UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

Facultatea de stiinte juridice

Specializarea: dreptul afacerilor

METODOLOGIA CERCETARII STIINTIFICE

Conf. univ. dr. Gheorghe Gheorghiu

2019
 LISTA DE ABREVIERI

 alin. – alineatul
 art. – articolul
 ex. – exemplu
 lit. – litera
 nr. – numărul
 O.G. – Ordonanţa Guvernului
 pag. – pagina
 INTRODUCERE

Cursul de faţă se refera la criterii de selecţie a surselor de documentare şi utilizarea

acestora în lucrările de cercetare, fiind împărţit în trei capitole, fiecare având două subcapitole.
Scopul cursului constă in explicitarea problemei modalităţilor practice de aplicare a studiilor
teoretice pe care le facem, de multe ori fără a înţelege modul de interpretare a unui text, de
elaborare a unei lucrări şi de căutare a surselor, a biografiei.

Această problemă este o provocare, deoarece pe cât pare de simplă, pe atât este de
complexă, teoretic si mai ales practic, cu mare importanţa pentru evoluţia noastră ca specialişti
ai legii, la finalul cursului urmând a avea cunoştinţe aprofundate, necesare în viitor, in propriile
lucrări, dar si pentru a învăţa pe alţii.

De aceea am ales să clarific anumiţi termeni pentru o înţelegere mai clară a conţinutului,
alegând definiţii din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, şi nu din alte dicţionare de
specialitate, deoarece lucrările de cercetare pot fi elaborate în diferite domenii (ex: medicina,
tehnica, ştiinţele umaniste) pe care nu toţi le cunoaştem.

În primul capitol am ales definirea cunoaşterii şi cercetării pentru a face o legătură cu

ceea ce înseamnă lucrarea de cercetare şi cum ar trebui elaborată. Al doilea capitol se referă la
metodele de selecţie a surselor documentare şi care sunt sursele necesare, iar al treilea capitol
tratează problema utilizării surselor în lucrările ştiinţifice şi elaborarea unei lucrări.

In al doilea capitol am prezentat aspecte juridice ale plagiatului si autoplagiatului.

Am selectat atent bibliografia si am inserat in curs doua modalitati de citare.

 CAPITOLUL I

Redactarea unei lucrari ştiinţifice

Subcapitolul I

Cunoaşterea şi cercetarea ştiinţifică

Este necesară înţelegerea unor termeni înainte de a începe elaborarea unei lucrări,
de aceea, în opinia mai multor autori, spunem că ştiinţa este faptul de a fi informat, a avea
cunoaştere.

Ştiinţa, ca fenomen dominant în dezvoltarea socială, devine esenţială nu doar în

relaţiile dintre om şi natură, ci şi în toate structurile sociale.

Spre deosebire de cunoştinţele empirice (bazate pe experienţă), care permit

constatarea repetabilităţii unor fenomene, cunoştinţele ştiinţifice sunt rezultatul unei
activităţi specializate, bazate pe experimente, ipoteze noi şi pe verificarea lor. În patrimoniul
ştiinţei intră numai cunoştinţele esenţiale, certe şi necontradictorii, verificate de practică.

Trebuie să facem distincţia dintre cunoştinţele comune care au intrat în patrimoniul

ştiinţei şi informaţiile din sfera dreptului de proprietate intelectuală.

Metoda de cercetare reprezintă traseul urmat pentru a duce la sfârşit o cercetare, iar
metodologia cercetării, ca sistem integral de metode, reprezintă ansamblul demersurilor pe
care le urmează gândirea pentru a descoperi şi demonstra o idee ştiinţifică, adică pentru a
produce cunoştinţe ştiinţifice.

Cât priveşte termenul ştiinţă, el vine de la verbul latinesc scire, însemnând a şti,
respectiv a fi instruit.

Ştiința constituie o cunoaștere înzestrată cu un ansamblu de principii, tehnici de

investigare și procedee pentru o mai bună lărgire a cunoașterii. Un ansamblu a acestor
metode, procedee și reguli care sunt utilizate în procesul cercetării științifice, inclusiv teoria
asupra metodelor pe care le utilizează știința, constituie metodologia științei.

Ce anume îl atrage pe om spre știință si care sunt trăsăturile de caracter necesare

pentru o asemenea activitate? Raspunsul nu este simplu deoarece fiecare persoană are
propriile motivații psihologice si care imbina in diferite grade curiozitatea, exprimarea,
afirmarea.

Apreciez că principalul imbold il constituie curiozitatea de a sti, de a afla esenta unui

lucru sau fenomen, precum si gasirea de cai si mijloace de rezolvare a probelemelor ivite cu
aceasta occazie. Fără curiozitate n-ar exista omul de știință și nic cercetarea efectuată de
acesta. Aceasta creaza o stare interioara propice care permite afirmarea in cadrul unei
comunitati, cel mai adesea stiintifice, prin cercetarea si rezolvarea de probleme care sa
valideze propria cercetare sau sa-i permita participarea alaturi de alte persoane la cercetare.
De aceea asemenea persoane desfasoara activitatii deosebit de intense pe toata durata vetii,
iar dorința de cercetare și exprimare este atât de mare în încercarea de depășirea a limitelor
stabilite anterior, încât adesea activitatea desfașurată nu ii satisface, incercand continuu sa.

1.1. Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică

Cunoaşterea este o noţiune de mare complexitate după cum reiese din diferitele
moduri în care a fost definită. Astfel, în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române cunoaşterea
este definită drept: „Acţiunea de a cunoaşte şi rezultatul ei. (1). reflectare în cunoştinţă a
realităţii existente, independent de subiectul cunoscător; (2). faptul de a poseda cunoştinţe,
informaţii, date asupra unui subiect, asupra unei probleme, cunoştinţă.”, iar în Webster:
„Faptul sau condiţia de a cunoaşte. (1). Faptul sau condiţia de a şti ceva cu un grad
considerabil de familiaritate câştigată prin existenţă sau contact sau asociere cu individul sau
lucrul respectiv.”
Ceea ce reiese din aceste definiţii este relaţia dintre informaţie şi cunoaştere, mai
exact, faptul că informaţiile, experienţa şi învăţarea stau la baza cunoaşterii.
Se poate vorbi despre cunoaştere ca despre un fenomen, un proces, dar şi un produs
al activităţii umane.
Se pot distinge două tipuri fundamentale de cunoaştere care interacţionează:
- cunoaşterea comună (doxa), bazată pe observaţie şi realizată spontan de către
oameni în viaţa zilnică, fără utilizarea unor metode speciale şi
- cunoaşterea ştiinţifică, avută în vedere atunci când sunt cercetate natura, structura
şi dezvoltarea în timp a activităţilor de cunoaştere şi a produselor lor.
 Cunoaşterea comună este limitată de capacitatea de observaţie a agentului
cunoaşterii, de pregătirea sa profesională. Oamenii reţin doar acele informaţii care concordă
cu propriile păreri şi le resping pe cele care diferă de ideile proprii. Cunoaşterea comună are
caracter individual, simţul comun fiind spontan şi nu are finalitate explicită ca în cazul
cunoaşterii ştiinţifice.

Din necesitatea depăşirii cunoaşterii spontane se trece la cunoaşterea ştiinţifică,

evidenţiată de către întemeietorul şcolii sociologice franceze, Emile Durkheim, în „Regulile
metodei sociologice”.

Cunoaşterea ştiinţifică este acea cunoaştere realizată de oamenii cu o pregătire

specială care utilizează instrumente adecvate de investigare a realităţii sociale.

În cunoaşterea ştiinţifică, subiectivitatea nu este exclusă, însă există posibilitatea de a

o controla prin utilizarea unor metode specifice şi prin respectarea unor reguli de
investigare. Are caracter impersonal, aceeaşi realitate putând fi studiată de către mai mulţi
cercetători, utilizând aceleaşi instrumente, iar rezultatele sunt apropiate.
Cunoaşterea ştiinţifică porneşte de la un set de ipoteze, utilizează o serie de metode
ştiinţifice, este orientată din punct de vedere metodologic şi are o anumită finalitate
ştiinţifică.
Constatările la nivelul acestui tip de cunoaştere se bazează pe măsurare şi/sau
numărare.
Disciplinele socioumane au dezvoltat mai multe teorii şi metode pentru cunoaşterea
fenomenelor, faptelor ce compun viaţa socială. Această realitate este descrisă printr-o serie
de „binoame conceptuale”, după cum precizează Petru Iluţ (1997, pag. 24). Majoritatea
teoreticienilor şi metodologilor, este de părere autorul (pag. 40) au căzut de acord asupra
unui lucru: conceptele pot fi analizate din perspectiva a două planuri – cel epistemologic si
cel metodologic. Cel mai utilizat cuplu conceptual este cel cantitativ – calitativ.
Din punct de vedere epistemologic, modelul cantitativ presupune existenţa unei
realităţi obiective, a unor structuri exterioare indivizilor, apelând la explicaţii ale acestora, în
timp ce modelul calitativ pune accent pe subiectivitatea umană, pe motivaţiile şi aşteptările
indivizilor, pe înţelegerea realităţii sociale.
 Din punct de vedere metodologic, mai exact din punct de vedere al metodelor şi
strategiilor folosite, modelul cantitativ se bazează pe metode structurate (anchetă,
experiment), iar modelul calitativ utilizează metode şi tehnici nestructurate (interviu, studiu
de caz, observaţia participativă).
Universul sociouman, având o natură duală, cunoaşterea lui nu este posibilă fără
înţelegerea acestor concepte ce îl definesc. Pentru a descifra statutul unei discipline de
studiu, metoda cea mai bună constă în „identificarea principalelor paradigme pe care le
utilizează” (Raymond Boudon, 1990, pag. 202).
Termenul „paradigmă” a primit mai multe definiţii, dar cel mai frecvent se utilizează
în sensul de model. Pentru Thomas S. Kuhn (după Septimiu Chelcea, 1998) paradigmele sunt
„exemple împărtăşite în comun” de către o comunitate ştiinţifică „ce pot îndeplini funcţii de
cunoaştere atribuite regulilor împărtăşite în comun”, totalitatea realizărilor dintr-un
domeniu acceptate de o comunitate ştiinţifică ce oferă un model pentru problemele ridicate
de cercetare. În DEX, se defineşte „paradigma” ca fiind ansamblul formelor flexionare ale
unui cuvânt (exemplu, model, pildă, învăţătură).
Raymon Boudon a identificat două familii de paradigme în „Efectele perverse şi
ordine socială” (1977) şi anume: paradigmele „interacţioniste” în care actele actorilor sociali
sunt acţiuni orientate către scop „adică sunt acte intenţionale” şi paradigme „deterministe”
în care actele actorilor sunt tratate ca fiind „comportamente”.

1.2 Cercetarea ştiinţifică. Tipuri de cercetare

Orice cercetare ştiinţifică implică o responsabilitate pe mai multe planuri: ştiinţifică,

morală, social, politică, etc. Cercetătorul care efectuează o cercetare este direct răspunzător
pentru descoperirea sa şi pentru rezultatele acesteia. De asemenea, cercetătorul trebuie să
justifice utilizarea rezultatelor obţinute şi să încerce să aducă prin cercetarea sa un beneficiu
societăţii.

Etica cercetării trebuie să aibă în vedere abaterile morale, cele mai frecvente întâlnite
fiind:

 Furtul de idei
 Comunicarea unor rezultate incorecte, chiar periculoase
 Utilizarea cercetării în scopuri contrare intereselor umanităţii, distructive.
 Prof. Septimiu Chelcea ne îndeamnă în „Cum sa redactăm...” (2010, pag. 25) ca
„înainte de a pregăti manuscrisul pentru publicare sau pentru a fi prezentat comisiei pentru
examen, trebuie să ne punem singuri câteva întrebări în legătură cu calitatea cercetării
tocmai încheiate”. Aceste întrebări, din punctul de vedere al aceluiaşi autor, „se pun în
legătură cu problema cercetată, dacă aceasta este semnificativă, dacă abordarea este
originală şi respectă standardele etice, cât si despre aplicativitatea rezultatelor cercetării”.
Cercetarea, definită de prof. Maria Birsan în „Metodologia cercetării” reprezintă
„experienţa, arta investigării ştiinţifice, efortul de a dobândi noi cunoştinţe, activitatea de a
găsi răspunsuri la întrebări”.
Noţiunea de cercetare este corelată cu noţiunea de ştiinţă, deoarece ştiinţa nu se
realizează în afara cercetării. Cercetarea reprezintă una din funcţiile ştiinţei, a doua funcţie
fiind interpretarea.
Buna conduită în cercetarea ştiinţifică se referă la respectarea legii, garantarea
libertăţii în ştiinţă, respectarea principiilor bunei practici ştiinţifice şi asumarea
responsabilităţilor.

Tipuri de cercetare

Criteriul ce stă la baza clasificării tipurilor de cercetare constă în scopul pe care îl

urmăreşte.

Manualul Frascati
In anul 1963, in localitatea Frascati din Italia, OCDE (Organizația de Cooperare şi de
Dezvoltare Economică) a organizat o reuniune a experților naționali din domeniul statisticii
cercetării-dezvoltării (C-D), fiind realizată lucrarea “Metodă tip propusă pentru anchete
asupra cercetării şi dezvoltării”, cunoscută sub denumirea Manualul Frascati, de referinţă in
lume. Ulterior au mai fost realizate de catre grupuri de experţi alte două manualele:
Manualul Oslo (obiect de analiză inovarea) şi Manualul Canberra (obiect de studiu resursele
umane ale sistemului C-D).

Acest manual defineşte cercetarea şi dezvoltarea experimentală (C-D) ca îngloband

lucrările de creaţie făcute în mod sistematic în vederea înbogăţirii ansamblului de
cunoştinţe, inclusiv cunoaşterea omului, a culturii şi a societăţii, precum şi utilizarea acestor
cunoştinţe pentru noi aplicaţii. Termenul C-D acoperă trei activităţi: cercetarea
fundamentală, cercetarea aplicativă şi dezvoltarea experimentală.

Cercetarea fundamentală constă în lucrări experimentale şi teoretice realizate în

principal pentru dobândirea de noi cunoştinţe asupra bazelor fenomenelor şi faptelor
observabile fără a prevedea o aplicaţie sau o utilizare specială. Cercetarea fundamentală
analizează proprietăţi, structuri şi relaţii pe baza cărora se formulează şi se pun la încercare
ipoteze, teorii sau legi.

Rezultatele cercetării fundamentale nu sunt, în general, negociate şi se comunică prin

intermediul sesiunilor ştiinţifice, în publicaţii sau reviste ştiinţifice. Există cazuri, când, din
motive de securitate, rezultatele cercetării pot fi restrânse.

Cercetarea fundamentală denumită şi cercetare de bază, analizează proprietăţi,

structuri şi relaţii în vederea formulării şi supunerii la încercări a diferitelor ipoteze, teorii sau
legi. Menţiunea din definiţie ”fără a prevedea o aplicaţie sau o utilizare specială” poate fi
esenţială deoarece cel care o face nu cunoaşte în mod necesar aplicaţiile efective în
momentul când realizează cercetarea. Cercetarea fundamentală poate fi dirijată către
diferite domenii de interes general, cu un obiectiv explicit - realizarea unei palete largi de
aplicaţii, şi poartă numele, în acest caz, de cercetare fundamentală orientată. Se distinge
intre cercetarea fundamentală pură si cea fundamentală orientată, sens in care Manualul
Frascati precizează:

- ”cercetarea fundamentală pură este executată în vederea obţinerii de progrese în

cunoaştere, fără intenţia de a realiza avantaje economice sau sociale pe termen lung, fără
eforturi pentru aplicarea rezultatelor acestei cercetări şi nici pentru a le transfera către
sectoare însărcinate cu punerea în aplicare”;

-”cercetarea fundamentală orientată se face în speranţa că ea va ajunge la o bază

largă de cunoaştere care va permite rezolvarea problemelor sau concretizarea
oportunităţilor de azi sau din viitor”.

Categorii de cercetare știintifică fundamentală:

- creștere economică și modelare;

 - destructurare, structurare și dezvoltare;
- structuri economico-sociale instituționale și decizionale și transformarea acestora;
- analiza proceselor economice, variante de politici economice și predicție în
economiile aflate în tranziție și în economii de piață;
- probleme financiare, fiscale și monetare;
- sectorul public și restructurarea acestuia;
- competiția, firma și managementul firmei;
- sistemul știintei, tehnologiei si informației;
- relația politică - economie - societate; relații economice internaționale și integrarea
regională;
- cercetari multidisciplinare, interdisciplinare și de epistemologie economică.

Cercetarea aplicată cuprinde lucrări originale realizate pentru a obţine cunoştiinţe

noi si conduc la un produs unic sau un număr limitat de produse, de operaţii, metode sau
sisteme. Practic, permite transpunerea într-o formă operaţională a ideilor, cu posibilitatea ca
rezultatele din cercetarea aplicată sa fie brevetate.

Cercetarea aplicată poate fi in prelungirea celei fundamentale, determinand utilizări

posibile, ori poat stabili metode sau mijloace noi in atingerea unor scopuri concrete.

Dezvoltarea experimentală constă în lucrări sistematice bazate pe cunoştinţe

existente obţinute prin cercetare sau prin practică, cu scopul de a lansa producția de noi
materiale, sau dispozitive, de a stabili noi procedee, sisteme şi servicii.

Manualul Frascati defineşte activităţi conexe, separate de sistemul C-D:

- activităţi de învăţământ şi formare, cu excepţia cercetărilor doctoranzilor care

trebuie luate în considerare ca activităţi C-D;
- alte activităţi ştiinţifice şi tehnologice conexe, cum ar fi colectarea de date de
interes general, indexarea, înregistrarea, clasificarea, difuzarea, traducerea,
analiza, evaluarea, realizate de servicii bibliografice, de brevete, de difuzare a
informaţiei ştiinţifice, de conferinţe ştiinţifice, analizele practicate obişnuit pentru
materiale, compuşi, produse, sol, atmosferă etc., studiile de fezabilitate, cu
excepţia celor bazate pe cercetare, lucrările de practică curentă şi de aplicare
 obişnuită a cunoştinţelor medicale specializate, studiile de natură politică cum ar
fi studiile de analiză şi evaluare a programelor, a activităţii ministerelor sau altor
instituţii etc., cât şi activităţile curente legate de calculatoare;
- alte activităţi industriale, împărţite în două grupe: lucrări de inovare şi producţia
cu activităţile conexe ei (cum ar fi studiul de piaţă);
- administrarea şi alte activităţi de susţinere, care cuprind activităţile conduse de
ministere, organizaţii de cercetare, fundaţii etc., de gestionare şi distribuire a
fondurilor către executanţi, dar şi activităţile de susţinere indirectă cum ar fi
transportul, intermedierea, curăţenia, reparaţiile, întreţinerea, paza etc.

Diferenţele şi asemănările dintre abordarea cantitativă şi calitativă

Asemănările intre abordarea calitativă şi cea cantitativă:

Obiectivul cercetării este acelaşi, dar tratat în mod diferit, în ambele cercetări se face
apel la intuiţie (în ştiinţele naturii-intuiţionism matematic). Şi în cercetările cantitative,
caracterizate prin distanţa cercetător-obiect, apar atitudini empatice (cazul chestionarelor
standardizate, completate prin procură, adică A completează un chestionar, aşa cum crede
că ar răspunde B). În cercetările cantitative, completarea unor chestionare se bazează tot pe
subiectivitatea umană.
Diferenţele dintre acestea sunt:
-cercetarea cantitativă ca orientare metodologică se plasează pe poziţia
pozitivismului, care este modelul de cercetare în ştiinţele naturii, a explicaţiei, pe când
cercetarea calitativă se plasează pe poziţia fenomenologico-comprehensivă (fenomenologia
este curentul filosofic care studiază fenomenele conştiinţei, ale sufletului prin prisma
orientării şi conţinutului lor, făcând abstracţie de omul real, activitatea lui psihică şi mediul
social);
-in cercetarea cantitativă cuvintele cheie sunt cele de control, întindere (ex: global-
formal), pe când în cea calitativă aceste cuvinte comprehensiune-profunzime (ex:
microsocial, local).
-cercetarea cantitativă este preocupată de obiectivitate şi generalitate şi este
dominată de logica verificării, iar în cea calitativă aceste preocupări trec pe plan secundar şi
este dominată de logica descoperirii.
 -in cercetarea cantitativă există un interes pentru stabilirea de relaţii cauzale,
corelaţii, iar în cea calitativă există un interes pentru stabilirea unei „cauzalităţi” locale.
Datele rezultate în urma cercetării cantitative sunt de mare fidelitate, pe când cele rezultate
în urma cercetării calitative sunt de o mare bogăţie.
-in cercetarea cantitativă raportul de cercetare este alcătuit din cifre, tabele, grafice.
În cercetarea calitativă domină limbajul natural, uneori fără cifre şi aproape metaforic.
Dacă ne referim strict la cercetările calitative, un studiu poate primi o astfel de
calificare daca îndeplineşte următoarele condiţii:
a. perspectiva comprehensivă domină cea mai mare parte a cercetării;
b. abordarea obiectului de studiu se face deschis;
c. culegerea datelor se face cu ajutorul unor metode ce nu presupun cuantificarea lor
anterioară (ex: observaţia participativă, interviul structurat sau nu, jurnalul de bord,
introspecţia);
d. analiza datelor este calitativă, cuvintele fiind analizate prin alte cuvinte fără
efectuarea unei operaţii numerice;
e. cercetarea se finalizează printro teorie, nu printro demonstraţie.
Există câteva elemente constitutive care marchează cercetarea calitativă, cum ar fi:
 contactul personal cu oamenii şi mediul de cercetare, planul cercetării este dinamic,
evoluând în funcţie de rezultatul la care se ajunge;
 cercetătorul este principalul instrument metodologic pe parcursul cercetării;
 nu se urmăreşte obţinerea de rezultate, ci descrierea, teoretizarea celor studiate.

Cercetarea ştiinţifică este inseparabilă de cunoaşterea ştiinţifică. În ceea ce

caracterizează ştiinţa şi cercetarea se regăseşte un anumit „model de gândire” care
depăşeşte etapa simplei „observaţii pasive”. Gândirea ştiinţifică „întreabă” sau „pune
întrebări” şi dă „răspunsuri” după anumite reguli metodice, fixându-şi punctul de vedere
asupra unui anumit „proiect” care devine astfel, o „tematică de cercetare”.

Datele rezultate din cercetarea ştiinţifică sunt structurate treptat, în domenii de

cunoaştere specializată diferenţial şi ordonate logic, sintetizând o anumită categorie de
„proiecte” sau „tematici” care au o sursă comună şi exprimă adevăruri universal valabile în
interiorul cunoaşterii ştiinţifice. Rezultă că domeniul de cunoaştere ştiinţifică trebuie început
prin „ordonarea proiectelor” şi prin „clasificarea” acestora.
 „Cunoaşterea” şi „descoperirea” au pus astfel bazele activităţii de cercetare ştiinţifică
şi pe cele ale viitoarelor domenii ştiinţifice.
Activitatea de cercetare-dezvoltare, definită în O.G. Nr. 57/2002, „ca experienţa, arta
investigării ştiinţifice, efortul de a dobândi noi cunoştinţe, activitatea de a găsi răspunsuri la
întrebări”, cuprinde cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea experimentală şi inovarea bazată pe
cercetarea ştiinţifică şi dezvoltare experimentală.
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a desfăşura activităţi de cercetare-
dezvoltare şi inovare, cu respectarea legislaţiei în vigoare şi a principiilor de etică
profesională, privind efectele adverse sau dăunătoare ale aplicării rezultatelor ştiinţei asupra
omului şi mediului, cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea experimentală şi inovarea fiind
principalele activităţi creatoare de cunoaştere şi generatoare de progres încurajate de către
stat.
Activitatea de cercetare în România constituie prioritate naţională, având rol
determinant în strategia de dezvoltare economică durabilă.

