Procesul de cercetare științifică: conținuturi, etape și componente

structurale

1. Conținutul și trăsăturile caracteristice ale procesului de cercetare

Cercetarea este o investigatie sistematica, controlata, empirica si critica asupra unor
ipoteze privind relatiile prezumate intre anumite fenomene; O activitate pentru
descoperirea adevarului. Se mai defineste ca experienta, atitudine, arta investigarii
stiintifice, efortul de a dobandi noi cunostinte; activitatea de a gasi raspunsuri la intrebari.
Scopul unei cercetări:
A obtine o diploma (licenta, master, doctor)
A obtine o pozitie, respectabilitate : ex.promovarile in mediul academic sunt
conditionate de titlul de doctor ;
A rezolva o problema : nevoile practicii au nevoie de cercetare Placere intelectuala :
a invata sa citesti texte si sa gandesti critic ; a dobandi cunostinte aprofundate, intr-un
domeniu; a intelege anumite mecanisme, legaturi, societatea
A servi societatea : progresul economic si social noi produse, noi politici
A castiga un venit: nu doar institutele de cercetare castiga venituri din cercetare, ci
si Universitatile, care in mod firesc au nevoie de venituri suplimentare fata de alocarile ,
care pot fi obtinute prin proiecte de cercetare (Uniunea Europeana, vezi CORDIS, Marie
Curie etc.; Banca Mondiala, alte institutii regionale, internationale)
Tipuri de cercetare
 Teoretica (fundamentala): cercetare ‘pura’, pentru dezvoltare teoretica,
conceptuala, formularea de idei abstracte, modele explicative. Nu orice cercetare
teoretica este si fundamentala, in sensul de a aduce contributii importante, de a
revolutiona un domeniu.
 Empirica (opus cercetarii teoretice): se bazeaza pe observarea directa a realitatii;
porneşte de la concepte şi modele teoretice, verificǎ teoria dar, prin constatǎrile şi
concluziile sale, poate contribui la îmbogǎţirea teoriei. Cercetarea empiricǎ poate fi:
Cercetare calitativa foarte necesara si importanta in anumite domenii: intelegerea
unui eveniment, pentru a scoate în evidenţǎ anumite caracteristici sau
comportamente, din perspectiva actorului implicat.
Condiţii pe care trebuie să le îndeplineasca cercetarea ştiinţifică
Obiectivele si scopul cercetarii sa fie clar definite
Planul activitatii de cercetare sa fie intocmit astfel incat sa duca la atingerea
obiectivelor
Datele sa fie verificate pentru corectitudine
Metode adecvate de analiza a datelor iar analiza sa fie corecta
Concluziile cercetarii sa fie in conformitate cu rezultatele analizei; fac trimitere la
obiective si scop
Cercetatorul: competent si onest.
Cercetarea calitativă reprezintă o investigaţie cu nivele diferite decomplexitate,
menită să identifice, clarifice şi să definească ceea ce este relevant, se mnificativ şi
important pentru o problemă, oportunitate sau uncontext de marketing. Ea permite o mai
profundă înţelegere a conceptelor şiesenţei fenomenelor şi proceselor avute în vedere.
Cercetările calitative caută răspunsuri la întrebări de genul : de ce? şi cum? , ele urmărind
cunoaşterea cauzelor profunde ale atitudinilor, comportamentelor, preferinţelor şi
opiniilor consumatorilor precum şielementele subiective, emoţionale sau inconştiente care
stau la baza lor. Plecând de la modul în care este st ructurat psihicul uman cercetările
calitative au în vedere anumite niveluri psihologice cărora le corespundniveluri specifice
de răspuns şi tipuri corespunzătoare de limbaj. Se cunoaşte din psihologie că psihicul uman
este structurat pe trei niveluri psi hologice succesive şi pe trei niveluri de răspuns care
exprimăreacţia individului la diferiţi stimuli externi.
