METODOLOGIA CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE ȘI REDACTAREA

UNEI
LUCRĂRI ACADEMICE

SECȚIUNEA I

METODOLOGIA CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

Noțiunea metodologiei si motivația cercetării științifice

Noțiunea metodologiei cercetării științifice

Orice proces de cunoaștere necesită un sistem organizat de principii și norme ale
cercetării, prin intermediul cărora sunt elaborate și aplicate metode, procedee și tehnici
de cercetare a fenomenului abordat. în realizarea activității de cercetare este nevoie de
criterii de selecție a surselor, care stau la baza documentării, de modalități practice de
abordare a subiectului analizat, Iară a căror cunoaștere și aplicare nu se poate ajunge la
rezultate corecte și eficiente, în finalizarea unor lucrări.
Pe acest ansamblu de principii și noime de organizare a cercetării se elaborează
metodele, procedeele și tehnicile de cercetare, care constituie metodologia cercetării
științifice.
în funcție de domeniul în care se realizează cercetarea (tehnică; sociologie;
psihologie; economie; drept; etc.), pricipiile cunoașterii științifice, procedeele și
tehnicile acestei cunoașteri, prezintă valențe specifice ’.
Deci metodologia cercetării științifice constă în sistemul format din metodele,
procedeele și tehnicile de cercetare folosite în procesul de cunoaștere.
Motivația cercetării științifice
Știința are la bază cercetarea și interpretarea. între știință și cercetare există o
conexiune indispensabilă, o legătură ’’sine qua non”. Cercetarea științifică este o
activitate cu multiple conotații și responsabilități în sistemul social, din punct de vedere
științific, moral, politic, economic, etc. Care sunt totuși considerentele și motivațiile
care-i determină pe oameni să aibă o

1
1. Ceterchi, I. Craiovan, "Introducere în teoria generală a dreptului", Ed. ALL, București, 1993, p. 12 și următoarele; N.
Popa, "Teoria generală a dreptului", Ed. Actami, București, 1994, p. 20 și următoarele; C. E. Burtea-Cioroianu, E. V.
31
Umberto Eco, op. cit., 2014, p. 237 și următoarele
Nicola, "Metodologie juridică", Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 15; D. Volosevici, " Metodologie juridică", Ed.
ProUniversitaria, București, 2016, p. 10

asemenea activitate, cu multiple valențe și interferențe, în întreaga sferă a vieții

economico-sociale?
Există doar o anume motivație care tine de structura interioară a persoanei, care
abordează o asemenea activitate sau o asemenea motivație are o profunzime socială
foarte extinsă.
Curiozitatea cercetătorului, dorința lui de afirmare în descoperirea unor adevăruri
și de ce nu și obținerea unor recompense morale și materiale, sunt într-adevăr elemente
care pot sta la baza motivației cercetării. Dar, dincolo de toate acestea este motivația
care ține de imperativele și nevoile existenței colective, sociale, fără de care. orice
organizare socială nu poate exista pe fondul consumului și al asigurării subzistenței
membrilor săi.
Societatea este prima interesată de existența și motivația cercetării, ca vector al
promovării continuității și performanței și de crearea condițiilor optime pentru ca
’’trăirile interioare” ale celor care îmbrățișează ’’drumul cunoașterii” prin cercetare
științifică să ajungă la o motivație de excelență.
Dacă societatea garantează condițiile optime de cercetare, libertatea de gândire a
cercetătorului, acestuia din urnă îi revine asumarea reponsabilității și bunei conduite în
activitatea sa.
Cercetarea2 trebuie să fie semnificativă și să aibă o abordare originală și să
respecte standardele eticii și să poată fi aplicate rezultatele acesteia.

Forme de cunoaștere și de cercetare științifică

Forme de cunoaștere Identificarea formelor cunoașterii
Știința are rol determinant în dezvoltarea societății și este importantă atât în
relațiile dintre om și natură, dar și în structurile de organizare socială. A ști înseamnă a
fi informat, a cunoaște iar la baza cunoașterii se află informațiile, cunoștințele,
experiența și învățarea.
Cunoașterea are două forme fundamentale care se află în interacțiune:
cunoașterea comună; cunoașterea științifică.
Cunoașterea comună
2S. Chelcea, "Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științelor socio-umane",
Ed. Comunicare.ro, București, 2010, p.5