Cercetarea-dezvoltarea in Romania

În România există prioritar trei sisteme de cercetare – dezvoltare - inovare:

 Sistemul academic (Academia Română şi academiile de ramură)
 Sistemul instituţiilor publice (aflate în subordinea/coordonarea ministerelor)
 Sistemul universitar

De asemenea, în actualul sistem naţional de cercetare – dezvoltare - inovare mai

există următoarele structuri:

 Societăţi comerciale cu capital de stat

 Societăţi comerciale cu capital privat
 Fundaţii şi asociaţii private

Etapele cercetarii stiintifice

 Cercetare ştiinţifică, fiind ea însăşi un tip specific de acţiune umană, trebuie
concepută şi desfăşurată în baza unui program elaborat pe mai multe etape, fiecare
însemnând un ansamblu de demersuri metodologice specifice.
În literatura de specialitate există mai multe modalităţi de a clasifica etapele unei
cercetări; importantă este respectarea logicii generale de desfăşurare a cercetării ştiinţifice.
O schemă de desfăşurare a activităţii de cercetare ar putea fi:
 Stabilirea problemei (obiectul analizei)
 Analiza ipotezelor ştiinţifice
 Stabilirea metodelor de cercetare
 Elaborarea instrumentelor necesare recoltării informaţiilor
 Recoltarea informaţiilor
 Prelucrarea informaţiilor
 Analiza informaţiilor şi explicarea proceselor studiate

Subcapitolul II
Metodologia de cercetare juridică

2.1.Definiția metodologiei de cercetare juridică

Cuvântul metodă provine din grecescul ”methodos” si are ca semnificația de cale,

drum, reprezentand un ansablu de operații intelectuale folosite în cunoașterea unui
fenomen.

Metodologia juridică a fost definită ca fiind disciplina didactică care se preocupă în

mod deosebit de problemele logice sau de problemele aflării adevărului. Mircea
Manolescu, unul dintre juriștii de seamă ai secolului al XX-lea, o considera ca fiind
”acea disciplină care se preocupă de problemele logice, de problemele aflării adevărului în
știința”, iar profesorul Nicolae Popa ca fiind ”sistemul celor mai generale principii de
investigație, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective”.

Pentru înțelegerea mecanismului de funcționare a dreptului este nevoie de o bună

cunoaștere, interpretare și explicare a dreptului, printr-o metodologie corespunzătoare.
 Din metodologia juridică face parte și logica juridică, logica judiciară, tehnica juridică
și artele juridice1.

Logica juridică se ocupă cu modul de gândire, logic prin excelență.

Logica judiciară priveste interpretarea si aplicarea normei juridice. Se regaseste ca o

calitate in pledoariile avocatilor, procurorilor care reusesc astfel sa se exprime adecvat
pentru a se face înțelesi, ori in hotararile judecătorilor, urmarind a da eficientă normelor
juridice în interpretarea și expunerea lor.

Artele juridice reprezintă practica științei dreptului, modalitatea de aplicare a

acesteia. În cadrul ei regăsim formularea și interpretarea juridică ori crearea normei și arta
legiferării, arta administrării sau arta de a judeca.

Tehnica juridică este o tehnică precisă, care trebuie avută în vedere la redactarea
normelor, fiind vorba de o activitate complexă.

2.3. Metode de cercetare ale științei juridice

Cercetarea juridică stiințifică se realizează prin folosirea de metode și tehnici de

interpretare a dreptului.

Se cunosc următoarele metode de cercetare în domeniul științei juridice: metoda

logică, metoda istorică, metoda comparativă, metoda sociologică, metoda cantitativă,
metoda statistică, metoda experimentală

Metoda logică

Logica juridică este o logică rațională intemeiata pe cunoașterea pe cale deductivă si

inductiva:

Calea deductiva pleacă de la general la particular In drept, de cele mai multe ori, nu
se poate dovedi nimic deductiv, decât atunci când se pleacă de la unele principii anterioare.

Calea inductiva pleaca de la particular catre general.

O metodă logică este utilă în orice act de gândire științifică. În domeniul dreptului, ea
reprezintă o multitudine de procedee și operațiuni specifice metodologiei, prin care se
crează o posibilitate de surprindere a structurii și dinamicii raporturilor necesare între
diferite componente ale sistemului juridic al unei societăți.

1
Ștefan Deaconu, Metodologia juridică, curs practic pentru studenți, Ediția a 3-a, Editura Hamangiu,
București, 2013, p. 6
 Pentru un jurist este foarte util și necesar întregul aparat al logicii. Logica este
necesară în practică cât și în rezolvarea problemelor de gândire, crezându-se că este
suficientă stăpânirea formelor și percepțiilor gândirii logice pentru ca succesul să fie asigurat.

Metoda istorică

În științele juridice, prin metoda istorica se cerceteaza dreptul prin prisma evoluției și
perspectivei sale istorice. Astfel, se analizează forma, esența și funcțiile dreptului
raportându-se la etapa istorică.

Cunoașterea reglementărilor și formelor de drept constituie un important document

pentru istorie și pentru juriști care au nevoie să deslușească sensul evenimentelor asa cum
se reflecta in norme juridice. Spre exemplu, Legea celor 12 Table, Codul lui Hamurabi,
Codicele lui Iustinian, Codul lui Napoleon.

Nivelul de dezvoltare culturală a unei societăți este reflectată în drept. Niciun sistem
juridic nu poate fi ințeles fără a înțelege etapele istorice prin care a trecut. Cu ajutorul
istoriei, dreptul este cel care își poate afla condițiile ce-I pot descifra în totalitate
reglementările.

Metoda comparativă

Este acea metodă de constatare a unor elemente comune sau diferite la două
fenomene sau instituții juridice. Metoda comparativă ”procedează la comparații între
diverse instituții juridice, ramuri de drept, tipuri de drept, aparținând unor țări diferite,
permițând să se evalueze ceea ce este esențial sau specific în drept, ceea ce poate fi
transferat cu titlu de experință pozitivă, dar evidențiind și rolul condițiilor și particularitățiilor
naționale în materie juridică”2.

În procesul metodologic de studiere a dreptului, compararea sistemelor de drept ale

diverselor state, a instituțiilor, trăsăturilor cât și a normelor este necesara, determinând în
sistemele de învătământ juridic nasterea unei ramuri științifice distincte: dreptul comparat.

Concepția asupra dreptului comparat a apărut la începutul secolului al XX-lea, cand

au fost avansate și primele teze ale unei forme meodologice universale de studiere a
dreptului.

Pentru eficienta si coerenta, se comparata doar ceea ce poate fi comparat, adica

sistemele care aparțin aceluiași timp istoric si într-un anumit context.Se porneste de la
cunoașterea regulilor aplicabile sistemelor de drept comparate și a principiilor de drept, în
contextul social, politic, cultural din care au rezultate respectivele instituții.

Analiza izvoarelor dreptului este un element definitoriu care poate oferii o imagine a
a formelor de exprimare a dreptului, inclusiv a ierarhiei izvoarelor.

2
I. Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2001, p. 165
 De asemenea, se are in vedere sensul inițial al normei, dar și de evoluția acesteia în
timp, pe timpul aplicării acesteia.

Metoda sociologică

Această metodă este legată de nevoia cunoașterii științifice a vieții. Juriștii au privit
mereu această meserie ca fiind una legată de realitate și cu o incontestabilă încărcătură
social – umană. Viața socială este practic o oglindă a existenței dreptului deoarece toate
fenomenele juridice sunt de fapt fenomene sociale

Legatura intre sociologie și drept a fost constata inca de la inceputul sec. XIX, odată
cu apariția Codului civil francez, dar bazele sociologiei dreptului au fost trasate de Eugen
Erlich, in lucararea”Bazele sociologiei dreptului” aparuta in 1913, ulterior cercetarea
sociologică juridică luand amploare, aducand o viziune nouă dreptului. Sub aspect sociologic
au fost analizate diferite domenii: al creării unui drept, cunoasterea legilor de catre cetățenii
și organele de stat, modul in care se manifesta subiecții raporturilor sociale față de
reglementările juridice aflate în vigoare, cerecetarea cauzelor încălcării drepturilor, s.a.

Metoda contitativă

Această metodă s-a dezvoltat cel mai mult în ultimii ani odată cu dezvoltarea
tehnologiei. Ea are la baza nevoia cunoașterii într-un timp mult mai scurt. Informatica
juridică a fost cea care a îmbunătățit procesul decizional prin efectuarea rapidă a diferitelor
operațiuni și exactitatea informațiilor într-un termen foarte scurt. Aproape toate statele au
structuri specializate pentru armonizarea modalitățiilor de implementare a tuturor
informațiilor juridice.

Metoda statistică

Această metodă este utilă pentru procesul de elaborare a dreptului dar și pentru cel
de aplicare, aceasta conturându-se ca un domeniu distict al statisticii. Utilizarea și crearea
unor baze de date coplete în doate domeniile ajută foarte mult un jurist în practicarea
meseriei sale. Această stocare de informații pot ameliora desfășurarea muncii de cercetare a
unui jurist.

Metoda exeprimentală

În cadrul acestei metode s-a recurs la verificarea noilor măsuri la scară redusă inițial,
în câteva unități, ulterior fiind extinse la scară națională în special în domeniul
reglementărilor juridice cu caracter economic. Această dezvoltare a metodei experimentale
a fost necesară mai întâi pentru a se face cunoscute toate efectele aplicării normelor juridice
și abia apoi măsura legală să poată fi extinsă la nivelul tuturor categoriilor sociale. Un
legiuitor nu poată să prevadă totul.
 Subcapitolul III

Criterii de selecţie a surselor documentare

3.1 Tipuri de surse documentare

Pe plan naţional nu s-a elaborat o strategie de informare – documentare -

comunicare în ştiinţă şi tehnologie, fiecare structură de informare - documentare sau
bibliotecă universitară elaborându-şi propria strategie.

O regulă ce trebuie respectată atunci când culegem date despre un subiect este
aceea că informaţia trebuie verificată din mai multe surse, important fiind ca aceasta să fie
adevărată.

Sursele scrise – baze de date, site-uri, publicaţii, cărţi, reviste, etc. - sunt printre cele
mai bune surse de informare.

Ajuns în faţa unui subiect, studentul/masterandul/doctorandul începe elaborarea

lucrării sale, elaborare ce trebuie organizată în mai multe etape:

-o primă etapă este aceea de a reveni asupra surselor de documentare găsite pentru
localizarea lor cât mai exactă şi începerea cercetării lor.

Michael Beaud recomandă să triem şi să ierarhizăm sursele în: surse esenţiale, surse
foarte importante, neneglijabile, surse de revăzut pentru o anumită problemă şi surse de
consultat dacă rămâne timp.

În această etapă, sarcina constă în a evalua sursele disponibile după importanţa lor
pentru subiectul ales.

-o altă etapă este aceea de întocmire a unui plan provizoriu, mai exact alcătuirea
planului lucrării.

Planul provizoriu ar trebui să se restrângă la partea centrală a lucrării, amânând

introducerea şi concluziile. De preferat ar fi să selectăm subiectul şi ideea directoare
reţinând doar acele surse documentare care sunt esenţiale pentru tema de cercetare pe care
le vom procura şi utiliza.
 Sursele scrise, audio-video, publicate (cărţi, reviste) sau nu, oficiale sau particulare,
sursele necesare, trebuie în primul rând identificate şi trebuie obţinut dreptul de acces la
ele.

Surse de informare utilizate în activitatea de cercetare. Tipuri de surse

documentare:

Informaţiile, după provenienţa surselor se împart în: informaţii primare (originale),

secundare (interpretate) şi terţiale (indexuri).

a. Surse de informare primare

Sursele primare sau documentele primare cele mai importante sunt cartea, revista
periodică şi lucrările colective.

Documentele legislative sunt surse de informare primare, cu caracter periodic, care

au caracter oficial şi obligatoriu şi conţin norme de aplicare a unui proces, fenomen, etc. Din
această categorie fac parte: legi, hotărâri, decrete, ordonanţe.

Rapoartele de cercetare sunt surse de informare care conţin relatări oficiale privind
activitatea unei persoane sau a unui colectiv [DEX, pag. 885] în legătură cu o anumită
problemă de cercetare.

Brevetele de invenţie sunt surse de informare atestate de organul de stat competent

care este eliberat inventatorului şi prin care se recunoaşte dreptul acestuia de a exploata
exclusiv invenţia un anumit timp [DEX, pag. 112].

Monografiile sunt publicaţii necesare care conţin text sau/şi imagini, tratând anumite
teme sau probleme şi care sunt prezentate întrunul sau mai multe volume. Din această
categorie fac parte: cursurile, manualele, studii ştiinţifice, cărţi de popularizare.

Tezele de doctorat sunt surse de informare cu un valoros conţinut ştiinţific, prin care
autorul dezvoltă şi demonstrează o idee sau concepţie în urma unei cercetări aprofundate pe
o perioadă de timp şi care este susţinută public în vederea obţinerii unui grad ştiinţific [DEX,
pag. 1090].
 Tratatele, manualele sau compendiile sunt surse de informaţii ştiinţifice care
„tratează problemele de bază ale unei discipline, ale unei arte sau ale unei ştiinţe”. Sunt
lucrări de sinteză care „expun totalitatea cunoştinţelor verificate şi definitiv dobândite” în
legătură cu o anumită problemă.

Periodicele sunt surse „majore de informare şi de documentare” [Popa, pag. 22] care
conţin date valoroase şi de actualitate. Aceste tipuri de informaţii se regăsesc în revistele de
specialitate şi cotidiane (ziare).

b. Surse de informare secundare

Caracteristica documentelor secundare constă în faptul că reprezintă instrumente

indispensabile pentru descoperirea documentelor primare necesare; aşa cum sunt
catalogate tot felul şi în primul rând cataloagele generale ale bibliotecilor despre care se
spune că reprezintă „coloana vertebrală” a bibliotecii, în jurul căreia se organizează întreaga
activitate a acesteia.

Alte surse secundare de documentare sunt bazele de sumare alimentate cu tablele

de materii ale revistelor periodice; surse secundare sunt şi bibliografiile analitice şi
bibliografiile naţionale, ambele alcătuite de bibliografi şi documentarişti specializaţi. Foarte
folositoare sunt şi revistele de rezumate.

Studiile de sinteză sau sintezele documentare sunt surse secundare de informare

prezentate sub forma unor lucrări ştiinţifice care reunesc toate informaţiile esenţiale legate
de o problemă, disciplină, fenomen cu scopul de a oferi o imagine de ansamblu [Bălan, pag.
46].

Bibliografiile sunt lucrări de informare bibliografică legate de o temă ştiinţifică, un

subiect sau un autor [Simionescu, pag. 40].

Buletinele şi repertoriile bibliografice sunt lucrări de informare bibliografică legate de

fondurile unei biblioteci şi care cuprind descrierile bibliografice ale cărţilor, revistelor sau
documentelor electronice, grupate pe domenii, intrate într-o anumită perioadă de timp.

Tabla de materie anuală a unei reviste indică sumarul numerelor revistei respective
pe un anumit an de zile. Rezumatele sunt surse de informare care facilitează identificarea
conţinutului unei lucrări şi aprecierea dacă aceasta corespunde nevoii de informare [Ghidul
bibliografic, pag. 218].

Adnotările sunt surse de informare care cuprind „descrierea bibliografică a cărţii,

urmată de o scurtă caracterizare a acesteia, cu indicarea tematicii şi a categoriei de cititori
căreia i se adresează” [Simionescu, pag. 30].

c. Sursele de informare terţiare

Lucrările de referinţă sunt surse de informare care conţin informaţii rezultate din
prelucrarea surselor de informare primare si secundare; ele sunt elaborate la iniţiativa unei
instituţii, ca rezultat al colaborării unui grup de specialişti [Simionescu, pag. 55].

Bibliografiile bibliografiilor sunt surse terţiare de informare care cuprind titlurile

lucrărilor bibliografice, însumând toate titlurile operelor conabdate pentru diferite
probleme, specialităţi sau discipline.

Principalele tipuri de lucrări de referinţă sunt [Simionescu, pag. 56]: enciclopediile,

dicţionarele, atlasele, almanahurile, lexicoanele, albumele, calendarele, ghidurile, anuarele.

Sursele de informare electronice, cum ar fi bazele de date, sunt colecţii de informaţii

stocate pentru a fi accesate prin intermediul computerului. Informaţiile sunt indexate pentru
a permite regăsirea şi au ca principale funcţii căutarea şi răsfoirea. Bazele de date ştiinţifice
sunt valoroase surse de informare pentru cercetare.

3.2. Metode de selecţie a surselor documentare

Sursele necesare trebuie în primul rând localizate, identificate, documentaţia

disponibilă legată de o problemă ştiinţifică putând reprezenta uneori o masă copleşitoare.

„Este obligatorie operarea unei selecţii severe având drept criterii permanente
subiectul şi ideea directoare şi reţinerea numai a acelor surse documentare care sunt
esenţiale pentru tema de cercetare asumată şi care trebuie, în consecinţă, procurate şi
utilizate” (Mihaela Şt. Rădulescu, 2006, 84).
 Citirea surselor documentare trebuie însoţită de operaţia de arhivare a datelor
obţinute prin crearea de fişe de lectură. Fişele pot fi făcute pe hârtie sau pe suport electronic
(fişiere în calculator). Pe aceste fişe, este indicat să se înscrie localizarea sursei, cum ar fi:
biblioteca, arhiva, persoana care o deţine pentru a putea fi regăsită.

Este necesar şi obligatoriu să se noteze pe fişă datele de identificare a sursei: locul,

editura şi anul apariţiei. Când sursa este o carte, pe fişă se va nota, în ordine:

I. Autorul
II. Titlul
III. Locul editurii
IV. Editura
V. Anul apariţiei
VI. Numărul de pagini

Răspândirea internetului a produs o adevărată revoluţie în cercetarea ştiinţifică din

orice domeniu, oferind uriaşe surse documentare „online”, însă acesta cunoaşte şi limitări
după cum spunea (2004, 13): „reamintim că nu există totul pe internet şi că o cercetare pe
pagină web nu ne scuteşte în nici un caz de cercetarea documentelor cu instrumentele
tradiţionale plecând de la suportul pe hârtie”.

Documentarea este un proces de învăţare activă a tuturor informaţiilor ştiinţifice

privitoare la tema care face obiectul cercetării, ea constituind o latură importantă a creaţiei
ştiinţifice. Realizată în mod conştiincios, ea poate conduce la atingerea obiectivului final de
creaţie, adică aflarea informaţiei. Documentarea începe prin consultarea surselor care oferă
informaţii despre tema care ne interesează.

Informarea este procesul de procurare a surselor care conţin informaţiile ştiinţifice

necesare învăţării. Ca forme ale documentării, întâlnim documentarea în forme clasice (în
biblioteci) şi documentarea în forme moderne (internet). Cea mai bună formă de
documentare este cea în bibliotecă, aici găsindu-se cele mai importante surse de
documentare pentru subiectul tratat. Există biblioteci specializate pe domenii, dar şi
biblioteci în care găsim lucrări din cele mai diverse domenii, precum Biblioteca Centrală
Universitară sau Biblioteca Academiei Române.
 Sursele documentare găsite în biblioteci sunt cele enunţate anterior în lucrarea de
faţă, adică documente primare, secundare şi terţiare.

Cercetarea în bibliotecă oferă marele avantaj că multe din lucrările vechi şi foarte
vechi nu se găsesc decât în biblioteci (Ştefan Deaconu, 2013, pag. 51).

Dinamica socială a dus şi la o dezvoltare a tehnicii în domeniul identificării surselor

documentare, apărând bazele de date electronice pe diverse teme. În momentul de faţă,
atât la nivel naţional, cât şi la nivel european, există o serie de programe online care permit
utilizatorilor ca într-un timp foarte scurt să obţină informaţia de care au nevoie. Acesta este
şi avantajul documentării în formă modernă, adică de a obţine informaţii în timp util şi fără
un efort mare.

Căutarea şi organizarea ideilor este etapa cea mai importantă pentru cel care
pregăteşte o lucrare. Două stadii succesive trebuie parcurse:

 Căutarea surselor, folosind cunoştinţele şi informaţiile disponibile;

 Organizarea lor după un plan logic, clar şi solid (Gilles Ferreol, Noel Flageul, 1998, p.
25).

În faza de căutare a surselor documentare gândirea se află în centrul procesului

cognitiv, ea permiţând adunarea elementelor a căror prezenţă este indispensabilă şi face
posibilă exploatarea lor.

Metode de selecţie a surselor

Metoda (de la grecescul „methodos” = drum, cale, mod de cercetare, de cunoaştere

şi de transformare a realităţii obiective) este aspectul cel mai activ al ştiinţei, care arată calea
dobândirii de cunoştinţe noi.

Sursa metodei se află în realitatea obiectivă, apărând ca un rezultat al cunoaşterii

realităţii obiective, metoda devine o premisă a cercetării ei ulterioare, aflându-se în unitate
cu teoria.

Dintre cele mai cunoscute metode de cercetare folosite în majoritatea ştiinţelor,

amintim:
 → Observaţia
→ Experimentul
→ Modelarea
→ Statistica
→ Ancheta

Complexitatea obiectului determină complexitatea metodelor.

Metodologia este o parte a filozofiei ce se ocupă cu analiza teoretică a metodelor folosite

în ştiinţa modernă, este ştiinţa despre metodă.

Există diferite metode, dar două dintre ele se dovedesc a fi practice, şi anume:

a. Metoda interogativă ce poate fi reprezentată prin întrebări cu privire la persoanele la

care se referă, timpul, spaţiul, modalităţile, cauzele, obiectivele, etc. Această metodă
permite analizarea pe toate feţele a unui subiect şi deschiderea a numeroase piste de
cercetare.
b. Metoda unghiurilor de abordare. O temă poate fi studiată făcând apel la diverse
criterii care încearcă să clarifice mizele sau controversele: diferitele aspecte ale problemei,
punctele de vedere, perspectiva analitică (punerea în relief a principalelor componente),
explicaţii de tipul: cauze→ fapte→ consecinţe; timpul, spaţiul, contradicţiile şi opoziţiile,
raţionamentul comparativ, abordarea cantitativă şi calitativă.
Trebuie parcurse mai multe stadii pentru a obţine informaţiile de care avem nevoie şi
pentru a face aceste date direct aplicabile în scopul rezolvării întrebărilor puse, făcând apel
la posibilităţile noastre de a judeca, la spiritul de analiză şi de sinteză, punând în valoare
noţiunile esenţiale, fiind selectivi (Sursă: F. Le Bras, Comment prendre des notes?, Alleur,
Marabout, 1992, pag. 39).

