Obiective 1. Metodologia cerce juridice: definitii si concept Metodologia cercet rii stiintifice juridice este o parte a stiintei juridice.

Ea poate fi definita ca un ansamblu de principii, de etape si faze, de metode, tehnici si instrumente de investigare si cunoastere stiintifica a fenomenelor juridice.Metodologia este un cuvnt complex, format din methodos si logos care nseamna "metoda" si "stiinta", n limba greaca, iar n traducere libera "stiinta metodei", adica stiinta conceperii, a alegerii si utilizarii metodei n procesul de investigare a fenomenului juridic. n mod similar, si cuvntul methodos este format din doua cuvinte: meta si odos, adica "dupa cale", dupa calea sau ndrumarul care-ti asigura succesul oricarei investigatii stiintifice. Asadar, metoda si metodologia sunt n fapt "un fir al Ariadnei", care, nsusite si bine stapnite, nu te lasa sa te ratacesti n jungla informatiilor si faptelor stiintifice.Metodologia cerce stiintifice este alcatuita din trei niveluri de metode: - metode de maxima generalitate, specifice tuturor stiintelor; - metode proprii unui grup de stiinte; - metode specifice fiecarei stiinte. Dimensiunea functiei vitale a metodologiei de cercetare stiintifica poate fi mai bine nteleasa daca o privim n cadrul stiintei (din care face parte) si pe care o serveste n totalitate laturilor acesteia. stiinta este un fenomen complex, care poate fi privit din diferite puncte de vedere (o baza a conceptiei despre lume si natura, o forma a constiintei sociale, o componenta a culturii spirituale, o componenta a fortelor de productie) si care este definita n cele mai diferite formule. stiinta si dezvaluie continutul daca vom spune ca este "un ansamblu de cunostinte sistematizate si verificate de practica", "o cunoastere care poate fi verificata si confirmata empiric", "o cunoastere care se ocupa cu studiul legilor care guverneaza realitatea si pe baza carora se elaboreaza previziuni stiintifice". stiintele juridice se mpart n: a. stiintele juridico-istorice. Ele studiaza dreptul n evolutia lui istorica, concreta, n mod cronologic. Vorbim de: istoria generala a dreptului, istoria dreptului romnesc. Studierea diferitelor conceptii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept formeaza obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice. b. stiintele juridice de ramura. Normele de drept reglementeaza diferite categorii de relatii sociale n forme specifice. Aceste forme specifice, determinate de particularitatile relatiile sociale pe care le reglementeaza, constituie criteriul principal de diviziune a dreptului n mai multe ramuri, pe baza carora se formeaza stiintele juridice de ramu n literatura juridica universala se considera ca ramurile dreptului ar fi, n general, urmatoarele: dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul agrar, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil. Un loc aparte l ocupa dreptul international public si dreptul international privat. stiinta este ntotdeauna imperfecta pentru ca este "drumul general al cunoasterii, de la fenomenul practic la esenta, de la o esenta mai putin profunda la o esenta mai profunda, un drum de la simplu la complex, o cunoastere mai aprofundata care se aproprie asimptotic de infinit, de adevar". O alta dimensiune a stiintei rezulta din particularitatile ei fata de arta; n timp ce stiinta reda realitatea eliminnd orice aspect subiectiv, arta reda realitatea obiectiva raportata la om, la subiectivitatea lui.Orice stiinta are zestrea sa, un nucleu paradigmatic si o structura alcatuita din patru componente: a) materialul faptic acumulat istoric; b) ipoteze confirmate si neconfirmate; c) rezultatele observarilor si experimentarilor concretizate sub forma abstractiilor si generalizarilor stiintifice: limbaj, concepte si notiuni; principii, legi, teorii, axiome confirmate de practica; d) metodologia de cercetare stiintifica sau modelul de cercetare a realitatii practice. Aceasta structura (n special prin componentele c si d) i confera stiintei superioritatea neta fata de cunoasterea comuna. n timp ce cunoasterea comuna este superficiala, rod al nvatarii prin ucenicie,

cunoasterea stiintifica are o armatura teoretica, are metode de investigare, are procedee de verificare a ipotezelor si, n fine, are un limbaj propriu (concepte, notiuni). Pentru a servi teoria, metoda trebuie sa mpleteasca nsa rigoarea cu flexibilitatea; o ghidare metodologica rigida nu este buna. Metoda trebuie sa se subordoneze fenomenului juridic, cunoasterii esentei lui. Dar aceasta nu nseamna ca metodologia este un produs secundar al stiintei; metodologia este calea stiintei, ansamblul de etape si instrumente ale cunoasterii stiintifice. 2. Tipurile cercetarii stiintifice Cercetarea stiintifica este o activitate sistematica si creatoare, menita sa sporeasca volumul de cunostinte, inclusiv cunostinte despre om, cultura, si utilizarea acestor cunostinte pentru noi aplicatii. Cercetarea stiintifica este clasificata n doua mari categorii:n a. Cercetarea stiintifica fundamental Aceasta este o activitate teoretica sau experimentala fundamentala care are ca scop principal acumularea de noi cunostinte privind aspectele fundamentale ale fenomenelor si faptelor observabile, fara sa aiba n vedere o aplicatie deosebita sau specifica. n cadrul acestui prim tip, un loc aparte, special l ocupa cercetarea fundamentala experimentala, orientata catre aplicatii practice de viitor. b. Cercetarea stiintifica aplicativa Reprezinta o activitate de investigare originala n scopul acumularii de noi cunostinte, dar orientata, n principal, spre un scop sau un obiectiv practi 3.structura institutionala a cercetarii stiinti stiinta romneasca este n buna masura organizata n cadrul Academiei Romne, institutia suprema care elaboreaza orientarile stiintifice pe domeniile ei. Astfel, n cadrul Academiei Romne, al Sectiei de stiinte Economice, Juridice si de Sociologie exi. a. Institutul National de Cercetari Juridice care are n alcatuirea sa un numar de institute de cercetare ce acopera o mare parte din sfera cercetarii stiintifice, cum sunt: b. Reteaua cercetarii stiintifice juridice romnesti din sistemul Ministerului Educatiei si Cercetarii Cercetarea stiintifica juridica romneasca s-a extins si concentrat mult, ncepnd din anul 2001, ntr-un cadru considerat mai propice, o data cu crearea Ministerului Educatiei si Cercetarii. Ea se desfasoara n universitati publice si private, n marile centre universitare cu nvatamnt juridic (Bucuresti, Iasi, Cluj, Timisoara, Craiova), dar si n alte municipii unde nvatamntul juridic, dupa anul 1989, fiinteaza, n special, sub forma nvatamntului priv. De mentionat ca, n nvatamntul superior, cercetarea stiintifica de tip fundamental detine proportiile cele mai mari, servind att nevoile nvatamntului, ale perfectionarii cursurilor, ale procesului de nvatamnt, ct si nevoile stiintei n general, deci de tip, de asemenea, academic. nsa, n nvatamntul superior, o pondere crescnda, cu mari posibilitati viitoare de extindere, o detine si cercetarea stiintifica c. Institute de cercetare stiintifica fara subordonare directa academica, apartinnd altor ministere Academia Romna, institutele acesteia, ca si reteaua de universitati a Ministerului Educatiei si Cercetarii dispun si de unele edituri si reviste n care se publica toate principale realizari stiintifice ale cercetatorilor romni si straini, aspecte din activitatea depusa n fiecare an. Revista de Drept Comercial Curierul judiciar Revista Dreptul Pandectele romane

 Revista de Dreptul Muncii Revista de Drept Penal Revista de Drept Public Revista de Criminalistica Revista de Drept Comunitar Curentul juridic 4.Etapele metodologice si principalele lor instrumente Numarul de etape si denumirile lor difera de la o stiinta la alta. n general, specialistii din variate domenii ale stiintei considera ca numarul de etape se situeaza ntre 3 si 7. Cei mai multi specialisti mpart metodologia de cercetare n patru etape: Problematizarea sau perceptia problemei; Incubarea (documentarea - nvatarea); Iluminarea (explicarea, momentul creativ);

Verificarea ipotezelor si concluziilor. n stiinta juridica, specialistii cercetatori sunt de acord asupra a patru etape, nsa ntr-o terminologie diferita, si anume: a. b. alegerea temei de cercetare; documentarea - nvatarea;

c. explicarea fenomenului juridic , cu doua subetape importante: formularea ipoteze si verificarea ipotezei si a concluziilor stiintifice ; d. 5. redactarea si sustinerea publica a lucrarii. Managementul cercetarii stiintifice

Etapele cercetarii stiintifice juridice sunt si trebuie privite nu numai drept parti ale metodologiei de cercetare, ci si drept componente ale managementului activitatii de cercetare stiintifica. Precizarea este importanta nu numai pentru ca activitatea de cercetare implica un management al celor care realizeaza o munca de creatie, dar si pentru ca aceasta se poate realiza individual sau n echipa. Se ntelege ca atunci cnd o lucrare se desfasoara doar individual este important ca fiecare dintre noi sa stie sa-si conduca lucrarea cu succes la bun sfrsit. Fiecare dintre noi trebuie sa stie ca trebuie sa-si asigure nu numai succesiunea etapelor (cu metodele si tehnicile lor), dar si gestiunea resurselor disponibile, ncadrarea n resursele de timp (n termenul de elaborare a lucrarii) si n celelalte resurse materiale, umane si financiare. Sistemul managementului n cercetarea stiintifica este alcatuit din patru subsisteme, ntre care: organizatoric, informational, decizional si cel al metodelor si tehnicilor specifice de gestiune. 6. Alegerea temei de cercetare juridical Alegerea temei de cercetare este etapa I a oricarei investigatii stiintifice; ea nu are nimic formal sau

ntmplator. Ea conditioneaza succesul lucrarii de cercetare la fel de mult ca si oricare alta etapa. Vom ntelege acest adevar din examinarea principiilor si criteriilor care stau, de regula, la baza alegerii temei de cercetare stiintifica. Principii generale de alegere a temei de cercetare: temele mai complexe se ncredinteaza, pentru elaborare, unor echipe mai mari;

temele complexe se pot diviza n parti distincte si pot fi ncredintate unor echipe mai mici sau unor persoane individuale; cercetatorul poate si trebuie sa-si aleaga tema care i se potriveste ca aspiratie, pregatire, ca si n raport cu resursele disponibile; cercetatorul poate propune tema de cercetare pe care doreste sa o realizeze;

riscul n cercetarea stiintifica este mai mare dect n alte activitati; alegerea temei poate majora sau micsora acest risc. Principiile alegerii temei se aplica prin utilizarea si a unui set de criterii, dintre care retinem: cunostintele cercetatorului sunt un criteriu important; o tema poate sa implice un mare volum de documentare - nvatare, iar termenul de realizare a temei nu-i ngaduie sa aprofundeze cunostintele necesare; o informare - documentare prealabila este indispensabila n vederea alegerii temei;

nclinatiile cercetatorului sa se potriveasca, ntr-un grad ct mai nalt, cu cerintele, continutul si natura temei de cercetare; sa se aiba n vedere importanta si actualitatea teoretica si practica a temei de cercetare; necesitatea ncheierii la termenul stabilit;

diminuarea riscului n cercetare n general si n alegerea temei n special reclama stiinta de a se evita att supraestimarea, ct si subestimarea posibilitatilor cercetatorului de documentare - informare, de analiza si de verificare a concluziilor. Teme de cercetare juridica: Drept procesual penal: 1. 2. 3. 4. Participantii n procesul penal Probele si mijloacele de proba Urmarirea penala, prima faza a procesului penal Caile ordinare de atac: apelul n materie penala

Drept administrativ: 1. 2. 3. 4. Organizarea si functionarea autoritatii executive centrale Institutia primarului Institutia prefectului: trecut, prezent, perspective Statutul juridic al functionarului public

Drept constitutional: 1. 2. 3. Prerogative ale institutiei prezidentiale n Romnia Raporturile dintre Guvern si institutia prezidentiala Regimul juridic al partidelor politice n Romnia postdecembrista

Dreptul Uniunii Europene: 1. 2. 3. Procedura integrarii n Uniunea Europeana Protectia juridica a Drepturilor Omului prin reglementarile dreptului Uniunii Europene Sistemul juridic al Uniunii Europene

Drept civil - Contractele civile speciale: 1. 2. 3. Aspecte noi teoretice si practice relative la contractul de vnzare-cumparare Contractul de societate civila n raport cu cele comerciale Rolul si importanta deschiderii mostenirii - teorie si practica

4. Reguli speciale aplicabile diferitelor categorii de mostenitori legali n contextul jurisprudentei actuale Drept civil - Drepturile reale principale si Obligatiile civile: 1. Dreptul de proprietate n contextul aderarii Romniei la structurile Uniunii Europene

2. Practica Curtii Europene pentru Drepturile omului n materia revendicarii imobiliare - consideratii teoretice si practice 3. 4. Obligatiile civile n raport cu obligatiile comerciale Raspunderea pentru fapta proprie

Drept penal special: 1. Uciderea din culpa 2. Violarea de domiciliu 3. Traficul de droguri Drept civil - partea generala, persoanele: 1. 2. 3. Nulitatea actului juridic civil Cursul prescriptiei extinctive Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice

Dreptul familiei: 1. 2. Familiile monoparentale. Probleme politice si sociale ale familiei Violenta n familie. Solutii socio-juridice

3.