2
 Cunoașterea comună se bazează pe observație și este realizată de oameni în viața
de zi cu zi și fără a fi folosite metode speciale.
O asemenea formă de cunoaștere este limitată la nivelul capacității de percepție a
persoanei și la nivelul pregătirii sale profesionale.
Cunoașterea comună are caracter individual, este spontană și fără o finalitate, iar
agenții cunoașterii (oamenii) rețin și agreează numai acele informații care sunt în
concordanță cu părerile lor și le resping pe cele care sunt diferite de propriile idei.
Cunoașterea științifică
Cunoașterea științică este o activitate specializată bazată pe experimente,
ipoteze, verificări a unor fenomene ori produse în urma cărora se ajunge la anumite
rezultate științifice.
Cunoașterea științifică are caracter impersonal, chiar dacă nu exclude
subiectivitatea, deoarece aceeași realitate poate face obiectul de cercetare a mai multor
cercetători, care utilizează aceleași intrumente și se poate ajunge la rezultate apropiate.
Știința este superioară cunoașterii comune, deoarece se bazează pe o anumită
metodologie de cercetare științifică, în timp ce cunoașterea comună este rezultatul
învățării.
Cunoașterea științifică care ca punct de pornire o anumită gamă de ipoteze,
folosește metode științifice și este organizată metodologic și are o finalitate științifică,
adică obținerea unor rezultate privind fenomenul cercetat.
In procesul de cunoaștere științifică sunt ridicate întrebări și se caută răspunsuri
în cadrul procesului de cercetare abordat, iar datele și rezultatele esențiale obținute sunt
ordonate, clasificate și stocate în patrimoniul științei. Prin cercetare științifică se
lărgește patrimoniul cunoașterii în folosul omenirii.

Formele de cercetare științifică

Identificarea formelor de cercetare științifică
Având în vedere importanța științei în dezvoltare,OCDE (Organizația de
Cooperare și Dezvoltare Economică) a organizat în iunie anul 1963 în localitatea
Frascati din Italia, în vila Falconieri, o întâlnire a experților din domeniul statisticii
cercetării-dezvoltării(C-D). în această reuniune, a fost realizată o lucrare de referință în
materie și anume ’’Metoda tip propusă pentru anchete asupra cercetării și dezvoltării”,
denumită și ’’Manualul Frascati”.
31
Umberto Eco, op. cit., 2014, p. 237 și următoarele
 În anul 1992 un grup de experți a elaborat încă un manual denumit ’’Manualul
Oslo” care are ca obiect de analiză inovarea, iar un alt grup în anul 1994 ’’Manualul
Canberra” care are ca obiect de studiu resursele umane ale sistemului C-D.
În manualele respective sunt definite cercetarea și dezvoltarea experimentală, iat
termenul ”C-D” acoperă trei activități de cercetare: cercetarea fundamentală; cercetarea
aplicativă; dezvoltarea experimentală.
În ’’Manualul Frascati” activitățile conexe sunt definite separat de sistemul C-D.
Aceste activități sunt: activități de învățământ și formare (cu excepția cercetărilor
doctoranzilor ale căror activități sunt considerate în categoria C-D); activități științifice
și tehnologice conexe (ex: colectarea de date de interes general, indexarea,
clasificarea,difuzarea, traducerea, realizate de serviciile bibliografice, de brevete, de
conferințe științifice; studiile de fezabilitate, lucrările de practică curentă, studiile de
analiză ale ministerelor, etc.); alte activități industriale (lucrări de inovare; producția cu
activități conexe); administrarea și alte activități de susținere (ex.: activitățile conduse
de ministere; activitățile organizațiilor de cercetare,etc.).
Cercetarea fundamentală
Cercetarea fundamentală constă în realizarea de lucrări experimentale și teoretice
pentru dobândirea de cunoștințe noi asupra fenomenelor și faptelor observabile, fără a
prevedea și urmări o aplicație sau o utilizare specială. Cercetarea fundamentală mai este
denumită și cercetare de bază, deoarece analizează structuri și relații pe baza cărora se
formulează și se pun la încercare ipoteze,teorii sau legi.
în ’’Manualul Frascati” sunt făcute diferențieri între cercetarea fundamentală
pură și cercetarea fundamentală orientată. Cercetarea fundamentală pură este făcută
pentru obținerea de progrese în cunoaștere fără intenția de a realiza avantajele
economice sau sociale pe termen lung și fără eforturi pentru aplicarea acestor cercetări
și nici pentru a le transfera către sectoare cu punerea în aplicare. Cercetarea
fundamentală orientată este făcută în speranța că se va ajunge la o bază largă de
cunoaștere, care va permite rezolvarea problemelor sau concretizarea oportunităților
actuale sau viitoare, între cele două forme de cercetare fundamentală există diferențe de
abordare si de scop.
În funcție de domeniul în care se realizează cercetarea fundamentală, aceasta
poate avea diferite categorii.
În domeniul economic categoriile de cercetare științifică fundamentală sunt:
creștere economică și modelare economică; politici și procese economice în economiile
de tranziție și în economiile de piață; politici fiscale, financiare și monetare; relații