Subcapitolul IV

Utilizarea surselor documentare în lucrările de cercetare

Pentru a utiliza corect sursele documentare este necesar a şti în primul rând să te
documentezi, a şti cam ce informaţie este necesară, unde poate fi găsită si cum poate fi ea
înţeleasă, stocată, evaluată. De preferat este să se consulte numeroase surse şi de calitate,
iar alegerile realizate trebuie puse în valoare şi justificate.
 De asemenea, este necesară întocmirea unui plan ce trebuie să fie adaptat totodată
obiectivului urmărit şi naturii subiectului, coerent în îmbinarea părţilor sale şi în organizarea
internă a fiecărei secvenţe. Planul depinde de temă şi de directivă, verbele utilizate în enunţ
putând orienta alegerea structurii. Spre exemplu, dacă verbele utilizate în enunţ (directive)
sunt: a analiza, a caracteriza, a defini, a descrie, tipul de plan este analitic (studiul
principalelor componente, al diferitelor aspecte, al punctelor de vedere) sau linear (timp,
spaţiu).

Un plan simplu de tipul observare/gândire/acţiune este recomandabil. Prima parte

încearcă să descrie situaţia actuală şi să clarifice problema, a doua se ocupă de aspectele
întrebării, de cauze şi consecinţe. A treia parte expune soluţia având în vedere, enunţând şi
condiţiile realizării ei.

Metoda utilizată rezultă din principiile generale comune exprimării în scris sau orale,
dar adaptate la natura exerciţiului. Se înţelege şi se fixează scopul, înţelegând pasajele
interesante, apoi se caută ideile printrun examen selectiv şi comparativ, elementele cheie şi
aspectele secundare care se raportează la scopul urmărit. Pentru a ajunge la un plan detaliat
se structurează şi se organizează componentele reţinute.

Trebuie stabilit câmpul de studiu, în funcţie de „piesele” de care dispunem şi să

evităm orice abatere de la drumul cel bun. Obiectul documentelor luate separat va fi
identificat în vederea delimitării problematicii lor generale. Nu toate textele au aceeaşi
utilitate, ele putând fi apreciate pe baza a două criterii: interesul pentru conţinutul lor şi
gradul lor de dificultate. Documentelor fundamentale li se va acorda o atenţie mai mare,
datorită informaţiilor importante conţinute, documentele secundare (sau specifice) având
un câmp de studiu mai restrâns.

În ceea ce priveşte organizarea materialului, Septimiu Chelcea (2010, pag.39)

recomandă „formula CARS (Elimină, Adaugă, Reorganizează, Substituie), propusă de
Christine A. Hult (1996, 112)”. E recomandabilă o selectivitate maximă în sortarea
materialului ce va da substanţă lucrărilor ştiinţifice. Putem aduna mai mult material, dar nu
totul merită a fi integrat în raportul de cercetare.
 Utilizarea datelor documentare în lucrările de cercetare trebuie să respecte stilul
ştiinţific de redactare ceea ce presupune prezentarea ideilor într-un mod clar, folosind
cuvintele corect atât în ceea ce priveşte forma cât şi sensul lor, numind lucrurile cu numele
lor obişnuit, acela recunoscut de către toţi.

4.1. Etapele de redactare a unei lucrări ştiinţifice

Sunt considerate lucrări ştiinţifice, documente, indiferent de suport sau mediu de

stocare, aparţinând unei tipologii, variate de la simple referate tematice ale studenţilor la
tratate de specialitate elaborate de colective academice sau rapoarte ale unor proiecte de
cercetare. Putem enumera:

 Referate şi rapoarte tematice

 Lucrări de licenţă
 Dizertaţii
 Teze de doctorat
 Articole
 Studii
 Comunicări ştiinţifice
 Lucrarile conferinţelor/congreselor
 Publicaţii seriale de specializare
 Monografii
 Tratate
 Enciclopedii
 Rapoarte de cercetare

Pentru fiecare dintre acestea este necesară respectarea unor etape şi a regulilor de
redactare ştiinţifică. Etapele documentării în vederea realizării unei lucrări ştiinţifice sunt:

a. Stabilirea unei teme

Primul pas ce trebuie făcut de un student spre exemplu, în elaborarea unei lucrări,
este acela de a-şi alege o temă ţinând cont de mijloacele intelectuale şi tehnice de care
dispune în comparare cu cerinţele domeniului şi ale temei alese. În acest scop trebuie să se
ia cunoştinţă de cercetările recente asupra temei. Trebuie evaluate întinderea
documentaţiei existente şi posibilităţile de acces la bibliotecile care o deţin.
Stabilirea temei se realizează fie prin propria voinţă, fie respectând o anumită
tematică.
b. Identificarea surselor de informare
Pentru elaborarea unei lucrări este necesar parcurgerea bibliografiei. Bibliografia se
structurează pe mai multe categorii ce vor trebui parcurse: lucrări generale, enciclopedii,
dicţionare, lucrări specifice domeniului, surse documentare din arhivă şi realizarea de
interviuri, activităţi de teren.
Autorul poate lucra cu documente tipărite sub forma documentelor originale sau a
fotocopiilor, documente în format PDF, mesaje preluate din listele de discuţii prin
intermediul poştei electronice, fişiere realizate prin efort propriu sau alte resurse
informaţionale.
O asemenea diversitate documentară presupune cunoaşterea unei varietăţi de
instrumente şi programe informatice de lucru precum: programe de prezentare; programe
de reperare; programe de interogare a bazelor de date; editoare de text (obişnuite sau
HTML). Nu există o tehnologie sau un singur program care să permită gestionarea în
totalitate a datelor şi documentelor personale utilizate într-o activitate de cercetare.
c. Structura informaţiei

Documentarea pentru partea teoretică şi metodologică a lucrării se referă şa

consultarea literaturii de specialitate cu privire la subiectul abordat în lucrare.

Documentarea se realizează prin elaborarea unor fişe de lucru ce vor ajuta la

redactarea materialului final. Avantajul de a întocmi fişe de lectură constă în faptul că este
foarte uşor de a le grupa, în funcţie de sursele bibliografice, fie în funcţie de capitole sau
paragrafe. Fişele sunt de mai multe tipuri, principalele fiind:
 Fişă bibliografică, în cadrul căreia se redau datele de identificare a lucrării
(nume, prenume, autor, titlul lucrării, editura, localitatea, an de apariţie, cota de bibliotecă
dacă este din această sursă, data elaborării fişei) şi citarea, ideile principale din cadrul ei.
 Fişă rezumat, în cadrul căreia cercetătorul va realiza un rezumat folosind
cuvintele sale, a unui capitol sau a unei cărţi întregi.
 În cadrul surselor documentare din arhive se va ţine cont de unele condiţii şi anume:
există izvoare editate, iar în acest sens trebuie să se parcurgă ediţia critică a izvoarelor şi
izvoare inedite (nepublicate, pe care cercetătorul le va descifra singur şi va semnala acest
lucru la începutul sau finalul lucrării.

4.2. Reguli de redactare

Redactarea unei lucrări debutează cu alcătuirea unui plan de redactare mai bine
alcătuit decât planul provizoriu. Planul de redactare constă într-o succesiune logică de titluri
ale diviziunilor (părţi, capitole) şi subdiviziunilor lucrării (subcapitole, paragrafe) cu indicarea
ideilor ce urmează a fi tratate şi a argumentelor care le susţin. Este recomandabilă începerea
redactării lucrării după adunare întregii documentaţii, aceasta având avantajul reflecţiei
asupra materialului „de construcţie” disponibil.

Parcurgerea fazei de reflecţie va uşura efortul de elaborare a planului de redactare.

După înţelegerea subiectului, se trece la repetarea textelor, iar în funcţie de criteriile
propuse ajungându-se la o ierarhizare de timpul: documente ce prezintă interes limitat
„documente pivot” şi „documente sertar”, apoi la analiza conţinutului şi structurarea lui
pentru a putea elabora un plan în detaliu.

Fiecare lucrare trebuie prevăzută cu un Cuprins şi o listă de abrevieri utilizate în

lucrare, iar la finalul ei, un index alfabetic, ce va cuprinde principalele noţiuni tratate. Indexul
este obligatoriu în cazul lucrărilor voluminoase şi în cazul lucrărilor ce tratează o tematică
nouă, a cărei structură nu este cunoscută publicului. De asemenea, fiecare lucrare va avea o
Bibliografie, generală sau selectivă, care va cuprinde cărţile utilizate la alcătuirea lucrării.
Pentru a fi usor consultate de cititori, subiectele tratate trebuie să fie coerente şi clar
structurate, utilizându-se un sistem unitar de împărţire pe grade de titlu (ex: Partea, Cartea,
Titlul, Capitolul, Secţiunea).

Sistematizarea fiecărei lucrări trebuie să cuprindă Capitole şi Secţiuni, de preferat

este ca în sistematizarea unei lucrari sa nu se utilizeze mai mult de patru grade de titlu. La
redactarea lucrării, gradele de titlu, până la nivel de secţiune, vor fi aliniate centrat, iar
gradele de titlu mai mici vor fi aliniate de la stânga. Acestea trebuie scrise cu acelaşi font şi
aceeaşi dimensiune de caracter, iar evidenţierea lor trebuie sa se facă doar prin aliniere
(centrat/stânga) şi prin bolduire (utilizarea caracterelor aldine).

Autorii pot să utilizeze prescurtările din Lista generală de abrevieri pe care o

întocmesc la începutul lucrării, lista principalelor abrevieri fiind poziţionată înaintea
conţinutului propriu zis al lucrării.

Partea centrală a lucrării, corpul lucrării este alcătuită din capitole şi paragrafe ce
trebuie să aibă aceeaşi structură: introducere, tratare şi concluzie. Între regulile redactării
unui paragraf sunt:

 să fie consacrat dezvoltării unei singure idei

 explicarea ideii să fie suficientă
 paragraful să se încheie cu o concluzie.
O etapă esenţială, deoarece informaţiile fiind de obicei numeroase, lucrarea trebuie
să fie organizată pe baza unui plan de idei. Orice lucrare ştiinţifică are trei puncte principale:
 Introducere
 Cuprins
 Încheiere.

Pentru fiecare se realizează un plan de idei principale, unde informaţia trebuie să fie
clară, concisă şi să prezinte noutăţi în domeniu. Forma de redactare a lucrării trebuie să
îndeplinească fie condiţiile cerute de organizatorii conferinţei, fie respectând condiţiile
standard de redactare. Condiţiile standard sunt:

 Corp de literă titlu capitol 14 bolduit

 Corp de literă titlu subcapitol 12 bolduit
 Times New Roman cu caractere de 12 pentru text, spaţiu între rânduri de 1,5 şi
alinierea Justify
 Formatul paginii este de obicei 2,5 sus, dreapta şi jos, iar la stânga este de 3,5 (pentru
că acolo se leagă lucrarea).

Fiecare lucrare conţine foaia de titlu care trebuie să cuprindă:

 Numele şi prenumele autorului

 Titlul lucrării
  Editura
 Localitatea
 Anul de publicare.

În cazul lucrărilor de licenţă, masterat şi doctorat, pe copertă se trece sus Universitatea

unde se susţine lucrarea, Facultatea, în centru se trece Lucrare de doctorat, disertaţie sau de
licenţă (fără titlu), în partea de jos a coperţii stânga, profesorul coordonator (nume,
prenume, titlu academic complet) şi dreapta absolvent, doctorand, masterand (nume şi
prenume), iar centrat jos anul. Doar pe foaia de titlu se trece în loc de lucrare, titlul lucrării
respective.

După foaia de titlu prima pagină este destinată cuprinsului care trebuie să conţină
trimiterile la paginile lucrării.

Următoarea filă cuprinde argumentul autorului sau motivaţia alegerii temei (ce poate
fi de 2 pagini sau mai mult).

Conţinutul lucrării poate avea 3-4 sau mai multe capitole plecând de la un capitol
introductiv care poate purta chiar numele de introducere, concluzii (rezumatul lucrării în
câteva pagini).

Bibliografia se trece la finalul concluziilor. Inserarea informaţiei prelevate din lucrări,

în text, se face respectând anumite reguli de trimitere. „ Există doua mari sisteme utilizate la
trimiterile bibliografice şi anume: Sistemul European recomandat şi în România de Academia
Română (sistemul APA) şi cel american bazat pe Chicago Manual of Style, sistemul Chicago”
(24.11.2011, Braşov, Lect. Dr. Mariana Borcoman).

→ Sistemul european
Citatele inserate în text se vor marca cu ghilimele, apoi trimiterile se fac la subsolul
paginii utilizând setarea din calculator: Insert – References – Footnote. La nota de subsol se
utilizează abrevierile: prenumele şi numele autorului, titlul lucrării, editura, localitatea, anul
apariţiei lucrării, p. (prescurtarea de la pagină şi pentru mai multe pagini „pp”).
Pentru periodice – prenume şi nume autor, titlu „Numele periodicului”, localitatea,
seria, tomul, anul de apariţie, nr. pagină.
 Izvoarele editate, manuscrise: Deţinător, fond de colecţie, prenumele şi numele
autorului, titlu, nr. manuscris, fila.
Trimiterile la subsol potrivit sistemului APA se fac cu următoarele prescurtări
standard:
 apud, atunci când se citează o anumită opinie a unei persoane, dar apare în lucrarea
altui autor;
 idem (sau eadem) cănd sunt două note consecutive ale aceluiaşi autor însă lucrări
diferite. Idem se utilizează pentru autor şi eadem pentru autoare şi înseamnă acelaşi sau
aceeiaşi;
 ibidem (tot acolo) acelaşi autor, aceiaşi lucrare, doar pagină diferită.

Utilizarea acestor trimiteri ştiinţifice este obligatorie, fiind o recunoaştere a

contribuţiei adusă de autori diverşi, şi ne fereşte de plagiat.

→ Sistemul american de citare a surselor Chicago

Este şi sistemul folosit în lucrarea de faţă, acest sistem practicând o serie de
prescurtări şi trimiteri la sursă. Se realizează între paranteze rotunde în text, imediat după
citatul respectiv, narat tot între ghilimele în text. Lucrările cu date de identificare, se
regăsesc fie la finele capitolului, fie la finele lucrării, în bibliografie.

a. Introducerea

Trebuie să-l pregătească pe cititor în vederea lecturii, a înţelegerii şi a aprecierii

lucrării. Autorul va eneuta problema la carea a încercat să răspundă prin cercetarea sa.
Expune ideile principale şi va prezenta pe scurt domeniul mai larg din care face parte
lucrarea.
Va încerca să arate stadiul problemei respective înainte de începerea cercetării, se va
prezenta punctul său de vedere şi poate aduce lămuriri asupra planului lucrării. Astfel
introducerea are rolul să:
 Exprime importanţa problemei ce va fi cercetată;
 Să justifice alegerea subiectului, a temei;
 Să anunţe planul de ansamblu al lucrării (descrierea lucrării pe capitole);
 Să specifice metodologie de cercetare aplicată (prezentarea surselor, etc.);
  Să spună ce aduce nou cercetarea, în raport cu celelalte puncte de vedere enunţate
de predecesorii săi;
 Descrierea scurtă a rezultatelor obţinute.

Introducerea este de o importanţă majoră şi are o pondere mult prea mare în

economia unei prezentări pentru a fi lăsată la întâmplare. Ea trebuie să fie scurtă şi concisă
la obiectul prezentării, fără prea multe detalii. Nu se folosesc scuze sau anecdote niciodată
într-o introducere.

b. Cuprinsul lucrării sau tratarea subiectului

Aici se definesc principalele noţiuni şi termenii noi cu care se operează. Se precizează

principiile metodei de lucru şi principalele ipoteze de la care s-a plecat. Se prezintă
dezvoltarea subiectului respectiv.

Curpinsul va fi structurat pe mai multe părţi sau capitole, subcapitole, secţiuni şi

subsecţiuni. Fiecare capitol tratează o problemă mai importantă a lucrării, iar titlul lor
trebuie să descrie exact conţinutul acestora.

Această parte a lucrării trebuie să demostreze capacitatea autorului de a selecta

sursele bibliografice relevante, de a-şi formula propriul punct de vedere asupra subiectului
studiat.

Este partea unde se explică tema în detaliu, se dezvoltă şi se argumentează.

Cuprinsul trebuie să conţină elemente de bază ale prezentării şi este nevoie de o

claritate a mesajului transmis.

Principalele capcane care trebuiesc evitate sunt:

 Greşeala de a nu respecta subiectul;

 Absenţa planului;
 Lipsa retoricii;
 Absenţa originalităţii şi a parafrazarea textului.
 c. Încheierea (sau concluziile)

Concluziile sunt răspunsuri la întrebările ridicate în introducere şi reliefează

esenţialul. Au aceeaşi importanţă ca şi introducerea. Dacă introducerea a plecat de la un
aspect general – definirea domeniului de studiu – şi a ajuns la particular – lucrarea de faţă,
concluzia parcurge drumul invers, de la particular la general.

Concluzia:

 Rezumă rezultatele cercetării;

 Evită intrarea în detalii care se găsesc în cuprins;
 Evidenţiază complexitatea cercetării şi dificultatea acesteia;
 Indică posibile cercetări viitoare, plecănd de la probleme nesoluţionate în lucrare;
 Oferă un comentariu personal despre rezultatul cercetării în raport cu obiectivele
propuse, enunţate în introducere.
Încheierea sau sfârşitul este partea în care se prezintă tema în rezumat şi se fac
recomandări daca este necesar. Este cel mai important element strategic al unei prezentări,
ea poate conţine fie rezumatul principalelor puncte expuse, fie îndemnul la o anumită
acţiune, fie chiar un compliment sincer adresat publicului.

d. Notele se folosesc pentru a indica sursa citatelor, a adăuga alte indicaţii bibliografice
de întărire despre un subiect discutat în text, a face trimiteri externe şi interne, a reda
traducerea unui citat din text, etc.
Umberto Eco (1977/2000, 181-183) consideră că notele folosesc pentru:
 a indica sursa citatelor
 a adauga alte indicaţii bibliografice de întărire despre un subiect discutat în text
 a face trimiteri externe şi interne
 a introduce un citat de întărire a unui punct de vedere exprimat în text
 a da amploare afirmaţiilor din text
 a corecta unele afirmaţii din text
 a reda traducerea unui citat din text
 a plăti datorii
 e. Anexele au rolul de a aduce o informaţie originală şi de a completa conţinutul
informaţional al lucrării.
Anexele pot avea una sau mai multe pagini, care se vor numerota consecutiv. Se
recomandă ca în lucrările ce necesită demonstraţie, tabelele şi figurile să fie trecute în
anexe. Ele pot fi prezentate într-un volum separat.

f. Glosarul
Rostul unui glosar este de a-l face pe cititor să înţeleagă sensul termenilor de
specialitate folosiţi în cercetare. Acesta este plasat după anexe, înaintea listei bibliografice.
Lista cu explicaţiile termenilor utilizaţi va urma imediat textului lucrării, numai dacă,
nu s-au întocmit şi anexe.
Glosarul este util în manualele universitare, monografii, etc. ajutând la înţelegerea
termenilor de specialitate.

g. Stilul şi limbajul de redactare

O lucrare de cercetare trebuie să ţină cont de anumite exigenţe ale stilului ştiinţific.
Lucrarea trebuie redactată într-un limbaj academic impersonal, caracteristic lucrărilor de
cercetare.
Există condiţii şi principii impuse textelor redactate şi reguli pentru citarea textelor.
Umberto Eco a propus zece reguli pentru citare:

Regula 1. Fragmentele obiect de analiză interpretativă sunt citate cu o rezonabilă amploare.

Regula 2. Textele din lectura critica sunt citate numai când ideile corelează, confirmă o
afirmaţie a noastră.

Regula 3. Citatul presupune să fie împărtăşită idea autorului citat, fragmentul să nu fie
precedat sau urmat de expresii critice.

Regula 4. Pentru orice citat trebuie precizat limpede autorul şi sursa tipărită sau manuscrisă.

Regula 5. De preferinţă, trimiterile la surse primare trebuie făcute la ediţia critică sau la
ediţia adiacentă.
Regula 6. Atunci când se studiază un autor străin, citatele trebuie să fie în limba originală. În
anumite cazuri poate fi util ca citatul să fie urmat de traducere în paranteze sau intr-o notă.

Regula 7. Trimiterea la autor şi la operă trebuie să fie clară.

Regula 8. Atunci când un citat nu depăşeşte două-trei rânduri se poate insera în corpul unui
paragraf între ghilimele. Atunci, însă, când citatul este mai lung, este mai bine de a-l pune cu
un spaţiu în interiorul paginii, în acest caz nu sunt necesare ghilimelele.

Regula 9. Citatele trebuie să fie exacte. În primul rând, cuvintele trebuie transcrise aşa cum
sunt în text, în al doilea rând, nu trebuie eliminate părţi ale textului fără a marca acest lucru.

Regula 10. A cita este ca şi cum ai depune mărturie într-un proces. Trebuie să fiti totdeauna
în măsură să fie exactă (nu se citează fără a indica denumirea documentului şi pagina) ca să
poată fi controlată de oricine).

Expunerea ştiinţifică poate fi remarcată prin vocabularul special, utilizat pentr

redarea generală a materialului pentru definirea exactă a noţiunilor, a fenomenelor, fără de
care ar fi cu neputinţă reproducerea exactă a definiţiilor. Utilizarea terminologiei de
specialitate este un indiciu al competenţei profesionale, baza oricărei expuneri constituind-o
elementele lexicale de uz general, comune şi altor stiluri funcţionale ale limbii literare.

În stilul ştiinţific se face, de obicei abstracţie de persoana autorului, textele ştiinşifice

caracterizându-se printr-o frecvenţă mai mare a pronumelor nepersonale, modul principal
de exprimare fiind impersonal.

Prezenţa principiilor comune nu trebuie să ne facă să uităm că fiecare tip de lucrare

are propriile exigenţe metodologice.

De asemenea în elaborarea lucrărilor trebuie să ţinem cont de anumite „propuneri”

ce nu pot fi ignorate, cum ar fi:

 Evitarea plagiatului, Lect. Dr. Mariana Borcoman defineşte acţiunea de a plagia operă
literară, artistică sau ştiinţifică a altcuiva, însuşită, integral sau parţial, de cineva şi
prezentată drept creaţie personală, închizând în ghilimele orice text ce aparţine
altora.
 Să se respecte normele de citare a surselor şi de redactare.
  Să ne obişnuim să lucrăm cu fişe de lectură.
Discutarea datelor, de fapt, întreaga lucrare trebuie să respecte stilul ştiinţific de
redactare, ceea ce înseamnă o expunere sistematică a ideilor.
Particularităţile generale ale stilului sunt:
 proprietatea
 claritatea
 concizia
 varietatea
 eficienţa
 eufonia
 naturaleţea
 expresivitatea
 eleganţa
 originalitatea

Iar greşelile de combinare a cuvintelor, după cum le-a prezentat Andra Şerbănescu
(2000/2001, 183-207):

 pleonasmul
 contradicţia
 anacolutul
 construcţiile asimetrice
 construcţiile contaminate

A avea stil înseamnă a folosi corect cuvintele atât în ceea ce priveşte forma cât şi
sensul lor. Pentru această problemă, avem nevoie de dicţionare explicative, etimologice,
ortografice, etc.