Tutela minorului

Drept comercial 1. 2. Consecintele juridice ale calitatii de persoana juridica a societatii comerciale Particularitati ale vointei juridice n contractele comerciale ncheiate pe suport electronic

Dreptul penal: 1. 2. Extradarea n dreptul penal romn Concursul de infractiuni

Penologie: 1. 2. 7. nchisorile si implicarea morala a societatii Reforma sistemului penitenciar romn Elaborarea si administrarea programului de cercetare stiintifica

Este o activitate de management complexa care are n vedere: stabilirea subetapelor si a termenelor pentru fiecare n parte; corelarea etapelor si fazelor cu termenele partiale si cu termenul final al temei de cercetare; asigurarea valorificarii potentialului de creatie al cercetatorului; o buna gestionare a tuturor resurselor disponibile; o buna organizare, astfel nct sa se evite orice sursa de majorare a riscului oricarei teme de cercetare stiintifica. Administrarea programului de cercetare a temei, care este o operatiune complexa de definire si de corelare, se realizeaza n mare masura pe baza a trei componente: a. Schita proiectului de cercetare. Elaborarea acesteia ncepe dupa alegerea temei de cercetare. Indiferent daca tema este elaborata individual sau n echipa, schita proiectului de cercetare cuprinde: termenul de predare la beneficiar; principalele operatiuni de documentare - nvatare;

sursele de informare - documentare importante, greutati de obtinere, locul unde se afla si cum pot i consultate; timpul necesar celorlalte etape ale cercetarii. b. Proiectul temei. Elaborarea proiectului temei se face dupa terminarea documentarii bibliografice, cnd cercetatorul ajunge sa realizeze si o prima formulare a ipotezei. Proiectul temei include: etapele ulterioare de cercetare stiintifica;

documentarea directa (practica): date, fapte, informatii, factorii - cauze care determina fenomenul juridic si formularea de ipoteze operationale; modul de prelucrare a informatiilor si termenele de prelucrare; termenul de verificare a ipotezelor si de fundamentare a concluziilor stiintifice; termenul la redactare a lucrarii si termenul de sustinere publica;

operatiunile de asistenta, implementare si termenele necesare; cheltuielile necesare fiecarei etape; consumul de timp necesar consultarii specialistilor n diferite etape de realizare a lucrarii;

C. Planul preliminar de structurare a lucrarii. Elaborarea acestui plan preliminar capata contur pe masura parcurgerii etapelor de documentare si de explicare a fenomenului juridic. Planul preliminar de structura a lucrarii cuprinde: principalele teze, idei si concluzii; principalele ipoteze confirmate si neconfirmate; modele de analiza ; argumentatia teoretica si practica; argumentatia juridica si social - politica necesara fundamentarii concluziilor stiintifice; sursele de informare si modul de prelucrare; probleme speciale neclarificate; conturarea structurii lucrarii: parti, sectiuni, capitole, paragrafe.Planul definitiv al lucrarii se realizeaza dupa modificarile care se aduc planului preliminar. nsa planul definitiv al lucrarii va fi realizat n ultima etapa - redactarea si sustinerea publica a lucrarii stiintifice. 8. Documentarea bibliografica si documentarea de teren Documentara stiintifica este a doua etapa a procesului de cercetare stiintifica. Ea este un proces de nvatare activa a tuturor informatiilor stiintifice privitoare la tema care face obiectul cercetarii, cum sunt: notiunile si conceptele, n genere limbajul stiintific; principiile, legile, teoriile, axiomele, ipotezele confirmate si neconfirmate; datele si informatiile necesare asupra fenomenului din practica juridica; metodele si tehnicile de investigare adecvate analizei, formularii si verificarii ipotezelor. Documentarea - nvatarea constituie o latura importanta a creatiei stiintifice: a nvata nseamna a repeta aceleasi trasee, pe aceleasi conexiuni; a crea nseamna a urma alte trasee (circuite) informationale, alte interconexiuni.

Documentarea - nvatarea reprezinta, asadar, o latura a creatiei stiintifice; bine realizata, documentarea - nvatarea poate conduce la savrsirea actului final de creatie (iluminare). Ea ncepe prin consultarea ctorva surse care ofera informatii despre tema chiar nainte de alegerea acesteia, n vederea formularii deciziei de alegere. Documentarea sistematica, desfasurata pe ntregul front al problematicii mentionate, are loc nsa dupa alegerea temei de cercetare.

Documentarea - nvatarea se ntemeiaza, deci, pe doua concepte diferite: - informatia stiintifica este un produs specific al cercetarii stiintifice, este o marfa sub forma unei idei care are atributele oricarei marfi (adica cerere, oferta si pret). Bateson spunea ca informatia stiintifica este "o diferenta care creeaza diferenta", adica este o idee care, utilizata corespunzator, creeaza o alta idee; pe baza informatiei stiintifice se nnobileaza continuu productia de bunuri si de servicii; - informarea este procesul de procurare a surselor care contin informatiile stiintifice necesare nvatarii documentarii.Procurarea informatiilor stiintifice a devenit astazi un proces foarte dificil, deoarece volumul de informatii stiintifice (carti, CD-uri si alti purtatori) a crescut enorm, avnd de-a face cu o adevarata explozie; cresc disparitatile terminologice; multe lucrari nu se publica sau se publica partial; informatia stiintifica este perisabila datorita cresterii cercetarilor stiintifice si perfectionarii calitatii informatiei stiintifice; accesul la informatie este dificil.Din toate aceste considerente, n vederea nlesnirii accesului la informatia stiintifica s-a nascut si s-a dezvoltat un puternic sector de informare, care ndeplineste, pentru beneficiarii lui, functii de triere, clasificare, depozitare, inclusiv de

prelucrare.Cu toate acestea si noi, beneficiarii sectorului de informare, trebuie sa ne nsusim un minim de cunostinte, pentru a avea o unitate de limbaj cu personalul retelelor de informare - documentare; sa cunoastem reteaua de informare, locul unde se afla si serviciile pe care ni le asigura.Complexitatea documentarii rezulta din mpletirea informarii cu documentarea propriu-zisa, care este n fapt procesul de nvatare, de nsusire activa a tuturor informatiilor procurate despre tema aleasa.Documentarea stiintifica si dezvaluie si mai mult complexitatea si importanta prin cele patru etape pe care le cuprinde: - informare asupra surselor purtatoare de informatii stiintifice (identificare, locul depozitarii); - culegerea surselor sub forme precum: procurarea si obtinerea surselor, notarea si fisarea surselor, examinarea sumara a continutului surselor; - studierea surselor sub forme precum: gruparea surselor, evaluarea utilitatii ideilor si fisarea acestor idei, analiza ideilor din toate sursele consultate si stabilirea limitelor si valorilor n general si n raport cu tema cercetata n special; - utilizarea surselor, a ideilor n "constructia", n elaborarea lucrarii sub forma confruntarii si comparatiilor, a interpretarii informatiilor (idei, ipoteze, metode), a criticii obiective, de acceptare sau de respingere argumenta. n concluzie, documentarea - nvatarea este o etapa importanta a cercetarii stiintifice. Documentarea nu este un scop n sine, ci se subordoneaza cercetarii stiintifice a temei alese; etapele documentarii nvatarii nu sunt rigide, ele se adapteaza si se diferentiaza n functie de domeniu, de tema, de experienta si vocatia cercetatorului. Orict ar fi de importanta, documentarea - nvatarea este cel mult un proces de incubare, dar nu poate sa se identifice cu iluminarea si verificarea ipotezelor si concluziilor. Documentarea - nvatarea, desi are rol vital n toate aceste privinte, nu se poate identifica n vreun fel oarecare cu cercetarea stiintifica n ansamblu, asa cum nu se poate confunda partea cu ntregul. Formele documentarii - nvatarii: Documentarea - nvatarea si afirma continutul sau deosebit complex si prin cele trei forme de baza pe care le cuprinde:

- documentarea bibliografica (livresca), menita sa asigure informarea si cunoasterea zestrei stiintifice, adica a cea ce au creat naintasii din toate timpurile, din tara si din afara tarii; - documentarea directa, menita sa asigure informarea si cunoasterea fenomenului practic din zilele noastre; calitatea acesteia asigura perspective de a contribui la corectarea, perfectionarea si cresterea zestrei teoretice a stiintei; - documentarea realizata prin consultarea specialistilor; aceasta se poate realiza n toate etapele elaborarii temei, de la alegerea pna la ncheierea ei. A. Documentarea bibliografica - livresca

Functia ei specifica, relevata anterior, subliniaza marea importanta a documentarii bibliografice. Surse documentare bibliografice Exista patru feluri de surse documentare bibliografice:

- documente primare, care contin ideile sub forma de documente periodice sau neperiodice; (legislatia romneasca, acquis-ul comunitar, jurisprudenta); - documente secundare, periodice sau neperiodice, rezultate din prelucrarea documentelor primare: reviste de referate; reviste de titluri; sinteze documentare; ghiduri bibliografice; - documente tertiare, periodice si, mai ale, neperiodice, rezultate din prelucrarea documentelor secundare sub forma de: bibliografii; culegeri de traduceri; sinteze de referate; - microformate: benzi, discuri, imagini, programul Lex - 2000 pe Internet. Documentele secundare si tertiare, pregatite de personalul unitatii de informare - documentare, ajuta doar pentru a ajunge la documentele primare. Studiul acestora din urma asigura succesul documentarii. Orice documentare care se limiteaza la documente secundare si tertiare ramne o pseudodocumentare. Documentarea bibliografica se realizeaza n aceleasi patru etape, cu ajutorul unor instrumente specifice, astfel: - etapa de informare se realizeaza cu ajutorul cataloagelor alfabetic si pe materii, existente n toate bibliotecile; - etapa de culegere a surselor se realizeaza prin fisare bibliografica. O fise bibliografica cuprinde: numele si prenumele autorului, denumirea lucrarii, locul publicarii, denumirea editurii, anul aparitiei si numarul de pagini; - etapa studierii surselor se realizeaza prin: explorarea globala, rapida a fiecarei surse, ceea ce presupune trecerea n revista a cuprinsului, a prefatei si postfatei, a bibliografiei, a activitatii autorului, a editurii care o publica; a metodei folosite pentru analiza, a mesajului si contributiei personale a autorului fata de alte surse; a gruparii dupa criterii de importanta a tuturor surselor; elaborarea de referate documentare (pe baza unei singure surse); de referate documentare de sinteza (pe baza mai multor surse); elaborarea de note de lectura, conspecte, adnotari si fise de idee; fisa de idee are o importanta vitala pentru precizia si eficienta cercetarii pentru economisirea timpului. Pe o patrime de hrtie A4 se nscrie o singura idee, pe o singura fata, cu loc suficient pentru adnotari proprii, cu precizarea exacta a sursei din care s-a extras conform fisei bibliografice, cu deosebirea ca aici se adnoteaza pagina de la care s-a extras ideea. Etapa utilizari surselor nu include nici o particularizare speciala fata de recomandarile generale facute anterior pentru toate formele de documentare. B. Documentarea directa are o importanta speciala, viznd cunoasterea fenomenului juridic real, asa cum se prezinta el n practica, n totalitatea nsusirilor si trasaturilor lui concrete. Etapa de informare asupra fenomenului cercetat se realizeaza pe baza de acte normative, monografii, studii de caz. O importanta esentiala are etapa culegerii datelor statistice, dinamice si statice, de structura, a indicatorilor cantitativi si calitativi, a variabilei dependente si a variabilelor - factori independenti. Datele pot fi statistice, dar pot fi procurate n urma organizarii prin efort propriu al cercetatorului (anchete, chestionare).

Calitatea datelor este hotartoare pentru succesul oricarei cercetari stiintific: ele trebuie sa aiba relevanta; estimarile sa fie corecte; pregatirea datelor sa se realizeze n raport cu scopul lucrarii; datele sa aiba completitudine.Etapa studierii surselor trebuie sa se ntemeieze pe o buna observare a datelor; calculele indicatorilor sa aprofundeze observarea fenomenului; ierarhizarea, agregarea, dezagregarea datelor sa asigure corelatia, masurarea cantitativa si calitativa a fenomenului juridic.Etapa utilizarii datelor trebuie sa se faca prin confruntare cu teoria juridica, daca sustin o ipoteza sau alta; sa faciliteze formularea altor ipoteze; sa corecteze vechea teorie si sa asigure noi enunturi teoretice, noi concluzii stiintifice. C. Documentarea prin consultarea specialistilor este de mare eficienta n toate momentele elaborarii lucrarii, asupra tuturor aspectelor teoretice, conceptuale, metodelor de analiza si calcul, asupra interpretarii datelor si formularii concluziilor. Cercetatorul trebuie sa cunoasca reteaua de institutii care poseda date statistice, care efectueaza studii si cercetari, care dispune de toate sursele de informare, teoretica si practica, inclusiv prin Internet. 9. Explicarea fenomenului juridic Explicarea fenomenului juridic (etapa a III-a) este cea mai complexa etapa a metodologiei de cercetare stiintifica. Ea este alcatuita din doua momente importante: formularea ipotezei sau momentul constructiv creativ; verificarea ipotezei sau momentul critic-valorizator.

Ambele momente ale explicarii fenomenului juridic graviteaza n jurul ipotezei. Formularea ipotezei este o operatiune complexa, alcatuita din mai multe operatiuni importante. A. Ipoteza. Definitii si functii Ipoteza este o presupunere, o conjectura, n baza careia urmeaza sa se explice problema juridica, diferenta constatata ntre teoria juridica existenta si practica juridica; cauza (ele) si factorul (ii) care determina evolutia unui fenomen juridic.Ipoteza poate fi comparata cu un cap de pod plasat ntre cunoscut si necunoscut, ntre ceea ce stim despre fenomenul juridic si ceea ce nu stim despre acesta, dar vrem sa stim. Ipoteza ntretine legaturi cu sistemul de cunostinte existente n proportii diferite, n functie de pozitia pe care i-o dam din formulare, ntre cunoscut si necunoscut.Ipoteza este o presupunere care nu are nsa nimic subiectiv, arbitrar; ea rezulta n mod firesc dintr-un ansamblu de analize desfasurate att n procesul documentarii bibliografice, ct si n cadrul documentarii directe, n procesul de analiza si sinteza a tuturor datelor, calculelor si informatiilor studiate. Din punctul de vedere al profunzimii, ipotezele sunt: fenomenologice, ntemeiate mai mult pe aspecte si laturi exterioare, mai de suprafata si reprezentationale - acelea formulate prin considerarea elementelor rezultate din analiza structurii interne a sistemului, a fenomenului cercetat. Acestea sunt, desigur, ipotezele principale ale cercetarii.Valoarea stiintifica a ipotezei este cu att mai mare, cu ct din modul de formulare pot sa rezulte mai multe consecinte, sub forma de predictii (enunturi) concrete, care urmeaza sa fie testate si verificate. Ipoteza trebuie sa ndeplineasca mai multe cerinte: sa aiba mare capacitate de explicare a fenomenului juridic;

sa satisfaca exigenta de noncontradictie; sa aiba un mare continut informational; sa genereze ct mai multe consecinte testabile; sa permita previziuni de noi aspecte si evenimente.