4
economice internaționale și integrare; etc. în domeniul dreptului există categorii de
cercetare științifică fundamentale precum: sistemul de drept între stabilitate și reformă;
dreptul în mileniul trei; dreptul național în contextul globalizării; dreptul privat la
confluența celor două coduri; globalizarea dreptului și suveranitatea statelor.
Cercetarea aplicată
Cercetarea aplicată poate fi o extensie a cercetării fundamentale, prin
determinarea în concret a unor posibile utilizări a elementelor din cercetarea
fundamentală.
Cercetarea aplicată constă în realizarea de lucrări originale pentru obținerea de
cunoștințe noi care să conducă la un produs unic sau un număr de produse limitate, de
operații, metode ori sisteme.
Prin cercetarea aplicată se permite transpunerea într-o formă operaționalizată a
ideilor, cu posibilitatea ca rezultatele obținute din cercetare să fie brevetate.
Dezvoltarea experimentală
Dezvoltarea experimentală are ca obiect realizarea de lucrări sistematice bazate
pe cunoștințele existente obținute, prin cercetare sau prin practică, cu scopul de a lansa
producția de materiale noi ori dispozitive și de a stabili procedee, sisteme și servicii noi.

Metodele de cercetare
Repere terminologice privind metodele de cercetare științifică
Cuvântul metodă își are originea în grecescul ’’methodos” care înseamnă cale,
drum, dar și mod de expunere. Metodologia ca știință a cercetării metodei își are
originea în sintagma ’’methodos'’ și ’’logos”, adică știința despre metodă.
Metoda este "un mijloc eficace al gândirii” 3, iar dacă ’’natura operează spontan,
gândirea, în special cea științifică, acționează pe bază metodică4”.
Noțiunea metodei de cercetare
Metoda de cercetare ca mijloc eficace al gândirii poate să privească un anumit
principiu metodologic (metoda particulară) sau un procedeu tehnic oarecare (metoda
individuală) și este determinată de obiectul cercetării științifice.
Metoda de cercetare înseamnă, în termeni generali, calea sau procedura pe care
gândirea umană o parcurge pentru a ajunge la adevăr, adică un complex de reguli asupra
35N. Popa, "Teoria generală a dreptului", Ed. Actami, București, 1994, p. 20
4N. Popa, op. cit., 1994, p. 20
31
Umberto Eco, op. cit., 2014, p. 237 și următoarele
cărora gândirea trebuie să se conformeze, în cadrul proceselor de cunoaștere?
În condițiile în care au apărut discipline de graniță și cercetările interdisciplinare
în activitatea de cercetare există o apropiere între metode care aparțin diferitelor științe 5
6
. Există chiar un fenomen de contaminare în plan metodologic7.
Metoda de cercetare este un ansamblu de principii și norme care sunt utilizate
pentru cunoașterea unui fenomen sau a unor componente dintr-un asemenea fenomen8.
Conceptul ’’calitativ-cantitativ” în cercetare
Conceptul ’’calitativ-cantitativ” poate fi privit din punct de vedere epistemologic
sau metodologic.
In plan epistemologic modelul cantitativ constă în existența unei realități
obiective, exterioare indivizilor și apelăm la explicații ale acestora, iar modelul calitativ
are la bază subiectivitatea, motivațiile și așteptările indivizilor și înțelegerea realității
sociale.
În plan metodologic modelul cantitativ pune accent pe metode structurate
(anchetă; experiment), iar modelul calitativ folosește metode și tehnici nestructurate
(studiile de caz; observarea participativă; interviu).
Interferențe si delimitări între abordarea cantitativă si calitativă
Interferențe între cele două abordări
Intre modelul cantitativ și cel calitativ de cercetare există anumite interferențe
(asemănări). Aceste asemănări sunt de obiect, de atitudini empatice și de subiectivitate
umană. Cercetarea are același obiect, dar tratat diferit, facându-se apel la intuiție (ex:
intuiționism matematic în științele naturii).
În cercetările cantitative care se caracterizează prin distanța dintre cercetători și
obiect, apar atitudini empatice (ex.: în cazul chestionarelor standardizate completate
prin procură ”x” completează un chestionar așa cum crede că l-ar completa ”y”).
Și în cercetările cantitative completarea unor chestionare are la bază tot
subiectivitatea.
Delimitări între cele două abordări (deosebiri)