Claritatea ideilor se reflectă prin claritatea limbajului: când adăugăm termenii de

specialitate, trebuie să-i definim, aşa îl putem ajuta pe cititor să vadă relaţiile dintre
enunţuri.
 CONCLUZII

Ştiinţa este un fenomen complex, ce poate fi privit din diferite puncte de vedere şi
este definită în cele mai diferite formule.

Metodologia de cercetare ştiinţifică este una din componentele ce îi conferă

superioritate ştiinţei faţă de cunoaşterea comună. În timp ce cunoaşterea comună este rodul
învăţării, cunoaşterea ştiinţifică are metode de investigare, are un limbaj propriu (concepte,
noţiuni).

Metodologia este calea ştiinţei, ansamblul de etape şi de instrumente ale cunoaşterii

ştiinţifice şi nu un produs secundar ştiinţei.

În concluzie, respectarea standardelor ştiinţifice şi a bunei conduite în cercetarea

ştiinţifică este o datorie a cercetătorului şi nu poate conduce decât la îmbunătăţirea vieţii
sociale.

Sursele documentare în ceea ce privesc cercetările ştiinţifice pot fi nelimitate, ştiinţa

evoluând continuu, iar modul de redactare al lucrărilor de cercetare trebuie să fie unul
ştiinţific.

O importanţă deosebită o reprezintă şi selectarea surselor documentare, deoarece o

bibliografie atent selecţionată conduce către o lucrare calitativă.

Anexa nr. 1

Criterii privind elaborarea și evaluarea lucrării metodico-științifice

Grupa Indicatori

Tema  Importanța teoretică și practic-

aplicativă a temei tratate
 Rigurozitatea și precizia delimitării
problemei
 Abordarea unei probleme de
interes major pentru practica

Documentarea ştiinţifică
Ipoteza (ipotezele de lucru)
Structura
Conţinutul
școlară sau pentru cunoașterea
unor fenomene pedagogice
 Oportunitatea bibliografiei și
actualitatea în raport cu tema
 Actualitatea informațiilor
 Prelucrarea informațiilor
 Citarea corecta a surselor
bibliografice
 Consemnarea bibliografiei conform
normei metodologice
 Identificarea și formularea clară și
corectă a ceea ce se urmărește a se
demonstra în lucrare în funcție de
tipul cercetării (constatativă,
experimentală, orientată,
operațională etc)
 Concordanţa structurii cu tema
tratata
 Delimitarea cadrului conceptual și a
domeniului teoretic al temei
 Succesiunea logică a capitolelor și a
subcapitolelor
 Caracterul unitar al lucrării și al
fiecarui capitol
 Ponderea aspectelor practice
 Proporţia părţilor lucrării
 Fundamentarea teoretică
(stiintifică, psihologică, pedagogică,
sociologică, filozofică etc.), a
problemei abordate.
 Incadrarea temei în teoria
 pedagogică.
 Corelarea organizării și
metodologiei cu specificul lucrării
(bazată pe cercetări ameliorativ-
experimentale, constativ-
ameliorative, orientate,
operaţionale, lucrări de sinteză,
monografii etc.)
Caracterul sistematic, cu obiective clare, al
tratării

Ordinea logică și cronologică a cercetării

sau tratării

Reprezentativitatea colectivelor de
experimentare și control

Rigurozitatea și valoarea experimentelor

și/ sau observaţiilor efectuate in scopul
verificarii ipotezelor

Inregistrarea, măsurarea și prezentarea

riguros stiinţifică a datelor culese

Prelucrarea și corelarea datelor

Evaluarea și compararea rezultatelor

iniţiale și finale (pretest și posttest)

Interpretarea corecta a rezultatelor

Formularea clară a concluziei lucrării

(confirmarea sau infirmarea ipotezei sau
ipotezelor de lucru)

Aplicabilitatea rezultatelor lucrării

 Contribuţia personală a autorului lucrării

Legătura organică a concluziilor lucrării cu

conţinutul

Oportunitatea propunerilor și
perspectivelor formulate de autor

Claritatea probelor și datelor prezentate în

anexa

 Corelarea lor cu tratarea problemei

Forma  Stilul și prezentarea
 Corectitudinea exprimării
 Aspectul estetic, sublinieri in text,
ilustraţii, tabele, grafice etc.
 Respectarea condițiilor de
tehnoredactare date (TNR 12, A4,
la un rand si jumatate, setari pagina
sus, jos, dreapta – 2,5 cm, stanga –
3 cm)

Anexa 2

Decizia CNATDCU privind plagiatul lui Victor Ponta a fost trimisa la ministerul Educatiei
CNATDCU-decizie
(08 Iul 2016) PDF, 89KB
Decizia CNATDCU privind plagiatul lui Victor Ponta a fost trimisa joi la ministerul Educatiei, cu
propunerea de retragere a titlului de doctor. Comisia ce analizeaza doctoratele a decis ca
Victor Ponta a plagiat si a propus retragerea titlului de doctor acordat fostului premier.
Ministrul Educatiei trebuie acum sa emita ordinul de retragere.

Comisia ce analizeaza doctoratele a decis ca Victor Ponta a plagiat si a propus retragerea

titlului de doctor acordat fostului premier. Decizia vine la patru ani dupa ce prestigioasa
revista „Nature” a ridicat semne de intrebare legate de originalitatea tezei de doctorat a lui
Victor Ponta.
Victor Ponta a negat tot timpul acuzatiile de plagiat si a incercat sa minimizeze, initial,
relevanta revistei Nature, dar la sfarsitul anului 2014 a incercat sa renunte la titlul de doctor
in drept acordat in anul 2003 de catre Universitatea Bucuresti.

Indrumatorul stiintific al lui Victor Ponta pentru aceasta teza de doctorat a fost Adrian
Nastase, care in 2003 era prim ministru al Romaniei. Victor Ponta era la acel moment
secretar de stat in cabinetul Nastase.

"Nature a vazut documente compilate de o sursa anonima ("whistle-blower" in original -

N.red.) care arata ca mai mult de jumatate din teza de 432 de pagini in limba romana a lui
Ponta consta in texte duplicate", se arata in articolul din Nature, primul care a vorbit despre
plagiat in cazul lui Victor Ponta.

"Mai mult, lucrarea a fost republicata cu foarte mici modificari intr-un volum in 2004, si de
asemenea formeaza baza unei carti din 2010, al carei co-autor este o fosta studenta a lui
Ponta, Daniela Coman. Parti substantiale din cele trei texte par identice sau aproape identice
cu texte aparute in volumele profesorilor de drept Dumitru Diaconu (Diaconu, D. Curtea
Penală Internaţionlă, Istorie şi Realitate (Editura All Beck, 1999) si Vasile Cretu Creţu,
V. Drept Internaţional Penal (Editura Tempus, 1996). De asemenea, apar traduceri in romana
ale unor parti dintr-o carte publicata in limba engleza de profesorul Ion Diaconu Diaconu,
I. The International Criminal Court: A New Stage (Nicolae Titulescu Romanian Inst.
International Studies, 2002)", scria Nature.

In urma cu patru ani, CNATDCU mai decisese o data ca Victor Ponta a plagiat, dar, in urma
unei serii de manevre legislative, nu s-a ajuns niciodata la retragerea titlului.

Iata aici principalele evenimente in acest caz:

 Consiliul National de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare

(CNATDCU) a decis pe 29 iunie 2012 ca Teza de doctorat a premierului Victor Ponta
este un plagiat. In aceeasi zi, ministrul interimar al Educatiei Liviu Pop a schimbat
componenta si regulamentul de functionare ale CNATDCU, astfel incat Consiliul nu
mai are atributii in a stabili daca o teza de doctorat este sau nu plagiat.

 Pe 19 iulie 2012, Consiliul National de Etica din subordinea Ministerului

Educatiei decidea ca Victor Ponta nu a plagiat. Componenta CNE a fost schimbata din
temelii de fostul ministru Liviu Pop chiar inainte de a se pronunta in cazul Ioan Mang.

 In cazul tezei de doctor s-a autosesizat si Universitatea din Bucuresti, care a

concluzionat pe 20 iulie 2012 ca Victor Ponta a plagiat.

 In august 2012, Mihail Neamtu, Adrian Papahagi si Augustin Ofiteru au depus la

Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie o plangere penala impotriva
premierului Victor Ponta pentru plagiat. Avocatul Florin Plopeanu a declarat atunci
pentru HotNews.ro ca plangerea penala se refera la lucrarea "Raspunderea in dreptul
international umanitar", publicata la Editura Universul Juridic in anul 2010 si care ii
are ca autori pe Victor Ponta si Daniela Coman. Cartea "include in intregime teza de
doctorat a domnului Ponta", plus alte cateva capitole, a precizat avocatul.
  Pe 14 martie 2013, Parchetul a dispus efectuarea unei constatari tehnico-stiintifice a
cartii de catre un expert din cadrul Oficiului Roman pentru Drepturile de Autor
(ORDA). Detalii aici. Pe 21 mai 2013, Parchetul General a anuntat ca a decis sa nu
inceapa urmarirea penala in cazul presupusului plagiat al lui Victor Ponta.

 In rezolutia parchetului sunt citate si concluziile expertizei ORDA: "intre lucrarea cu

titlul 'Raspunderea in dreptul international umanitar' autori Daniela Coman si Victor
Ponta pe de o parte si lucrarile 'Drept international penal', autor Vasile Cretu, 'Curtea
Penala Internationala. Istorie si realitate' autor Dumitru Diaconu si 'Dreptul
International Penal si Infractiunile Internationale' autor Dumitru Geamanu nu exista
identitate totala de structura, ci doar o identitate partiala de structura". / "Nu se
poate proceda la calcularea procentului de text identic preluat deoarece formatele
lucrarilor, tipul caracterelor utilizate si paginatiile sunt diferite".

 Ministerul Educatiei a anuntat ce decizie a luat in calcul abia la un an de la verdictul

dat de Universitatea din Bucuresti, in martie 2013, si asta la solicitarile insistente ale
presei: Ministerul Educatiei a respins raportul Universitatii din Bucuresti care a
concluzionat ca Victor Ponta a plagiat, si a avizat favorabil hotararea Consiliul
National de Etica (CNE), care a decis ca premierul nu a plagiat. In consecinta,
Ministerul Educatiei a decis sa nu ii retraga premierului titlul de doctor.

 In martie 2014, Inalta Curte a confirmat solutia de neincepere a urmaririi penale data
de Parchetul General.

Scurt istoric al plagiatului lui Ponta:

 Martie 2013: Ministerul Educatiei a decis sa ia in considerare verdictul CNE si sustine

ca Victor Ponta nu a plagiat

 Octombrie 2012: Universitatea Bucuresti a trimis Ministerului Educatiei rapoartele

privind plagiatul lui Victor Ponta si a cerut ministrului "sa ia masurile legale care se
impun" / Ecaterina Andronescu: Lasati-ma sa le citesc si sa gandesc un raspuns

 Septembrie 2012: Raportul stiintific cerut de Universitatea Bucuresti asupra tezei de

doctorat a premierului Victor Ponta: Teza constituie un plagiat vadit

 Septembrie 2012: Membrii comisiei de doctorat a lui Victor Ponta nu pot fi

sanctionati, pentru ca la momentul sustinerii tezei nu existau prevederi in acest sens

 Cine sunt "profesorii remarcabili" in fata carora si-a sustinut Ponta teza de doctorat
in 2003: Avocatul Poporului, presedintele Curtii Constitutionale, 'Parintele
Constitutiei' si presedintele Curtii de Conturi de la acea vreme

 Victor Ponta a obtinut titlul de doctor cu distinctia "Summa Cum Laude". Cine sunt
membrii comisiei care in 2003 i-au evaluat lucrarea

 Presedintele Academiei Romane, Ionel Haiduc: Decizia Universitatii va avea in lumea

academica un ecou mai important decat orice comisie
  Iulie 2012: VIDEO Universitatea din Bucuresti a decis ca Victor Ponta A PLAGIAT

 Iulie 2012: Consiliul National de Etica, institutia care l-a exonerat pe Ponta de
acuzatia de plagiat, a fost sesizata ILEGAL sa analizeze plagiatul lui Victor Ponta

 19 iulie 2012: Consiliul National de Etica din subordinea Ministerului Educatiei: Victor
Ponta NU a plagiat

 29 iunie 2012: CNATDCU a fost desfiintat de Liviu Pop, astazi ministru propus din nou
de Ponta la dialog social

 29 iunie 2012: CNATDCU: Victor Ponta A Plagiat. Este plagiatul de tip copy-paste

 18 iunie 2012: BREAKING NEWS Revista Nature: Premierul roman Victor Ponta este
acuzat de plagiat

 9 iunie 2012: Ministrul Educatiei a schimbat componenta Consiliului National de

Etica, ce se ocupa de verificarea acuzatiilor de plagiat in cazul Ioan Mang

BIBLIOGRAFIE

 Chelcea, Septimiu „Chestionarul în investigaţia sociologică”

Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975
 Chelcea, Septimiu „Referat de psihologie. Tehnici de cercetare sociologică”
Bucureşti, 2001
 Chelcea, Septimiu „Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat, un
articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor sociumane”, ediţia a-4-a
Bucureşti. Ed. Comunicare.ro, 2010
 Durkheim, Emile „Regulile metodei sociologice” Bucureşti, Cultura Naţională, 1924
 Eco, Umberto „Cum se face o teză de licenţă” Constanţa, Ed. Pontică, 2000
 Ferreol şi Flageul „Ghid practice pentru redactarea unui raport de cercetare sau a
unei disertaţii în domeniul ştiinţelor socioumane” Ed. Polirom, 1998
 Nuţ, Petru „Abordarea calitativă a socioumanului” Ed. Polirom, Iaşi, 2000
 Rădulescu, Mihaela „Metodologia cercetării ştiinţifice” Bucureşti, EDP, 2006
 O.C.D.E., La mesure des activités scientifiques et technologiques-Méthode type pour
les enquêtes sur la recherche el le développement expérimental, Manuel de Frascati,
Ed. a 5-a 1993 şi Ed. a 6-a, 2002
 Sorin Dan Sander „Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele sociale”
  Usadri Lenuţa „Surse de informare utilizate în activitatea de cercetare; tutorial
Cultura Informaţiei”
 Alexandru. Sebastian „Cercetarea bibliografică: informatică şi tehnici documntare
[online] (citat 23.aug.2010) disponibil pe internet: www.biblioteci.blogspot.com/2006
/cercetarea.bibliografică
 Bălan, Ileana „Cercetarea şi informarea documentară în bibliotecă” în Revista
Română de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării, an 3, nr.4, 2007, pp. 44-46
 Cartea Documentară (sursa: www.bibnat.ro) – principii privind respectarea dreptului
de proprietate intelectuală
 Johnson, Johnson şi Holubee „Utilizarea surselor de învăţare, documentare –
dezvoltarea capacităţii de selecţie” (sursa www.scritub.com)
 O.G. Nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică
 Platon „Menon” în „Dialoguri” (pp. 347-388)
Bucureşti, Editura IRI, 1996 (sursa: www.wikipedia.com)
 www.upm.ro – Ştiinţe Litere
„Criterii de selecţie în identificare surselor documentare”
 www.cse.uaic.ro – fişiere – documentare – „Metodologia Cercetării” –suporturi de
curs
Prof. Maria Birsan „Metodologia Cercetării”
 www.slideshare.net – flor_elena „Documentarea ştiinţifică”
 www.fpse.unibuc.ro – fişiere 2014 (01)
„Ghid metodologic pentru elaborarea lucrărilor de licenţă”
 www.stiucum.ro – Observarea, sistematizarea şi prezentarea datelor statistice
curs 2005-2006 Stănciulescu Elisabeta
 CAPITOLUL II
Plagiatul si autoplagiatul3

Crearea de opere, indiferent de gen, implică inspiratie si efort, premise care insă nu
se află la indemana oricui, motiv pentru care cei mai putin dotati si/sau neperseverenti
incearcă, adesea, să suplinească premisele prin insusirea operelor altora si astfel, să
dobandească benefici morale si materiale nemeritate.

Fenomenul este cunoscut de mult timp si a fost analizat din diverse perspective, mai
ales al eticii si legalitătii, cel din urmă aspect aflandu-se cu predilectie in sfera analizei
noastre.

Utilizarea unei opere protejate, in conditiile legii, fără autorizarea titularului dreptului
de autor ori cu depărirea limitelor autorizării, constituie contrafacere, faptă care atrage
raspunderea civilă delictuală si răspunderea penală a făptuitorului. Utilizarea nu se limitează
la sensul obisnuit al cuvantului, adică repoducerea ilicită a operei, incluzand si orice
modalitate de reprezentare, adaptare si difuzare făra autorizatie sau cu depăsirea limetelor
autorizării. Numai ca exceptie, opera poate fi utilizată fără acordul titularului, in situatiile
stabilite de lege si de titular.

3
preluare, cu modificari si completari, a studiului realizat de Gh. Gheorghiu, I.Lisnic Unele consideratii privind
contrafacerea si plagiatul, publicat in RRDPI nr.3/2012, p.118-131.
Privitor la contrafacere, in doctrina juridică sunt analize temeinice4, motiv pentru care nu
vom insista. Noi ne-am propus să analizăm unele aspecte juridice controversate sau mai
putin cunoscute tinand de plagiat.

2.1.Se justifică juridic folosirea notiunii de plagiat?

Intrebarea nu este inutilă. Reglementările nationale si internationale folosesc notiunea

de contrafacere pentru cazul utilizării de opere protejate. Chiar OMPI a recomandat o
interpretare unitară a notiunii de contrafacere, in sensul de încălcare a drepturilor de
proprietate intelectuală aparţinând unei persoane5. Doctrina franceză, in majortitate,
consideră că notiunea de plagiat nu are valoare juridică6, nefiind consacrată printr-un text de
lege.

In acest context, folosirea notiunii de plagiat pare a fi caducă si neadecvată, afirmatie

infirmată insă de o parte a doctrinei si de legislatia romanească relativ recentă. In doctrina
internă s-a tins a se considera plagiatul o specie a contrafacerii, insemnand “imitatia
frauduloasă a unei opere străine”7 sau “furt literar” 8. Altfel spus, pentru operele literare, si
nu numai, se poate folosi in loc de notiunea de contrafacere, cea sinonimă de plagiat,
afirmatie la care achiesăm.

Insa, legiuitorul roman a apreciat că aspectele etice ale plagiatul trebuie sa fie
reglementate, sens in care in art. 1 din Legea nr. 206/2004, privind buna conduită în
cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, a considerat că asemenea activităti
“se bazează pe un ansamblu de principii morale si de proceduri destinate respectării
acestora”, urmand a fi “reunite in Codul de etica si deontologie profesională al personalului
de cercetare-dezvoltare”, buna conduită excluzand, printre altele, potrivit art.2, plagierea
rezultatelor sau a publicatiilor altor autori, prezentarea deliberat deformată a rezultatelor

4
a se vedea A. Lucas, H.-J.Lucas, Traite de la Propriete litteraire& artistique, Ed. Litec, 1994, p.220-235, Pierre-
Yves Gautier, Propriete litteraire et artistique, Ed puf, 1991, p.834 si urm., V.Ros, D.Bogdan, O.Spineanu-Matei,
Dreptul de autor si drepturile conexe, Tratat, Ed. All Beck, 2005, p.513 si urm. I. Macovei, Tratat de drept al
proprietăţii intelectuale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 381 şi urm.

5
S. Florea, Consideratii privind notiunea tehnico-juridica de contrafacere. Evolutii legale si jurisprudentiale,
RRDPI nr.1/2012, p.165 si urm.
6
Patrick Tafforeau, Cedric Monnerie, Droit de la propriete intellectuelle, Ed Gualimo, 2012, p.215
7
Yolanda Eminescu, Dreptul de autor - Legea nr.8 din 14 martie 1996 comentata, Ed. Lumina Lex, 1997, p.290
8
V.Ros, D.Bogdan, O.Spineanu-Matei, op.cit., p.521
altor cercetatori, neatribuirea corectă a paternitatii unei lucrari, publicarea sau finantarea
repetată a acelorasi rezultate ca elemente de noutate stiintifică. Notiunea de plagiat a fost
definită la art. 4 lit. d) din lege ca fiind “insusirea ideilor, metodelor, procedurilor,
tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea
au fost obtinute, prezentandu-le drept creatie personală”, iar frauda in stiintă inseamnă
“actiunea deliberată de confectionare, falsificare, plagiere sau instrainare ilicită a
rezultatelor cercetării stiintifice”, pentru asemenea fapte fiind prevazute, la art. 14, sanctiuni
disciplinare (indepartarea persoanei din echipa de realizare a proiectului, schimbarea
responsabilului de proiect, retragerea si/sau corectarea tuturor lucrărilor publicate prin
incălcarea regulilor de bună conduită, mustrare scrisă, retrogradarea din
functie, suspendarea din functie si concedierea) care se aplică cumulativ cu cele prevazute
de Legea nr.64/1991 privind brevetele de inventie, Legea nr.129/1992 privind protectia
desenelor si modelelor industriale si Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor si drepturile
conexe.

S-a spus că acestă consacrare legală a fost preluată din practica editorială si academică9.

Am adăuga ca argument la utilizarea in continuare a notiunii de plagiat că acesta are un

lung istoric, incepand cu perioada antică, fiind mentionat de scriitori ori critici literari care s-
au aplecat asupra fenomenului de rapt intelectual. Una dintre lucrările publicate este o
istorie a plagiatului la români, realizata de Alexandru Dobrescu10, autorul constatand că
subiectul ales este o ocupaţie „veche de când lumea”, greu de depistat şi că orice
indeletnicire lipsită de onorabilitate, a găsit mijloacele de supravieţuire, prefacându-şi
„înfăţişarea şi câteva obiceiuri mai bătătoare la ochi”. Cu umor, autorul afirmă că „nu-şi
propune să se transforme într-un tribunal al plagiatului şi al practicanţilor săi”, tentativă ce
ar eşua având în vedere dimensiunile fenomenului, dar ar fi şi ridicolă întrucât ar trebui „să
ţintuim la stâlpul infamiei întreaga istorie culturală a omenirii”. De aceea, defineste plagiatul
ca „însuşirea nemărturisită şi ad litteram a unui text cu întindere de la nivelul propoziţiei
simple până la acela al cărţii întregi”.

2.2. Mai este plagiatul o specie de contrafacere ?

9
idem
10
Alexandru Dobrescu, Corsarii minţii –Istoria ilustrată a plagiatului la români, vol. I, Editura EM.OL.IS , Iaşi,
2007, p.VII-XXIV.
 Raspunsul nu poate fi afirmativ decat in parte, in cazul uilizarii nepermise a operelor
scrise. In plus, legea mentionată a extins sfera la « însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor,
tehnologiilor, rezultatelor .. unei persoane”.

Acest text legal a provocat reactia doctrinei11, observandu-se cu pertinentă că este in

discordantă cu dispozitiilor art. 9 din Legea nr.8/1996 potrivit cărora sunt excluse de la
protectie prin dreptul de autor „ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice,
procedeele, metodele de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile,
conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de
exprimare”, precum si textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară
şi traducerile oficiale ale acestora, simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi
ale organizaţiilor, cum ar fi stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi
medalia, mijloacele de plată, ştirile şi informaţiile de presă, simplele fapte şi date.