Cercetările calitative posedă trăsături specifice precum: o cercetătorul are în vedere
înţelegerea şi explicarea fenomenelor studiate; sunt utilizate metode şi tehnici folosite cu
precădere în investigaţiile psihologice şi sociologice; o sunt folosite eşantioane de mici
dimensiuni, riguros stabilite,deoarece în cercetarea calitativă reprezentativitatea statistică
aeşantionului nu mai prezintă importanţă; diferenţa dintre cercetareacalitativă şi cea
cantitativă rezultă, în principal, din mărimeaeşantionului de la care provin informaţiile
primare. o cercetătorul are un rol activ în procesul cercetării, al obţineriiinformaţiilor de
natură calitativă, măsurate, de obicei, cu scalanominală.
Aface o teză înseamnă: (1) a identifica un subiect precis; (2) a culege documente
despre acel subiect; (3) a ordona aceste documente; (4) a reexamina la prima mână
subiectul în lumina documentelor adunate, (5) a da o formă organică tuturor reflecțiilor
precedente; (6) a face astfel, încât cine citește să înțeleagă ce s-a voit spune și să fie capabil,
la nevoie, să ajungă la aceleași documente spre a relua subiectul pe cont propriu. A face o
teză înseamnă, deci, a învăța să pui în ordine propriile idei și să aranjezi datele: este o
experiență de muncă metodică; de „construire” a unui „obiect” care, în principiu, să
folosească și altora. Și astfel, nu interesează atât de mult subiectul tezei, cât experiența de
lucru pe care ea o presupune. Elaborarea unei astfel de lucrări necesită implicarea activă în
cercetare. Oferă mai multe oportunități pentru originalitate și independență intelectuală
decât referatele sau eseurile elaborate pe parcursul anilor universitari. Aceasta ar putea
însemna cercetarea empirică sau un proiect bazat pe documentare

2. Elaborarea planului organizațional de lucru al crecetării științifice

Odată stabilit, planul unei cercetări trebuie să capete o formă concret-documentară.
Acest lucru este cu atât mai necesar cu cât unele proiecte pot fi deosebit de complexe,
incluzând cooperarea mai multor persoane sau organizații, care trebuie să își coordoneze
contribuțiile. Cea mai cunoscută formă de gestionare a planului unei cercetări este
diagrama Gant. Realizarea acesteia cuprinde următoarele elemente de bază: lista
completă a activităților din planul de cercetare; precizarea datei de început, duratei și
caracterului (secvențial sau paralel) al fiecărei activități în raport cu alte activități din
planul cercetării; precizarea condiționărilor, atunci când ele există, ale fiecărei activități
în funcție de alte activități din planul cercetării.
Pe prima linie a tabelului se află ”căutarea unei idei de cercetare”, pe care am
definit-o etapă „ancoră”, deoarece este punctul de pornire. Am alocat acestei componente
un număr de trei zile și i-am atribuit un caracter secvențial, deoarece pe durata ei nu se
poate desfășura concomitent nici o altă activitate legată de proiect. Evident, timpul alocat
poate fi mai marea sau mai mic, în funcție de numeroase variabile personale și contextuale.
Pe linia a doua a tabelului am pus ”consultarea literaturii asupra subiectului”, căreia i-am
alocat 10 zile, pe care am descris-o ca fiind tot de natură secvențială și am condiționat-o de
activitatea 1 (în principiu, nu se poate consulta literatura de specialitate pentru un anumit
subiect, dacă nu avem subiectul). Am pus pe poziția a treia ”discutarea ideii cu colegii”,
căreia i-am alocat o zi, condiționând-o de activitatea numărul 2. Mai departe, fiecare
activitate pe care am considerat-o relevantă este inclusă în tabel și este particularizată la
fel ca cele descrise până acum.
Tabelul 2.6 Analiza căii critice pentru componentele planului de cercetare din tab.