5G. Del Vecchio, "Lecții de filozofie juridică", Ed. Europa Nova, p. 39

65D. Volosevici, op. cit., 2016, p. 11
7N. Popa, op. cit., 1994, p. 21
8SN. Popa, op. cit., 1994, p. 23; Burtea-Cioroianu, E. V. Nicola, "Metodologie juridică", Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.
15; D. Volosevici, op. cit., 2016, p. 10; I. Ceterchi, I. Craiovan, "Introducere în teoria generală a dreptului", Ed. ALL, București,
1993, p. 12

6
 Modelul de cercetare cantitativă are ca orientare metodologică pozitivismul,
explicația, în timp ce în cercetarea calitativă stă la bază fenomenologia-comprehensivă,
adică fenomenele conștiinței, facându-se abstracție de omul real, de activitatea lui
psihică și mediul social.
În privința cuvintelor cheie în cercetarea cantitativă acestea sunt cele de control,
de întindere (ex.: global-formal), în timp ce în cercetarea calitativă aceste cuvinte sunt
de comprehensiune-profunzime, (ex.: local; microsocial; etc.)
In cercetarea cantitativă preocuparea dominantă este logica verificării, adică
obiectivitatea și generalitatea, în timp ce în cercetarea calitativă preocuparea dominantă
este logica descoperirii.
Interesul în cercetarea cantitativă constă în stabilirea unor relații cauzale,
corelații, iar în cercetarea calitativă interesul urmărit este stabilirea unei cauzalități
locale.
Raportul de cercetare în cazul cercetării cantitative este compus din grafice,
tabele, cifre, iar în cercetarea calitativă, in raport, ponderea este deținută de un limbaj
natural, metaforic, chiar fără cifre.
Condiții pentru calificarea cercetării calitative și elementele constitutive ale
acesteia
Un studiu de cercetare este considerat de tip calitativ dacă sunt îndeplinite
anumite condiții: cercetarea este dominată de o perspectivă comprehensivă; obiectul de
studiu al cercetării este abordat deschis; metodele de culegere a datelor nu presupun o
cuantificare anterioară (ex.: interviul structurat sau nu; observația participativă; etc.);
datele sunt analizate calitativ, adică fără a face o operație numerică; finalizarea
cercetării se face printr-o teorie și nu printr-o demonstrație.
Cercetarea calitativă are câteva elemente constitutive și anume: pe timpul
cercetării, principalul instrument metodologic este cercetătorul; planul de cercetare este
dinamic și evoluează în raport de rezultatul obținut în cadrul contactului cu oamenii și
mediul de cercetare; cercetarea nu urmărește obținerea unor rezultate, ci teoretizarea,
descrierea celor abordate.
Metodele de cercetare științifică
Diversitatea de metode de cercetare științifică
În cercetarea științifică sunt utilizate metode diverse de cercetare, particularizate
la domeniul sau subdomeniul în care aceasta se face.
Cercetarea științifică în domeniul ’’științelor naturii” folosește ca metode
31
Umberto Eco, op. cit., 2014, p. 237 și următoarele
experimentul, statistica, comparația, analiza, etc.
În domeniul științelor sociale sunt folosite în cercetare metoda logică, metoda
istorică, metoda comparativă, metoda sociologică, metoda statistică, etc.
Particularități ale metodelor de cercetare în știinta juridică
a.metoda logică
Dreptul este o știință deductivă9 iar înțelegerea sa are la bază logica rațională,
care operează cu categorii și raționamente, cu propoziții și noțiuni ale limbajului
natural10. Metoda logică este folosită în orice act de gândire științifică, iar în domeniul
dreptului ea constă într-o gamă existinsă de procedee și raționamente specifice prin care
se conturează posibilitatea identificării structurii și dinamicii raporturilor necesare între
diferitele componente ale sistemului juridic al unei societăți. Dreptul ca știință
sistematică se apropie de matematică, fiind numit în mod plastic ’’matematica științelor
sociale”11
în aplicarea metodei logice sunt folosite ca procedee juridice 12 silogismul juridic,
analogia juridică și interpretarea juridică.
Silogismul juridic este un tip de interferență deductivă, alcătuită din trei
propoziții categorice, din care două premise și o concluzie (ex.: premisa 1: dacă o
persoană vatămă penal și civil o alta, va fi condamnată și va suporta prejudiciul;
premisa 2: x a vătămat penal și i-a produs lui y un prejudiciu; concluzia: x trebuie
condamnat penal și civil pentru acoperirea prejudiciului).
Analogia juridică13 este procedeul juridic care constă în extinderea unei
dispoziții legale care reglementează o anumită ipoteză la o altă ipoteză, care nu este
reglementată legal, dar care se aseamănă cu prima în punctele esențiale.
Interpretarea juridică14 15 este acel procedeu juridic prin care se determină sensul
unui text pentru a preciza acțiunea regulii în contextul aplicării sale (ex.: interpretarea
gramaticală; interpretarea teleologică; interpretarea sistemică).
b.metoda istorică
Cercetarea dreptului prin metoda istorică are în vedere evoluția și perspectivele
acesteia prin raportare la perioadele istorice ale societății. Dreptul face parte din