Formularea ipotezei se realizeaza n procesul mai multor analize si calcule de evaluare a mas n care ipoteza explica problema juridica .O ipoteza formulata bine poate contribui si la realizarea momentului critic - valorizator, acela de verificare a ipotezei. B. Relatia cauzala si rolul ei n formularea ipotezei

Dintre toate formele de legaturi (conexiuni) examinate, relatia cauzala este cea mai importanta pentru formularea ipotezei si explicarea fenomenului juridic. "A sti cu adevarat nseamna a sti prin intermediul cauzelor" (vero scire per causas scire) (Fr. Bacon, 1561-1626); "Cauza fiind data, efectul decurge cu necesitate" (Ex causa data necesario sequitur effectus) (B. Spinoza, 1632-1677).Relatia cauzala se defineste n felul urmator: decurge din caracteristicile sistemului (fenomenului cercetat); este o legatura temporala; este o legatura obiectiva ntre doua fenomene, doua procese sau doua elemente care se succed, unul n calitate de cauza, provocnd pe celalalt, n calitate de efect. Relatia cauzala are un caracter complex, mbracnd diferite forme: relatia de conditionare: ea nu este determinata n raport cu efectul, dar este indispensabila pentru producerea efectului. Ea sustine actiunea cauzei, o grabeste sau o ncetineste, o stimuleaza sau o frneaza; relatia de interdependenta cnd un fenomen n calitate de cauza determina un alt fenomen n calitate de efect, dar si reciproca este valabila; cauza si schimba locul devenind efect, iar efectul devine cauza. Odata efectul aparut, el joaca un rol asupra cauzei, influentnd-o. 9. Verificarea ipotezelor si fundamentarea concluziilor stiintifice

Verificarea ipotezelor si fundamentarea concluziilor stiintifice constituie al doilea moment al explicarii fenomenului juridic (momentul critic valorizator). Schema modelului (Gheorghe Raboaca, Dumitru Ciucur, op.cit., p. 157). Rezultatele teoretice (implicatiile si consecintele ipotezei) (A) n confruntare cu faptele empirice (P) constituie punctul de pornire si esenta procesului de verificare a ipotezei si concluziei stiintifice.Daca faptele empirice (P) arata compatibilitate cu teoria rezultata din ipoteze, conchidem: ca ipoteza nu e infirmata; ca ea este acceptata provizoriu.Daca apar dezacorduri ntre P si A ipoteza fie se respinge; fie se modifica pna cnd teoria (A) concorda cu P.Deci, procesul de verificare a ipotezei si de fundamentare a concluziilor stiintifice este un complex de operatii, implicnd: evidentierea rezultatelor ipotezei (noua teorie, implicatiile, consecintele); confruntarea rezultatelor ipotezei (A) cu observatiile empirice (P); testarea trainiciei relatiilor dintre A si P.

A. Procedee de verificare a ipotezei si de fundamentare a concluziilor stiintifice: Experimentul reprezinta principalul procedeu; posibil si datorita tehnicii de calcul.

Forme de experiment: naturale - din sistemele micro, mezo, macro; artificiale - create de cercetator = modele; de teren - care, n raport cu manipularea variabilelor, pot fi pasive sau active;

de laborator - ajuta la izolarea variabilelor si verificarea ipotezelor ca, de pilda: teste econometrice; simulari (imitativ-analoge); anchete, sondaje. Experimentul, indiferent de forma sa concreta, este o forma controlata, n conditii reale sau create de cercetator, prin care se masoara influenta variabilelor independente, asupra variabilei dependente, toti ceilalti factori independenti fiind tinuti sub control, constanti. Experimentul cere: alegerea unitatilor de observare, de experimentare;

alegerea unitatilor de control al experimentului, adica compararea actiunii variabilelor independente asupra variabilelor dependente, fara ca asupra acestora sa se exercite si actiunea altor variabile independente. Momentul central al experimentului este masurarea variabilelor dependente nainte si dupa introducerea fiecarei variabile independente. Daca variabilele se cer izolate, dar nu se pot controla (pentru ca mai multe variabile se interfereaza), se poate recurge la un control static prin selectionarea aleatorie a unitatilor de observare. n final, se face estimarea erorii aleatorii. Exista doua posibilitati: se compara doua unitati asemanatoare, dar caracteristica urmarita este prezenta doar ntr-o unitate; se compara doua unitati diferite, dar cu o singura caracteristica n comun. Simularea este o forma particulara a experimentului. Prezinta mare interes pentru teoria si practica juridica. Presupune construirea de modele juridice, n locul fenomenului juridic real (procese simulate). Simularea dezvaluie informatii pretioase asupra: starii fenomenului studiat; modulului lui de functionare; comportarii fenomenului; interdependentei dintre componente si paliere; aspectelor analoge; legilor de dezvoltare a fenomenului; capata accente de experiment dirijat. Simularea contribuie la realizarea unor importante clarificari metodologice: clarificarea formei legaturii dintre variabile; estimarea parametrilor legaturilor; verificarea ipotezelor; testarea diferitelor cai de actiune practica; stabilirea nivelului optim al variabilelor controlate; comportamentul modelului n raport cu variatia factorilor. Scenariul constituie un alt procedeu de verificare a ipotezelor si concluziilor stiintifice. Este o varianta a modelarii statistico-matematice si s-a extins datorita dezvoltarii tehnicii de calcul. Scenariul este o proiectie a unui proces (fenomen) juridic pornind de la premise extrase din realitate si de la una sau mai multe ipoteze succesive de comportament al diferitilor factori sau agenti, n scopul de a formula decizii si strategii juridice. Calitatea scenariului este n functie de: o realismul premiselor;

o o

factorii de comportament (ipotezele considerate); rigoarea legaturilor cauzale.

Pentru decizii care includ si un factor subiectiv se cer studiate si verificate succesiv toate consecintele derivate din ipoteze. B. Teoria generala a dreptului, ct si celelalte ramuri ale stiintelor juridice folosesc n acelasi timp si anumite metode concrete de cercetare "luate n sensul de procedee, mijloace, tehnici folosite pentru investigarea fenomenului juridic si fara de care nu poate fi conceput studiul sau cercetarea oricarui fenomen". Aceste metode concrete sunt urmatoarele: 1. Metoda istorica. stiinta juridica prezinta dreptul n evolutia lui istorica, studiind n acelasi timp si modul n care s-au format o serie de categorii cu care ea lucreaza n momentul de fata, cum sunt: tipul de drept, esenta dreptului, forma dreptului, functiile dreptului. 2. Metoda logica se gaseste n strnsa legatura cu metoda istorica . Unitatea dintre aceste aspecte logice si cele istorice ale fenomenului constituite un principiu de baza al filosofiei si metodologiei care este valabil si pentru stiinte juridice. Metoda logica poate fi definita ca o "totalitate de procedee si operatii metodologice si gnoseologice specifice, prin care se creeaza posibilitatea surprinderii structurii si dinamicii interne a formei si raporturilor sociale interne, ntr-un cuvnt, a logicii obiective a dezvoltarii sociale". Utilizarea metodei logice n studierea problemelor dreptului este deosebit de utila daca ne gndim la faptul ca instaurarea puterii de stat, constituirea sistemului de organe ale statului, corelatia dintre ele sunt orientate n conformitate cu un model relational, iar activitatea de elaborare a dreptului, ct si cea de aplicare a lui trebuie sa aiba un caracter logic. Logica este aplicata unei sfere largi de probleme juridice cum sunt: definitii legale, metode de formare si clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, solutionarea concursului sau conflictelor de norme, regulile rationamentului juridic, interpretarea normelor juridice. Folosirea logicii n cercetarea juridica nu trebuie sa duca la neglijarea continutului normelor juridice, a fundamentului lor normal sau sa exagereze aspectul ei speculativ n detrimentul cerintelor vietii sociale si a practicii judiciare. 3. Metoda experimentala. Dreptul actionnd asupra relatiilor sociale, modelndu-le, tinde mereu la perfectionarea acestora. Mijloacele lor specifice de actiune asupra relatiilor sociale presupun o permanenta adaptare si perfectionare. n acest sens trebuie subliniate ncercarile de a aplica n domeniul juridic unele metode si procedee care initial apartineau stiintelor exacte, printre care si experimentul. Multa vreme stiintele sociale au privit cu rezerva aceasta metoda, considernd-o potrivita numai pentru stiintele naturii. S-a constatat nsa ca experimentul, fiind o observatie provocata, ofera posibilitatea repetarii de un numar mare de ori a fenomenului cercetat, ct si desprinderea obiectului experientei din contextul interdependetelor n care el evolueaza n mod firesc. Experimentul ar fi "acea metoda de cunoastere n care subiectul cunoscator obliga obiectul de cunoscut sa se manifeste acolo si unde vrea el, n conditiile pe care i le impune, cu scopul precis al descrierii si sesizarii esentelor si legilor lui". Experimentul poate fi facut n laborator sau "pe teren". n domeniul stiintelor juridice se utilizeaza att experimental de laborator (n special n domeniul criminalisticii, al cercetarilor penale), ct si experimentarea pe teren .Aplicarea metodei experimentale n activitatea legislativa reprezinta un pas nainte pe linia sporirii eficientei reglementarii prin norme juridice a relatiilor sociale.

4. Metode cantitative. Introducerea metodelor cantitative n stiintele sociale urmareste, ca si n cazul metodei experimentale, obtinerea unui spor de precizie caracteristic stiintelor exacte la care se adauga posibilitatea folosirii cunostintelor din domeniul matematicii a caror exactitate este incontestabila. "Cuvintele limbajului matematic sunt, fata de cele ale limbii uzuale, ceea ce este o cheie de siguranta fata de una obisnuita. Exista destula indeterminare ntr-un cuvnt obisnuit, pentru ca doi interlocutori sa aiba impresia ca se nteleg fara a gndi exact acelasi lucru; limbajul matematic avea sa scape de aceasta ambiguitate". Aplicarea datelor matematice n domeniul stiintelor juridice ntmpina unele greutati obiective, avnd anumite limite. Astfel, n activitatea juridica intervin o serie de stari psihologice volitive legate de reglementarea juridica, pozitia individului fata de prevederile normative si starile lui afective n raport cu aceste prevederi. Pe de alta parte, trebuie sa tinem seama de faptul ca relatiile sociale sunt foarte complexe. Nu toate relatiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativa, prin cifre si simboluri matematice. Cu toate acestea, metodele cantitative se pot aplica si n domeniul stiintelor juridice. Normele de drept contin n ele o masura, o proportie, o dimensionare reflectnd n felul acesta anumite legaturi cantitative ce se gasesc n cadrul relatiilor social supuse reglementarii. Dreptul apare, deci, ca un instrument de masurare a relatiilor sociale pe care le supune unui proces de formalizare. Urmarind certificarea fenomenelor juridice este necesara o traducere a specificului normativ a fenomenului juridic n limbaj cantitativ si apoi retraducerea rezultatelor astfel obtinute n limbaj juridic. Masurarea consta n compararea succesiva a intensitatii supusa masurarii cu sirul intensitatilor etalon si gasirea unei intensitati etalon, ct mai apropiate de intensitatea masurata. O aplicare a datelor matematice o ntlnim n domeniul statisticii judiciare. Cu ajutorul metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite fenomene supuse observatiei n diverse domenii ale relatiilor sociale, semnalnd n acest fel necesitatea adoptarii unor masuri juridice ce se impun. Uneori, organele de urmarire penala folosesc datele statistice n studierea fenomenului infractional, putnd astfel evidentia caracteristicile cantitative ale criminalisticii n vederea descoperirii specificului lor calitativ. De asemenea, metodele statisticii aduc o contributie nsemnata la prevenirea si combaterea fenomenului criminalitatii. Metodele cantitative se folosesc cu succes si n cercetarea posibilitatilor de optimizare a deciziilor organelor administratie de stat. Cunoscnd activitatile individuale, durata medie a realizarii lor, pot fi optimizate diferite tipuri de activitati ale organelor administrative. innd seama de similitudinea ce exista ntre circuitele ce exista ntre informatiile si deciziile transmise de indivizii ce compun o structura organizatorica data (de exemplu: un minister, o prefectura, o primarie) si tipurile de circuite electrice se poate realiza un grafic ce poarta numele de organigrama. Cu ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire la structura organizatiei respective ct si la retelele organizatorice care se preteaza cel mai bine la diverse sarcini. 5. Metode prospective. Introducerea metodelor prospective n domeniul stiintei dreptului urmareste nu numai cresterea rolului functiei de previziune n viitor, ci si cresterea rolului functiei explicative. Capacitatea de a descoperi legitatile dezvoltarii fenomenelor juridice depinde de gradul cunoasterii evolutiei fenomenelor sociale. Prognoza juridica presupune un aparat metodologic complex, folosirea celor mai noi procedee si tehnici. Metodele prospective se utilizeaza n fundamentarea adaptarii, cuprinznd si interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor urmari realizarea lor.

6. Studiul de caz prin "Anamneza clinica" Presupune o incursiune n istoricul cazului, "o rememorare - ntoarcere n trecut", vis- -vis de etiologia factorului juridic de cercetat: traditie, cutuma, obicei, regula, lege etc. sau, de exemplu, a personalitatii nvinuitului, inculpatului, martorului, victimei etc. Din aceasta perspectiva se pot reconstitui si explica evolutiile n planul comunitatii a normelor informale, precedentelor judiciare, izvoarelor de lege etc., sau se identifica sursele disfunctiilor de personalitate si atitudinile comportamentale n cazul delincventei n sens larg.Metoda[1] deriva din medicina unde antecedentele heredocolaterale si anamnestice servesc stabilirii diagnosticului si atitudinilor terapeutice adecvate. 7. Metoda tipologica Presupune o incursiune n algoritmul unei regularitati vis--vis de evolutia realitatilor juridice (vezi norme juridice) sau exemplificativ pentru psihologia judiciara, victimologie etc., vis--vis de evolutia starii infractionale sau a unei categorii de infractori, ex. criminali n serie.De altfel, distinsul prof.univ. Iancu Tanasescu[2] subliniaza ca "n cadrul acestei metode se porneste de la notiunea de tip, definita ca o combinatie a mai multor trasaturi caracteristice pentru fenomenul social o anumita grupare de tipuri ce cuprinde trasaturi definitorii caracteristice unui anumit fenomen sau a unui grup de fenomene"[3]. 8. Metoda statistica[4] Studiaza fenomenele de masa ale societatii si ale statului, clasificndu-le si sistematizndu-le prin retinerea elementelor fundamentale si nlaturarea celor accidentale, pastrnd doar ceea ce este reprezentativ si tipic, regularitatea aparitiei unor fenomene, constanta acestora si aprecierea cantitatii lor. Legile statistice, stabilind fenomenul de repetitie si de succesiune - a fenomenelor juridice si realitatii sociale (N.A.) - stratifica, asadar, observatiile.n cadrul metodei statistice se impune ordonarea si gruparea datelor din volumul de observatii si date examinate. n urma gruparii datelor ce apartin unor clase ce urmeaza sa fie concentrate ntr-o valoare centrala, se formeaza baza prelucrarii statistice a materialului brut - vezi aplicatiile pe terenul psihologiei judiciare.Pe lnga posibilitatea de a prezenta datele cercetarii, ale reprezentarii grafice, se trece la metoda exprimarii sintetice a ansamblului de date, evidentiind anumite valori numerice. n acest mod rezultatele imediate vor fi reduse la cteva valori caracteristice pentru a se stabili tendinta generala a fenomenului. De la valorile normale, din studiul corelatiei se va stabili legatura ntre anumite procese si fenomene, stabilindu-se dispersia si abatereastandard. Iata, asadar, cum prin metoda statistica se traduc fapte n enunturi abstracte si predictii matematice. 9. Metoda sociologica Prelucrnd opera prof. I. Oancea si C. Belu, reputatul prof. Iancu Tanasescu[5] pleaca de la adevarul conform caruia metoda sociologica prezinta caracterele sale inductive, obiective si exclusive, stabileste influenta fenomenelor sociale asupra constiintei individului, rolul si eficienta institutiilor legale privind sanctionarea si prevenirea infractiunilor. Astfel, studiind fenomenele sociale dintr-un punct de vedere special prin metoda sociologica se identifica regulile generale de evolutie a constiintei sociale n cadrul grupului social, legitimnd raporturile dintre indivizi si societate.Metoda sociologica ajuta fundamental la cercetarea vietii sociale n care germineaza ca o constanta permanenta juridicul ascuns n legitatile individualizarii - generalizarii, repetitiei - succesiunii faptelor sociale, genernd n ultima instanta abstractizarile normative - legea. 10. Metoda comparativa

