i în prim plan pe filozofii Platon și Aristotel (vezi imaginea de mai
jos).
Principalele tipuri de documente academice sunt următoarele:
Carte
Capitol într-un volum editat
Raport asupra unei cărți
Lucrare prezentată la o conferință (conference paper)
Dizertație (cu o lungime cuprinsă de obicei între 6000 și 20000 de cuvinte)
Articol de cercetare (research paper) - un eseu mai lung implicând cercetare
de bibliotecă și având între 3000 și 6000 de cuvinte
Raport tehnic
Teza de doctorat (având adesea peste 20000 de cuvinte și reprezentând
rezultatul unei munci de câțiva ani)
Traducere a unei lucrări de specialitate
Tipologia lucrărilor științifice include, la nivelul studiilor universitare și:
Referatul
Recenzia
Eseul
Lucrarea de licență
 Etapa preliminară a scrierii unei lucrări
de cercetare științifică

Atunci când decidem să scriem o lucrare științifică trebuie să avem în vedere

patru considerente:
 Scopul lucrării
 Audiența vizată
 Cunoașterea literaturii scrise în domeniu
 Capacitatea de a ne articula ideile cu claritate
 Principiile generale ale scrierii academice

1. Un obiectiv clar
 Scopurile generale ale scrierii academice sunt: de a convinge, a analiza/a sintetiza și de a
informa.
 Scopul persuasiv. În scrierea academică persuasivă, scopul este de a-i determina pe cititori să
adopte răspunsul pe care îl formulăm la întrebarea formulată. Astfel, vom alege un răspuns la
acea întrebare, ne vom susține răspunsul pe baza rațiunii și a evidenței și vom încerca să
schimbăm punctul de vedere al cititorilor despre tema respectivă. Temele de scriere persuasivă
includ lucrări argumentative și de luare de poziție.
 Scopul analitic. În scrierea academică analitică scopul este de a explica și evalua posibilele
răspunsuri la întrebarea formulată, alegând cel mai bun răspuns pe baza propriilor criterii.
Temele analitice investighează adesea cauzele, examinează efectele, evaluează eficacitatea,
adresează moduri de rezolvare a problemelor, găsesc legătura între diferitele idei sau analizează
argumentele altor persoane. Partea de “sinteză” a scopului se realizează atunci când sunt puse
cap la cap toate părțile explicației și se ajunge la răspunsul propriu la întrebarea formulată.
Exemple de asemenea teme includ analizele critice.
 Scopul informativ. În scrierea academică informativă, scopul este de a explica răspunsurile
posibile la întrebarea formulată, furnizând cititorilor informații noi despre tema respectivă.
Acest scop diferă de cel analitic prin faptul că nu se încearcă impunerea propriului punct de
vedere, ci mai degrabă lărgirea orizontului de cunoaștere al cititorului.
2. Angajarea audienței
 Ca orice scriere, și cea academică este îndreptată către o audiență specifică, căreia trebuie să îi
captăm atenția, să utilizăm logica adecvată pentru a o convinge și a-i transmite propriile idei.
3. Un punct de vedere bine argumentat
 Scrierea academică, chiar și cea cu scop informativ, nu reprezintă doar o listă de fapte sau o
inventariere de surse. Chiar și atunci când prezentăm ideile și rezultatele cercetării întreprinse
de alte persoane, scopul lucrării este acela de a arăta ce gândește autorul despre acele idei.
Lucrarea trebuie să susțină propriile idei originale asupra subiectului prezentat.
4. Organizare logică
 Scrierea academică urmează un model standard de organizare a prezentării. Eseurile și
lucrările academice vor avea obligatoriu o introducere, un corp al lucrării și o parte de
concluzii. Fiecare parte conduce pe cale logică la următoarea.
 Introducerea captează atenția cititorului, furnizează informații generale asupra temei și
aduce la cunoștință cititorului ce are acesta de așteptat. Ea cuprinde și afirmația de bază a
lucrării.
 Secțiunile ce alcătuiesc corpul lucrării vor susține afirmația de bază și vor decurge logic
una din cealaltă. Cititorul nu trebuie să încerce să găsească el conexiunea dintre idei.
 Concluzia sintetizează rezultatele cercetării și demonstrează cititorului semnificația
acestora.
5. Utilizare efectivă a surselor de cercetare existente
 Lucrarea trebuie să facă referire la o varietate de surse profesionale și academice de
înaltă calitate. Aceste surse vor fi introduse, citate, analizate și explicate. Citările din text
trebuie făcute potrivit anumitor stiluri (de exemplu Chicago sau Harvard) iar lista
referințelor bibliografice corect întocmită.
6. Stilul exprimării
 Se va utiliza un stil cât mai natural, evitându-se exprimările greoaie, plictisitoare sau
discursul ultra-formal. Scrierea trebuie să fie clară, concisă, ușor de citit și înțeles. Nu
sunt permise greșeli de gramatică, ortografie, punctuație sau de vocabular în scrierea
academică pentru că ele periclitează grav calitatea lucrării, mai mult – denotă ignoranță
sau nepăsare și lipsă de respect față de cititori.
 I.5. Plagiatul
I.5.1 Definiția plagiatului și măsuri de contracarare