9SN. Popa, op. cit, 1994, p. 24

10D. Volosevici, op. cit., 2016, p.ll
11N. Popa, op. cit, 1994, p. 24
12D. Volosevici, op. cit., 2016, p.12-13
13D. Volosevici, op. cit., 2016, p. 13
14D. Volosevici, op. cit., 2016, p. 13
15l. Craiovan, "Aratat elementar de temă generală a dreptului", Ed. All Beck, București, 2001, p.165

8
categoria științelor sociale și este în conexiune dependentă cu organizarea și
funcționarea societății din perioada în care aceasta se află. Forma, esența și funcțiile
sistemului juridic supus cercetării, pot fi înțelese numai prin raportare la etapele prin
care acesta a trecut. O abordare istorică va permite cercetătorului să identifice condițiile
din perioada respectivă, care au generat sistemul de noime juridice, precum și contextul
în care acestea au fost aplicate.
c. metoda comparativă
Metoda comparativă este folosită pentru stabilirea elementelor comune sau
diferite ale unor fenomene sau instituții juridice diferite. Prin comparațiile dintre
diferitele instituții juridice, ramurile de drept ori tipuri de drept care aparțin unor state
diferite, se pot face evaluări privind ceea ce este esențial sau specific, ceea ce se
compară, precum și cu privire la condițiile și particularitățile naționale în materie
juridică1-. Dreptul comparat a intrat în preocupările științifice ale cercetătorilor încă din
sec. al XX-lea, când a avut loc, în anul 1900 la Paris, și primul Congres internațional de
drept comparat.
Metoda comparativă are un rol important în cercetarea dreptului deoarece
permite cunoașterea profundă a instituțiilor juridice analizate, pennite înțelegerea
dreptului dincolo de limitele sale naționale, precum și elaborarea de studii de sociologie
juridică, privind elementele care au determinat construcțiile normative diferite.
d.metoda sociologică
Sociologia este știința care studiază relațiie sociale. Cunoașterea vieții sociale ne
pennite să înțelegem dreptul ca sistem de noime care reglementează relațiile sociale și
să facem o interpretare corectă a acestor reguli.
Cercetarea sociologică a dreptului ne pennite sa analizăm și să stabilim
conexiunea dintre drept și societate și să înțelegem care este reverberația acestuia, în
diferitele segmente ale organizării sociale (ex.: raporturile dintre cetățeni și organele de
stat; comportamentul cetățenilor față de normele juridice în vigoare; cauzele încălcării
dreptului; etc.). Investigația sociologică a dreptului comportă anumite etape și secvențe
specifice16 17 (ex.: stabilirea domeniului de studiu; stabilirea ipotezelor de lucru;
stabilirea eșantioanelor cercetării; stabilirea metodelor și tehnicilor de cercetare;
stabilirea intrumentelor de lucru; ancheta propriu-zisă; prelucrarea și analiza datelor;
formularea concluziilor).
e.metoda statistică