n conceptia prof.univ.dr. Iancu Tanasescu[6], nseamna observarea unor fenomene sau absenta simultana a doua fenomene sau serii de fenomene, analiza acestora relevnd legaturile dintre ele. Are doua forme: analogica - care presupune compararea asemanarilor si antidoctica - presupune diferentele dintre fenomene. n cadrul procedeului concordantei se stabileste legatura directa existenta ntre fenomenul rezultat si actiunea celorlalte fenomene care au operat anterior, factori comuni care vor reprezenta cauzele directe.Procedeul diferentei determina ca un fenomen sa fie relevat n cazul ntrunirii anumitor conditii si absent n cazul lipsei acestor conditii, fapt care determina concluzia ca fenomenul rezida n elemente comune. Procedeul variatiilor concomitente determina concluzia ca n cazul cnd un fenomen este precedat, daca variaza n acelasi mod ca fenomen care succede, va constitui n mod cert cauza fenomenului precedent.n sprijinul metodei comparative se situeaza frecvent analiza predictiva cu privire la evolutia si evaluarea fenomenelor si realitatilor juridice vis--vis de estimarea unor posibile necesitati legislative. 11. Exercitiu aplicativ de drept comparat Odata cu tratarea "metodei comparative" ajungem pe teritoriul fascinant al dreptului comparat[7], retinnd n conceptia distinsului autor dr. Leontin-Jean Constantinesco, cele trei stadii succesive caracteristice metodei comparative: connatre = a cunoaste; comprendre = a ntelege; comparer = a compara, regasite n "Regula celor trei C".Selectnd din opera citata, retinem ca orice abordare comparativa a dreptului presupune un algoritm extrem de exigent. A. Din perspectiva lui "a cunoaste" - "connatre" - Juxtapunerea sau compararea ordinilor juridice A descoperi institutiile juridice de drept strain ce alcatuiesc termenii de comparat, "...caci pentru a le face de nteles juristilor nationali, institutiile juridice straine, comparatistii trebuie deseori sa le faca sa sufere un fel de transformare aparenta, destinata sa le apropie de categoriile si notiunile cunoscute din dreptul national"[8]. - Cunoasterea institutiilor juridice straine ca scop n sine Dincolo de nevoia curiozitatii stiintifice vis--vis de modul n care altii au solutionat varii aspecte ale normativului juridic, acest gen de studii raspunde n mod esential scopului pragmatic al cunoasterii dreptului strain pentru a-l aplica, din acest punct de vedere dr. Leontin-Jean Constantinesco opiniaza ca "este cazul ori de cte ori juristii nationali trebuie sa interpreteze sau sa aplice reguli ale unei ordini juridice straine". Internationalizarea unei parti tot mai importante a procesului economic, dinamica vietii afacerilor si mobilitatea mereu mai accelerata si largita a subiectelor si a obiectelor de drept, dincolo de ordinea lor juridica originara, obliga avocatii si magistratii sa cunoasca din ce n ce mai mult ordinile juridice straine necesare solutionarii conflictelor cu componente internationale. Acestui proces de natura generala i se adauga procesul particular al integrarii regionale care, n cadrul Comunitatii Economice Europene, vizeaza sa asigure nu numai libera circulatie a marfurilor, dar n acelasi timp si a factorilor de productie, ceea ce multiplica numarul problemelor juridice avnd o componenta comunitara. Tratatul C.E.E. a avut n vedere aceste probleme din unghiul factorilor de productie, nentelegnd sa reglementeze dect problemele care, pe acest plan, sunt puse prin liberalizarea lor. Dar libera circulatie a marfurilor, dreptul de stabilire a persoanelor juridice si libera circulatie a lucratorilor n interiorul Pietei Comune, pun foarte numeroase probleme de drept international privat[9]. - Fragmentarea termenilor de comparat si "schema comparativa"

Presupune fragmentarea termenilor de comparat n elementele lor componente, evidentiate ntr-o serie de mici probleme distincte care alcatuiesc "schema comparativa". Elementele si problemele facnd parte din aceasta pot fi de natura institutionala sau structurala, formala sau materiala, conceptuala, ideologica sau politica, de rezultat direct sau indirect[10]. - Abstragerea si integrarea termenului de comparat n ordinea sa juridica Etapa care ntr-o prima faza presupune izolarea cu scop metodologic a termenului de comparatie fata de ordinea sa juridica, acesta fiind examinat mai nti n el nsusi, pentru ca ntr-o a doua faza termenul sa fie examinat n raporturile sale cu ordinea juridica si mai ales scotnd la iveala modul n care acest termen este influentat de ea si de elementele sale determinante.Obstacolul lingvistic este partial rezolvat prin traduceri si dictionare sau persoane interpuse. Dificultatea consta n aceea ca termenul de comparat necesita studierea lui n complexitatea izvoarelor de drept care n ordinea respectiva concura n a-l forma. Din aceasta perspectiva ne alaturam lui Marc Ancel - "Utilit et mthodes", pag. 91: "...este clar ca pentru a aborda dreptul unei tari straine este preferabil (Leontin-Jean Constantinesco - "este indispensabil") sa-i cunosti limba". n definitiv este vorba sa se ajunga la o transpunere juridica dintr-o ordine de drept n alta printr-o traducere lingvistica dintr-o limba n alta. - Compararea pe baza de ancheta si de rapoarte nationale Presupune nlocuirea efortului individual cu cel colectiv n care scop problema sau institutia juridica comuna (de comparat) este studiata n diverse ordini juridice prin intermediul unor rapoarte si anchete nationale, bazate pe chestionare ce contin expres punctele si problematicile unanim selectate si izvornd din documentatia oferita de juristii ordinii respective. n urma acestui proces se obtine o sinteza care scoate la iveala asemanari si diferente, principii comune si principii care se exclud. - A studia termenul de comparat n complexitatea totalitatii izvoarelor ordinii juridice avute n vedere Se bazeaza pe realitatea conform careia n dreptul comparat izvoarele dreptului pot varia, dupa cum variaza dreptul nsusi, adica modul de a reglementa juridic raporturile sociale ce pot fi ele nsele concepute si construite altfel. Nu o data, izvoarele ordinii juridice sunt mpartite ntr-o multime de texte fragmentare si avnd o autoritate diferita, cum ar fi constitutia, legea, regulamentul, actele executivului si ale autoritatii administrative[11]. Credem, din aceasta perspectiva, ca se impune nu a studia comparativ principiile inflexibile si articolele izolate, ci preponderent solutiile oferite raporturilor juridice sub toate aspectele n realitatea juridica a statelor care solutioneaza probleme juridice similare, retinnd motivele si argumentele care au condus la respectivele solutii si rezultate n cadrul ordinii de drept respective. n sensul celor afrmate de noi, dr. Leontin-Jean Constantinesco - op.cit., pag. 169-182 atrage atentia asupra faptului ca "textul legislativ singur nu poate arata imaginea adevarata a termenului de comparat" - "textul legislativ este prost redactat" - "textul legislativ principal este completat de alte texte" - "textul legislativ este completat sau modificat de aplicarea sa jurisprudentiala" - "comparatistul nu trebuie sa se ncreada, necontrolat, n opinia doctrinei nationale" - "comparatisul trebuie sa sesizeze practica reala a regulii de drept"[12]. - A respecta ierarhia izvoarelor ordinii juridice avute n vedere. Variatiile sale posibile Presupune, n primul rnd, a sti si identifica foarte clar ierarhia izvoarelor de drept, a sti daca aceasta ierarhie este aceeasi n toate ordinile juridice sau daca ea variaza si, n ipoteza acesta, n functie de ce variaza si n raport cu ce. (Vezi op.cit., pag. 183 - "ierarhia izvoarelor de drept si a izvoarelor legislative n sistemul european"; "pozitia cutumei si a jurisprudentei printre izvoarele de drept n sistemul

european"; "privire asupra ierarhiei izvoarelor de drept n sistemul anglo-american"; "ierarhia izvoarelor este un element deteminant care se rasfrnge asupra metodei comparative". - A interpreta termenul de comparat dupa metoda caracteristica ordinii juridice careia i apartine[13] Presupune faptul ca metoda de interpretare a fiecarei ordini juridice si are propriile particularitati, "valoarea data literei textului si notiunilor si categoriilor sale generale, precum si vointei legiuitorului si lucrarilor pregatitoare, sau intereselor partilor sau hotarrilor judiciare, sau, n cele din urma, ratiunii, obiectivului legii, precum si consideratiilor de valoare si de echitate, variaza nu numai de la o ordine juridica la alta, dar si n interiorul aceleiasi ordini juridice de la o perioada la alta"[14]. B. Din perspectiva lui "a ntelege" - "comprendre" - Obligatia de a reintegra termenul de comparat n ordinea sa juridica Orice studiu comparativ limitat doar la cunoasterea dreptului real risca sa fie n parte inexact sau chiar fals. Pentru a ntelege n mod real o institutie straina, comparatistul va trebui totdeauna sa cunoasca elementele determinante ce caracterizeaza ordinea juridica respectiva, sa coboare n mediul nconjurator, deci n lumea, mai adnca si mai putin precisa, mai fluida si mai putin concreta, acolo unde se formeaya sursele reale ale normei juridice. El va trebui sa chestioneze acel "de ce" social si uman, moral si religios, istoric si politic, economic si ideologic al ordinii juridice. si n acest caz, va fi vorba de a descoperi nainte de a sti si de a cunoaste nainte de a ntelege cu adevarat, pentru a putea n cele din urma compara. - Obiectul cercetarii n timpul acestei faze Faza ntelegerii ncepe dupa ce faza cunoasterii se termina. n realitate, cele doua faze nu sunt nicidecum separate printr-o etanseitate completa. Dimpotriva, cele doua faze interfereaza. Totodata, exista ntre cele doua faze deosebiri mari si aceasta mai ales deoarece obiectul cercetarii capata o noua dimensiune si se schimba, ntr-un fel, de la o faza la alta. n prima faza, obiectul cercetarii era n mod exclusiv termenul de comparat. n a doua faza, obiectul cercetarii este termenul de comparat n legaturile sale imediate cu ordinea juridica, precum si cu caracteristicile sale fundamentale. A anliza termenul de comparat n cadrul ordinii juridice, nteleasa ca un ansamblu coerent, nseamna a examina raporturile sale cu aceasta si a lumina mai nti elementele fundamentale ale acestui ansamblu. Desi n mod partial, examenul priveste, deja n acest moment, ordinea juridica; ntelegerea unei parti, termenul de comparat, necesita cunoasterea aproximativa a ntregului, cu alte cuvinte a partilor sale cele mai importante, care sunt elementele determinante. Ea necesita de asemenea cunoasterea precisa a legaturilor directe si indirecte ale termenului de comparat cu acest ntreg. De aceea, pentru a asigura ntelegerea trebuie integrat termenul de comparat n ordinea sa juridica.Apropiind una de alta doua ordini juridice, se apropie n mod necesar doua realitati sociale diferite, precum si doua moduri de a concepe, de a gndi si de a ordona juridic aceasta realitate sociala. - Motivele care cer integrarea termenului de comparat n ordinea sa juridica Analiza termenilor de comparat, detasati de ordinile lor juridice, risca sa duca la o cunoastere inexacta deoarece este izolata, fragmentara, formala si exterioara. Aceasta cunoastere n-ar putea fi exacta dect daca notiunile, institutiile si principiile juridice, adica termenii de comparat, ar avea o valoare absoluta, deci abstracta si independenta de ordinea juridica din care fac parte. Or, tocmai, principiile si institutiile juridice sunt specifice ordinii juridice avute n vedere; ele nu reprezinta elaborari juridice egale cu ele

nsele n spatiu si n timp. n realitate, principiile nu au dect o valoare instrumentala si functionala, asadar relativa fata de propriul sistem. Prin obiectivul si functia lor, principiile sunt elaborari determinate n mod juridic, conditionate economic si social, subordonate teleologic. Obiectivul si functia, n raport cu sistemul juridic din care fac parte, explica forma, caracterul si rolul lor. - Interferenta altor institutii, vecine sau complementare ale aceleiasi ordini juridice, cu termenul de comparat - primul motiv .Dupa cum corpul omenesc nu este o simpla adunare de celule, nici o ordine juridica nu e o gramada arbitrara de particule juridice elementare eterogene. n realitate, orice ordine juridica este o creatie complexa si completa, vie din punct de vedere social, structurata economic si determinata politic. Pe de o parte, ea alcatuieste un ntreg omogen, n care toate particulele juridice elemntare se integreaza dupa o ordine ce-i este proprie; pe de alta parte, ea traieste si evolueaza paralel cu evolutia socio-economico-politica a societatii respective. Ca sa ntelegem functia exacta a unei institutii juridice, trebuie s-o examinam n contextul ei juridic si n lumina factorilor principali care au modulat si influentat dezvoltarea acestei ordini juridice. Interdependenta structurala si functionala existenta ntre institutiile aceleiasi ordini juridice cere sa se examineze functia specifica a fiecarei institutii n cadrul sistemului, deci functia ei n corelatie cu functia altor institutii juridice nvecinate cu care ea vine n contact sau de care se apropie printr-o nrudire functionala. - Influenta exercitata de elementele determinante - al doilea motiv Orice ordine si orice sistem juridic este expresia nu numai a unei anumite logici si a unei conceptii dogmatice. Acesta este aspectul cel mai vizibil, nsa cel mai putin important. Dreptul pozitiv este mai ales expresia unei anumite conceptii asupra vietii, societatii si omului, n cele din urma a unei scari de valori. Ca atare, el este purtatorul sau vehiculul, oficial sau implicit, al unei anumite ideologii, al unei anumite conceptii sociale, morale si politice. Aceasta scara de valori implicita este exprimata n modul cel mai sigur de elementele determinante. Potrivit mprejurarilor, ele lumineaza o mare parte, sau toate institutiile ordinii juridice, cu o lumina interioara si centrala, clara sau difuza. Comparatistul trebuie sa cunoasca lumina aceasta, deci elementele determinante, ca sa nteleaga n mod real o institutie straina ce poate fi influentata direct sau indirect de catre aceste elemente. - Influenta factorilor extra-juridici asupra aparitiei, structurii sau functiei termenilor de comparat - al treilea motiv Factorii extra-juridici pot exercita o influenta deosebita asupra unei legi sau asupra unei institutii juridice date. Dar, deoarece legile nu poarta n ele nsele ratiunile lor de a fi, textele lor nu spun nimic, sau spun putin despre ratiunile lor de a fi, despre cauzele ce au determinat aparitia lor sau despre factorii care leau precizat functia. Adesea, institutii si reguli juridice sunt legate din punct de vedere temporal. Ele raspund pe plan juridic unei nevoi precise resimtite pe planul economic sau politic ntr-un anumit moment sau ntr-o situatie data. Ca sa nteleaga termenul de comparat, comparatistul este obligat sa cerceteze acesti factori extra-juridici care explica aparitia sau functiile sale. - Izvoarele sociale ale dreptului pozitiv - al patrulea motiv Compararea este evident ca nu poate sa se limiteze la planul tehnic, chiar daca metoda comparativa poate fi aplicata n acest domeniu cu cea mai mare siguranta. Limitata la acest plan, compararea ramne superficiala; ea sesizeaza dreptul n partea lui formulata si pozitiva, nsa exterioara. Izvoarele sociale ale dreptului, care se afla n partea aceasta a frontierei, fluida si imprecisa, ce desparte domeniul dat-ului de domeniul construit-ului, ramn, n principiu, n afara cercetarii. Totusi, izvoarele formale exprima dreptul mai mult dect l elaboreaza, revelndu-l mai mult dect l creeaza. Izvorul, cu alte cuvinte punctul de tsnire a apei n afara pamntului, presupune existenta unei pnze de apa n interiorul solului: izvorul nu