Altă autoare12, observand posibilitatea de confuzie ivită, apreciază că cele două legi pot
coexista, chiar dacă nu se poate stabili care este reglementarea generală si cea specială
deoarece au viziuni diferite: Legea nr.8/1996 consacră protecţia operei, inteleasă ca idee
care « îmbracă forma unei opere originale în domeniul literar, artistic sau ştiinţific », « topită
in operă », in timp ce Legea nr.206/2004 protejează si ideile, ca formă a cunoaşterii logice,
« nelegate într-un mesaj creator». Se propune reglementarea unitară si completă a
plagiatului in Legea nr.8/1996 prin definirea notiunii, a limitelor dreptului de autor, a citării
s.a.

De precizat că in jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie exista un caz de plagiat

in care sunt amintite dispozitiile Legii nr.206/2008, insă fără vreo analiză a continutului si
incidentei acestui act normativ, instanta rezumandu-se la a statua că ideile nu sunt
protejate13.

Apreciem si noi ca fiind necesară o reglementare unitară in materie, sub notiunea de

contrafacere, agreată de OMPI si doctrină. Pană la acel moment, opinăm că actul normativ
cu caracter de generalitate este Legea nr.8/1996 deoarece reglementează dreptul de autor
11
Mirela Romitan, Unele consideratii cu privire la notiunea de plagiat, RRDPPI nr.2/2008, p.117.

12
Ligia Catuna, Opere si idei.Plagiat. Exceptia exceptiei in RRDPPI nr.1/2009, p.52 si urm.
13
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 1978 din 25
martie 2008 in www.csj.ro
in ansamblu, in timp ce Legea nr.206/2004 are caracter special, privind doar etica in
cercetarea stiintifică, normele sale urmand a fi interpretate prin raportare la normele
generale cuprinse in Legea nr.8/1996. Cum dispozitiile generale ale art. art. 9 din Legea
nr.8/1996 exclud de la protectie prin dreptul de autor ideile, teoriile, conceptele,
descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau conceptele matematice ca
atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de
explicare sau de exprimare, considerăm că norma specială din art. 4 lit. d) a Legii
nr.206/2004, referitoare la insusirea ideilor unei persoane, priveste idei concretizate intr-o
operă stiintifică si prezentate drept creaţie personală. Din interpretarea literală si logică a
textului de lege rezultă că ideile sunt prezentate drept creatie proprie, ceea ce semnifică
preluarea de idei care deja s-au exteriorizat si concretizat intr-o operă originală, chiar
neterminată. O interpretare contrară ar fi arbitrară, in lipsa concretizării ideii in operă.

Cat priveste metodele, procedurile, tehnologiile si rezultatele stiintifice observam ca

acestea sunt, in general, creatii tehnice, aflate sub incidenta Legii nr.64/1991 si Legii
nr.129/1992, iar insusirea creatiei tehnice a unei persoane este sanctionata civil si penal de
aceste legi.

In lipsă de definitii adecvate, legiuitorul roman face confuzie in acel text intre opera
literară, artistică si stiintifică, pe de o parte si creatia tehnică, pe de altă parte. Doctrina a
considerat opera literară, artistică si stiintifică ca fiind rezultatul unui “efort intelectual ce nu
se rezumă la simpla aplicare a unei tehnici”14, caracterizată prin originalitate si imbrăcarea
unei forme concrete de exprimare care să o facă obiectiv perceptibilă15, in timp ce opera de
creatie tehnică este caracterizată prin noutate16, si numai ca exceptie, prin originalitate, in
cazul desenelor si modelelor industriale17.

In consecintă, prin corelarea normei generale cu cea specială, considerăm că in cazul

săvarsirii de fapte de insusire de idei si texte, concretizate intr-o operă stiintifică si
prezentate drept creaţie personală, exisă plagiat, iar pentru insusirea de metode, proceduri,
tehnologii si rezultate ale unei persoane, concretizate intr-o operă stiintifică si prezentate
drept creatie personală, faptele sunt sanctionate prin dispozitiile Legii nr.64/1991 si ale Legii
14
Patrick Tafforeau, Cedric Monnerie, op.cit., p.67
15
V.Ros, D.Bogdan, O.Spineanu-Matei, op.cit., p.82, 99-101
16
A. C. Strenc, B. Ionescu, Gh.Gheorghiu Dreptul brevetului -Tratat, Editura Lumina Lex, 2005, vol.I, p.
17
C.Duvac, C.R.Romitan, Protectia juridico-penala a desenelor si modelelor, Ed.Universul Juridic, 2009, p.38.
nr.129/199218, asa cum prevede art.14 din Legea nr.206/2004, cu aplicarea sanctiunilor
disciplinare, precum si atragerea răspunederii pentru violarea secretelor comerciale, dacă
este cazul19 .

O alta distinsa autoare observa cu pertinenta ca exista situatii în care nu se săvârșește fapta
de plagiat, dar se săvârșește fapta de contrafacere a dreptului de autor20. Astfel, „dacă
sunt preluate identic texte sau fragmente de text din una sau din mai multe opere
aparținând aceluiași autor sau unor autori diferiți, în modalitatea copy-paste, dar cu
menționarea faptului preluării, prin delimitarea clară a textului preluat de textul care
constituie o creație intelectuală proprie și cu indicarea operei-sursă, nu poate fi săvârșită
fapta de plagiat, dar poate fi săvârșită fapta de încălcare a dreptului de autor, dacă nu sunt
respectate dispozițiile art. 33 privind condițiile de utilizare a unei opere adusă anterior la
cunoștința publicului, fără consimțământul prealabil al autorului și fără plata unei
remunerații”. Numai utilizările enumerate de art. 33 sunt permise terților, fără
consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii (utilizările operei să fie conforme
bunelor uzanţe; utilizările operei să nu contravină exploatării normale a operei şi utilizările
operei să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare). Preluarea unui
text sau fragment de text dintr-o operă protejată prin drept de autor, cu menționarea
faptului preluării și cu trimitere la opera originală din care s-a făcut preluarea nu poate
constitui o faptă de plagiat, dar poate fi calificată ca faptă de încălcare a dreptului
patrimonial exclusiv de autor, dacă: citatul nu este ‘‘scurt’’; scopul citării nu este acela de
‘‘analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare’’; întinderea citatului nu este
justificată prin folosirea acestuia.

2.3.Există criterii obiective de constatare si apreciere a plagiatului ?

Pentru ca o operă să fie protejată trebuie să fie originală, să aibă o formă concretă de
exprimare si să fie susceptibilă de aducere la cunostinta publicului21.

Privitor la originalitate, s-a spus că «opera este originală si beneficiază de protectie dacă
nu este copia partială sau totală a altei opere intelectuale, nu reprezintă o transformare
neautorizată a altei opere protejate preexistente si dacă nu se include in domeniul public

18
A. C. Strenc, B. Ionescu, Gh.Gheorghiu, op cit, vol.II, p.116 si urm, C.Duvac, C.R.Romitan, op.cit., p.157 si urm.
19
A se vedea R.Dinca, Protectia secretului comercial in dreptul privat, Ed. Universul Juridic, 2009, p.285-384.
20
S. Florea, Plagiatul și încălcarea drepturailor de autor, juridice.ro., p.12 si urm.
21
V.Ros, D.Bogdan, O.Spineanu-Matei, op.cit., p.99-101
intelectual, constituit din ideile si unele creatii excluse expres de lege de la protectie» 22.
Jurisprudenta a confirmat acest punct de vedere, statuand că „opera este originală dacă este
o creaţie a celui care se pretinde autor, iar nu o simplă copie a unei opere anterioare”23.

Pentru aprecierea originalitătii operei, s-a utilizat un criteriu traditional, subiectiv, al

amprentei personalitătii autorului, considerat insă «insuficient si evaziv»24, comparativ cu
criteriul noutătii, folosit pentru creatia tehnică25, considerat obiectiv, motiv pentru care o
parte a doctrinei a apelat la un criteriu obiectiv de apreciere a originalitătii, cel al aportului
intelectual, adică al diferentei de operele anterioare26.

Totusi, nici criteriul obictiv nu este folosit adecvat, rezultatul fiind adesea nerelevant,
ceea ce se rasfrange negativ si asupra aprecierii palgiatului.

Amintim intamplarea redată de Eugen Petit, in articolul « Plagiatul », publicat in

Pandecte săptămanale nr.34/193727, unde relatează cazul unui poet talentat care a compus
un sonet mediocru, « Marea », despre care s-a constatat că este o traducere dintr-un autor
nordic, dar poetul s-a apărat sutinand că a citit acea poezie in copilărie, a uitat de ea si
intrucat isi compunea versurile in minte, le-a amestecat cu cele ale sonetului si le-a scris pe
hartie considerand că poemul este al său, deci nu a plagiat cu bună stiintă, si pentru a-si
dovedi nevinovătia, a compus un alt poem, cu acelasi titlu, «de o frumuseţe rară», ceea ce a
convins că redarea acelui poem a fost «o simplă reminiscentă». Concluzia sa este că: «dacă
se reproduce o idee comună, pe care o găsim în mai toţi autorii de aceiaşi specialitate, chiar
când se omite citarea numelui predecesorului de unde a fost luată, numai de plagiat nu
poate fi vorba. Pentru că în astfel de cazuri va lipsi intenţiunea frauduloasă». Mai mult, crede
ca dacă un autor de reputatie reproduce « pasagii » din cartea unui autor modest, fără a-l
cita, este « o simplă neglijentă » deoarece plagiatorul « ca şi un hoţ, fură de acolo unde ştie
că nu se va putea descoperi, şi pentru ca să aibă folos! ». In fine, observă că in tratatele «de

22
Gh.Gheorghiu, Operele audiovizuale, Ed. Lumina Lex, p.40
23Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s. civ. şi de prop. int., dec. nr. 6428 din 30 iunie 2006, în O. Spineanu-Matei,
Proprietate intelectuală (2). Practică judiciară 2006-2007, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 245-250.
24
Patrick Tafforeau, Cedric Monnerie, op.cit., p.69
25
V.Ros, D.Bogdan, O.Spineanu-Matei, op.cit., p.104
26
idem
27
redat de M.Romitan in articolul Unele consideratii cu privire la notiunea de plagiat, in RRDPI nr.2/2008, p.117
si urm.
drept clasic se regăsesc aceleasi idei repetate», «trecute in domeniu public spiritual» si
«nimeni nu-şi mai dă osteneala să le arate originea».

Un alt observator atent al domeniului plagiatului28 ne îndemnă să ne imaginăm de „câte

nume strălucite, ai căror purtători n-au rezistat dorinţei de a se împărtăşi din etern
ademenitoarele plăceri interzise, ar trebui să văduvim cărţile de căpătâi, enciclopediile,
istoriile ştiinţelor şi ale artelor! Pentru că fructul oprit n-a atras irezistibil doar spiritele
mediocre, incapabile de a zămisli prin propria-le sforţare şi, în consecinţă, nevoite a
compensa inaptitudinea biologică prin înfieri cu de-a sila, ci şi pe acelea recunoscute tocmai
pentru naturala lor prolificitate”, iar „aisbergul al cărui vârf îl zărim din când în când, nu ne
va fi sorocit niciodată a-l contempla în deplina lui măreţie”, neştiind „nici încotro să cauţi,
nici cum, nici cât”, astfel încât principalele cazuri de plagiat „s-au lăsat mai degrabă
descoperite” din vina autorilor care „s-au distins printr-o remarcabilă lipsă de
profesionalism”, fiind „novicii breslei”, în timp ce „asupra adevăraţilor corsari ai minţii nu a
planat nici măcar umbra unei suspiciuni”. Concluzia sa este drastica: ”în materie de plagiat,
nimic nu e absolut sigur. Nu e sigur că două fraze identice, semnate, fiecare, de alt autor,
impun automat încheierea ca unul îl va fi plagiat pe celălalt; fiindcă se prea poate ca
amândoi să-l fi jefuit, în mod independent, pe un al treilea. Cum nu e sigur că două propoziţii
ce exprimă în chip diferit acelaşi gând exclud descendenţa unea din cealaltă; căci inteligenta
utilizare a disponibilităţilor sinonimiei face invizibile înrudirile de sânge chiar şi pentru
versaţii ochi ai experţilor în genealogie. Şi nu e sigur că inflexibilii procurori ai brigandajuui
intelectual..nu adăpostesc, îndărătul sacrelor precepte morale invocate, ruşinoasele cicatrici
ale unor similare obiceiuri”.

O motivare in aceeasi directie găsim si in decizia civilă nr. 8 din 11 ianuarie 2011 a Inaltei
Curti de Casatie si Justitie29, instanta apreciind că originalitatea „reprezintă un criteriu ce
trebuie luat în considerare atât la stabilirea caracterului de operă protejabilă a unei lucrări
scrise, cât şi la analizarea caracterului licit al reproducerii, ea fiind determinată de forma de
exprimare a ideilor. Cu cât ideea este mai tehnică, cu atât originalitatea este mai redusă şi
protecţia juridică acordată mai slabă», iar in spetă, se constată că cele două lucrări
comparate conţin „noţiuni clasice cu valoare de bun universal…, folosite ca atare în lucrările

28
Alexandru Dobrescu, op.cit., p.VII-XXIV
29 Publicată în www.csj.ro.
de specialitate”. Se mai observă că «atât limbajul medical, cât şi limbajul juridic sunt
caracterizate de uniformitate, ele neputând fi folosite în mod diferit, ci reclamând o preluare
întocmai de către utilizatori”, iar originalitatea unor asemenea lucrări cu caracter ştiinţific
„este atenuată de forma de exprimare a ideilor sau de redare a informaţiilor, ce conţin un
limbaj de specialitate, aproape standardizat”. In fine, se motiveaza ca nu trebuie ignorată
situatia in care lucrarea anterioara „nu este o lucrare predominant originală, astfel încât nu
poate constitui sursa unui plagiat”.

Este evidenta paleta larga de solutii si aprecieri, justificabila prin lipsa unei definitii
adecvate a originalitatii. Doctrina franceza30 constata ca definitia operei din normele
europene31, insemnad «creatia intelectuala proprie autorului sau», este extrem de abstracta,
motiv pentru care se propune a se manifesta prudenta atunci cand originalitatea se
analizeaza, pe de o parte, in opozitie cu noutatea din materia proprietatii industriale,
notiune absoluta exprimand «caracterul inedit al inventiei sau semnului distinctiv», iar pe de
alt parte, in raport cu banalitatea, de care trebuie delimitata, observandu-se ca, in
practica, originalitatea si noutatea se confunda deoarece efortul creativ, in cele mai multe
cazuri, consta in noutatea adusa fata de operele anterioare.

Si noi consideram ca trebuie acordată prioritate criteriului obiectiv in aprecierea

originalitătii si implicit, a plagiatului, cu observarea următoarelor precizari:

a. in jurisprudentă, in general, originalitatea se prezumă32, si numai dacă paratul contestă

originalitataea operei, acesta va trebui să o dovedeasca deoarece, procedural, cine face o
afirmatie trebuie sa o dovedeasca, sarcina probei fiind adesea dificila;

b. cvasitotalitatea operelor au un grad relativ de originalitate, fiind derivate sau

compozite, fiind absolut originale numai cele care deschid noi curente artistice, literare sau
stiintifice, spre exemplu in pictura (impresionismul, cubismul), muzica (jaz, pop),
cinematografie.

Pentru opere absolut originale, este exclusa posibilitatea de plagiat.

30
Pierre Yves Gautier, op.cit. p.50
31
art.1 din Directia privind programele de calculator, din 14 mai 1991 si art.1 din Directiva privind bazele de
date, din 11 martie 1996

32
Patrick Tafforeau, Cedric Monnerie, op.cit., p.69
 Operele relativ originale sau compozite au ascendenta in operele absolut originale sau
relativ originale preexistente, insa nu sunt copii ale acestora deoarece difera prin «amprenta
personala a autorului », urmand ca in caz de litigiu pentru plagiat, sa decida magistratul, fara
insa a se raporta la meritul sau valoarea economica a operei33.

Este notorie analiza procesului creativ efectuata de profesorul Henri Desbois34, prin
stabilirea a trei etape in elaborarea unei opere:

-etapa idee, in care autorul gandeste asupra unei idei, nesusceptibila de apropiere;

-etapa compozitiei, in care autorul isi construieste un plan al operei;

-etapa manifestarii creatie intr-o expresie personala, in care autorul demonstreaza un stil
personal in redactarea romanului, scrierea partiturii muzicale, realizarea tabloului etc.

«Originalitatea relativa se manifesta fie deodata in compozitie si expresie, fie numai in

expresie, fie in starsit, numai in compozitie».

c. plagiatul se savarseste intr-o modalitate principala, de folosire in sine a unei opere

anterioare sau de imitare a acesteia, si in modalitati secundare: depasirea limitelor
autorizarii date de autor, opera derivata neautorizata, difuzarea ilicita a operei s.a.

Modalitatea principala a plagiatului poate fi realizata prin imitarea servila a operei

anterioare, caz care nu comporta comentarii, fiind sanctionata potrivit legii. Exista insa si o
preluare, imprumutare, dintr-o opera anterioara la care se aduga parti sau elemente de
catre autorul celei de-a doua opera, caz in care plagiatul este mai dificil de constatat.

d. la analiza plagiatului, magistratul compara apera originala cu cea contrafacuta, prin

gasirea si cumularea punctelor de contact, adica a asemanarilor caracteristice esentiale
dintre cele doua opere.

Elementele caracteristice se identifica in functie de genul de opera35: in cazul operelor

literare si audiovizuale, se analizeaza “similitudinile repetate si incontestabile” sau “o
aranjare de idei identice, imprumutul expresiei particulare si originale”, “realitatea

33
Pierre Yves Gautier, op.cit. p.792
34
H. Desbois, Le droit d’auteur en France, Dalloz, 1978, p.32 si urm
35
idem, p.794
caracteristica a personajelor, locurilor si evenimentelor”; la operele stiintifice, “aranjarea
cunostintelor”, “planul sau referintele comune”, ori “ipotezele formulate de primul autor”; la
cele istorice, “faptele si personajele cunoscute de toti si prezentarea lor”; la traduceri,
“cuvintele si expresiile caracteristice”, la operele muzicale, “ritmul si armonia”; la operele
artistice si plastice, “similitudinea de forme, desen, culoare sau fotografia”.

Indiferent de genul operei, se va analiza daca opera verificata aduce vreo noutate fata
de “fondul comun” al genului, in caz contrar fiind banala.

Dupa analiza asemanarilor, magistratul va purcede la analiza diferentelor dintre opere,

numai in situatia in care acestea depasesc si sunt mai importante decat asemanarile fortuite,
iar impresia de ansamblu nu este afectata de asemanari.

In fine, se analizeaza opera originala care a fost contrafacuta, privitor la lipsa

originalitatii, iar daca se constata la randul sau, a imprumutat de la o alta opera, deci nu
prezinta originalitate, si reclamantul nu mai are calitatea de a pretinde sanctionarea acestui
delict.

-e. in analiza plagiatului trebuie avute in vedere si limitele dreptului de autor

Orice drept subiectiv civil este reglementat de lege cu un anumit scop economico-
social pentru a-i permite titularului satisfacerea unor trebuinte, avand limite materiale si
juridice de exercitare care nu trebuie incalcate, altfel fiind savarsit un abuz de drept 36.

Stabilirea limitelor protectiei legale a operei si mai ales a ceea ce este permis tertilor
fara acordul titularului, dincolo de exceptiile legale, este considerata o problema dificila37.
Astfel, se considera ca reluarea unei idei nu este reprobabila si nu constituie contrafacere, ci
eventual concrenta neloiala sub forma parazitismului, cum nici simpla imitare a stilului unui
autor38.

36
C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generala. Persoanele, Ed. Hamangiu, 2012, p.105-107
37
A. Lucas, H.-J.Lucas, op.cit., p.222
38
Patrick Tafforeau, Cedric Monnerie, , p.214
 Dreptul de autor, s-a statuat in jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitatii
Europene, are scopul de a proteja drepturile morale şi de a asigura o recompensă pentru
efortul creator39.

In consecinta, dacă un terţ săvârşeşte acte de folosinţă care nu afecteaza acest scop,
actele sale nu constituie contrafacere40. Mai precis, in viziunea Curtii, preocupata de a
proteja piata interna europena si concurenta la nivel european, constituie contrafacere
numai acele acte de folosinţă ale tertului, săvârşite în activităţi comerciale41. In acest sens
sunt si dipozitiile art.34 din Legea nr.8/1996 care permit reproducerea unei opere fara
consimtamantul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu
conditia ca opera sa fi fost adusa anterior la cunostinta publica, iar reproducerea sa nu
contravina exploatarii normale a operei si sa nu il prejudicieze pe autor sau pe titularul
drepturilor de exploatare.

-f. In fine, analiza plagiatului se realizeaza si prin raportare la situatiile legale de folosire
a unei opere fara acordul autorului si fara remuneratie, prevazute de art.33 din Legea
nr.8/1996, noi rezumandu-ne la citare, reglementata la lit.b, astfel: «utilizarea de scurte citate
dintr-o opera, in scop de analiza, comentariu sau critica ori cu titlu de exemplificare, in
masura in care folosirea lor justifica intinderea citatului”, cu obligatia prevazuta la alin.2, de
a se mentiona sursa si numele autorului.

Plagiatul nu se confunda cu citarea. Citarea este un drept, asa cum s-a remarcat de
catre un reputat autor42, prevazut de art.33 din Legea nr.8/1996, care confera posibilitatea
tertilor de a folosi operele altora, iar pentru autor este o limitare legala a dreptului sau exclusiv
asupra operei. Dreptul la citare nu poate justifica plagiatul, iar magistratul trebuie sa cunoasca
limitele acestuia pentru a stabili cazurile de plagiat. Doctrina43 a stabilit limitele dreptului la
citare, pe care le redam succint:

-opera din care se citeaza sa fie legal adusa la cunostinta publicului ;

39
T-69/89.
40
C-235/09.
41
privitor la incidenta dreptului comunitar al concurentei in materia proprietatii intelectuale, a se vedea pe larg,
Gh.Gheorghiu, M.Nita, Dreptul concurentei interne si europene, Ed. Universul Juridic, 2011, p. 155-184

42
Viorel Ros, Dreptul de citare, in RRDPI nr.3/2009, p.15 si urm.
43
idem
 -pasajul preluat sa insemne o reproducere identica, fara modificari si sa fie identificabil
prin indicarea sursei şi numelui autorului;

-citatul să fie scurt, apreciere de competenta judecatorului, in functie de situatie,

adica de contributia proprie a autorului, citatul fiind considerat un accesoriu;

-citarea să fie facută cu bună credintă. Dispozitiile art. 10 din Convenţia de la Berna
pentru protecţia operelor literare şi artistice din 1886, stabilesc următoarele: ‘‘(1) Sunt
permise citatele extrase dintr-o operă făcută deja cunoscută publicului în mod legal, cu
condiţia ca ele să fie conforme bunelor uzanţe şi în măsură justificată de scopul urmărit,
inclusiv citatele din articole din jurnale şi culegeri periodice, sub formă de revistă a presei. (2)
Se rezervă legislaţiei ţărilor Uniunii şi acordurilor speciale existente sau care se vor încheia
între ele dreptul de a permite folosirea în mod legal, în măsura justificată de scopul urmărit,
a operelor literare sau artistice, cu titlu de ilustrare în învăţământ, prin intermediul
publicaţiilor, emisiunilor de radiodifuziune sau al înregistrărilor sonore sau vizuale, cu
condiţia ca o asemenea folosire să fie conformă bunelor uzanţe. (3) Citatele şi utilizările
avute în vedere în alineatele precedente vor trebui să menţioneze sursa şi numele autorului,
dacă acest nume figurează în sursa folosită (s.n.).’’