16M. Voinea, "Sociologia dreptului", Ed. Actami, București, 1994, p.29

1717G. Neacșu, "Statistică macroeconomică și microeconomică. Concepte și metode", Ed. Universitaria, București,
31
Umberto Eco, op. cit., 2014, p. 237 și următoarele
 Statistica este o adevarată aritmetică politică. Metoda statistică prezintă
importanța în procesul de elaborare și interpretare a dreptului. Bazele de date sunt utile
în orice domeniu și-l sprijină pe cercetător să facă evaluări.
Metoda statistică18 înglobează toate principiile, tehnicile și procedeele care sunt
utilizate în observarea fenomenelor sociale de masă, pentru prelucrarea datelor și pentru
analiza și interpretarea rezultatelor care sunt obținute.
Statistica are o arie foarte mare de cuprindere și se realizează în sistem public dar
și privat19.
Statistica judiciară este un segment al statisticii, în general, și este realizată de
organele din sistemul judiciar și de Institutul Național de Statistică.
Baza de date TEMPO oferă informații statistice privind diferitele situații din
sector judiciar (http:.-/statisticl.insse.ro/shop/?Zand=ro).
f. metoda cantitativă
Metoda cantitatică a dobândit o pondere destul de mare în cercetare, în general,
dar și în cercetarea juridică. Ea se bazează pe cunoașterea într-un timp optim a
fenomenelor pentrua le corela în plan decizional, cu nevoile practice ale dreptului.
Informatica juridică20 este orientată spre elaborarea și sistematizarea legislației,
evidența legislației, evidența practicii judiciare, evidențele criminologice, stocarea
informației științifice juridice.
Calculatoarele nu pot înlocui judecătorii, dar îi pot sprijini pe aceștia în
informarea lor, pentru a stabili și motiva soluțiile, în cauzele care le sunt aduse pentru
judecată.
Metoda cantitativă contribuie la perfecționarea dreptului și îmbunătățirea
aplicării practice a acestuia.

SECȚIUNEA A II-A
182006, p. 16
19lsLegea nr. 226/2009 a organizării și funcționării statisticii oficiale în România, art. 2
20 N. Popa, op. cit, 1994, p. 40

10
REDACTAREA UNEI LUCRĂRI ACADEMICE

Elemente privind fundamentele redactării unei lucrări academice

Redactarea unei lucrări academice comportă anumite etape organizate într-o
structură logică și sistematică. Etapele 21 care trebuie parcurse în elaborarea unei lucrări
academice sunt alegerea subiectului; cercetarea materialului (documentarea); elaborarea
planului de lucru; redactarea. în categoria lucrărilor academice pot fi menționate:
referate și rapoarte tematice; lucrări de licență; lucrări de disertație; teze de doctorat;
articole; studii; comunicări științifice; monografii; tratate; cursuri; etc.
Alegerea subiectului
Alegerea subiectului reprezintă primul pas în elaborarea unei lucrări academice.
Cercetătorul trebuie să se hotărască asupra temei de cercetare făcând evaluări 22 cu
privire la tipul de analiză pe care o va face (monografie sau analiză de ansamblu),
subiect nou sau care a mai fost tratat, sursele de documentare, timpul în care va realiza
lucrarea.
Alegerea temei poate fi făcută singur sau împreună cu conducătorul științific,
dacă realizarea acesteia se face sub o îndrumare.
În delimitarea subiectului, cercetătorul trebuie să cunoască 23 bine cadrul general
în care urmează să facă investigația și să se asigure că poate aduce elemente de
originalitate în demersul său științific.
Nu trebuie scăpată din vedere nici înțelegerea termenilor și posibilitatea de
cunoaștere a unei limbi străine, atât de necesară pentru o bună documentare.
Cercetarea materialului sau documentarea
Identificarea surselor de informare
Sursele de informare sunt diverse și trebuie identificate și utilizate corespunzător
obiectului cercetării (ex.: surse scrise; surse orale; experiment; etc.)
În raport de ierarhizarea și proveniența lor, sursele de informare sunt de
următoarele tipuri: surse primare, surse secundare, surse terțiare.
Sursele primare sunt cele mai importante și constau în: cărți (monografii;
cursuri; tratate); rapoarte de cercetare; brevete de invenție; periodice (reviste; glii duri;