produce apa care l alimenteaza, ci se margineste sa-i dezvaluie exterior existenta. n mod asemanator, izvoarele dreptului sunt factori nu de generare a dreptului, ci doar de revelare a dreptului dinainte format. Afirmatia este exacta mai mult pentru trecut dect pentru prezent, adica pentru un timp n care elaborarea dreptului, mai naturala dect astazi, depindea de o maturizare sociala. Ea ramne mai exacta pentru sistemele anglo-american si european dect pentru sistemul socialist n care dreptul are mai ales o valoare instrumentala si depinde direct de vointa partidului si nu de maturizarea sociala. Limitata la aspectul ei pozitiv, norma juridica straina poate sa-i para de nenteles comparatistului care ignora realitatea sociala a carei expresie este. Comparatistul nu poate reconstitui cu ajutorul logicii ansamblul de date sociale, jocul factorilor politici si economici, influenta reciproca a componentelor si echilibrul complex al actiunilor si reactiilor acestor factori a caror rezultanta finala si vizibila este dreptul pozitiv. Produs al societatii care l-a elaborat, dreptul reprezinta n mod necesar o parte din procesul ciclic, n perpetua miscare, ce leaga dat-ul pre-juridic de construit-ul juridic. ntr-adevar, exista un ntreg ciclu ce se formeaza si care merge de la dreptul pozitiv la realitatea sociala si invers. Din creuzetul social obscur n care se nfrunta factorii pre-juridici si n care fermentarea datelor face sa ncolteasca dreptul, acesta ajunge n plina lumina n momentul n care mbraca formele pe care i le ofera tehnica. Prin aplicarea sa, el va recadea din nou n creuzetul social unde, la rndul sau, va fecunda elementele date. C. Din perspectiva lui "a compara" - "comparer" - Raporturile dintre cele trei faze ale procesului metodologic mpartirea procesului metodologic n trei faze raspunde nevoii de analiza a metodei. n realitate, cele trei faze nu sunt nici complet distincte, nici total separate. nca din momentul n care examineaza termenul de comparat pentru a-l cunoaste, comparatistul nu se multumeste numai cu simpla cunoastere pe care acest studiu i-o pune la ndemna. n acest moment, care este cel al analizei termenului de comparat desprins din cadrul sau, apar deja anumite imagini comparative. Viznd mereu cunoasterea termenului de comparat, comparatistul strabate drumul pe care l fac juristii nationali, dar el o face cu alti ochi. Desi urmeaza calea metodologica a juristului national, comparatistul abordeaza termenul de comparat n spiritul propriei sale ordini juridice si cu imaginea pe care termenul de comparat o are n ordinea sa juridica. Astfel, n timp ce examineaza termenul de comparat strain, comparatistul nu se poate abtine sa nu perceapa deja anumite deosebiri sasemanari ntre termenii de comparat, pe care el le nregistreaza nainte chiar de a ncepe compararea propriu-zisa.Comparatistul s-a eliberat de rutina sau de obisnuinta capatata, care i mpiedica pe juristii nationali sa iasa din punctele de vedere conformiste si traditionale. De aceea, unul din meritele cele mai importante ale metodei comparative este ca permite sa se vada un peisaj juridic foarte vechi cu ochi noi si sa se descopere - prin comparare - chiar n propria ordine juridica, aspecte noi care, altfel, ar ramne ascunse. n aceasta ultima faza a procesului metodologic, este vorba, pentru comparatist, sa se ocupe n mod special de comparare. - Descriere si sinteza comparativa n timpul primei faze, examenul comparatistului are un caracter analitic si descriptiv viznd cunoasterea termenului de comparat izolat de ordinea sa juridica. n timpul celei de a doua faze, acest examen analitic, referitor la raporturile termenului de comparat cu ordinea sa juridica si ale acesteia din urma cu mediul sau meta-juridic, este menit sa permita ntelegerea termenului de comparat, precum si a ordinii sale juridice, cel putin n elementele ei determinante. Prin natura lucrurilor, acest examen analitic si descriptiv este de asemenea si explicativ. n a treia faza, comparatistul tinde sa desprinda si sa prezinte

raporturile existente ntre termenii de comparat precum si sa-i explice n cadrul ordinilor lor juridice. Raporturile termenilor de comparat sunt sesizate n carcteristicile, proprietatile si functiile pe care le au si le exercita n ordinea juridica respectiva. Cauzele lor sunt de asemenea precizate. n aceasta ultima faza, examenul este neaparat comparativ si critic, sintetic si generalizator. - Compararea, sursa de noi cunostinte Compararea este o operatie constienta a spiritului ndreptata spre un scop precis. Este operatia prin care se reunesc ntr-o confruntare metodica termenii de comparat pentru a le ntelege relatiile. Relatiile astfel desprinse nu constituie niste elemente date; ele sunt constructii elaborate de comparatist, produse ale gndirii comparative. Compararea este naintarea rationala a spiritului, care merge de la observatie si analiza pna la cunostintele partiale pe care le integreaza n cele din urma n categorii noi de natura comparativa. Descoperind relatiile existente ntre elementele determinante n cadrul ordinilor juridice se largesc cunostintele si devenim constienti de nrudirea lor. Astfel, ne ridicam la un nivel superior ce ne permite formarea de noi categorii, sistemele juridice, n care vor fi nglobate n cele din urma ordinile juridice nrudite. - Exemple de diferente la care duce compararea pe planul practic Doua ordini juridice se pot gasi n fata aceleiasi probleme, dar puse n termeni diferiti. Se poate, de asemenea, si aceasta este o a doua ipoteza, ca mijloacele prin care ele rezolva aceeasi problema sa fie deosebite, desi duc la solutii echivalente. Doua ordini juridice pot, n fine, sa porneasca de la aceleasi principii juridice si totusi sa fie divergente n maniera tehnica de a le realiza. Aceste diferente n ce priveste mijloacele pot duce la consecinte practice divergente. Sa luam exemplul conventiilor privind renuntari sau tranzactii n problema pensiei alimentare dupa divort, n ordinile juridice franceza si engleza. Principiul fundamental n ambele ordini juridice este de a interzice ca divortul sa fie pregatit sau facut posibil de tranzactiile partilor. Este aici o regula de ordine publica ("ordre public") pentru una din cele doua ordini de drept, de "public policy" pentru cealalta. Ambele ordini juridice fac deci eforturi pentru a le interzice partilor sa exercite o influenta asupra rezultatului actiunii de divort si sa faciliteze desfacerea casatoriei prin conventii referitoare la pensia alimentara. Totusi, punerea n practica tehnica a acestui principiu este deosebita n cele doua ordini juridice.Revenind complet asupra unei jurisprudente constante si aproape seculare, Curtea de Casatie franceza stabilea n 1949 principiul ca pensia alimentara prevazuta de art. 301, alin. 1 din Codul Civil nu poate face obiectul unei tranzactii sau al unei renuntari. O asemenea conventie, ncheiata naintea hotarrii de divort avnd autoritate de lucru judecat, este ntotdeauna nula, prin obiectul ei, iar aceasta se ntmpla fara sa ne punem problema daca scopul ei era sau nu sa faciliteze divortul. Plecnd de la ideea ca astfel de conventii sunt ntotdeauna susceptibile de a nlesni divortul, tribunalele franceze admit ca atunci cnd conventiile sunt ncheiate nainte ca hotarrea de divort sa capete autoritate de lucru judecat, ele constituie o proba irefragabila n acest sens. Bazndu-se pe "public policy" tribunalele engleze declara nula renuntarea prealabila a sotiei la pensia alimentara. De fapt, hotarrea se explica, de asemenea, prin vointa de a evita ca, apoi, administratia sa fie silita sa se ngrijeasca de nevoile femeii care a renuntat la pensia sa. Totusi, contrar dreptului francez, pentru care ntreaga conventie este nula, dreptul englez admitea ca nulitatea renuntarii sotiei nu duce n mod automat la nulitatea obligatiei sotului, atta vreme ct nu existau alte motive pentru aceasta. Dreptul englez a legalizat solutia tribunalelor. Sec. 23 (1) (b) din Matrimonial Causes Act precizeaza n mod expres ca, n caz de nulitate a promisiunii de renuntare la pensia alimentara facuta de sotie, obligatia sotului ramne valabila, atta timp ct conventia nu este declarata nula din alte motive. Aici apare deja o prima diferenta pe planul rezultatelor juridice dintre cele doua

ordini de drept: dreptul francez declara nula ntreaga conventie; dreptul englez ncepe prin a anula numai renuntarea sotiei la pensia alimentara. Totusi, diferenta aceasta pe planul efectelor juridice, n ciuda aparentelor, nu implica o diferenta pe planul rezultatelor practice. ntr-adevar, si n dreptul francez, nulitatea ntregii conventii lasa sa subziste, n totalitate, obligatia legala a sotului la plata pensiei alimentare n caz de divort pronuntat n favoarea sotiei. Totodata, aceasta deosebire pe planul rezultatelor juridice poate antrena alte consecinte care, de aceasta data, duc la diferente pe planul practic. ntr-adevar, n mod constant, tribunalele engleze si aroga dreptul de a examina daca conventiile se bazeaza pe o ntelegere secreta ("collusion"), cu alte cuvinte daca ele au fost ncheiate n vederea nlesnirii divortului sau pentru a-l face posibil, si, n acest caz, de a le anula. Aceasta nseamna ca asemenea conventii erau nule n ansamblul lor, ca n dreptul francez. n plus, ele aveau o influenta asupra divortului nsusi care devenea imposibil n mod absolut. Pna n 1963 ntelegera secreta ("collusion") constituia un obstacol absolut pentru divort, "absolut bar". Diferenta juridica si practica n raport cu dreptul francez este mare ntruct conventia anulata, ca atare, nu influenteaza direct divortul n dreptul francez. n sfrsit, n dreptul englez, pentru a putea aprecia daca ne aflam n situatia unei ntelegeri secrete, conventiile trebuie supuse tribunalelor competente pentru procedura de divort. Din 1963 obligatia aceasta a devenit legala. Conform sec. 4 Matrimonial Causes Act, tribunalele examineaza conventiile ca sa vada daca sunt afectate de "objectionable collusion". Dar "collusion" nu mai este un obstacol absolut la divort ca nainte. Ea a devenit o "discretionary bar" lasata la aprecierea tribunalelor. Diferentele juridice si practice fata de dreptul francez, desi mai reduse ca nainte de 1963, subzista. n dreptul francez, conventiile ncheiate naintea hotarrii definitive de divort atrag prezumtia irefragabila de nlesnire a divortului si sunt, prin acest fapt, nule. n dreptul englez, aceleasi conventii nu sunt nule "eo ipso"; ele sunt nule n caz de "collusion". Totusi, n dreptul francez, procesul de divort si urmeaza cursul; el nu poate fi direct influentat de nulitatea conventiei, n sensul ca judecatorul nu poate respinge divortul din cauza conventiei nule. Judecatorul francez nu are puterea de apreciere a judecatorului englez n aceasta materie; el trebuie sa declare nula orice conventie ncheiata anterior, si atta tot. Iata, cum acelasi principiu, deoarece este realizat prin mijloace tehnice diferite, duce la rezultate juridice si practice diferite. De aceea comparatistul trebuie sa precizeze relatiile pe fiecare plan pe care ele se manifesta. - Aprecierea finala a solutiilor desprinse prin actul compararii Mai multi autori sunt de parere ca partea comparativa ar trebui sa se desavrseasca printr-o apreciere finala. Dupa ce a enumerat calitatile si a evaluat meritele solutiilor pe care le prezinta diferitii termeni de comparat, comparatistul ar trebui sa precizeze care este "cea mai buna" dintre ele. Ultimul demers metodologic al acestei faze ar fi deci sa se dea un fel de premiu celei mai bune solutii. Problema este mai complexa, iar nainte de a raspunde trebuie sa ne ntrebam ce nseamna aceasta apreciere si care poate fi valoarea ei: are aprecierea o valoare absoluta, sau este ea relativa, si n raport cu ce?Aprecierea nu pare necesara din punct de vedere metodologic daca ne gndim ca actul compararii, care a precizat raporturile dintre termenii de comparat si cauzele lor, a pus deja n lumina nu numai caracteristicile, ci si calitatile si defectele solutiilor respective, unele fata de altele. Apoi, pentru ca nu este clar pe baza caror criterii trebuie facuta aprecierea si din ce punct de vedere trebuie comparatistul sa o realizeze. Pentru unii, aprecierea aceasta pare a avea o valoare absoluta. Totusi, lucrul acesta n-ar fi cu putinta dect daca actul compararii ar fi bazat pe un punct de referinta fix, deci pe un "tertium comparationis" absolut, egal cu el nsusi, peste tot si ntotdeauna. Dar, pe de o parte, un astfel de "tertium comparationis" nu exista; pe de alta parte, orice comparare este relativa deoarece termenii de comparat ei nsisi nu au dect o valoare relativa, n cadrul ordinilor lor juridice si unii n raport cu altii. A crede ca dintr-un motiv sau altul solutia prezentata de un termen de comparat are o valoare absoluta ar nsemna sa admitem ca n orice