Plagiatul reprezintă copierea sau utilizarea ideilor și cuvintelor altor persoane fără a preciza cu exactitate sursa
respectivelor informații.
Pentru a evita orice acuzație de plagiat, trebuie să menționăm sursa ori de câte ori utilizăm:
 ideile, opiniile sau teoriile altor persoane
 statistici, grafice, desene, orice piese de informație ce nu reprezintă cunoaștere comună
 semnele citării pentru preluarea întocmai a cuvintelor altei persoane
 parafrazarea cuvintelor unei alte persoane.
Cunoașterea comună desemnează informații și fapte ce pot fi găsite în numeroase locuri și sunt larg
accesibile. Exemplu: John F. Kennedy a fost ales președinte al Statelor Unite ale Americii în anul 1960. Aceasta
reprezintă o informație general cunoscută și, prin urmare, nu este necesară documentarea ei.
 
 Atunci când parafrazăm trebuie să ne asigurăm că nu doar rearanjăm sau înlocuim câteva cuvinte. Textul pe
care îl vom parafraza va fi citit cu foarte mare atenție. Vom rescrie ideea transmisă cu propriile cuvinte, fără
a trage cu ochiul la textul respectiv. La sfârșit vom compara parafraza cu textul original pentru a fi siguri că
nu am utilizat accidental aceleași cuvinte și că informația preluată este corectă.
Alte sugestii utile ar fi:
 Notarea și păstrarea tuturor surselor de informare sau a ideilor găsite în publicații/lucrări
ale altora și anume: autorul, titlul publicației, editura, anul apariției
 Notarea URL atunci când preluăm informații de pe Internet și a datei accesării web-site-
ului respectiv
 Nu ne vom dispensa de informațiile de mai sus până nu finalizăm lucrarea
 Citarea corectă a surselor (stilul va diferi în funcție de disciplină).
Plagiatul și autoplagiatul au fost și sunt constant interzise, atunci când nu sunt considerate
chiar fapte de natură penală.
 Art. 310 din Legea educației naționale 1/2011: Constituie abateri grave de la buna
conduită în cercetarea științifică şi activitatea universitară: a) plagierea rezultatelor sau
publicațiilor altor autori; b) confecționarea de rezultate sau înlocuirea rezultatelor cu
date fictive.
 Art. 4 din Legea privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea
tehnologică şi inovare 206/2004 :
 (1) În sensul prezentei legi, următorii termeni sunt definiți după cum urmează :
[…] d) plagiatul – expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv
în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii,
rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format
electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru şi fără a face trimitere la
sursele originale ; e) autoplagiatul – expunerea într-o operă scrisă sau o
comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii,
demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere
scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluiași sau acelorași autori, fără a
menționa acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale.
 Plagiatul este o serioasa ofensă academică și studenții sunt responsabili în a se
educa singuri în legătură cu acest aspect.
 Plagiatul este o formă de lipsă de onestitate care se produce atunci când o
persoană își asumă munca altcuiva ca fiind propria muncă. Plagiatul poate lua
câteva forme.
Oricare dintre următoarele, fără o recunoaștere deplină a sursei originale, reprezintă plagiat:
 Copierea directă, prin însușirea muncii altora, indiferent că este dintr-o carte, articol,
website, temele altor studenți, etc.
 Parafrazarea apropiată a muncii altcuiva, cu modificări minore dar cu păstrarea
sensului/semnificației, a formei sau a filiației ideilor;
 Punerea cap la cap a unor secțiuni ale muncii altor persoane pentru a forma un nou întreg;
 Trimiterea propriei munci (lucrări) care deja a fost transmisă spre evaluare într-un alt
proiect;
 Realizarea de proiecte împreună cu alte persoane (de ex. studenți, tutori etc) dar care ar
trebui sa fie propria voastră muncă independentă.
Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare actualizată prevede:

 Activitatea de cercetare-dezvoltare trebuie să se desfășoare în respect față de ființa și demnitatea umană, precum şi față
de suferința animalelor, care trebuie prevenită sau redusă la minimum.
 Buna conduită în cercetare-dezvoltare trebuie să se desfășoare cu ocrotirea și refacerea mediului natural şi a
echilibrului ecologic, asigurându-se protecția acestora față de eventualele agresiuni produse de știință și tehnologie.
  Buna conduită în cercetare-dezvoltare exclude:
 a) ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite;
 b) confecționarea de rezultate;
 c) înlocuirea rezultatelor cu date fictive;
 d) interpretarea deliberat distorsionată a rezultatelor şi deformarea concluziilor;
 e) plagierea rezultatelor sau a publicațiilor altor autori;
 f) prezentarea deliberat deformată a rezultatelor altor cercetători;
 g) neatribuirea corectă a paternității unei lucrări;
 j) deturnarea fondurilor de cercetare;
 k) neînregistrarea şi/sau nestocarea rezultatelor, precum şi înregistrarea şi/sau stocarea eronată a rezultatelor;
 l ) lipsa de informare a echipei de cercetare, înaintea începerii proiectului, cu privire la: drepturi salariale, răspunderi,
coautorat, drepturi asupra rezultatelor cercetărilor, surse de finanțare şi asocieri;
 m) lipsa de obiectivitate în evaluări şi nerespectarea condițiilor de confidențialitate;
 n) publicarea sau finanțarea repetată a acelorași rezultate ca elemente de noutate științifică.
 I.5.3 De ce sunt tentați studenții să plagieze?
 1. Nu știu cum se citează sursele consultate
 2. Se îndoiesc de modul în care trebuie realizată citarea
 3. Nu știu cum se face cercetarea științifică în general
 4. Nu cunosc sau nu înțeleg conceptul de plagiat
 5. Profesorii nu impun întotdeauna standarde etice și de exigență
 6. Unii studenți consideră că nu este nici o problemă dacă cumpără lucrări gata făcute
 7. Studenții nu înțeleg scopurile educației la nivel academic.
 8. A trișa sau a obține ceva fără muncă face uneori parte din mentalul colectiv.
 Autoplagiatul este definit în modul următor de Legea nr. 206/2004 privind
buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare, la
art. 4, alin. (1), lit. e): „expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare
orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, demonstrații,
date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise,
inclusiv în format electronic, ale aceluiași sau acelorași autori, fără a
menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale” .
II. TIPOLOGIA LUCRĂRILOR ȘTIINȚIFICE SPECIFICE STUDENȚILOR
 