21Umberto Eco, "Cum se face o teză de licență", Ed. Polirom, București, 2014, p. 28 și următoarele
22Umberto Eco, op. cit., 2014, p. 27 și următoarele
23D. Volosevici, op. cit., 2016, p. 53
31
Umberto Eco, op. cit., 2014, p. 237 și următoarele
ziare; etc.).
Sursele de informare secundare sunt instrumente utile pentru identificarea
surselor primare și se regăsesc în cadrul bibliotecilor sub formă de cataloag,e împreună
cu alte surse precum: baze ale tabelelor de materii ale revistelor; bibliografiile analitice
pe anumite teme sau autori; buletinele și repertoriile bibliografice pe domenii; revistele
rezumate; studiile de sinteză ori sintezele documentare; tabla de materii anuală a
revistei; adnotările privind descrierea bibliografică a unei cărți.
Sursele de informare terțiare sunt și ele importante în economia realizării unei
lucrări academice și constau în: lucrări de referință elaborate la inițiativa unei instituții
(ex.: enciclopediile; dicționarele; atlasele; almanahurile; albumele; anuarele; etc.);
bibliografiile bibliografilor care cuprind titlurile lucrărilor bibliografice (ex.: opere pe
probleme; opere pe specialitate; opere pe discipline).
Metodele de selecție a surselor
Căile prin care se efectuează cercetările sunt diverse. Cele mai frecvente metode
de cercetare care se folosesc în investigarea diferitelor domenii științifice sunt: ancheta;
observația; experimentul; demonstrația; statistica; modelarea; interogația.
Din aria de metode folosite pentru selecția surselor se disting două și anume:
metoda interogativă; metoda unghiurilor de abordare.
Metoda interogativă constă în analizarea multidimensională a unui subiect și
deschiderea de diverse linii de cercetare pe bază de întrebări privind probleme legate de
spațiu, timp, cauze de manifestare a unei teme.
Cealaltă metodă denumită a unghiurilor de abordare constă în studierea unei
teme pe baza unor criterii prin care se încearcă deslușirea controverselor sau mizelor
acesteia (ex. : cantitate/calitate; cauze/efecte; prezent/perspective; etc.).
Cercetarea biliografică
Cercetarea bibliografică presupune documentarea privind sursele din bibliotecă.
Pentru aceasta trebuie știut cum se folosește biblioteca pentru a face o bibliografie, cum
se consultă cataloagele din bibliotecă, cum se consultă fișele bibliografice 24. Toate
aceste elemente de documentare trebuie folosite pentru conturarea bibliografiei care va
fi consultată pentru elaborarea temei care face obiectul cercetării. O documentare cât
mai laborioasă asupra surselor care pot fi utilizate în cercetarea în curs, conferă șanse
considerabile de reușită în demersul științific respectiv.
Planul de lucru
24Umberto Eco, op. cit., 2014, p. 91 și următoarele

12
 Noțiunea planului de lucru
Planul de lucru reprezintă ’’coloana vertebrală” a lucrării. El trebuie să fie
structurat logic și sistematic și în concordanță cu titlullucrării și să fie acoperitor pentru
aria subiectului.
Pentru oricare activitate, un plan de lucru este benefic și cu atât mai mult pentru
o cercetare științifică.
”0 teză este asemenea unei partide de șah, fiind compusă din mai multe mutări,
numai că trebuie să știi să le anticipezi pentru a da ’’șah” adversarului, astfel nu vei
izbândi niciodată.”25 26
Planul de lucru constituie ’’structura de rezistență” a lucrării, adică elementele pe
care se grefează, apoi, întreaga arhitectură a acesteia.
Tipuri de plan de lucru
în raport de structura lui metodologică, planul de lucru poate fi de mai multe
felurim plan analitic; plan tip; plan cronologic.
Planul analitic27are la bază un studiu complex și o bună cunoaștere a subiectului
de către cercetător, care-i permite acestuia să aibă o abordare proprie în raport cu
nivelul cunoașterii în domeniul respectiv, pe care trebuie să-l aibă în vedere și să-l
respecte.
Planul tip28 este un model descriptiv care poate fi folosit pentru temele care fac
parte din aceeași categorie și care conferă o prezentare mai clară a subiectului.
Planul cronologic29 constă în prezentarea în succesiune temporală a conceptelor.
Structura planului de lucru
Planul de lucru poate avea o structură strictă sau cu utilizarea gradelor de titlu30.
Planul strict este alcătuit din două părți, care sunt precedate de o introducere.
In introducere se definește și se delimitează subiectul, iar în cele două părti se
dezvoltă subiectul.
Planul de lucru poate fi structurat și în mod gradual, corespunzător nivelului de
cuprindere al acestor grade (parte; titlu; capitol; secțiune; paragraf; punct; literă).