comparare exista un "tertium comparationis" fix, ceea ce este o eroare. Pe de alta parte, aceasta relativitate este si mai redusa. ntr-adevar, solutia propusa de un termen de comparat poate fi "superioara" sau "inferioara" sau "mai buna" sau "mai putin convenabila" fata de cea prezentata de celalalt, n functie de punctul de vedere n care ne plasam si, tocmai, exista diferite puncte de vedere ce pot fi luate n considerare. Astfel, o solutie poate parea superioara alteia deoarece este mai simpla din punctul de vedere al tehnicii juridice. Este evident ca "breach of contract", ca notiune generala, este mai simpla si mai larga dect solutia tripartita a dreptului german. O solutie poate parea preferabila alteia pentru ca este mai eficace din punctul de vedere al rezultatelor. Un alt legiuitor ar putea prefera o solutie tocmai pentru ca rezultatele solutiei avute n vedere sunt mai suple si poate mai putin eficace. Pentru el, si din acest punct de vedere, aceasta va fi solutia "cea mai buna". Anumite solutii pot parea preferabile altora, din punct de vedere economic, n timp ce altele pot parea "mai bune" deoarece sunt mai juste din punctul de vedere social sau al justitiei distributive. Anumite solutii pot parea "mai bune" deoarece sunt mai conforme cu o politica progresista. n sfrsit, anumite solutii pot parea "mai bune" fiindca sunt preferabile din punctul de vedere al unificarii juridice, deci ca solutie de compromis. Altele sunt "mai bune" deoarece prezinta avantaje pentru un legiuitor dat. Raspunsul oferit ntrebarii care este "cea mai buna" dintre solutiile desprinse prin actul compararii depinde strict de punctul de vedere n care ne plasam ca s-o judecam, iar acest punct de vedere este determinat de scopul urmarit de comparare. Astfel, scopul n care este facuta compararea exercita o influenta determinanta asupra aprecierii care, n acest caz, este facuta n perspectiva unei alegeri precise. n aceasta ipoteza, aprecierea se explica deoarece ea raspunde unei alegeri: din motive precise, ca de exemplu, motive de politica legislativa, de unificare etc., se prefera o solutie alteia. Astfel, oricare ar fi modul obiectiv de a desprinde relatiile dintre termenii de comparat, nu e cu putinta sa apreciem solutiile descoperite de comparare dintr-un punct de vedere unic, abstract si absolut. La urma urmelor, o apreciere nu are sens dect n perspectiva alegerii n care e facuta. Ceea ce nseamna ca ea este n mod necesar relativa, si aceasta dintr-un punct de vedere ntreit: pe de o parte, n raport cu scopul urmarit, pe de alta parte, prin faptul ca nsisi termenii de comparat sunt relativi n cadrul ordinilor lor juridice, precum si unii n raport cu altii; n sfrsit, fiindca aceste aprecieri sunt limitate la ordinile juridice puse fata n fata.Observatiile pe care tocmai le-am facut sunt exacte si atunci cnd nu ne multumim cu o simpla apreciere a diferitelor solutii si cnd ne propunem sa ncheiem studiul comparativ cu o critica juridica deosebita. Critica - fie a solutiei nationale, fie a solutiei straine - depinde n mod esential de elementele folosite drept criterii de apreciere. Comparatistul va stabili criteriile care i se par preponderente din punctul de vedere al cercetarii sale comparative. Critica va ncepe acolo unde, n raport cu acest punct de vedere, comparatistul va crede ca a descoperit neajunsurile sau defectele unei reglementari juridice. Ca si aprecierea, critica formulata de comparatist este n chip necesar relativa. Mai nti, fata de scopul urmarit prin comparare. Apoi, fata de ordinile juridice puse fata n fata.Parcurgerea acestui interesant itinerariu prilejuit si de incursiunea didactica universitara n opera reputatului Leontin-Jean Constantinesco, prestigios specialist al dreptului comparat (opera citata selectiv n prezentul curs) demonstreaza, n opinia noastra, cum nu se poate mai elocvent necesitatea reevaluarii n adevaratele sale dimensiuni a metodologiei cercetarii juridice.Din aceasta perspectiva o trecere n revista a instrumentarului si tehnicilor de abordare n materie, consideram ca este extrem de utila. Vom apela n cele ce urmeaza la distinctiile pe care le realizeaza preponderent cu aplicatie criminalistica reputatul penalist Iancu Tanasescu si colab. n recenta sa lucrare "Criminologie"[15]. a) Ancheta sociala Pornind de la cercetarile demografice din care fac parte si categoriile de delincventi supuse anchetei, se determina conditiile n care au trait autorii infractiunilor pna la comiterea faptelor antisociale, comportamentul acestora (cuprinznd atitudinile, optiunile, opiniile), precum si gradul de rezonanta al

activitatii delincventiale n rndul grupului social din care fac parte. Se stabilesc astfel relatiile inedite, determinabile, urmare a actiunii legilor obiective si, n special, a celor cu aplicatie sociala, realizndu-se cunoasterea efectelor acestora, precum si a rezonantei fata de grupul social. Deoarece, prin ancheta sociala se pot urmari obiective diverse, se ajunge la conceptualizarea, teoretizarea tendintelor evolutive, dinamice ale fenomenului criminogen, n ce au ele esential - constanta acestora. Existnd posibilitatea teoretizarii, prin cunoasterea si determinarea conceptelor, se poate trece dupa fiecare ancheta sociala la aplicarea practica indispensabila adoptarii masurilor de natura sa promoveze reducerea fenomenului infractional sau eradicarea acestuia n cazul sau genul unei infractiuni. Cauzele generale care implica criminalitatea (cauzele economice, sociale, politice) exista n orice perioada sociala si sunt relevate ca factori constanti n ancheta sociala cu caracter general sau particular. Anchetele sociale cuprind 5 tipuri de probleme, si anume: - trasaturi definitorii, demografice ale unui grup (esantion) de participanti la savrsirea actiunii infractionale, precizndu-se calitatea participantului (autor, coautor, instigator, complice), vrsta, prezenta antecedentelor penale, calitatea factorului infractional; - un alt tip de probleme se refera la mediul socio-profesional prin: indici privind mediul familial, scolar, loc de munca, ncercnd sa evidentieze determinarile care "au investigat" pe autori la savrsirea infractiunilor, precum si modalitatea concreta adoptata n momentul savrsirii actului infractional. Este important de stabilit si trebuie sa formeze obiectul investigatiei cadrul concret, circumstantial n care s-a produs actiunea infractionala pentru a se identifica existenta unor posibilitati necunoscute care multiplica n mod progresiv natura fenomenului infractional si caracterul constant al acestuia. n acest mod sunt depistate, sub beneficiul ntrebuintarii concrete, acele elemente ce ofera concluzia finala pentru cunoasterea efectului actului infractional, conditiile implicarii unor elemente conjuncturale si sfera de aplicare reala a acestora (anturajele ocazionale). Surprinderea, urmarirea si examinarea manifestarilor de comportament delincvential se poate face att prin observatia directa, ct si indirecta, cu caracter global sau partial a mediului socio-profesional analizat. - printr-un alt tip de probleme relevate de ancheta sociala se urmareste clasificarea comportamentala n diferite categorii, raportata la categoria de relatii sociale vatamate, modul, locul si mijloacele de comitere a infractiunilor prin retinerea circumstantelor reale sau personale care au nsotit si definitivat fenomenul. Un loc distinct n aceasta faza a anchetei sociale este prezentat si de pozitia victimei fata de scopul, mobilul si rezultatul infractional, cadrul social, tendintele, preocuparile si raspunsul victimei la actul criminogen; - prin cel de-al patrulea tip de probleme ce formeaza obiectul investigatiei sociale, se urmareste eprinderea tendintelor (de imitare, prestigiu) care au determinat crearea unor opinii, atitudini subiective, pentru fiecare participant la actul infractional, dupa ramnerea definitiva a hotarrilor de condamnare penala. Se urmareste identificarea impactului solutiei de condamnare dupa interventia reformarii sociale - ca urmare a executarii pedepsei - daca cel condamnat constientizeaza gravitatea actului infractional si perspectiva reintegrarii n viata sociala, prin metodele Detentologiei. Folosirea acestor modalitati urmareste, n mod practic, identificarea unor posibilitati de raspundere la problemele grave, vatamatoare ramase nerezolvate pentru fostul condamnat, care va avea de suportat consecintele condamnarii, precum si daca masura reeducativa si produce sau nu efectele pentru care a fost emisa. Prin ultima categorie de probleme ce vizeaza ancheta sociala se stabileste opinia grupului sau a colectivitatii relativ la faptele criminogene discutate, posibilitatea ca prin sanctiunea penala sa se poata prentmpina, pe viitor, faptele agresionale similare. Se urmareste n mod direct crearea unui cadru adecvat pentru resocializarea fostului delincvent, astfel nct sa regaseasca, n cadrul grupului sau a

colectivitatii n care a revenit, tendinte optime si pozitive de reformare, iar nu tendinte contradictorii. Pentru realizarea anchetei sociale este necesara parcurgerea urmatoarelor etape: 1) - Organizarea anchetei - prin stabilirea tematicii de anliza, precum si a esantionului particularizat privind felul infractiunilor si categoriilor de delincventi; 2) - Identificarea constantelor, precum si a factorilor variabili care ajuta la desprinderea esentialului de ceea ce pare ocazional, laturalnic, existnd premisele de adoptare a unor concluzii corecte si complete n legatura cu problema verificata; 3) - Urmeaza etapa culegerii si nregistrarii informatiilor, n cadrul esantionului analizat, n sensul ca prin observatie, prin chestionar si prin interviu se stabilesc conditiile obiective si subiective determinate si determinabile n cadrul fenomenului criminogen. Orice informatie n legatura cu suma elementelor ce formeaza obiectul anchetei poate determina o concluzie sau o trasatura caracteriologica de natura sa imprime anchetei obiectivitate sau subiectivitate, precum si o anumita finalitate. Cadrul de referinta supus analizei va fi definit si prin elaborarea unor concluzii dupa culegerea de informatii din dosarele penale, notele personale ale infractorului, anchetele administrative. ntr-o alta etapa a anchetei sociale se procedeaza la analiza informatiilor culese prin utilizarea procedeelor indicate mai sus, stabilindu-se astfel concluziile finalizatoare, unitare si diversificate prin identificarea constantelor, precum si a variabilelor care au determinat, au amplificat si au finalizat fenomenul criminogen. n aceasta etapa se fac calcule pentru identificarea unor tendinte privitor la evolutia unor genuri infractionale sau a unei anumite categorii de delincventi, prin raportarea la reglementarea legala n vigoare. Ultima etapa a anchetei sociale este reprezentata de finalizarea acesteia prin adoptarea unei concluzii edificatoare asupra fenomenului supus anchetei. Se presupune ca, odata cu adoptarea concluziei, se vor adopta si masurile specifice pentru garantarea interventiei legislative, n sensul reducerii fenomenului criminogen. n masura n care modalitatea de informare este corecta, iar interactiunea elementelor componente a fost relevata n mod corect, se poate conchide privitor la concluzia de finalizare a anchetei ca este obiectiva si ca poate constitui cadrul adecvat pentru lupta mpotriva fenomenului criminogen. b) Chestionarul Reprezinta una dintre tehnicile ntrebuintate de criminologie si consta n culegerea datelor privind faptele economice, politice si sociale, cauzele si conditiile care determina fenomenul criminalitatii. n mod concret, chestionarul este reprezentat de ntrebari de logica si psihologie (scrise), de imagini grafice, care determina pe cel anchetat sa explice un anumit comportament social. n criminologie, chestionarul este utilizat pentru identificarea datelor care sa permita o evaluare globala a unui ansamblu criminogen sau a unui fenomen component al acestuia. Pentru realizarea corespunzatoare a chestionarului se folosesc doua categorii de ntrebari: factuale si de opinie, care trebuie formulate n mod logic pentru a se putea evidentia chiar si acele raspunsuri ale subiectilor interogati, de genul: "nu m-am gndit la aceasta ntrebare", "nu am nteles sensul ntrebarii", "nu am reflectat n mod suficient". n cazuri deosebite, se pot ntrebuinta chestionare speciale prin care se abordeaza o singura tema de analizat spre deosebire de chestionarele referitoare la mai multe teme care cuprind o cantitate mai mare de informatii (omnibus). Datele evaluate n chestionar vor fi codificate astfel nct se pot anticipa concluziile edificatoare privind tema analizata. Prin acceptarea unor ntrebari deschise, este lasata posibilitatea celui anchetat sa-si exprime opinia n legatura cu fenomenul analizat, evitndu-se categoriile de raspuns "nu sunt pregatit" sau "nu am nici o parere". Este adevarat ca n cadrul formelor de prezentare a chestionarelor exista mai multe posibilitati oferite de teoria preluarii datelor, precum si de forma de executare a chestionarului (autoadministrate sau administrate prin operatori de ancheta).