-citarea sa fie justificata de caracterul critic, polemic, pedagogic, ştiinţific sau de

informare al operei în care sunt încorporate citatele. S-a spus ca citarea este licita sau ilicita
« după cum citarea a fost făcută în scopul ilustrării sau întăririi demonstraţiei sale sau dacă
are drept scop de a concura opera din care citatul a fost împrumutat »44.

-citarea sa nu aduca un prejudiciu autorului, prin afectarea operei, in sensul ca prin

aceasta «devine inutilă lectura operei sale».

2.4. Exista autoplagiat ?

Daca plagiatul a fost analizat si opiniile s-au cernut printr-o jurisprudenta bogata si
studii teoretice, privitor la autoplagiat, opiniile sunt de data recenta, impuse mai ales de
mediul academic, notiunea fiind atat de noua incat nu este cuprinsa in dictionare. Prin
extrapolare cu plagiatul, autoplagiatul a fost definit ca «opera literară, artistică sau ştiinţifică
proprie, însuşită (integral sau parţial) şi prezentată drept creaţie personală»45 si se manifesta

44
idem
45
M.Romitan, Consideratii cu privire la notiunea de plagiat, in RRDPI nr. 3/2008, p.107
la autorii care prezinta aceeasi lucrare la manifestari stiintifice si reviste «fără a menţiona,
însă, că acestea au mai fost prezentate în cadrul unor evenimente (conferinţe, simpozioane,
mese rotunde) sau publicate în alte reviste de gen din ţară sau din străinătate», sau la cei
care in cuprinsul «tratate, cursuri, monografii, sau alte lucrări ştiinţifice nu menţionează că
anumite capitole, subcapitole sau fragmente de dimensiuni mai mari sau mai mici, incluse în
lucrările noi, sunt preluate din lucrări proprii publicate anterior».

Potrivit art.2 din Legea nr.206/2004, buna conduita in cercetare-dezvoltare se asigura

in conformitate cu reglementarile internationale din domeniu, cu legislatia Uniunii Europene
si cu regulile de etica ale programelor de cercetare stiintifica ale acesteia (alin.5) si a
codurilor deontologice profesionale. Alin.3 al aceluiasi articol stabileste faptele exluse din
sfera bunei conduite in cercetare-dezvoltare, printre care se afla si“publicarea sau finantarea
repetata a acelorasi rezultate ca elemente de noutate stiintifica".

In codurile de etica, autoplagiatul este definit ca prezentarea sau publicarea aceleeasi

lucrari de mai multe ori de catre autor, in forma identica sau cu modificari neesentiale, fara a
se indica acest fapt, in scopul de a obtine avantaje.46

Se constata ca notiunea de plagiat nu are legătură cu autoplagiatul, urmarind sa

evidentieze conduita neonesta a unor cercetatori din mediul stiintific care prezinta repetat
“aceleaşi realizări ca fiind mereu altele”, fara a se face “menţiuni cu privire la publicarea
repetată şi la inexistenţa unui nou drept de autor», sub sancţiunea ca « într-un astfel de caz
nu se naşte un nou drept de autor asupra operei şi în consecinţă nu pot fi invocate nici
drepturile morale nici cele patrimoniale» 47.

Observam ca autoplagiatul este analizat si sanctionat numai pentru operele stiintifice

realizate in mediul academic, ca o exceptie de la dreptul de autor. Pentru alte domenii,
operele literare si artistice, nu se poate aprecia asupra existentei autoplagiatului intrucat
este un non-sens. Sa ne imaginam un pictor care realizeaza o serie de picturi cu floarea

46
a se vedea exemplele date de E.G.Olteanu, Consideratii privitoare la conceptul de autoplagiat, in
RRDPI nr. 4/2009, p.48 si urm.

47
idem
soarelui, sau un compozitor care face variatiuni pe aceeasi tema. Pentru aceste situatii,
operele ulterioare sunt opere derivate.

2.5. Trebuie permis plagiatul?

Raspunsul nu este simplu, avand in vedere situatia actuală cand, pe de o parte,

statele, organismele internationale si cea mai mare parte a doctrinei militează pentru
apararea operelor de creatie intelectuală, iar pe de alta parte, opinia publică, si mai ates
tinerii, cer acces liber la informatie si cultură.

Confruntarea este acerbă si s-a manifestat in anii trecuti prin incercarea de ratificare
a Acordului comercial de combatere a contrafacerii intre Uniunea Europeana si statele
membre ale acesteia, Australia, Canada, Japonia, Republica Coreea, Statele Unite Mexicane,
Regatul Maroc, Noua Zeelanda, Republica Singapore, Confederatia Elvetiană si SUA, pe scurt,
Tratatului ACTA. In preambulul acordului părtile recunosteau că aplicarea eficace a
drepturilor de proprietate intelectuală este esențială pentru a susține creșterea economică
în toate sectoarele industriale, cât și la nivel mondial si că proliferarea mărfurilor
contrafăcute și a serviciilor prin care se încalcă drepturile de proprietare intelectuală
subminează comerțul legitim și dezvoltarea durabilă a economiei mondiale, cauzează
pierderi financiare semnificative pentru titularii drepturilor și pentru întreprinderile legitime
și, în unele cazuri, furnizează o sursă de venit pentru criminalitatea organizată, prezentand,
în plus, si riscuri pentru public. Pentru a combate această proliferare se convine o cooperare
internațională consolidată și o aplicare a legii mai eficace la nivel internațional si national.
Astfel, potrivit art.8 alin.1, în cadrul procedurilor judiciare civile privind aplicarea drepturilor
de proprietate intelectuală, trebuie sa se prevadă că autoritățile judiciare «să aibă
autoritatea de a ordona unei părți de a înceta să încalce un drept și, printre altele, de a
ordona acelei părți sau, după caz, unei părți terțe asupra căreia autoritatea judiciară
relevantă își exercită competența, de a împiedica ca mărfurile care implică încălcarea unui
drept de proprietate intelectuală să intre în circuitele comerciale», cu obligarea, potrivit
art.9, la daune-interese corespunzatoare pentru a compensa prejudiciul suferit de titularul
dreptului, determinat prin luarea in considerare a pierderii profiturilor, valoarea mărfurilor
sau a serviciilor care au făcut obiectul încălcării, măsurate la prețul pieței sau la prețul cu
amănuntul propus, profiturile făptuitorului. In articolele următoare se prevede obligatia
statelor de a legifera masuri de suspendare si control la frontiera, cautiune sau garantii
echivalente, măsuri de remediere, taxe, sanctiuni penale, sechestrarea, confiscarea si
distrugerea marfurilor piratate si a materialelor si instrumentelor utilizate la săvarsirea de
infractiuni, precum si masuri de aplicare a legii in mediul digital care sa sanctioneze conform
art.27 alin7, eliminarea sau modificarea oricărei informații privind regimul drepturilor în
format electronic, distribuirea, importul în vederea distribuirii, radiodifuzarea sau
televizarea, comunicarea către public sau punerea la dispoziția publicului a unor opere,
interpretări, execuții sau fonograme, știind că informațiile privind regimul drepturilor în
format electronic au fost eliminate sau modificate fără autorizație. Pentru realizarea unei
legislatii uniforme, se constituie Comitetul ACCC pentru a adoptă regulile și procedurile
necesare.

Parlamentul European s-a opus in iulie 2012 ratificarii acordului urmare presiunilor
politice care au acuzat puterea exagerata pe care ar capata-o marile companii si votului
negativ dat de mai multe comitete europene, printre care cele pentru justitie si pentru
drepturi civile.

Este surprinzatoare decizia Parlamentului European, mai ales ca regulile mentionate

in ACTA se aflau déjà consacrate in alte tratate internationale anterioare; practic, Acordul
ACTA a insemnat o conjugare a eforturilor prin reguli materiale si procedurale uniforme la
nivelul partilor contractante, menite sa apere dreptul de autor si drepturile conexe, supuse
reproducerii nepermise, urmare mijloacelor informatice moderne, cu consecinte grave atat
asupra autorilor, mai ales a celor de opere muzicale si audio-vizuale, cat si a industriilor de
profil.48 Sustinerea folosirii nestingherite a operelor, cu incalcarea drepturilor autorilor si
titularilor de opere, prin invocarea libertatii de expresie şi de informare, nu poate decat sa
conduca la afecte progresul cunoasterii, demobilizarea creatorilor de opere si escaladarea
pirateriei si plagiatului.

In doctrina s-a spus ca plagiatul trebuie analizat si sanctionat cel putin pentru o
„terapie a răului”, pentru a-l cunoaşte şi înlătura49.

48
A se vedea E.G.Olteanu, Dreptul de autorsi progresul tehnic, in RRDPI nr. 2/2010, p.16 si urm.

49
Alexandru Dobrescu, op.cit.
 Ne manifestam increderea in rationalitatea fiintei umane si dorinta de progres, ceea
ce nu este posibil decat prin creatie, iar faptele contrare acestui demers, inclusiv plagiatul,
trebuie considerate reprobabile si sanctionate.

Anexa 1
LEGEA nr.8/1999
privind dreptul de autor si drepturile conexe

Art.7 ‘‘Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie

intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie,
modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt: […]’’.

Art.33 din Legea nr. 8/1996: ‘‘(1) Sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără
plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă
publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării
normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare:
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau
administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică;
b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică
ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului;
c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în
emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate
exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de
învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în
măsura justificată de scopul urmărit;
d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul
bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale sau
ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ; reproducerea integrală a exemplarului unei
opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau
al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective;
e) reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituţiile
de învăţământ sau de muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii
unui avantaj comercial sau economic, direct ori indirect;
f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera,
distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică,
fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care
imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau
comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale;
 g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de
învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea,
cât şi accesul publicului să fie fără plată;
h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale
organizate de o autoritate publică;
i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul
expoziţiilor cu acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă,
ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială.
(2) În condiţiile prevăzute la alin. (1), sunt permise reproducerea, distribuirea,
radiodifuzarea sau comunicarea către public, fără un avantaj direct sau indirect, comercial
sau economic:
a) de scurte extrase din articole de presă şi reportaje radiofonice sau televizate, în
scopul informării asupra problemelor de actualitate, cu excepţia celor pentru care o astfel de
utilizare este, în mod expres, rezervată;
b) de scurte fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi ale altor opere
de acelaşi fel, care au fost exprimate oral în public, cu condiţia ca aceste utilizări să aibă ca
unic scop informarea privind actualitatea;
c) de scurte fragmente ale operelor, în cadrul informaţiilor privind evenimentele de
actualitate, dar numai în măsura justificată de scopul informării;
d) de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învăţământ sau pentru
cercetare ştiinţifică;
e) de opere, în beneficiul persoanelor cu handicap, care sunt direct legate de acel
handicap şi în limita cerută de handicapul respectiv.
(3) Sunt exceptate de la dreptul de reproducere, în condiţiile prevăzute la alin. (1),
actele provizorii de reproducere care sunt tranzitorii sau accesorii şi constituie o parte
integrantă şi esenţială a unui proces tehnic şi al căror scop unic este să permită transmiterea,
în cadrul unei reţele între terţi, de către un intermediar, sau utilizarea licită a unei opere ori a
altui obiect protejat şi care nu au o semnificaţie economică de sine stătătoare.
(4) În toate cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), e), f), i) şi la alin. (2) trebuie să se
menţioneze sursa şi numele autorului, cu excepţia cazului în care acest lucru se dovedeşte a
fi imposibil; în cazul operelor de artă plastică, fotografică sau de arhitectură trebuie să se
menţioneze şi locul unde se găseşte”.

Art. 141 ‘‘(1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani

sau cu amendă fapta persoanei care îşi însuşeşte, fără drept, în întregime sau în parte, opera
unui alt autor şi o prezintă ca o creaţie intelectuală proprie. (2) Împăcarea înlătură
răspunderea penală.’’

LEGEA nr. 1 din 5 ianuarie 2011

Legea educaţiei naţionale

ART. 310
Constituie abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea
universitară:
a) plagierea rezultatelor sau publicaţiilor altor autori;
b) confecţionarea de rezultate sau înlocuirea rezultatelor cu date fictive;
c) introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare.

ART. 326
Sancţiunile stabilite de Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării
Tehnologice şi Inovării sunt puse în aplicare în termen de 30 de zile de la data emiterii
hotărârii, după caz, de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, de
preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, de Consiliul Naţional pentru
Atestarea Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare, de conducătorii autorităţilor
contractante care asigură finanţarea din fonduri publice destinată cercetării-dezvoltării, de
conducătorii instituţiilor de învăţământ superior sau ai unităţilor de cercetare-dezvoltare.

Anexa 2

LEGEA nr. 206 din 27 mai 2004

privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

CAP. 1

Dispoziţii generale

ART. 1

(1) Buna conduită în activităţile de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi de

inovare, denumite în continuare activităţi de cercetare-dezvoltare, se bazează pe un
ansamblu de norme de bună conduită şi de proceduri destinate respectării acestora.

(2) Normele de bună conduită sunt prevăzute în prezenta lege şi sunt completate şi
detaliate în Codul de etică şi deontologie profesională al personalului de cercetare-
dezvoltare, denumit în continuare Codul de etică, prevăzut de Legea nr. 319/2003 privind
Statutul personalului de cercetare-dezvoltare, precum şi în codurile de etică pe domenii,
elaborate conform art. 7 lit. b).

(3) Procedurile destinate respectării acestor norme sunt reunite în Codul de etică, cu
respectarea prevederilor prezentei legi şi ale Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011.

(4) Respectarea acestor norme de către categoriile de personal ce desfăşoară activităţi de

cercetare-dezvoltare, prevăzute în Legea nr. 319/2003, precum şi de către alte categorii de
personal, din mediul public sau privat, ce beneficiază de fonduri publice de cercetare-
dezvoltare, determină buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare.

ART. 2

Normele de bună conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare includ:

 a) norme de bună conduită în activitatea ştiinţifică;

b) norme de bună conduită în activitatea de comunicare, publicare, diseminare şi

popularizare ştiinţifică, inclusiv în cadrul cererilor de finanţare depuse în cadrul competiţiilor
de proiecte organizate din fonduri publice;

c) norme de bună conduită în activitatea de evaluare şi monitorizare instituţională a

cercetării-dezvoltării, de evaluare şi monitorizare de proiecte de cercetare-dezvoltare
obţinute prin acţiuni din cadrul Planului Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare şi de
evaluare de persoane în vederea acordării de grade, titluri, funcţii, premii, distincţii, sporuri,
atestate sau certificate în activitatea de cercetare-dezvoltare;

d) norme de bună conduită în funcţiile de conducere în activitatea de cercetare-

dezvoltare;

e) normele de bună conduită privind respectarea fiinţei şi demnităţii umane, evitarea

suferinţei animalelor şi ocrotirea şi refacerea mediului natural şi a echilibrului ecologic.

ART. 2^1

(1) Abaterile de la normele de bună conduită prevăzute la art. 2 lit. a), în măsura în care nu
constituie infracţiuni potrivit legii penale, includ:

a) confecţionarea de rezultate sau date şi prezentarea lor ca date experimentale, ca date

obţinute prin calcule sau simulări numerice pe calculator ori ca date sau rezultate obţinute
prin calcule analitice ori raţionamente deductive;

b) falsificarea de date experimentale, de date obţinute prin calcule sau simulări numerice
pe calculator ori de date sau rezultate obţinute prin calcule analitice ori raţionamente
deductive;

c) îngreunarea deliberată, împiedicarea sau sabotarea activităţii de cercetare-dezvoltare a

altor persoane, inclusiv prin blocarea nejustificată a accesului la spaţiile de cercetare-
dezvoltare, prin avarierea, distrugerea ori manipularea aparaturii experimentale, a
echipamentului, a documentelor, a programelor de calculator, a datelor în format electronic,
a substanţelor organice sau anorganice ori a materiei vii necesare altor persoane pentru
derularea, realizarea sau finalizarea activităţilor de cercetare-dezvoltare.

(2) Abaterile de la normele de bună conduită prevăzute la art. 2 lit. b), în măsura în care nu
constituie infracţiuni potrivit legii penale, includ:

a) plagiatul;

b) autoplagiatul;
 c) includerea în lista de autori a unei publicaţii ştiinţifice a unuia sau mai multor coautori
care nu au contribuit semnificativ la publicaţie ori excluderea unor coautori care au
contribuit semnificativ la publicaţie;

d) includerea în lista de autori a unei publicaţii ştiinţifice a unei persoane fără acordul
acesteia;

e) publicarea sau diseminarea neautorizată de către autori a unor rezultate, ipoteze, teorii
ori metode ştiinţifice nepublicate;

f) introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare, în dosarele de

candidatură pentru abilitare, pentru posturi didactice universitare ori pentru posturi de
cercetare-dezvoltare.

(3) Abaterile de la normele de bună conduită prevăzute la art. 2 lit. c), în măsura în care nu
constituie infracţiuni potrivit legii penale, includ:

a) nedezvăluirea situaţiilor de conflicte de interese în realizarea sau participarea la

evaluări;

b) nerespectarea confidenţialităţii în evaluare;

c) discriminarea, în cadrul evaluărilor, pe criterii de vârstă, etnie, sex, origine socială,

orientare politică sau religioasă, orientare sexuală ori alte tipuri de discriminare, cu excepţia
măsurilor afirmative prevăzute de lege.

(4) Abaterile de la normele de bună conduită prevăzute la art. 2 lit. d), în măsura în care nu
constituie infracţiuni potrivit legii penale, includ:

a) abuzul de autoritate pentru a obţine calitatea de autor sau coautor al publicaţiilor

persoanelor din subordine;

b) abuzul de autoritate pentru a obţine salarizare, remunerare sau alte beneficii materiale
din proiectele de cercetare-dezvoltare conduse ori coordonate de persoane din subordine;

c) abuzul de autoritate pentru a obţine calitatea de autor sau coautor al publicaţiilor

persoanelor din subordine ori pentru a obţine salarizare, remunerare sau alte beneficii
materiale pentru soţi, afini ori rude până la gradul al III-lea inclusiv;

d) abuzul de autoritate pentru a impune nejustificat propriile teorii, concepte sau rezultate
asupra persoanelor din subordine;

e) obstrucţionarea activităţii unei comisii de etică, a unei comisii de analiză sau a

Consiliului Naţional de Etică, în cursul unei analize a unor abateri de la buna conduită în
activitatea de cercetare-dezvoltare din subordine;
 f) nerespectarea prevederilor şi procedurilor legale destinate respectării normelor de bună
conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare prevăzute în prezenta lege, în Legea nr.
1/2011, în Codul de etică, în codurile de etică pe domenii, în regulamentele de organizare şi
funcţionare a instituţiilor de cercetare-dezvoltare, respectiv în cartele universitare, după caz,
inclusiv nepunerea în aplicare a sancţiunilor stabilite de către comisiile de etică conform art.
11 alin. (6) din prezenta lege sau de către Consiliul Naţional de Etică, conform art. 326 din
Legea nr. 1/2011.

(5) Abaterile de la normele de bună conduită prevăzute la art. 2 lit. e) sunt detaliate în
Codul de etică sau în codurile de etică pe domenii.

(6) Următoarele situaţii pot de asemenea să atragă răspunderea etică prin asociere pentru
abateri de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare:

a) participarea activă în abateri săvârşite de alţii;

b) cunoaşterea abaterilor săvârşite de alţii şi nesesizarea comisiei de etică prevăzute la art.

9 sau a Consiliului Naţional de Etică;

c) coautoratul publicaţiilor conţinând date falsificate sau confecţionate;

d) neîndeplinirea obligaţiilor legale şi contractuale, inclusiv a celor aferente contractului de

mandat sau contractelor de finanţare, în exercitarea funcţiilor de conducere ori de
coordonare a activităţilor de cercetare-dezvoltare.

ART. 3

Datele contradictorii, diferenţele de concepţie experimentală sau de practică, diferenţele

de interpretare a datelor, diferenţele de opinie sunt factori specifici cercetării-dezvoltării şi
nu constituie abateri de la buna conduită.

ART. 4

(1) În sensul prezentei legi, următorii termeni sunt definiţi după cum urmează:

a) coautor al unei publicaţii - orice persoană nominalizată în lista de autori a unei publicaţii
ştiinţifice;

b) confecţionarea de rezultate sau date - raportarea de rezultate sau date fictive, care nu
sunt rezultatul real al unei activităţi de cercetare-dezvoltare;

c) falsificarea de rezultate sau date - raportarea selectivă sau respingerea datelor ori a
rezultatelor nedorite; manipularea reprezentărilor sau a ilustraţiilor; alterarea aparatului
experimental ori numeric pentru a obţine datele dorite fără a raporta alterările efectuate;

d) plagiatul - expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format
electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori
metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără
a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale;

e) autoplagiatul - expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format
electronic, a unor texte, expresii, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode
ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluiaşi sau aceloraşi
autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale.

(2) Abaterile grave de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare sunt cele

prevăzute la art. 310 din Legea nr. 1/2011.

ART. 4^1

(1) Situaţiile de conflicte de interese în cadrul activităţilor prevăzute la art. 2 lit. c) se

prevăd în regulamentele de organizare şi funcţionare a organelor autorităţilor publice
centrale sau locale, cu ori fără personalitate juridică, ce coordonează competiţii, concursuri
sau evaluări în domeniul cercetării-dezvoltării, în alte acte normative aplicabile respectivelor
proceduri de evaluare, inclusiv în pachetele de informaţii ale competiţiilor de proiecte, cu
respectarea reglementărilor legale în vigoare.

(2) O persoană nu poate participa în mod direct, ca expert evaluator, sau indirect, prin
luarea de decizii nominale de selecţie directă ori excludere a experţilor evaluatori însărcinaţi
cu evaluarea unei instituţii, unui proiect, unei oferte sau unui candidat, dacă respectiva
persoană face parte din lista de personal a instituţiei, proiectului ori a ofertei evaluate sau a
altor proiecte ori oferte depuse spre finanţare în cadrul aceleiaşi linii de finanţare, licitaţii
sau cereri de ofertă ori dacă se află în următoarea relaţie cu candidatul sau cu persoanele
din lista de personal a proiectelor, ofertelor ori instituţiilor evaluate: sunt soţi, afini sau rude
până la gradul al III-lea inclusiv.

(3) În sensul prezentei legi, lista de personal a unui proiect sau a unei oferte este
constituită din persoanele nominalizate în propunerea de proiect ori în oferta supusă
evaluării, inclusiv directorul de proiect, şi, în cazul proiectelor realizate în parteneriat între
mai multe instituţii sau unităţi, din responsabilii de proiect.

ART. 4^2

(1) Sesizările privind abaterile de la normele de bună conduită în activitatea de cercetare-

dezvoltare sunt analizate în două etape detaliate în Codul de etică:

a) analiza la nivelul instituţiei în cadrul căreia presupusele abateri s-au produs, denumită
prima etapă, care se desfăşoară conform art. 11 şi prevederilor Codului de etică;

b) analiza la nivelul Consiliului Naţional de Etică, denumită etapa a doua.