1. Referat
2. Recenzie
3. Eseul
4. Lucrare de licență
5. Lucrare de disertație
6. Teza de doctorat
II.1 Referat

 REFERÁT, referate, s. n. Dare de seamă, scrisă sau orală, asupra unei cărți, a

unei activități etc. ♦ Raport (de câteva rânduri) scris pe marginea unei cereri, a
unui act etc. (în care se propune o rezoluție). – Din germ. Referat.(DEX ’09,
2009).
 Scopul unui referat despre un anumit subiect este de a-i determina pe studenți să
se documenteze, să învețe lucruri noi și de a dobândi anumite abilități. În
secțiunea II. Cum să scriem un referat la ni
 II.2 Recenzie
 RECÉNZIE, recenzii, s. f. Prezentare succintă (la apariție) a unei opere literare sau
științifice, cu comentarii și aprecieri critice. – Din germ. Rezension, it. recensione. (DEX
’09, 2009).
Planul unei recenzii poate conține:
1. Parte introductivă.
 prezentarea succintă a cărții – locul, data, contextul apariției lucrării și date tehnice despre
carte;
 definirea problematicii generale în care se încadrează cartea, importanța temei abordate, a
domeniului sau ramurii științifice;
 evaluarea subiectului lucrării și a perspectivei metodologice adoptate de autor în tratarea
subiectului;
 actualitatea problemelor prezentate in material;
 comparație cu alte lucrări pe aceeași tema (autohtone și străine) și comparație cu alte lucrări
scrise de același autor.
2. Rezumat.
 analiza structurii lucrării, descrierea materialului
 identificarea și prezentarea ideilor principale care reies din text, a tezelor
enunțate și argumentate de autor
 menționarea câtorva citate reprezentative
3. Critici aduse tezelor/ideilor enunțate de autor cu argumentarea
corespunzătoare a acestora
4. Judecăți de valoare
 îmi place sau nu-mi place; de ce îmi place, de ce nu-mi place; ce îmi place, ce
nu-mi place; ce mi-ar fi plăcut; (predominant subiectiv);
 ce e  interesant, ce e neinteresant; la ce ajuta, ce aspecte nu clarifica; ce
stare de spirit induce ? (predominant obiectiv);
5. Caracterizări de formă și fond: oportunitate, actualitate,
originalitate.
6. Concluzii
 sintetizarea ideilor emise și evaluări;
 propuneri personale cu privire la noi moduri de abordare.
 3. ESEUL
 ESÉU, eseuri, s. n. 1. Studiu de proporții restrânse asupra unor teme filosofice,
literare sau științifice, compus cu mijloace originale, fără pretenția de a epuiza
problema. 2. (Sport; la rugbi) Încercare. 3. Probă preliminară de mărci poștale pe
hârtie și în culori diferite în vederea alegerii prototipului definitiv al întregului tiraj.
– Din fr. essai. .(DEX ’09, 2009).
  Scrierea unui eseu presupune respectarea anumitor reguli:
 1. Identificarea temei;
 2. Colectarea și studierea bibliografiei;
 3. Stabilirea structurii eseului;
 4. Redactarea eseului;
 5. Analiza critică a primei versiuni a eseului;
 6. Rescrierea eseului (dacă este cazul).
 În Introducere se formulează clar subiectul ce urmează să fie dezbătut și punctul
de vedere al autorului cu privire la acest subiect. Exprimarea trebuie să fie clară,
coerentă, specifică. Punctul de vedere al autorului este partea esențială a eseului și
se acceptă exprimarea la persoana I. Restul eseului se va redacta la persoana a III-a.
După exprimarea punctului sau punctelor de vedere a(le) autorului urmează
prezentarea structurii eseului.

 Conținutul eseului cuprinde argumentele care susțin poziția autorului.

 Fiecare argument va fi expus într-o manieră structurată: fapte, idei, opiniile
autorităților în domeniu, ale cercetătorilor, precum și punctul de vedere personal.