2.1 (parțial)
Activitate Start Durată Tip Condiționare
1 Căutarea unei idei de cercetare (ancoră) Săptămâna 1 (3 zile) Secvențial
2 Consultarea literaturii asupra subiectului Săptămâna 1 (10 zile) Secvențial 1
3 Discutarea ideii cu colegii Săptămâna 3 (1 zi) Secvențial 2
 4 Conceptualizarea proiectului Săptămâna 3 (3 zile) Paralel 3
5 Determinarea populației adecvate proiectului Săptămâna 4 (1 zi) Paralel 4
6 Formularea ipotezei(lor) Săptămâna 4 (2 zile) Secvențial 4
7 Proiectarea modelului de cercetare Săptămâna 4 (3 zile) Secvențial 6
8 Obținerea materialelor și datelor deja disponibile Săptămâna 5 (10 zile)
Secvențial 7
9 Construirea materialelor și efectuarea măsurărilor inexistente Săptămâna 6
(30 zile) Paralel 7
Un astfel de tabel poartă numele de analiza căii critice, deoarece prezintă activitățile
și intercondiționările dintre ele, evidențiind punctele critice de care depinde evoluția
proiectului. De exemplu, în conformitate cu planificarea Gant de mai sus, ”proiectarea
modelului de cercetare” (7) nu se poate realiza decât după ”elaborarea ipotezelor” (6) care,
la rândul lor, depind de ”conceptualizarea proiectului” (4). Observăm, de asemenea, că
activitatea 4 (”conceptualizarea proiectului”) este o condiție pentru alte două activități,
ceea ce subliniază importanța ei particulară în progresul proiectului.

3. Etapele procesului de cerectare științifică. Structura procesului de cercetare

A. Giddens consideră că procesul de cercetare cuprinde următoarele etape
principale1 :
1. Definirea problemei și alegerea temei de cercetare se face fie prin descoperirea
lipsurilor din literatura existentă, din dezbaterile teoretice sau prin observarea aspectelor
practice din domeniul psihosocial.
2. Revizuirea dovezilor sau trecerea în revistă a bibliografiei – în această fază
cercetătorul trebuie să se familiarizeze cu cercetările existente referitoare la subiect.
3. Clarificarea problemei prin formularea ipotezei. Ce vrei să probezi? Care este
relația dintre variabile? Dacă cercetarea se vrea eficientă, ipoteza trebuie să fie formulată
în așa fel încât materialul faptic să ofere dovezi care, fie o vor susține, fie o vor infirma.
4. Selectarea planului de cercetare prin alegerea uneia sau a mai multor metode de
cercetare. Alegerea depinde de obiectivele globale ale studiului.
5. Efectuarea cercetării – prin aplicarea instrumentelor și derularea tehnicilor de
cercetare se realizează strângerea datelor și înregistrarea informațiilor.
6. Interpretarea rezultatelor – centralizarea, prelucrarea datelor adunate și
interpretarea acestora.
7. Raportarea descoperirilor prin redactarea raportului de cercetare prin care se
oferă informații referitoare la natura cercetării și prin care se justifică concluziile rezultate.
Uneori, rapoartele indică și întrebările la care nu s-au dat încă răspunsuri, sugerând astfel
posibile cercetări ulterioare.
Alți autori afirmă că în structurarea unei investigații științifice, cercetătorul trebuie
să răspundă unor întrebări cu rol de clarificare și organizare1 : • Ce paradigmă sau teorie a
cunoașterii fundamentează perspectiva teoretică și abordarea metodologică a cercetării? •
Ce tip de cercetare va fi preferat? • Ce strategie de cercetare leagă problema de cercetare
de rezultatele cercetării (cercetare exploratorie, anchetă pe bază de interviu, etnografie
etc.)? • Care sunt tehnicile și instrumentele de cercetare la care se va face apel în contextul
cercetării propuse?