(2) Consiliul Naţional de Etică are obligaţia să analizeze sesizări sau contestaţii în oricare
dintre următoarele cazuri:
 a) dacă prima etapă a produs un raport în termenul prevăzut la art. 11 alin. (3) şi dacă la
sesizare sau contestaţie este anexată o copie simplă, în format scris ori electronic, după
raportul elaborat în cadrul primei etape;

b) dacă prima etapă nu a produs un raport în termenul prevăzut la art. 11 alin. (3).

(3) Se exceptează de la prevederile alin. (1) lit. a) sesizările sau contestaţiile care vizează
conducători de instituţii şi unităţi de cercetare-dezvoltare ori de instituţii publice, membri ai
consiliilor de administraţie, ai comitetelor de direcţie, ai consiliilor ştiinţifice sau ai comisiilor
de etică ale instituţiilor şi unităţilor de cercetare-dezvoltare ori persoane cu funcţii de
demnitate publică, care sunt analizate direct de Consiliul Naţional de Etică.

(4) Pentru contestaţii ce se încadrează în situaţia prevăzută la alin. (2) lit. a), Consiliul
Naţional de Etică informează în scris şi pe căi electronice instituţia vizată de contestaţie în
termen de două zile lucrătoare de la primirea contestaţiei.

(5) Consiliul Naţional de Etică poate analiza abateri de la normele de bună conduită şi în
urma autosesizării.

(6) Pe perioada analizei Consiliului Naţional de Etică, instituţia sau instituţiile vizată/vizate
de sesizare ori de contestaţie pune/pun la dispoziţia Consiliului Naţional de Etică orice date,
documente sau probe materiale cerute de acesta.

(7) Consiliul Naţional de Etică elaborează un raport în termen de maximum 90 de zile

calendaristice de la data primirii sesizării sau a contestaţiei prevăzute la alin. (2) ori de la
data autosesizării; raportul conţine hotărârea argumentată privind existenţa unei sau unor
abateri de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare, precum şi identificarea
persoanelor vinovate şi sancţiunile propuse, dacă este cazul; raportul se face public pe site-ul
web al Consiliului Naţional de Etică.

CAP. 2

Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării

ART. 5

(1) În vederea coordonării şi monitorizării aplicării normelor de conduită morală şi

profesională în activităţile de cercetare-dezvoltare, se înfiinţează Consiliul Naţional de Etică a
Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, denumit în continuare Consiliul
Naţional de Etică, organism consultativ, fără personalitate juridică, pe lângă autoritatea de
stat pentru cercetare-dezvoltare.

(2) Componenţa şi Regulamentul de organizare şi funcţionare ale Consiliului Naţional de

Etică se stabilesc prin ordin al conducătorului autorităţii de stat pentru cercetare-dezvoltare,
în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi.
 (3) Membrii Consiliului Naţional de Etică trebuie să fie persoane cu activitate recunoscută
în domeniul cercetării-dezvoltării şi/sau specialişti în domeniul juridic şi în domeniul eticii
cercetării şi ştiinţei.

(4) Pentru activitatea desfăşurată, membrii Consiliului Naţional de Etică şi membrii

grupurilor de lucru ale acestuia, care nu sunt membri ai Consiliului Naţional de Etică, primesc
o indemnizaţie lunară din bugetul Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, în raport
cu activitatea depusă.

(5) Indemnizaţia membrilor, cheltuielile de funcţionare şi cheltuielile de deplasare

aferente funcţionării Consiliului Naţional de Etică şi grupurilor de lucru ale acestuia se
asigură din bugetul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, prin
Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică, care asigură secretariatul tehnic şi sprijinul
executiv pentru activitatea consiliului, potrivit reglementărilor în vigoare.

ART. 6

În sensul prezentei legi, autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare este Ministerul

Educaţiei şi Cercetării.

ART. 7

Consiliul Naţional de Etică are următoarele atribuţii:

a) propune modificări ale Codului de etică;

b) elaborează coduri de etică pe domenii ştiinţifice, pe care le propune spre aprobare

autorităţii de stat pentru cercetare-dezvoltare;

c) *** Abrogată

d) urmăreşte aplicarea şi respectarea de către unităţile şi instituţiile de cercetare-

dezvoltare, precum şi de către personalul de cercetare-dezvoltare a dispoziţiilor legale
referitoare la normele de conduită morală şi profesională;

e) formulează opinii şi recomandări în legătură cu problemele de natură etică ridicate de

evoluţia ştiinţei şi a cunoaşterii;

f) analizează cazurile referitoare la încălcarea normelor de bună conduită, în urma

sesizărilor sau contestaţiilor ori prin autosesizare;

f^1) emite hotărâri prin care se constată dacă a fost realizată o abatere de la normele de
bună conduită; în cazurile în care au fost constatate abateri, hotărârile numesc persoana sau
persoanele fizice vinovate de respectivele abateri şi stabilesc sancţiunile ce urmează a fi
aplicate;

g) îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite de autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare.

 ART. 8

(1) Consiliul Naţional de Etică îşi poate constitui grupuri de lucru pe domenii de ştiinţă şi
tehnologie, cu statut permanent sau temporar, potrivit prevederilor Regulamentului de
organizare şi funcţionare al Consiliului Naţional de Etică, în condiţiile legii.

(2) *** Abrogat

(3) Consiliul Naţional de Etică are un aparat propriu de lucru şi, atunci când este cazul,
poate apela la experţi.

CAP. 3

Comisiile de etică

ART. 9

(1) Unităţile şi instituţiile care fac parte din sistemul naţional de cercetare-dezvoltare,
unităţile şi/sau instituţiile care conduc programe de cercetare-dezvoltare, precum şi unităţile
care asigură valorificarea rezultatelor sunt responsabile pentru respectarea normelor şi a
valorilor etice în cercetare-dezvoltare.

(2) În cadrul unităţilor şi al instituţiilor prevăzute la alin. (1) se înfiinţează comisii de etică,
pe lângă consiliile ştiinţifice sau, după caz, pe lângă consiliile de administraţie.

(3) Componenţa comisiilor de etică este propusă de consiliile ştiinţifice sau, după caz, de
consiliile de administraţie şi se aprobă prin ordin al conducătorului instituţiei sau al unităţii
prevăzute la alin. (1).

ART. 10

Atribuţiile comisiilor de etică sunt următoarele:

a) urmăresc în cadrul unităţilor sau al instituţiilor respectarea codurilor de etică specifice

domeniului;

b) numesc comisii de analiză pentru examinarea sesizărilor referitoare la abaterile de la

buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare aduse în atenţia lor în urma sesizărilor
sau pe bază de autosesizare.

ART. 11

(1) Procedurile pe care comisia de etică, respectiv comisia de analiză le desfăşoară în cazul
sesizărilor scrise, iniţiate de persoane fizice sau juridice cunoscute, ori în urma autosesizării
sunt detaliate în Codul de etică, cu respectarea prevederilor prezentei legi.

(2) Comisia de etică şi comisia de analiză păstrează confidenţială identitatea autorului

sesizării, conform procedurilor detaliate în Codul de etică.
 (3) Comisia de analiză elaborează un raport care se aprobă de către comisia de etică, se
comunică autorului sesizării în scris şi se face public pe site-ul web al instituţiei în termen de
45 de zile calendaristice de la primirea sesizării; în cazul constatării unor abateri de la
normele de bună conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare, raportul numeşte
persoanele vinovate şi stabileşte una sau mai multe dintre sancţiunile prevăzute la art. 11^1;
persoanele vinovate pot fi diferite de persoanele vizate în textul sesizării.

(4) Raportul comisiei de analiză este avizat de către consilierul juridic al instituţiei.
Răspunderea juridică pentru hotărârile şi activitatea comisiei de analiză revine instituţiei.

(5) Raportul comisiei de analiză poate fi contestat la Consiliul Naţional de Etică de către
persoana sau persoanele găsite vinovate ori de către autorul sesizării; contestaţia va conţine
obligatoriu o copie simplă după sesizarea iniţială şi după raportul comisiei de analiză.

(6) În cazul în care o contestaţie nu a fost înaintată către Consiliul Naţional de Etică în
termen de 15 zile lucrătoare de la data comunicării prevăzute la alin. (3), sancţiunile stabilite
de comisia de analiză sunt puse în aplicare de către conducătorul instituţiei sau de către
consiliul de administraţie, după caz, în termen de 45 de zile calendaristice de la data
comunicării raportului conform alin. (3).

ART. 11^1

Pentru abaterile constatate de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare,

conducerea unităţii sau instituţiei aplică personalului de cercetare-dezvoltare una ori mai
multe dintre următoarele sancţiuni, cu respectarea prevederilor art. 11 alin. (6):

a) avertisment scris;

b) retragerea şi/sau corectarea tuturor lucrărilor publicate prin încălcarea normelor de

bună conduită;

c) diminuarea salariului de bază, cumulat, când este cazul, cu indemnizaţia de conducere,

de îndrumare şi de control;

d) suspendarea, pe o perioadă determinată de timp între 1 an şi 10 ani, a dreptului de

înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcţii superioare ori a unei funcţii de
conducere, de îndrumare şi de control sau ca membru în comisii de concurs;

e) destituirea din funcţia de conducere din instituţia de cercetare-dezvoltare;

f) desfacerea disciplinară a contractului de muncă.

ART. 12 *** Abrogat

ART. 13
 La elaborarea normelor referitoare la etică, precum şi în derularea efectivă a activităţilor
de cercetare-dezvoltare şi inovare se vor respecta reglementările internaţionale la care
România este parte.

ART. 14

(1) Pentru abaterile constatate de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare,

Consiliul Naţional de Etică stabileşte aplicarea uneia sau mai multora dintre următoarele
sancţiuni:

a) avertisment scris;

b) retragerea şi/sau corectarea tuturor lucrărilor publicate prin încălcarea normelor de

bună conduită;

c) retragerea calităţii de conducător de doctorat şi/sau a atestatului de abilitare;

d) retragerea titlului de doctor;

e) retragerea titlului didactic universitar sau a gradului de cercetare ori retrogradarea;

f) destituirea din funcţia de conducere din instituţia de cercetare-dezvoltare;

g) desfacerea disciplinară a contractului de muncă;

h) interzicerea, pentru o perioadă determinată, a accesului la finanţare din fonduri publice

destinată cercetării-dezvoltării;

i) suspendarea, pe o perioadă determinată de timp între 1 an şi 10 ani, a dreptului de

înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcţii superioare ori a unei funcţii de
conducere, de îndrumare şi de control sau ca membru în comisii de concurs;

j) îndepărtarea persoanei/persoanelor respective din echipa de realizare a proiectului;

k) oprirea finanţării proiectului;

l) oprirea finanţării proiectului, cu obligativitatea returnării fondurilor.

(1^1) Sancţiunile stabilite de Consiliul Naţional de Etică sunt puse în aplicare de către
organismele sau persoanele îndreptăţite legal pentru aceasta, conform prevederilor art. 326
din Legea nr. 1/2011.

(1^2) Se interzice ocuparea posturilor de cercetare-dezvoltare de către persoane care se

fac vinovate de abateri grave de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare. Se
anulează concursul pentru un post de cercetare-dezvoltare ocupat, iar contractul de muncă
cu instituţia de cercetare-dezvoltare încetează de drept, indiferent de momentul la care s-a
dovedit că o persoană a realizat abateri grave de la buna conduită în activitatea de
cercetare-dezvoltare. Constatarea abaterilor grave şi identificarea persoanelor vinovate se
fac de către Consiliul Naţional de Etică, conform legii.

(2) De asemenea, pentru abaterile de la buna conduită în cercetare-dezvoltare se aplică

sancţiunile disciplinare prevăzute în Codul de etică şi deontologie profesională al
personalului de cercetare-dezvoltare, precum şi sancţiunile prevăzute în Legea nr. 64/1991
privind brevetele de invenţie, republicată, cu modificările ulterioare, în Legea nr. 129/1992
privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, republicată, şi în Legea nr. 8/1996
privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare.

CAP. 4

Dispoziţii finale

ART. 15

Codurile etice pe domenii ale cercetării se elaborează de Consiliul Naţional de Etică, în

termen de 180 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, şi se aprobă prin ordin al
conducătorului autorităţii de stat pentru cercetare-dezvoltare.

ART. 16

Prezenta lege intră în vigoare la 60 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României,

Partea I.

Anexa 3
TEST

1.Stiti sa redactati o lucrare stiintifica? Daca da, cum o veti face?

2.Ce inseamna cunoasterea comuna si cunoasterea stiintifica?
3.Intro lucrare stiintifica aveti o abordare cantitativa sau calitativa?
4.Precizati etapele unei cercetari stiintifice pana la redactarea lucrarii?
5.Ce tipuri de surse documentare veti consulta?
6.Ce metode de cercetare stiintifica veti utiliza in studiul unei teme date?
7.Care sunt etapele de documentare?
8.Ce reguli de redactare veti folosi?
9.Cum veti cita sursele?
10.Cum veti evita plagiatul?
 UNIVERSITATEA "VALAHIA" DIN TÂRGOVIŞTE FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE
ADMINISTRATIVE

MASTER

Problema plagiatului

COORDONATOR:

Conf. univ. dr. Gheorghe GHEORGHIU

MASTERANZI:

Adriana Ioana VÎJOI

Ana-Maria Cristina ION

Ciprian PANAIT

Elena Georgiana IANCU

Emilia PAVEL
 Ioana-Bianca MANEA (STOICA)

Mihai ANGHEL

Raluca Andreea VASILESCU

Timotei FLOREA

2018

Problema plagiatului

Plagiatul reprezintă însușirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor,

rezultatelor sau textelor unei alte persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost
obținute, prezentându-le drept creație proprie.50

Autorul real poate fi o persoană, o organizație, sau poate include mai multe
persoane sau organizații, inclusiv o comunitate de contributori - precum Wikipedia.
Indiferent de tipul autorului real și de forma de publicare (anonimă, sub pseudonim, sau
sub numele real), preluarea creației acestuia fără specificarea corectă a sursei reprezintă
plagiat. De asemenea, plagiatul este distinct de încălcarea drepturilor morale ale
autorului sau de încălcarea drepturilor de autor. De exemplu, susținerea publică unei
lucrări de diplomă cumpărate de la o firmă specializată în redactarea lucrărilor de diplomă
reprezintă plagiat - deși nu încalcă nici un fel de drept de autor sau de proprietate
intelectuală.
În zilele noastre, plagiatul este accentuat de internet și de ușurința de a prelua
online lucrări de doctorat, de cercetare, articole, idei, imagini. Plagiatul bazat pe texte din
rețea este denumit în prezent plagiat online.

50
Academia Romana, Institutul de Lingvistica Iorgu Iordan,DEX-Dictionarul explicativ al limbii
romane, Editura: Univers Enciclopedic, 2007, sv plagia, plagiat.
 Cuvântul „plagiat“ vine din latinescul „plagium“, care se traduce prin „a vinde
altora sclavi furați sau care nu aparțin vânzătorului“. Termenul și-a păstrat până acum
sensul originar, pentru că el este, din punct de vedere semantic, sinonim cu furt.
Existența contrafacerii sau a plagiatului se stabilește, în principiu, pe baza de
asemănări și nu de deosebiri. Simpla existență a unor deosebiri nu apără de învinuirea de
plagiat, dacă se dovedește existența și importanța asemănărilor. Stabilirea existenței
plagiatului este, prin urmare, o "problemă de fapt".
În Statele Unite ale Americii, un student care copiază pentru a trece un examen
sau pentru a obține un calificativ bun la o materie de studiu este pedepsit prin eliminarea
din toate universitățile statului pe teritoriul căruia s-a petrecut fapta de plagiat. Pedeapsa
este deosebit de gravă, deoarece orice cetățean al SUA beneficiază de reduceri de taxe
numai în statul în care trăiește. Dacă este obligat să plece din statul în care trăiește, nu-și
poate face studiile decât prin plata integrală a taxelor universitare.
Universitățile olandeze au abonamente la servicii de detectare a plagiatului.
Există de asemenea detectoare de plagiate gratuite sau cu plată pentru utilizatorii privați,
fie websiteuri, fie programe de calculator. Aceste websiteuri și programe pot detecta
copierea și lipirea din texte aflate pe internet sau în baza proprie de date,neținând cont
de punctuație. Ele nu pot însă detecta frazele reformulate și nici traducerile din limbi
străine. Nu se pot pronunța asupra plagierii ideilor, ci doar a textului. 51 Verdictul
programelor nu este verdictul final, semnele citării și indicarea sursei putând face
diferența între plagiat și cercetare. De aceea, verdictul final este întotdeauna dat de om.
Plagiatul academic

Plagiatul reprezintă o formă de fraudă academică şi face parte din contextul eticii

academice, reprezentând o problemă de educaţie etică.

Frauda academică reprezintă un concept mai larg, care cuprinde: falsificarea

unor date sau informaţii provenite din procesul de cercetare; sabotarea lucrărilor altora

51
Barrie JM, Presti DE, Digital plagiarism - The web giveth and the web shall taketh, J Med
Internet Res 2000;2(1):e6; [http://www.jmir.org]
prin împiedicarea acestora să-şi finalizeze lucrarea; înşelarea sau coruperea în vederea
obţinerii unor avantaje academice; favoritismul aplicat unei persoane în dauna alteia.

În legislaţia americană referitoare la drepturile de autor, plagiat se consideră

utilizarea repetată a mai mult de 8 cuvinte, fără precizarea sursei originale, considerând
că în acest fel, lucrarea plagiatăeste prezentată ca o lucrare originală. Am făcut această
precizare pentru a familiariza pe cei care utilizează surse de documentare provenite din
această ţară asupra consecinţelor. Plagiatul poate fi involuntar, prin utilizarea unor idei
sau cuvinte, fărăa preciza sursa, citarea greşităa sursei, fărăintenţie (graba de a realiza un
material nu reprezintăo scuză), sau voluntar, când ideile şi/sau rezultatele cercetării sau
muncii altei persoane sunt însuşite conştient de către plagiator. Limita dintre plagiat şi o
lucrare elaborate de cineva este de multe ori neclarăşi nu întotdeauna se poate judeca
plagiatul numai cu DA şi NU. Aici intervin o serie de factori de care trebuie ţinut cont,
trebuie facutăo distincţie între plagiatul voluntar şi cel involuntar, care de cele mai multe
ori este datorat necunoaşterii unor reguli şi principii. Inainte de apariţia internetului acest
tip de înşelătorie reprezenta mai mult o pierdere de timp, chiar dacăşi în acea
perioadăplagiatul exista, deoarece necesita consultarea unui număr limitat de resurse,
materialul trebuia scris de mână, iar posibilitatea detectarii era mult mai mare, tocmai din
aceste motive.

Odată cu dezvoltarea noilor tehnologii (internetul), numărul cazurilor de plagiat a

crescut brusc. O creştere lentăşi redusăa apărut prin anii 80’, timp de aproximativ 8
ani,urmatăde o creştere bruscăînainte de anul 1990, creştere care a durat timp de
aproape 10 ani, dupăcare a început o scădere a numărului de cazuri, în mare parte
datorităşi dezvoltării metodelor de depistare a plagiatului, prin crearea unor soft-uri
specializate, aceasta reprezentând o altăfaţetă a avantajelor şi dezavantajelor
internetului.

Expunere practica cu texte comparative

Pentru a susține cele afirmate mai sus, aducem ca exemplu Teza de doctorat a
fostului prim-ministru Victor Ponta.
 Victor Ponta a obținut titlul de doctor în drept din partea Universității București,
în iulie 2003, cu teza intitulată „Curtea Penală Internațională”. Îndrumătorul științific al
lucrării a fost Adrian Năstase, pe atunci premier în funcție.
La 18 iunie2012, ediția online a revistei Nature a publicat știrea că Victor Ponta,
„prim-ministrul României, a fost acuzat că ar fi copiat secțiuni mari ale tezei sale de
doctorat în drept din 2003 din publicații anterioare, fără să pună referințe exacte”.
Concomitent, imputația de plagiat a fost publicată și de cotidianul german Frankfurter
Allgemeine Zeitung. Un jurnalist al acestui cotidian și autor al anchetei publicate de
acesta, a comentat subiectul într-un interviu din 20 iunie 2012, în care a arătat că acest
caz ar fi mai grav decât cel al politicienilor plagiatori din Germania și Ungaria, întrucât
aceștia din urmă „nu ar fi copiat pagini întregi ale tezei, așa cum a făcut el. 52
Un document publicat de TVR prezintă pasajele copiate din teza de doctorat în
paralel cu textele sursă. Se constată că mare parte din lucrare a fost copiată, cuvânt cu
cuvânt, din următoarele lucrări:
 Diaconu, D.: Curtea Penală Internațională, Istorie și Realitate, Editura All Beck, 1999;
 Crețu, V.: Drept Internațional Penal, Editura Tempus, 1996;
 Diaconu, I.: The International Criminal Court: A New Stage, Nicolae Titulescu
Romanian Inst. International Studies, 2002;
 Duculescu, V.: prefață la lucrarea lui D. Diaconu, Curtea Penală Internațională,
Istorie și Realitate.
În total ar fi vorba de 85 de pagini, conform Consiliul Național de Atestare a
Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare Consiliului Național de Atestare a
Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU), deși în presă se vehiculau
cifre de la 30 până la circa 130 de pagini plagiate din aceste lucrări.53

52
Basso L, Ethics in bio-medical publishing: plagiarism and self-plagiarism, SICCR org.,

downloaded 15.04.2009; [http://www.siccr.org/newsing/258/Editorial_Basso_ Dec08_EN.pdf]

53
Doctor P, In Other Words....Plagiarism in the new age. Asian Stud Med J 2003;2:2 [Full text

available Online at: http://www.asmj.org/article0803.html ]

 O analiză detaliată în paralel a textelor realizată de jurnaliștii de la România
Liberă a indicat nu doar o preluare a părților informative, ci și a aprecierilor personale ale
autorilor, a întrebărilor retorice puse de ei, a referirilor la texte mai vechi ale aceluiași
autor, precum și greșeli de ortografie.Lucrarea de doctorat a fost apoi publicată sub
formă de carte, cu o prefață semnată de chiar I. Diaconu (autorul uneia dintre cele trei
lucrări plagiate), având-o coautoare pe Daniela Coman. Alte surse indică drept autor al
prefeței pe Adrian Năstase.
În prima sa declarație pe această temă, Victor Ponta a spus că el consideră o
performanță faptul că, într-o lucrare de 410 pagini, a plagiat 30 dintre ele: „lucrarea dl.
Diaconu are 30 de pagini, este o lucrare foarte bună, în care se face o scurtă descriere. Eu
în 410 pagini am plagiat 30 de pagini, e o performanță.”
Mai târziu, Victor Ponta s-a repliat și a declarat că nu ar fi plagiat ci că „această
chestiune a apărut după izbucnirea conflictului cu președintele cu privire la cine să
meargă la Consiliul European. Am început teza în 1999 și, de atunci, am fost ministru de
două ori, în guverne diferite, vicepreședinte al Parlamentului și sunt lider al partidului de
doi ani deja. Am respectat toate normele existente în România. Am cerut Comisiei de
Etică a Ministerului Educației să verifice acuzațiile și sunt convins că se va demonstra că
nu sunt vinovat. Din păcate, este vorba de un atac politic din partea președintelui, după
ce am anunțat că merg la reuniunea de la Bruxelles.”54
Victor Ponta a declarat cotidianului spaniol El País că va demisiona dacă se va
dovedi că lucrarea sa este plagiată, însă Victor Ponta nu a demisionat, afirmând în schimb
despre ea că ar fi „O mizerie politică ... o execuție mafiotă.”
Tot la 23 iunie 2012, asociația Ad Astra a cerut „demisia imediată a d-lui Ponta din
funcția de prim ministru și din toate funcțiile publice deținute”, făcând referință la
dezonoarea unui plagiator, care se răsfrânge asupra întregii societăți pe care el o
reprezintă: „întârzierea demisiei d-lui Victor Ponta înrăutățește situația României, oră de
oră și zi de zi”.
În 16 iulie 2012, o comisie tehnică a Consiliului Național de Etică a decis că Victor
Ponta nu și-a plagiat teza de doctorat și că a respectat „toate cerințele academice” din
 2003. Comisia a mai afirmat că lucrarea „respectă cerințele academice din acea perioadă
și este comparabilă din punct de vedere al acestor cerințe cu alte teze de doctorat
susținute în acea perioadă”, conform raportului făcut de Comisie pentru Consiliul Național
de Etică.
Comisia a precizat totuși că există „unele deficiențe” în trimiterile bibliografice în
interiorul capitolelor tezei de doctorat dar că „nu se poate aprecia că doctorandul Victor
Ponta și-ar fi însușit paternitatea unor idei, concepte, modele care nu-i aparțineau și le-ar
fi prezentat drept contribuții personale originale”.55
În 29 iulie 2012, membri ai comunității academice (din Universitățile București,
Cluj și din străinătate) au semnat o scrisoare deschisa, prin care susțin deciziile comisiilor
care au dat verdictele de plagiat in cazul Ponta, și în care îl acuza pe primul ministru de
utilizarea aparatului guvernului și a unor tertipuri procedurale, pentru a mușamaliza un
fapt evident: plagiatul său.
La 19 iunie 2012, revista Nature a primit de la biroul de presă al Guvernului
României o scrisoare (drept la replică) pe care a publicat-o ca update la nota din 18 iunie
2012. În acest drept la replică se precizează faptul că ”Victor Ponta este acuzat că ar fi
preluat, fără menționarea surselor, pasaje extinse din lucrări semnate de profesorii
Dumitru Diaconu, Ion Diaconu și Vasile Crețu. Menționam că în bibliografie - iar dovadă
stă chiar teza de doctorat - au fost trecute ca surse toate lucrările de plagierea cărora este
acuzat.”
În iunie 2012 acuzația de plagiat adusă premierului Victor Ponta urma să fie
analizată de Comisia de Etică a Universității din București și de Facultatea de Drept, care
urmau să constituie o comisie formată din experți internaționali. Acuzat de plagiat,
premierul român nu intenționa să demisioneze: „Nu mă gândesc nicio secundă să cedez în
ceea ce eu consider că este o bătălie politică personală cu președintele Traian Basescu.”
Pe 29 iunie 2012, Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și
Certificatelor Universitare (CNATDCU) a decis oficial că Victor Ponta a plagiat în lucrarea
sa de doctorat. El ar fi copiat cuvânt cu cuvânt 85 de pagini.