De regula, n criminologie, chestionarele sunt utilizate pentru elaborarea teoretica, de perspectiva a identificarii cauzelor si conditiilor de combatere a criminalitatii, de modificare a structurii juridice. Structura chestionarului urmeaza schema clasica: ntrebari introductive; ntrebari de trecere spre probleme puse n discutie; ntrebari filtru; ntrebari de bifurcare; ntrebari de identificare; ntrebari de control.Prin chestionar se identifica geneza si continutul relatiilor criminogene, propunndu-se explicarea acestora, precum si adoptarea unor tehnici de organizare pentru rezolvarea conflictelor criminogene, asociind scopurile teoretice cu cele practice. c) Interviul n criminologie, tipurile de cercetare decurg din studierea fenomenului infractional n strnsa legatura cu utilizarea rezultatelor cercetarii, precum si prin solutionarea n mod direct a unor cazuri practice, avnd ca scop reformarea infractorului. Interviul reprezinta o tehnica de cercetare ntrebuintata si n criminologie, si constnd n discutia dintre anchetator si persoana anchetata. Printre cele mai cunoscute tipuri de interviuri sunt: interviul formal si interviul neformal. n cadrul interviului formal, persoana anchetata va raspunde la ntrebari ale caror numar, ordine si formulare sunt stabilite n prealabil, raspunsurile fiind nregistrate. Interviul formal se preteaza la elaborarea unui chestionar compus din ntrebari dinainte stabilite n care se lasa o mare libertate de concepere si de actiune celui care ancheteaza. Formele interviului, n doctrina, au fost definite ca: interviu direct (se alege modalitatea de punere a ntrebarilor si de interpretare a rezultatelor) si interviul indirect (se utilizeaza o forma intermediara de culegere a datelor precum si de interpretare a acestora). O alta forma este reprezentata de interviul clinic, utilizat n mod nemijlocit n criminologia clinica pentru stabilirea legaturilor dintre cauzele obiective si cauzele subiective care au determinat o anumita reactie a individului la stimuli externi. O alta clasificare este reprezentata de modalitatea stabilirii unei legaturi ntre cel care intervieveaza si cel intervievat avnd o natura sensibila (exprimarea simpatiei fata de subicetul analizat), neutru (atitudine neutra, fara raspuns de simpatie sau antipatie) si sever (n cadrul interviului relatia se aseamana mai mult cu un interogatoriu). n mod concret interviul impune alegerea si selectionarea persoanelor care poseda "calitatile necesare" pentru stabilirea relatiei precum si a sinceritatii. n acest sens se constata ca un rol deosebit privind calitatea subiectilor revine vrstei, sexului, subiectivitatii celor intervievati. n cadrul interviului criminologic se recomanda ca terminologia acestuia sa fie deschisa, accesibila pentru a se putea oferi raspunsuri sincere si apropiate de obiectivitate. Preocuparea permanenta a celui care urmareste rezolvarea unei cercetari este reprezentata de ncercarea de a evita erorile de raspuns. d) Procedee statistico-matematice-cibernetice Lumea moderna, asaltata de cantitatea actelor si faptelor antisociale, ncearca sa defineasca prin metode operationale limitarea fenomenului criminogen, abordnd criminalitatea cu ajutorul metodelor moderne de raportare la modelele probabilistice. n acest sens, teoria probabilitatilor, sondajul statistic, metoda celor mai mici patrate, a analizei factoriale sunt utilizate pentru prezentarea adecvata a fenomenului criminogen. Procedeul ofera concluzii deosebit de utile, deoarece sursa cantitativa va fi evaluata att sectorial ct si general, prin amplificarea matematica a datelor pentru a se ajunge la o prognoza verosimila a varietatii cauzelor criminogene, a identificarii conditiilor favorizante, precum si a stabilirii concluziilor generale. n acest fel se identifica volumul, densitatea si ritmul criminalitatii pe categorii, grupe si subgrupe de infractiuni, ajungndu-se la constantele statistice (edificatoare pentru extragerea concluziei de catre criminolog). Astfel, ceea ce pare ntmplator (aleatoriu), grupe, colectivitati criminogene, n realitate reprezinta o suma a individualitatilor supuse tendintelor, legii sociale de perpetuare a criminalitatii n mod repetat, ct si de amplificare sau reducere a unui anumit tip

infractional. Daca se cunosc cauzele, conditiile n care se realizeaza un anumit gen de infractiuni, cu ajutorul calcului matematic, statistic, cibernetic, identificndu-se constante si abateri de la regulile care permit efectuarea unei prognoze. Se identifica astfel, cu ajutorul calculului probabilistic, modalitatea de actiune a fenomenului infractional, n general, precum si, n particular, pe un anumit segment social. Analiza fenomenului criminogen nu se realizeaza fara determinatia "subpopulatiei delincvente" privind structura si interdependentele acesteia cu ajutorul metodelor si tehnicilor demografice. Astfel, prin efectuarea recensamintelor, a identificarii actelor de stare civila, precum si a anchetelor demografice cu ajutorul calculatoarelor se identifica, statistic constanta unor fenomene, variabilitatea altor fenomene, precum si interconditionarea acestora. Se pot retine consecintele sociale economice ale fenomenului criminogen, dependenta acestuia de o anumita cauzalitate obiectiva si necesitatea identificarii procedeelor de reducere a fenomenului criminogen. n acest sens, teoriile si metodele demografice permit evaluarea concreta a structurii fenomenului criminogen, detalierea fenomenelor globale ce asigura cunoasterea criminalitatii, precum si pastrarea ntr-o banca de date a elementelor edificatoare privind cauzele criminalitatii. Prin adoptarea procedeelor cibernetice se simplifica metoda cunoasterii volumului si evolutiei criminalitatii, a variatiilor acestora. Un rol deosebit n cercetarea criminalitatii, prin adoptarea metodei cibernetice, revine francezului Gabriel Tarde, care a afirmat ca n viitor cresterea criminalitatii antreneaza o marire a proportiei abandonului de urmariri penale pentru infractiuni mai putin grave. e) Tehnica documentarii n afara anchetei sociale, pentru cunoasterea fenomenului, criminologia ntrebuinteaza si tehnica documentara. n cadrul acestei tehnici, documentele care pot furniza anumite date legate de obiectivul cercetarii reprezinta surse de analiza, dosare privind cauzele penale, documentele personale - scrisori, jurnale, biografii - informatii oferite de mijloacele de informare n masa. Toate aceste documente sunt analizate n conexiune pentru a se identifica masurile privind prevenirea unor fenomene criminogene, modalitatea optima pentru adoptarea masurilor de constrngere. n acest mod se realizeaza o schema a evolutiei actului criminogen, se explica operatiile izolate sau grupate executate de infractor, operatiile continue care se regasesc integrate n sistemul operational propriu, putndu-se ajunge la o sistematizare simbolica a evolutiei acestui fenomen. Se poate constata ca actele izolate definite ca lucrari infractionale, pot fi parcelate existnd o diviziune neta ntre acestea, delincventul manifestnd interes fata de o anumita categorie de acte infractionale (fizice sau intelectuale; agresive sau de escrocherie; usoare sau grave). n tipurile traditionale de comportamente delincventiale se pot regasi relatii determinate de anumite tendinte subiective, care nu se afla ntr-o clasificare cunoscuta, dar nu depasesc aria fundamentala de actiune a fenomenului criminogen identificat. n practica, orice descriere a formelor care se regasesc n sistemul delincvential, tine seama de structura specifica generala a procesului criminogen, cele cteva abateri excluznd lipsa posibilitatilor de identificare si chiar de tipizare a acestuia. Modalitatea de interpretare a documentelor, permite sa se nteleaga de ce diviziunea fenomenului criminogen poate sa fie totusi nteleasa de criminologi. Fluxul de date dovedeste ca n realitate diviziunea fenomenului criminogen este limitata. n acest mod, repartitia fenomenului criminogen n functie de modalitatile de penetrare a unor valori sociale este mai usor nteleasa si masurata n identificarea documentelor folosite de delincventi, care permit o finalizare generala, iar nu partiala a fenomenelor. f) Testele psihologice[16]

Valoarea mijloacelor diagnostice, mai precis a testului psihologic este valabila si n psihologia judiciara. Dar n cazul n care se ignora anumite cerinte stiintifice ale acestor metode, ele pot aduce un adevarat deserviciu cercetarii si activitatii practice. Astfel n construirea testelor este nevoie de o etapa extrem de importanta, si anume o examinare a valorii lor diagnostice. Este nevoie de o testare a testelor. Calitatile de a caror prezenta depinde valoarea testului ca instrument diagnostic si prognostic sunt: fideliltatea, validitatea si sensibilitatea. Fidelitatea unui test ne indica daca diferentele individuale obtinute cu ajutorul lui sunt determinate de diferentele reale dintre subiecti, sub aspectul trasaturii masurate sau sub efectul unor factori exteriori respectivei trasaturi, efectul unor factori variabili. Principalele elemente care reflecta fidelitatea unui test sunt urmatoarele: stabilitatea n timp a rezultatelor; stabilitatea rezultatelor n cazul cnd aceeasi subiecti sunt examinati de persoane diferite; caracterul adecvat al tuturor probelor care constituie testul n ansamblu; omogenitatea probelor. Pentru a se constata stabilitatea n timp a rezultatelor, testul este aplicat acelorasi persoane, la un interval de timp nu prea lung, si se calculeaza corelatia dintre cele doua serii de rezultate. Dar o identitate absoluta a rezultatelor nu se poate ntlni deoarece pot aparea factori variabili: gradul de motivatie al subiectului, oboseala, conditii de mediu perturbante, etc. Acest procedeu numit testare-retestare prezinta anumite limite, ntruct daca reexaminarea se face la intervale de timp scurt, subiectii si pot aminti unele din raspunsurile anterioare, att cele corecte ct si cele incorecte: daca se extinde timpul dintre examinari se pot obtine rezultate diferite deoarece trasatura masurata s-a modificat. Omogenitatea instrumentului de masurare se pune n evidenta prin procedeul de divizare: testul este aplicat n ntregime, dar se stabilesc rezultatele pentru fiecare jumatate a testului si se calculeaza corelatia dintre ele. Dificultatea consta n a gasi modalitatea optima de distribuire a probelor pentru a obtine jumatati de valoare egala. Un procedeu consta n gruparea probelor impare si a celor pare. Astfel, conditiile favorizante (antrenarea n activitate, familiarizarea cu situatia de examen) si defavorizante (obosela, plictiseala) se vor distribui n mod egal. Cu ct testul este compus din mai multe probe, cu att fidelitatea divizarii n jumatate creste.Fidelitatea formelor echivalente - se calculeaza atunci cnd exista doua teste paralele. Necesitatea reeximinarii acelorasi subiectii n scopuri diagnostice apare n mod frecvent. Testele paralele trebuie sa contina un numar egal de probe care sa abordeze aceleasi functii si sa aiba aceeasi dificultate, iar conditiile si timpul necesar sa fie identice. Fidelitatea depinde de calitatile de construire ale unui test, dar si de natura trasaturilor masurate. De pilda, fidelitatea n cazul metodelor de explorare a personalitatii este mai mica dect n testele ce masoara functii senzoriale. Este de mare importanta sa se cunoasca coeficientul de fidelitate al fiecarui test pentru a aprecia gradul de ncredere ce i se poate acorda. n psihologia judiciara, folosirea unui test ce nu dovedeste fidelitate va oferi rezultate diferite n timp. Daca n cazul unui test de personalitate, la o prima testare subiectul va prezenta un grad ridicat de imaturitate social-emotionala si n acelasi timp va manifesta hiperagresivitate n relationarea cu ceilalti, iar la o noua testare rezultatele vor fi opuse, se poate concluziona ca fidelitatea testului are valori scazute. Validitatea unui test se refera la faptul ca el masoara n mod adecvat trasatura psihica propusa spre masurare, adica informatia oferita de test trebuie sa fie confirmata de catre conduita subiectului n

cadrul unei activitati viitoare, iar rezultatul, randamentul subiectului n activitatea reala, pentru care s-a facut testarea reprezinta criteriul. Un test este valid atunci cnd exista o corelatie pozitiva ntre predictori si criteriu. n cadrul psihologiei judiciare, predictorii considera indicatorii potentialului delicventional, iar comportamentul constituie criteriul. Daca exista o corelatie pozitiva ntre scorurile privind predictorul si cele privind comportamentul este valid. Cnd scorurile privind criteriul descriu un comportament infractional, criteriul poate fi considerat valid. Exista diferite procedee de validare a unui test. Prin validitatea predictiva se urmareste masura n care subiectul va avea n activitatea reala o reusita asemanatoare cu cea obtinuta n timpul testului. Validitatea de concurenta consta n stabilirea corelatiei dintre rezultatele obtinute la testul n curs de examinare si rezultatele la un test care si-a dovedit deja validitatea (scara Binet-Simon a fost utilizata drept criteriu de validare la multe alte teste de inteligenta ulterior construite). n domeniul psihologiei judiciare, pentru a determina validitatea predictiva, este necesar sa se masoare subiectii n doua perioade de timp diferite. Pentru validitatea concurenta se masoara subiectii delicventi si nedilecventi. n acest caz, o masura a potentialului delicvential nu are o validitate concurenta cnd ea poate sa distinga ntre criminali cunoscuti si persoane normale. Subiectul cel mai frecvent ntlnit este predictia comportamentului viitor al unor copii si adolescenti. Trebuie subliniat faptul ca majoritatea eforturilor de masurare a potentialului delicvential au fost facute n directia validitatii concurente, ceea ce nseamna ca instrumentele lor sunt imposibil de evaluat ca predictori. Daca ctiva investigatori au urmarit subiectii destul de mult timp pentru a obtine estimari ale validitatii predictive.Anticiparea momentului n care un individ cu un nalt potential delicvential va comite un act infractional este dificila deoarece actul antisocial apare n urma combinarii acestui potential cu factorii circumstantiali.n domeniul psihologiei judiciare, cel mai des folosite sunt testele de personalitate si probele proiective. Principiul acestora din urma consta n faptul ca manifestarile comportamentului existentei umane, cel putin cele mai semnificative, scot n evidenta personalitatea (Rappaport). D. Fundamentarea concluziilor stiintifice Verificarea ipotezelor genereaza trei pasi importanti pentru fundamentarea concluziilor stiintifice: evidentierea consecintelor si implicatiilor ipotezelor care urmeaza sa devina principii, legi, teorii si solutii practice; confruntarea consecintelor ipotezelor cu faptele empirice; stabilirea masurii n care relatiile ipotezelor cu faptele empirice (trainicia lor) este o expresie a realitatii practice. Pe baza acestor trei momente se realizeaza concordanta sau discordanta dintre ipoteze si practica si se pot formula urmatoarele situatii: o ipoteza este verificata daca toate consecintele ei concorda cu datele practicii;

daca o singura consecinta nu concorda cu datele practicii, ipoteza este infirmata: fie se abandoneaza, fie se reformuleaza; verificarea ipotezei se face prin mai multe ncercari repetate n mai multe unitati si cu serii lungi de date, de calitate; ipotezele partial infirmate se reiau;

cnd ipoteza nu este nici infirmata, nici acceptata, cercetarea se poate amna sau abandona; ipotezele incerte ramn n patrimoniul stiintei pna se creeaza conditii de verificare; orice ipoteza neinfirmata este acceptata provizoriu pna la noi fapte; o ipoteza verificata devine teza, lege, teorie, solutie practica.