Ranjit Kumar în Research methodology: a step-by-step guide for beginners
formulează următoarele etape ale procesului de cercetare:
1. Formularea problemei de cercetare;
2. Conceptualizarea design-ului cercetării;
3. Stabilirea instrumentarului pentru colectarea datelor;
4. Selectarea eșantionului;
5. Scrierea propunerii de cercetare;
 6. Colectarea datelor;
7. Procesarea datelor;
8. Scrierea raportului de cercetare.
In concluzie, se poate menționa că fazele procesului sunt greu izolabile,
producându-se frecvente reveniri de la o faza ulterioară la una anterioară.

4. Formularea și întărirea ipotezelor de lucru

Ipoteza nu este un simplu artificiu formal al cercetării, ci un instrument fundamental
al acesteia. Înțelegerea modului de generare și de integrare a acesteia în contextul
cercetării, reprezintă obiectivul pe care ni-l propunem în cele ce urmează.
O ipoteză este o declarație de presupoziție despre prevalența unui fenomen sau
despre o relație între două variabile, pe care planificați sa testați în cadrul studiului.
Ipotezele se deduc din teorie – fiecare propoziție dintr-o teorie fiind o posibilă ipoteză.
După definiția dată de Caplow (1970:119), „o ipoteză este enunțul unei relații cauzale într-
o formă care permite verificarea empirică”. Din această definiție putem vedea și care este
rolul cel mai important al ipotezelor - cel de testare sau verificare a teoriei. Într-un sens
mai larg ipotezele au rolul de a descrie în termeni concreți ce ne așteptăm să se întâmple în
studiul nostru. Ele pot lua mai multe forme, gen variabila independentă influențează,
afectează, prezice, crește împreună, este în legătură cu, este o condiție necesară, este o
condiție suficientă, este o condiție necesară și suficientă, ș.a.m.d., toate relativ la variabila
dependentă (cea pe care o studiem). Un set de astfel de ipoteze se constituie într-o teorie.
Karl Popper consideră că numărul de ipoteze posibile pentru o teorie este infinit, astfel
încât confirmarea unei ipoteze nu duce la confirmarea teoriei și de aceea ajunge la
concluzia că cel mai important lucru pentru o teorie este ca aceasta să fie falsificabilă (să
poată fi invalidată), ceea ce se poate face prin invalidarea unei singure ipoteze. În practică,
fiecare teorie conține (cel puțin în mod explicit) un set restrâns de ipoteze.
 presupunere, enunțată pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la anumite (legături
între) fenomene care nu pot fi observate direct sau cu privire la esența fenomenelor,
la cauza sau la mecanismul intern care le produce;
 presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza datelor experimentale
existente la un moment dat sau pe baza intuiției, impresiei;
 presupunere formulată pe baza unor fapte cunoscute;
 presupunere, supoziție pe baza unor fapte cunoscute asupra relației între anumite
fenomene sau asupra legăturii dintre aceste fenomene și cauzele lăuntrice care le
determină;
 ansamblul elementelor date pe baza cărora se dezvoltă o demonstrație (în
matematică).
Pentru ca ipotezele pe care le avansăm să fie credibile trebuie să avem o coerență
externă, adică să nu contrazicem ceea ce se cunoaște deja (în cazul în care nu ne-am propus
tocmai acest lucru), precum și o consistență internă, adică să nu avem contradicții între
ipoteze. Relația dintre teorie și ipoteze este una care creează probleme multor studenți.
Generarea ipotezelor este una din problemele cele mai importante ale demersului
de cercetare (Dougherty & Jennifer, 2003) și are profunde implicații aproape asupra
tuturor deciziilor pe care urmează să le ia cercetătorul pe parcursul demersului său, de la
alegerea delimitarea populației și alegerea eșantionului, până la construirea modelului
cercetării, alegerea tehnicilor de colectare a datelor și a procedurilor de analiză statistică a
acestora. Într-un articol frecvent citat în acest domeniu, McGuire (1997), pornește de la
ideea că procesul de elaborare a ipotezelor, în ciuda importanței, nu se bucură de atenția
cuvenită în procesul de formare a abilităților de cercetare.