 În Concluzie se prezintă în mod sintetic punctul de vedere al autorului care a fost

argumentat la secțiunea conținut.
4. LUCRARE DE LICENTA
 TÉZĂ, teze, s. f. 1. Afirmație expusă și susținută într-o discuție; idee principală dezvoltată și
demonstrată într-o operă, într-o cuvântare etc. ◊ Loc. adv. (Înv.) În teză generală = în general. 2. Idee
formulată concis, susținută ca temei al unei concepții filosofice, juridice, politice etc. 3. Lucrare
scrisă, făcută de elevi în clasă sub supravegherea profesorului, la sfârșitul unei perioade de studiu sau
la un examen. ◊ Teză de licență (sau doctorat) = lucrare științifică prezentată de un candidat pentru
obținerea titlului de licențiat (sau de doctor în științe). – Din fr. thèse, lat. thesis. (DEX ’09, 2009)
Structura unei lucrări de licență trebuie să cuprindă următoarele:
 Pagina de titlu
 Cuprins
 Introducere
 Conținut (capitole, secțiuni, concluzii și propuneri)
 Bibliografie
 Anexe
 Pagina de titlu cuprinde, de regulă, antetul instituției de învățământ superior în
partea de sus a paginii, titlul lucrării de licență care trebuie sa fie sugestiv, să
corespundă domeniului și programului de studii la care studentul este înscris
(centrat mijloc), precum și informații legate de autor (nume și prenume) și
coordonator (nume și prenume precedat de gradul didactic).

Cuprinsul
 Lucrarea de licență va avea în mod obligatoriu un cuprins care să conțină titlurile
tuturor capitolelor, subcapitolelor și secțiunilor, însoțite de numărul paginii la care
începe fiecare dintre elementele de structură. Numărul capitolelor poate varia în
funcție de domeniul de cercetare și de complexitatea temei tratate.
 Introducerea conține motivația alegerii temei, gradul de noutate al temei, scopul și
obiectivele generale ale lucrării clar definite, metodologia folosită, filiația ideilor
(titlurile capitolelor și legătura dintre ele), precum și limitele lucrării. Partea introductivă
va reprezenta, prin urmare un rezumat al conținutului lucrării, într-un mod coerent,
atractiv, astfel încât cititorul să-și formeze o privire de ansamblu asupra importanței și
actualității temei, asupra metodelor și tehnicilor folosite, asupra obiectivelor urmărite pe
capitole și asupra abordării originale a autorului. Se recomandă evitarea citatelor și
notelor de subsol în partea introductivă a lucrării de licență.

 Conținutul lucrării cuprinde cea mai mare parte din corpul lucrării și trebuie structurat
pe capitole într-o succesiune logică, pornind de la o studiere a stadiului actual al
cercetării pe domeniul și tema alese și continuând cu metodologia cercetării prin
explicarea științifică a metodelor de cercetare alese și mergând până la evaluarea
rezultatelor obținute și formularea concluziilor.
 Lucrarea de licență se finalizează în mod obligatoriu cu un capitol de concluzii
finale. Se recomandă ca fiecare capitol al lucrării să se încheie cu una sau mai multe
concluzii relevante. Obiectivele asumate și premisele de la care s-a pornit în lucrare
își vor găsi confirmarea sau infirmarea în concluziile formulate. În partea de
concluzii autorul va sintetiza rezultatele la care a ajuns prin aplicarea metodelor de
cercetare utilizate, relevanța economică a acestora și va sublinia soluțiile obținute în
raport cu tema de cercetare aleasă.
 Bibliografia conține în mod obligatoriu și exclusiv sursele bibliografice utilizate în
conținutul lucrării. Acestea vor fi ordonate alfabetic după numele primului autor și
vor conține toate datele de identificare a publicației.
 Anexele nu sunt obligatorii, nu se numerotează și nu fac parte din conținutul
lucrării și vor fi utilizate doar acolo unde se impune fără a se exagera cu întinderea
acestora.