25Umberto Eco, op. cit., 2014, p. 162

26D. Volosevici, op. cit, 2016, p. 57
2725D. Volosevici, op. cit, 2016, p. 57
28D. Volosevici, op. cit, 2016, p. 58
292SD. Volosevici, op. cit, 2016, p. 59
30D. Volosevici, op. cit, 2016, p. 59
31
Umberto Eco, op. cit., 2014, p. 237 și următoarele
 Ceea ce trebuie remarcat din punct de vedere structural este că planul oglindește
structura logică a tezei (centru și periferie; subiect central și ramificări; etc.)31
Redactarea lucrării
Conținutul lucrării
Elementele de conținut
Lucrarea trebuie să cuprindă, obligatoriu, următoarele pălii: introducere; cuprins;
încheiere(concluzii). Aceste elemente de conținut sunt necesare pentru oricare tip de
lucrare de cercetare, indiferent de domeniul în care este realizată.
Introducerea lucrării
Introducerea are rolul de a-1 informa pe cititor asupra subiectului lucrării, a
structurii acesteia și a problemelor care au fost cercetate, analizate și dezvoltate în
lucrare.
Prin inroducere autorul arată care este importanța subiectului abordat și de ce a
fost ales pentru cercetare, care este planul lucrării și care este contribuția sa la
îmbunătățirea cunoașterii prin cercetarea efectuată.
Introducerea este foarte importantă precum o ’’carte de vizită” a autorului și
trebuie să fie scurtă, concisă și la obiect.
Cuprinsul lucrării (tratarea subiectului)
Cuprinsul este structurat conform planului lucrării, pe părți, titluri, capitole,
secțiuni, în raport de anvergura lucrării.
El are, în parcurs, dezvoltarea subiectului corespunzător fluenței date de planul
lucrării și în cadrul fiecărei subdiviziuni tratează problema specifică nivelului respectiv,
cu dezvoltări în plan orizontal sau vertical, după caz.
Partea de cuprins a lucrării pune în valoare capacitatea autorului de a selecta
sursele și de a interpreta informațiile obținute precum și creativitatea în abordarea
subiectului. Pentru fiecare din afirmațiile făcute, în structurile lucrării trebuie aduse
argumente, explicații și motivații în contextul cunoașterii în domeniu și cu privire la
opiniile proprii.
Încheierea (concluziile)
Concluziile reprezintă răspunsurile la întrebările pe care cercetătorul și le- a pus
pe parcurs și contribuția pe care el a avut-o la clarificarea subiectului pe care l-a

31Umberto Eco, op. cit., 2014, p. 168; D. Volosevici, op. cit., 2016, p. 61

14
abordat.
Concluziile trebuie să fie concise, să pună în valoare complexitatea cercetării și
să previzioneze abordarea subiectului în continuare, pentru îmbunătățirea și
perfecționarea cunoașterii în domeniul respectiv.
Partea de concluzii este cea care prezintă în sinteză rezultatul cercetării și
comentariile personale ale cercetătorului, în contextul realizărilor obținute și al
propunerilor pentru abordarea, în viitor, a subiectului respectiv.
Notele de subsol
Notele de subsol se folosesc pentru citarea și indicarea surselor care au fost
consultate în elaborarea și redactarea lucrării. Ele au multiple valențe și au ca obiect’ 1
următoarele: indicarea surselor citatelor; adăugarea altor indicații bibliografice despre
subiect; trimiteri externe și interne; introducerea unui citat de întărire, de a da amploare
afirmațiilor din text; corectarea afirmațiilor din text; traducerile folosite; plata datoriilor
pentru extrasele din alte cărți.
Anexele
Anexele completează conținutul informațional al lucrării și prezintă informația
originală care a fost folosită în elaborarea lucrării. Ele se identifică și se numerotează
separat.
Glosarul
Glosarul este o listă cu explicarea termenilor de specialitate care au fost folosiți
în cercetare. El este util mai ales în lucrările care operează cu termeni de specialitate și
este plasat după anexe.
Stilul si limbajul de redactare a lucrării
Limbajul de redactare
O lucrare științifică trebuie să respecte exigențele limbajului și adevărului
științific, dar și pe cele de ortografie și gramatică.
Ideile, argumentele, opiniile, trebuie să fie clar formulate, accesibile și în
parametrii care să-i permită cititorului să le poată urmări și înțelege.
Termenii folosiți de autor trebuie să fie preciși și de natură a identifica și delimita
cu exactitate noțiunea pe care o exprimă.
Abrevierile trebuie să fie dintre cele uzuale și care să peimită cititorului
identificarea corectă a corespondentului acestora.
31
Umberto Eco, op. cit., 2014, p. 237 și următoarele
 O atentie deosebită trebuie să o acorde autorul corectitudinii gramaticale și
ortografice a lucrării,pentru a evita nu numai ’’disconfortul lexical” al lucrării, dar și
riscul schimbării sensului unor termeni ca urmare a unor greșeli gramaticale.
Citarea surselor
Citarea surselor trebuie făcută în mod unitar și coerent, indiferent de sistemul de
32
citare .
Regulile de citare sunt diverse33 și au o anumită specificitate în funcție de
domeniul în care se elaborează lucrarea (ex.: literatură; drept; științe exacte; etc.).
Autorii lucrărilor sunt citați cu numele complet sau numai cu inițiala prenumelui.
Cărțile se citează cu identificarea completă: titlu; subtitlu; ediția; volumul;
editura; locul publicării; anul publicării; pagina.
Notele de subsol se numerotează in ordine crescătoare și cuprind elementele de
identificare ale autorului și lucrării citate.

16