De multe ori, ipoteza de la care pornește o cercetare se dovedește a fi nepotrivită
din diverse motive: este prea generală, nu ia în considerare anumite variabile, contextul
cercetării nu permite testarea etc. Ca urmare, forma inițială a unei ipoteze poate suporta
modificări cu scopul de a o face mai precisă și mai adecvată în raport cu obiectivele și cu
contextul cercetării. Procesul de rafinare poate fi susținut de informațiile noi găsite în
literatura de specialitate, de discuțiile din cadrul echipei de cercetare, de evaluarea unor
rezultate preliminare etc. În opinia lui Engle și Conant (2007) ipotezele trebuie supuse
unui proces progresiv de rafinare. Acest lucru înseamnă că cercetătorul pornește de la o
ipoteză mai generală, după care colectează date empirice a căror analiză poate sugera
ipoteze cu un caracter mai specific. Mai departe, în procesul de analiză pot apare alte
elemente care să conducă la o rafinare încă și mai mare a ipotezei. Nu orice răspuns la o
întrebare asociată cercetării poate fi acceptată ca ipoteză. Pentru a avea calitățile unei
ipoteze, formulările la care am ajuns trebuie să îndeplinească o serie de condiții. În primul
rând, o ipoteză trebuie să aibă caracterul unui răspuns argumentat. În esență, atunci când
elaborăm ipoteze trebuie să avem în vedere probabilitatea ca acestea să poată fi susținute
de datele cercetării. În acest scop, ipotezele trebuie argumentate, fie prin subordonarea lor
unei teorii, fie prin rezultate ale unor cercetări anterioare, fie prin anumite raționamente
”credibile”. Argumentele pe care se sprijină ipoteza trebuie să fie incluse explicit în
documentarea cercetării. În absența unei fundamentări adecvate, care să conțină
argumente suficiente în sprijinul confirmării ipotezei prin datele cercetării, asumarea drept
ipoteză a unei anumite afirmații este o decizie riscantă care duce, de cele mai multe ori, la
consum inutil de resurse și la eșecul cercetării.
În al doilea rând, ipotezele trebuie să denote o anumită doză de creativitate. De cele
mai multe ori, creativitatea presupune dezvoltarea, rafinarea sau aprofundarea unor
ipoteze anterioare. De exemplu, Miller et al. (2000), investigând problema diferenței de
stres între bărbați și femei la locul de muncă, nu au descoperit astfel de diferențe pentru
personalul de execuție, dar au constatat totuși că femeile manager manifestă simptome de
stres într-o măsură mai mare decât managerii de gen masculin. Davidson et al. (1995) au
preluat această constatare și au emis ipoteza că femeile suportă un stres suplimentar față
de bărbați ca urmare a suprasolicitării și conflictului dintre rolul profesional și cel familial.
Orice cercetare științifică urmărește aflarea unor răspunsuri la întrebări, răspunsuri pe
care, evident, nu le știm dinainte. Din acest unghi de vedere, orice cercetare comportă o
anumită șansă de ”reușită”, concretizată prin confirmarea ipotezei cercetării și, implicit, un
risc de ”eșec”, concretizat prin neconfirmarea ipotezei cercetării. Dacă am fi siguri de
rezultatul unei cercetări, atunci nu ar avea nici un sens să consumăm resurse pentru a
proba ceva evident. De aceea, întrebările cercetării și ipotezele derivate din acestea trebuie
să încerce clarificarea unor aspecte realmente problematice, despre care nu avem
suficiente cunoștințe sau explicații. Și acest lucru ține de natura creativă a cercetării
științifice. Această cerință nu implică în nici un caz necesitatea ca fiecare cercetare să aibă o
relevanță științifică majoră, care să revoluționeze cunoașterea unui domeniu (Coolican,
1996). Doza de creativitate a unei cercetări nu decurge doar din noutatea ipotezei, ci și din
alte aspecte, cum ar fi modelul de cercetare, condițiile de desfășurare, natura populației și
eșantionul utilizat, tehnicile de recoltare a datelor, controlul variabilelor covariante etc.