Fundamentarea concluziilor stiintifice trebuie sa satisfaca urmatoarele exigente: de logica; de interes practic; de eficienta juridica; coerenta cu teoria juridica; formularea de observatii si critici asupra teoriei si practicii juridice; sa indice directii de urmat si teme de cercetare. 11. Redactarea si sustinerea publica a unei lucrari stiintifice Sunt, de fapt, doua etape pe care abordam mpreuna, ambele au trasaturi comune - forma de comunicare (una scrisa, alta orala), forme de limbaj. Este important continutul stiintific, dar si formele de prezentare, care pot majora sau diminua calitatea lucrarii si prezentarii; ele nu sunt doar probleme de stil, ci si mari ansambluri de reguli, generale si specifice. A. Redactarea lucrarii stiintifice Redactarea se realizeaza n trei etape: a. Elaborarea si definitivarea planului de redactare. Este o continuare a proiectului si planului preliminar de structura a lucrarii. Acestea includ si multe intentii, care pna la sfrsit nu se realizeaza integral. Planul final cuprinde doar rezultatele cercetarii; el verifica gradul de includere a tuturor rezultatelor; o buna succesiune si coerenta. Planul asigura: sistematizarea si ordonarea problemelor, a ideilor si concluziilor; structura lucrarii (parti, sectiuni, capitole, paragrafe); obiectivele lucrarii si gradul atingerii lor; distribuirea rezultatelor pe toata structura lucrarii; o prefata cu rol de bilant, contributii si avertismente; formularea riguroasa a constatarilor, a tezelor si concluziilor, a argumentelor, a metodelor de investigare; identificarea omisiunilor/lipsurilor din documentare, calcule; efectuarea de propuneri de eliminare a acestor neajunsuri. b. Redactarea propriu-zisa - proces de scriere: fie o redactare initiala, rapida, "o prima mna"; fie mai multe variante, pna se ajunge la una convenabila. c. Definitivarea redactarii. Se realizeaza pe baza observatiilor proprii, ca si a observatiilor criticilor, ale beneficiarului. Redactarea lucrarii trebuie sa satisfaca urmatoarele exigente: succesiune logica; dimensiuni adecvate; ntelegere buna, clara a obiectivului, demersului si rezultatului; formularea si argumentarea ideilor;

detaliile sunt necesare doar pentru sublinierea unor idei; corectitudinea datelor, calculelor si trimiterilor bibliografice; acuratetea stilistica (limbajul); eliminarea repetarilor de idei, cifre, citate. Reguli a) Reguli generale

q q q q q q

redactare riguroasa (fidela); originalitate; corectitudine (deontologia); eficacitatea redactarii - pentru cititor, beneficiar; stilul redactarii - personal, concentrat, directionat, responsabil; acuratetea gramaticala si literara. b) Reguli specifice

natura cercetarii; obiectivele lucrarii; complexitatea; dimensiunea; structura lucrarii (foarte importanta) se realizeaza pe baza de criterii; introducerea (cuvntul nainte); titluri si subtitluri; ordinea scrierii autorilor; fiecare subdiviziune sa aiba obiect propriu; sa se asigure buna succesiune a subdiviziunilor; instrumente de investigatie utilizate; sa se evidentieze clar contributiile proprii n capitole, paragrafe; ideile de baza ale lucrarii; ilustrari grafice; tabele cu date (reguli); citate;

anexe; trimiteri bibliografice la sfrsitul lucrarii, la sfrsitul fiecarui capitol; n subsolul paginii; n text; indexul de termeni; indexul de nume; rezumatul lucrarii.

c) Reguli practice de prezentare grafica: asezarea n text; evidentierea pasajelor importante; scrierea titlurilor, notelor; evitarea erorilor si omisiunilor: 12. Forme de comunicare n stiinta: Asimilarea si incorporarea cunostintelor stiintifice n formarea (stiintifica) a fortei de munca si n productia de bunuri si alte servicii se realizeaza prin comunicarea cunostintelor stiintifice n principal prin intermediul lucrarilor stiintifice, al literaturii de specialitate. Variatele categorii de lucrari stiintifice constituie tot attea forme de comunicare a informatiei stiintifice. Dintre acestea, n cele ce urmeaza, retinem ca fiind mai importante urmatoarele: A. Lucrari cu autoritatea stiintifica, de consacrare:

Monografia este o lucrare stiintifica ampla, exhaustiva care abordeaza o problema, o forma sau o zona teritoriala; contine concluzii importante si cuprinzatoare privind caile, directiile si perspectivele de evolutie, probleme ce se mai cer clarificate. Este destinata publicarii n editura; dimensiunea este variabila, de la cteva sute, pna la cteva mii de pagini. Tratatul abordeaza unitar si coerent cele mai importante concluzii, principii, teorii formulate n limitele unei stiinte, precum si metodele de investigatie. Oglindeste starea de dezvoltare a unei teorii stiintifice sau a unei stiinte. Este destinat publicarii si contine cteva volume si mai multe mii de pagini. Manualul (se nrudeste cu tratatul) prezinta cunostintele, tezele, concluziile, principiile, teoriile unei stiinte n mod sistematic si n conformitate cu principiile didactice destinate formarii profesionale a specialistilor. Manualele selectate ntr-o prima forma, susceptibile mbunatatirii si completarii se numesc Note de curs. Manualele universitare mai ample, cu un nivel mai nalt de abordare pot fi asimilate sau identificate cu tratatul. Toate variantele de manual pot face obiectul publicarii n editura. Enciclopediile si dictionarele de specialitate sunt lucrari de referinta indispensabile n planul informatiei generale de specialitate. Cu unele exceptii, majoritatea nu includ rezultate originale, ci compileaza cu rigoare acumularile existente ntr-un domeniu al stiintei. Fac obiectul publicarii, nsumnd unul sau mai multe volume, iar numarul de pagini este variabil. B. Lucrari, pre si postconsacrare, viznd verificarea ipotezelor existente si formularea de noi ipoteze si directii de cercetare: Studiul stiintific este o lucrare de cercetare stiintifica veritabila, care solutioneaza unele probleme si formuleaza altele noi, att n planul ipotezelor, ct si al metodelor de cercetare; prefigureaza noutatile si tendintele viitoare de dezvoltare din stiinte. Dimensiunile studiului stiintific sunt mult mai reduse

(dect lucrarile precedente), de regula situndu-se ntre 20 si 100 de pagini. Unele se publica imediat, independent n brosuri sau n cadrul unor culegeri; altele mai trziu, n functie de confidentialitate si alte interese. Articolul stiintific este o forma prescurtata a unui studiu n care se redau principalele probleme, concluzii si propuneri n vederea publicarii n reviste de specialitate; are dimensiuni reduse, de regula pna la 20 de pagini. Raportul de cercetare este rezultatul unui studiu stiintific n care se cuprind principalele constatari si solutii practice pentru un agent economic (firma, stat), n special cnd studiul s-a facut la comanda, pe baza de contract. Rareori, cu clauza speciala se poate publica sub forma concluziilor sau daca nu, cu titlu de informare a opiniei publice stiintifice. Raportul stiintific mbraca forma de Memoriu stiintific, n cazul n care concluziile stiintifice ale raportului se prezinta Academiei Romne sau altor foruri stiintifice interne si internationale. Comunicarea stiintifica este un rezultat partial sau final al unui studiu stiintific individual sau n grup; este axata, de regula, pe o idee de baza, nsotita de analize de confirmare sau infirmare a ipotezelor, cu caracter de informare sau de dezbatere stiintifica naintea publicarii; este rodul unor cercetari ndelungate, individuale sau de echipa. Se prezinta scris (circa zece pagini) pentru sesiuni de comunicari stiintifice, unde se expun n 5-15 minute. Referatul stiintific este rezultatul unui studiu stiintific individual sau n grup, destinat prezentarii ntr-o dezbatere stiintifica, cu o tematica de regula restrnsa (conferinta, simpozion), n vederea explorarii unor solutii si desprinderii unor concluzii si propuneri generale, ct mai larg acceptate, care preced decizii la scara firmei, ramurii, tarii si la scara internationala. Se prezinta scris (si tradus n limba straina, dupa caz, de regula, cu dimensiune ntre 10-20 pagini care se expun oral, ntre 5-15 minute, n functie de locul referatului stiintific n cadrul reuniunii si de importanta acestuia, apreciata de moderator. n cazul anumitor reuniuni stiintifice, nationale sau internationale, raportul stiintific se transmite nainte organizatorilor si se studiaza de cei interesati, astfel ca n zona respectiva se trece direct la dezbatere. Interventia stiintifica este o forma de participare la o reuniune stiintifica prin care autorul comenteaza, apreciaza si corecteaza concluziile sustinute de un autor de comunicare sau de referat stiintific. Ea se expune oral pe durata a circa 5 minute; n forma scrisa ea cuprinde pna la 6 pagini. Mijloace: informare; documentare sumara cu caracter exploratoriu, de identificare a temei potrivite; consultarea profesorilor si a altor specialisti din teorie si din practica.

2. Precizarea obiectivului general al temei (autorului) Acestea pot fi, de regula, unul din obiectivele urmatoare: analize ale fenomenului practic, cu rol constatativ, tendinte, concluzii, directii de actiune;

studii de caz, inter si multidisciplinare, cu scopul identificarii si formularii unor cauze si factori si deci a unor ipoteze noi;

realizarea unui bilant al teoriilor existente, al tendintelor si curentelor de gndire; formularea (reformularea), verificarea unei ipoteze, teorii, decizii; perfectionarea sau crearea unei metodologii de analiza.

Mijloace: 3. informare; studiu documentar; exigentele beneficiarilor; consultarea unor specialisti. Elaborarea schitei proiectului de cercetare termenul de predare a lucrarii;

volumul surselor de documentare bibliografica. ntocmirea unei bibliografii minimale (n continua extindere); timpul necesar pentru culegerea si studiul surselor bibliografice; surse bibliografice putin accesibile si problemele care se ridica; o evaluare a timpului necesar pentru celelalte etape ale cercetarii: documentare practica, cercetare propriu-zisa, redactare si sustinere publica.

Mijloace:

eforturile proprii: o munca metodica, ordonata; stapnirea mijloacelor de investigare si evaluare bibliografica: cunostinte de matematica, limbi straine; sprijinul catedrei, al conducatorului stiintific, al firmei, al institutului de cercetare, al centrului de informare-documentare. 4. Studiul surselor bibliografice

Este directionat spre: cunoasterea particularitatilor fenomenului juridic din trecut, din prezent n alte zone geografice si studii realizate de catre cercetatorii romni; explicarea fenomenului juridic; stabilirea cauzelor si factorilor lui; efectuarea unei prime analize comparative, critice a literaturii de specialitate;

ntocmirea unui "tablou de bord" al literaturii consulate: probleme bine realizate (parti tari), precum si parti mai slabe (sau slabe, gresite);

 precizarea ipotezelor utilizate (neinfirmate), ipotezele infirmate, ipotezele amnate si cauzele acestora; inventarierea argumentelor pro si contra pentru fiecare punct de vedere; metodele si tehnicile de analiza si calcul; valoarea si limitele acestora; precizari asupra datelor utilizate de diversi autori: valoarea si limitele acestora date.

Mijloace: 5. surse tertiare (referate documentare de sinteza); surse secundare (sinteze documentare); surse primare: periodice (reviste) si neperiodice: carti, dictionare; cunoasterea procedeelor de evaluare a unei surse; consultarea unor specialisti. Elaborarea proiectului temei de cercetare stiintifica

Are drept obiect: precizarea ntinderii tematice (clarificari teoretice si metodologice, analize concrete); evidentierea si precizarea factorilor - ipoteza a fenomenului juridic;

n acest demers trebuie sa aiba n vedere: definirea si delimitarea fenomenului juridic ce se supune cercetarii; evidentierea trasaturilor si particularitatilor fenomenului juridic; principalele erori pe care le savrsesc juristi n sfera temei cercetate (domeniului);

5.1. Observarea fenomenului juridic o parte a observarii fenomenului juridic se realizeaza cu ajutorul cercetarii bibliografice;

cea mai mare parte a observarii fenomenului juridic se realizeaza prin documentare practica: culegere de date, fapte empirice si informatii privind geneza (esenta ascunsa) a fenomenului studiat; pregatirea datelor n formele cele mai adecvate, cerute de buna cunoastere a fenomenului juridic.

precizarea particularitatilor (a calitatii) fenomenului juridic studiat; aceasta ajuta la alegerea judicioasa a metodelor de analiza si calcul, la interpretarea concluziilor si solutiilor; relevarea ansamblului de cauze si de factori care determina fenomenul juridic, se cere ntocmit un tablou cu aceste cauze si factori, clasificati din cele mai diferite puncte de vedere (criterii). 5.2. Explicarea fenomenului juridic prin formularea ipotezei (lor) Este componenta cea mai profunda a observarii si cunoasterii stiintifice a fenomenului juridic. n vederea atingerii acestor obiective se cer realizate urmatoarele abordari:

conceptul de sistem a fenomenului juridic si identificarea variabilelor; stabilirea relatiilor functionale dintre variabilele dependente si independente;

Mijloace si procedee: alegerea modalitatilor logice (inductive si mai ales deductive), precum si a metodelor statisticomatematice de identificare si testare a variabilelor-factori. Aceasta alegere se face n raport cu: calitatea fenomenului si cu rezultatele analizei cauzale; datele necesare si datele disponibile; cu opiniile conducatorilor stiintifici, ale specialistilor din domeniu; consultarea specialistilor cu privire la: modelul ales; rezultatele obtinute n formularea ipotezei (ipotezelor); rezervarea timpului necesar celorlalte etape;

evidentierea partilor mai slabe ale demersului stiintific realizat; caile de eliminare a acestor neajunsuri. 6. Elaborarea planului preliminar de structura a lucrarii

Se realizeaza n procesul de verificare si de fundamentare a concluziilor stiintifice, prin: verificarea succesiva a ipotezelor (vezi modelul, schema simplificata); utilizarea unor mijloace si modalitati de verificare a ipotezei, cum sunt: o forma de experiment; stimularea; scenariul; prognoza.

analiza temeinica a implicatiilor si consecintelor ipotezei n vederea fundamentarii concluziilor stiintifice (teoriei, deciziei); precizarea ipotezelor neinfirmate, infirmate si amnate, cu mentionarea cauzelor corespunzatoare; observatii critice de ansamblu asupra literaturii si practicii juridice; relevarea problemelor nesolutionate si a cailor de depasire a variatelor neajunsuri;

precizari asupra datelor si informatiilor folosite; probleme ale procurarii si asigurarii unor date calicativ superioare;

timpul necesar celorlalte etape.

Redactarea lucrarii: Se realizeaza prin: definitivarea planului general al lucrarii (eventual si prin consultarea unor specialisti); distribuirea pe ntreaga structura a lucrarii a rezultatelor cercetarii (bibliografice), ca si a rezultatelor formularii si verificarii ipotezelor, fundamentarii concluziilor (stiintifice) privind fenomenul economic practic, studiat; pregatirea si definitivarea tuturor componentelor lucrarii (titlul lucrarii si ale sectiunilor, capitolelor si paragrafelor; citatele si sursele, introducerea si rezumatul lucrarii, graficele, tabelele, anexele, indexul de nume si de termeni, bibliografia); Redactarea propriu-zisa. alegerea modelului de redactare convenabil fiecaruia; Definitivarea redactarii lucrarii. pe baza: observatiilor si sugestiilor beneficiarului si ale altor specialisti; propriilor remarci, observatii si aspiratii ale autorului; alegerea modelului de procesare; timpul necesar pentru procesare si sustinerea publica.

8.Sustinerea (dezbaterea) publica a lucrarii Presupune: un text de 6-8 pagini de prezentare a ideilor de baza si a concluziilor lucrarii; precizarea algoritmului de succes al expunerii; satisfacerea altor exigente si reguli;

9. Refacerea lucrarii Se realizeaza pe baza: observatiile rezultate n urma dezbaterii stiintifice; timpului ramas disponibil pentru refacere.

10. Predarea la beneficiar la data initial stabilita prin contract; catre editura, sef ierarhic, firma.