Alte caracteristici importante ale ipotezelor sunt următoarele (Coolican, 1996;
FrankfortNachmias & Nachmias, 2000; Mitchell & Jolley, 2001; Publication Manual of the
American Psychological Association, 2010):
Formulare clară. Ipotezele bune sunt exprimate prin propoziții scurte, în care
pot fi identificate cu ușurință variabilele implicate.
Specificitate. Ipotezele trebuie să indice relațiile dintre variabile și condițiile în
care aceste relații pot fi observate. Există și câteva situații în care întrebările cercetării și,
implicit, ipotezele derivate din acestea vor putea fi mai puțin specifice, sau cel puțin non-
direcționale (Barker et al., 2002): (a) atunci când domeniul cercetat este relativ nou, sau
puțin cunoscut, (b) atunci când cercetarea abordează un domeniu în care rezultatele
anterioare sau teoriile existente sunt confuze și contradictorii; (c) atunci când subiectul
cercetării este unul deosebit de complex, necesitând în primul rând o aprofundare
descriptivă și de definire, înainte de a trece la faza explicativă.
Testabilitate. Ipotezele trebuie să poate fi supuse unui model de cercetare prin
care să se găsească dovezi care să justifice acceptarea lor.
Obiectivitate (independență față de valori personale). Ipotezele nu trebuie
formulate astfel încât să lase să transpară propriul sistem de valori al cercetătorului, fapt
care ar ridica îndoieli cu privire la obiectivitatea acestuia și ar putea constitui o sursă
sistematică de eroare pe tot parcursul cercetării. De exemplu, dacă ipotezele unei cercetări
ar fi ”persoanele care se uită la telenovele au un nivel intelectual mai scăzut decât cele care
nu se uită la telenovele” și ”femeile se uită la telenovele mai mult decât bărbații”, lasă să se
transpară explicit tendința cercetătorului de valorizare negativă a telenovelelor și a
persoanelor care le urmăresc. Într-un sens mai general, ipotezele nu trebuie să implice, în
procesul testării lor, încălcarea principiilor eticii profesionalștiințifice.
Formularea ipotezelor, așa cum am precizat, trebuie să fie simplă și clară, exprimată
într-un limbaj firesc și natural, pentru a favoriza identificarea variabilelor și a relației
așteptate dintre ele. Numărul ipotezelor este un aspect de ordin cantitativ care nu are o
relevanță în sine. De regulă, ”folclorul studențesc” întreține ideea că o cercetare cu mai
multe ipoteze se va bucura de o apreciere mai bună din partea comisiilor de evaluare (în
treacăt fie spus, această presupunere ar putea face obiectul unei cercetări, pentru a vedea
dacă se susține sau nu). În realitate, numărul ipotezelor trebuie să decurgă, pe de o parte,
din natura subiectului și întrebările pe care ni le punem în legătură cu acesta, iar pe de altă
parte, din resursele pe care le avem la dispoziție și, în special, de timpul alocat cercetării.
Pentru cercetările care trebuie finalizate în timp scurt, numărul ipotezelor va fi în mod
necesar mai mic decât pentru proiecte care se desfășoară pe durata câtorva ani.
Multiplicarea artificială a numărului ipotezelor nu face decât să conducă la lansarea unor
ipoteze inconsistente, lipsite de relevanță sau, în unele cazuri, chiar la construcții verbale
fără nici o valență de ipoteză.