55
Mihaela Miroiu (coord),Ana Bulai,Daniela Cutaş,Liviu Andreescu,Daniela Ion, Etica În Universităţi,
Proiect,"Cum este şi cum ar trebui săfie - Cercetare şi Cod", downloaded
26.07.2008,http://www.edu.ro/index.php/rap_rez_desc_sitstat/2760
 Pe data de 20 iulie 2012 Comisia de Etică a Universității din București a decis că
Victor Ponta a plagiat intenționat, găsindu-se pasaje copiate pe 115 pagini din cele 297 (și
anume teza excluzând prefața lui Adrian Năstase și anexele). În aceeași zi, revista Nature a
relatat despre verdictele contradictorii date de comisia de etică a Guvernului și comisia de
etică a Universității.
Autorii din care se presupune că Victor Ponta ar fi plagiat, Ion Diaconu și Vasile
Crețu au declarat în fața procurorilor că nu se consideră a fi prejudiciați în niciun fel și că
nu doresc să depună plângere. Cel de-al treilea autor, Dumitru Diaconu, nu a consimțit să
fie audiat în cauză. Deoarece încălcarea dreptului de autor nu poate fi cercetată decât din
perspectiva titularului acestui drept, este nevoie ca persoanele care dețin calitatea de
autori ai operei originale să susțină existența încălcării, ceea ce, în speță nu se confirmă.

Exercitarea dreptului de autor, cât și a celui de a se opune oricărui act de

uzurpare este lăsat la aprecierea suverană a autorului, ca prerogativă exclusivă și
absolută. În ceea ce privește citarea autorilor, s-a concluzionat că aceasta respectă
dispozițiile art. 33 alin. 4 din Legea nr. 8 din 1996, la secțiunea „repere bibliografice”
menționându-se (indicându-se) sursele și numele autorilor. Mai mult decât atât, prin note
se subsol, au fost făcute referiri la operele și autorii din care s-au citat anumite fragmente,
indicându-se faptul că au fost preluate ideea și o parte din forma de exprimare. De altfel,
în rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, procurorul de caz citează din Decizia nr, 8
din 11.01.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție: „limbajul juridic este
caracterizat de uniformitate, el neputând fi folosit în mod diferit, ci reclamând o preluare
întocmai de către utilizatori (...) se reține că în astfel de lucrări originalitatea este
atenuată de forma de exprimare a ideilor sau de redare a informațiilor, ce conțin un
limbaj de specialitate, aproape standardizat”.

Procurorul adaugă „În urma analizei comparative a operelor s-a constatat că

lucrarea în litigiu are o structură proprie, care exprimă amprenta personală a autorului și
nu se aseamănă ca tot unitar cu vreuna din lucrările presupus a fi plagiate. Aceste
aspecte, coroborate cu împrejurarea că dreptul la paternitatea unei opere nu poate fi
privit separat de dreptul la integritatea acesteia conduc la concluzia că Victor Ponta, prin
conceperea și publicarea lucrării nu și-a însușit calitatea de autor al operelor (...)
Aspectele sesizate prin denunțul formulat nu s-au confirmat, motiv pentru care fapta nu
există”. Contestația formulată de Adrian Papahagi, Mihail Neamțu si Augustin Ofițeru
(denunțători în cauză), prin care au cerut infirmarea soluției de neîncepere a urmăririi
penale și redeschiderea dosarului, a fost respinsă atât de procurorul ierarhic superior, cât
și de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Un alt exemplu ar fi cel al Laurei Codruța Kövesi, este actualul procuror șef al
Direcției Naționale Anticorupție (DNA), poziție pe care o deține din 2013. Înainte de
această funcție, Kövesi a fost Procuror General al României pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție. La data numirii, în 2006, Kövesi a fost prima femeie și cel mai tânăr
Procuror General din istoria României. Ea este, de asemenea, singurul funcționar public
care a deținut funcția de Procuror General pe toată durata mandatului său.

Mugur Ciuvică a acuzat-o în anul 2012 pe Laura Kövesi că ar fi plagiat în lucrarea

sa de doctorat. La 13 octombrie 2016, Grupul de Investigații Politice (GIP) a sesizat
Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare
(CNATDCU) în legătură cu plagiatul lui Kövesi. GIP a publicat o listă lungă cu pasaje
comparate, similară celei publicate în cazul lui Victor Ponta. Diferența a fost că lista GIP
nu a fost exactă, și GIP nu a cercetat în profunzime unele surse. Astfel, s-a putut dovedi
ușor că acuzația a fost complet falsă, deoarece autoarea a publicat ea însăși textele
presupus plagiate, în reviste de specialitate anterioare finalizării doctoratului, care ar fi
fost mai apoi preluate în terțe articole, pe care GIP le-a presupus ca fiind cele după care s-
a plagiat. De asemenea, autoarea a semnat unele dintre sursele mai vechi, presupus
plagiate, cu numele de domnișoară, Lascu. Lucrarea a fost verificată în 2016 și cu softul
anti-plagiat, folosit de Departamentul de Justiție al SUA, însă rezultatul este ținut secret,
iar rezultatul va fi dat publicității doar când Comisia de Etică a Universității de Vest
Timișoara o va cere.[14] În octombrie 2016, deputatul Sebastian Ghiță, cercetat penal în
mai multe dosare, a depus, la Parchetul General, un autodenunț în care susține că,
împreună cu mai mulți demnitari ai statului român, ar fi participat la falsificarea raportului
tehnic de expertiză a tezei de doctorat a procurorului-șef DNA, Laura Codruța Kovesi. Pe
17 noiembrie 2016, Comisia de Etică și Deontologie Profesională a Universității de Vest
din Timișoara declară: „Având în vedere că teza de doctorat supusă analizei are 11.512
rânduri, cele 564 de rânduri, găsite ca fiind similare în raport cu sesizarea înregistrată la
UEFISCDI nr. 2567/13.10.2016 cu alte surse, reprezintă un grad de similaritate de 4,9 %. În
absența unui raport al unei comisii de specialitate, Comisia de Etică și Deontologie
Profesională din UVT își asumă în acest moment gradul de similaritate.”
O comisie de lucru a CNATDCU a analizat sesizarea de plagiat și a publicat un
raport la 30 noiembrie 2016. Concluziile comune ale raportului conțin următoarele
propuneri:
1. menținerea titlului de doctor al dnei Codruța Laura Kövesi
2. publicarea Raportului comun al Comisiei și anexarea acestuia la toate
exemplarele din teza dnei Kövesi prezente în toate bibliotecile din țară
3. interzicerea publicării tezei în starea actuală, când – deși nu se poate reține
plagiatul- în opinia comisiei, este sub standardele de calitate ale unei teze de doctorat.
Laura Codruţa Kovesi, procurorul şef al DNA, revine cu explicaţii pe tema lucrării
sale de doctorat, despre care o comisie independentă formată din specialişti în drept a
stabilit că este copiată în proporţie de 4%:

"Nu este deloc controversat. Este cred cea mai verificată teză de doctorat. La
fiecare trei-patru ani s-a făcut câte o verificare. Vorbim despre nişte similitudini care
există în teza de doctorat într-un anumit procent, ceea ce nu înseamnă plagiat.
Similitudinea nu înseamnă plagiat. Am făcut un punct de vedere cu privire la ce s-a
dezbătut anul trecut în spaţiul public.

Am constatat cu stupoare că mi se reproşa faptul că există similitudini între fraze

ale tezei mele de doctorat şi fraze care au fost publicate în 2015 sau 2014 în alte lucrări, în
condiţiile în care eu în 2011 şi în 2010 am lucrat la teză şi mi-am susţinut teza de doctorat.
Deci nu aveam cum să copiez după cineva care a publicat în 2014, 2015. Am fost acuzată
că există similitudini între teza mea de doctorat şi anumite fraze care au fost postate pe
site-uri şi au fost create abia în 2016. Sigur, am luat frază cu frază şi am explicat. La
momentul respectiv să ştiţi că mi-am pus problema dacă nu ar trebui să fac public acest
punct de vedere, însă am zis că această problemă trebuie rezolvată totuşi instituţional şi
nu să fac o apărare în spaţiul public. Îmi era foarte la îndemână să public punctul de
vedere, să vadă toată lumea că eram acuzată pe nedrept, dar am aşteptat ca instituţiile
statului să facă acea verificare. În final s-a constatat că 4% din frazele pe care eu le-am
folosit în teză sunt similare cu alte fraze. Şi acum studenţii la Drept cred că sunt
conştienţă că nu ai cum să defineşti o infracţiune, să vorbeşti de latura obiectivă a unei
 infracţiuni şi să inventezi cuvinte, pentru că aceste definiţii sunt standard şi de aceea apar
similitudini".

În concluzie, plagiatul reprezintă o problemă actuală atât în rândul studenților,

cât și al doctoranzilor. De aceea, propunem cateva metode pentru prevenirea plagiatului:

- citarea textuală a cuvintelor exprimate de altcineva se va pune întotdeauna între

ghilimele şi va fi însoţită de o referinţă completă, relatarea ideii altei persoane va fi
însoţită de o referinţă completă. Chiar dacă un text este prelucrat şi cuvintele sunt
înlocuite prin sinonime, citarea sursei este obligatorie. Dacă există dubii în privinţa
sursei, a originii ei, chiar daca citatul sau ideea ar fi utilă recomandarea este de a
renunța la ea. Citatele care cuprind mai mult de câteva rânduri succesive, se trec în
text cu alte caractere şi cu spaţiere diferită, iar dacă depăşesc o pagină se utilizează
anexele.
Pentru a evita plagiatul

- gândeşte cu capul propriu, nu te gândi cum să iei ideile altora;

- foloseşte ideile altora numai pentru a te inspira sau a verifica ideile tale;
- fă conspecte complete, menţionând citatele şi deosebindu-le de propriile gânduri
notate pe conspect;
- foloseşte ghilimelele pentru a trimite la ideile şi textele altora, chiar şi când faci un
rezumat sau o parafrază;
- citează ideile şi textele culese de pe internet;
- nu ezita să mulţumeşti tuturor celor ce te-au ajutat.
BIBLIOGRAFIE

1.Academia Romana, Institutul de Lingvistica Iorgu Iordan,DEX-Dictionarul explicativ

al limbii romane, Editura: Univers Enciclopedic, 2007, sv plagia, plagiat.

2. Barrie JM, Presti DE, Digital plagiarism - The web giveth and the web shall taketh, J
Med Internet Res 2000;2(1):e6; [http://www.jmir.org/2000/1/e6/]

3. Basso L, Ethics in bio-medical publishing: plagiarism and self-plagiarism, SICCR org.,

downloaded 15.04.2009; [http://www.siccr.org/newsing/258/Editorial_Basso_
Dec08_EN.pdf]

4. Doctor P, In Other Words....Plagiarism in the new age. Asian Stud Med J 2003;2:2
[Full text available Online at: http://www.asmj.org/article0803.html ]
 5. Mihaela Miroiu (coord),Ana Bulai,Daniela Cutaş,Liviu Andreescu,Daniela Ion, Etica
În Universităţi, Proiect,"Cum este şi cum ar trebui săfie - Cercetare şi Cod", downloaded
26.07.2008,http://www.edu.ro/index.php/rap_rez_desc_sitstat/2760.
 UNIVERSITATEA „VALAHIA” TÂRGOVIȘTE
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COORDONATOR:
Conf.univ.dr. Gheorghe GHEORGIU

ABSOLVENT:
Dorina-Georgiana CHIRIȚĂ (BOBEICĂ-CHIRIȚĂ)

2017
 UNIVERSITATEA „VALAHIA” TÂRGOVIȘTE
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE
PROGRAMUL DE MASTER:
DREPTUL AFACERILOR

UTILIZAREA TEHNICILOR, METODELOR ȘI REGULILOR DE REDACTARE A LUCRĂRILOR

ŞTIINŢIFICE ÎN HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREŞTI

COORDONATOR:
Conf.univ.dr. Gheorghe GHEORGIU

ABSOLVENT:
Dorina-Georgiana CHIRIȚĂ (BOBEICĂ-CHIRIȚĂ)

2017
 LISTĂ DE ABREVIERI

1. art. – articol;
2. alin. – alineat;
3. C.E.D.O. – Convenția Europeană privind Drepturile Omului;
4. C.pr.civ. – Codul de procedură civilă;
5. C.pr.pen. – Codul de procedură penală;
6. lit. – litera;
7. M.Of. – Monitorul Oficial al României;
8. nr. – numărul;
9. O.G. – Ordonanța Guverbului;
10. O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului;
11. op.cit. – opera citată;
12. p. – pagina;
13. s.n. – sublinierea noastră.
 CUPRINS

Capitolul 1. Introducere / 5
Capitolul 2. Redactarea și motivarea hotărârilor judecătorești / 7
Secțiunea 2.1. Noțiuni / 7
Secțiunea 2.2. Obligația instanței de a motiva hotătârea judecătorească / 8
Secțiunea 2.3. Conținutul hotărârilor judecătoreşti / 11
Secțiunea 2.4. Importanța și rolul motivării hotărârilor judecătorești / 13
Capitolul 3. Utilizarea doctrinei și jurisprudenței în motivarea hotărârilor judecătorești /
16
Secțiunea 3.1. Utilizarea doctrinei în motivarea hotărârilor judecătorești / 16
Secțiunea 3.2. Utilizarea jurisprudenței Curții Constituționale / 18
Secțiunea 3.3. Utilizarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție / 21
Secțiunea 3.4. Utilizarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a
Curții de Justiție a Uniunii Europene / 24
Secțiunea 3.5. Utilizarea unor hotărâri ale altei instanțe sau ale propriei instanțe / 26
Secțiunea 3.6. Utilizarea unor hotărâri proprii. Există „autoplagiat”? / 27
Secțiunea 3.7. Utilizarea legislației / 29
Capitolul 4. Cerințe de redactare a hotărârilor judecătorești / 33
Secțiunea 4.1. Reglementarea cerințelor de redactare a hotărârilor judecătorești.
Enumerare. / 33
Secțiunea 4.2. Cerințe de structură în redactarea hotărârilor judecătorești / 34
Secțiunea 4.3. Cerințe de logică în redactarea hotărârilor judecătorești / 37
Secțiunea 4.4. Cerințe de claritate în redactarea hotărârilor judecătorești / 39
Secțiunea 4.5. Cerințe de concizie în redactarea hotărârilor judecătorești / 39
Secțiunea 4.6. Cerințe de stil în redactarea hotărârilor judecătorești / 42
Capitolul 5. Concluzii / 44
 Capitolul 1. Introducere

Metodologia de cercetare juridică este disciplina care se preocupă de problemele

logice, având rolul de a duce la înțelegerea dreptului prin utilizarea metodelor și tehnicilor
specifice.
Logica juridică, obținută prin interpretarea și aplicarea normei juridice, are un rol
deosebit de important în activitatea tuturor practicienilor în domeniul dreptului. Aceasta
este folosită de avocați în actele depuse la dosar (prin care formulează cereri sau apărări)
sau în pledoarii, de magistrați în actele redactate ca urmare a activității desfășurate, sau de
alți specialiști (autori de cursuri, monografii sau articole) în interpretarea și expunerea
problemelor juridice.
Lucrarea de față își propune să evidențieze anumite aspecte legate de utilizarea
tehnicilor, metodelor și regulilor de redactare a lucrărilor ştiinţifice (studiate în cadrul
disciplinei metodologiei de cercetare juridică) în hotărârile judecătoreşti.
În primul rând, în cadrul lucrării vor fi expuse chestiuni cu privire la noțiunile de
redactare și motivare a hotărârilor judecătorești. În cuprinsul primei secțiuni va fi cercetată
legătura dintre aceste două noțiuni, urmând a se constata că simpla redactare a unui act de
către judecător nu echivalează cu „motivarea” acestuia, astfel cum această activitate este
impusă de lege.
Totodată, vor fi analizate aspecte ce țin de obligativitatea motivării hotărârilor
judecătorești, respectiv temeiul obligației judecătorului de a-și justifica soluțiile pronunțate
și consecințele nerespectării ei.
Pentru a înțelege în ce constă obligația de a motiva hotărârea, va fi prezentat
conținutul hotărârilor judecătorești astfel cum acesta este reglementat de actele normative
în vigoare, accentul fiind pus pe principalele reglementări, respectiv Codul de procedură
civilă și Codul de procedură penală, fără a fi epuizată acestă problematică (demers laborios
pentru întinderea și natura prezentei lucrări).
Va fi abordată și problema rolului și importanței motivării hotărârilor judecătorești,
tocmai pentru a se accentua necesitatea respectării obligației judecătorului de a-și justifica
soluțiile pronunțate.
Ulterior, vor fi analizate câteva chestiuni de detaliu referitoare la aplicarea tehnicilor
de redactare a unor lucrări cu caracter științific în motivarea hotărârilor judecătorești. Acest
fapt este justificat prin aceea că hotărârile judecătorești, deși nu sunt lucrări științifice în
sensul propriu al termenului, trebuie să respecte anumite cerințe de redactare specifice
acestora.
Așadar, vor fi analizate chestiuni legate de utilizarea doctrinei, a jurisprudenței și a
legislației în motivarea hotărârilor judecătorești. Se va avea în vedere modalitatea în care
trebuie indicate în hotărârile judecătorești sursele utilizate la justificarea soluției pronunțate,
respectiv doctrina de specialitate, jurisprudența Curții Constituționale, jurisprudența Înaltei
Curți de Casație și Justiție, jurisprudența altor instanțe (cu precizări suplimentare referitoare
la instanțele europene – Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a
Uniunii Europene) sau a instanței din care face parte judecătorul, precum și utilizarea unor
hotărâri anterioare ale aceluiași judecător.
În următorul capitol, vor fi prezentate aspecte legate de stilul în care trebuie
redactate hotărârile judecătorești și de anumite cerințe de redactare. Astfel, vor fi abordate
chestiuni legate de cerințele de structură a acestor acte, precum și cerințe de logică,
claritate, concizie.
Aceste precizări sunt necesare deoarece hotărârile judecătorești sunt acte oficiale,
pronunțate în numele legii, astfel că trebuie respectat un anumit standard care să ducă la
creșterea calității actului de justiție și la menținerea încrederii publicului în modul de
înfăptuire a justiției.
În ceea ce privește structura prezentei lucrări, trebuie făcută precizarea că anumite
aspecte prezentate vor fi exemplificate cu modele de motivări fictive, astfel încât să fie mai
bine evidențiate problemele supuse analizei.
 Capitolul 2.Redactarea şi motivarea hotărârilor judecătorești

Secțiunea 2.1. Noțiuni

Hotărârea judecătorească este un act de dispoziție al autorității56, respectiv actul prin
care se finalizează procesul ce cuprinde soluția pronunțată și motivarea acesteia57.
Prevederile legale care reglementează activitatea judecătorului constând în
întocmirea actului final al judecății fac referire fie la „redactarea” hotărârii (art. 426
C.pr.civ.58, art. 406 C.pr.pen.59), fie la „motivarea” acesteia (de exemplu, art. 99 lit. r) din
Legea nr. 303/200460, art. 999 alin. (4) C.pr.civ.).
Indiferent de terminologia folosită, textele legale menționate reglementează
obligația judecătorului de a explica soluția pronunțată, în sensul de a arăta motivele pentru
care a admis sau a respins cererile ori apărările părților.
A redacta reprezintă acțiunea de a compune, a formula în scris, a scrie, a întocmi (un
studiu, un act etc.)61. De asemenea, această activitate presupune activitatea de a formula în
scris, în mod metodic și ordonat, rezultatul unui proces de gândire62.
Astfel, redactarea hotărârii judecătorești presupune a arăta în scris, într-un mod
logic, explicația soluției pronunțate în urma judecății.
A motiva înseamnă, printre altele, a expune cauzele unui fapt, ale unei atitudini, ale
unei acțiuni; a aduce explicații, argumente în favoarea unei acțiuni, a unei hotărâri, a
justifica63.
Înțelesul expus anterior este cel mai potrivit pentru problema supusă analizei în
prezenta lucrare, respectiv modul în care se întocmesc hotărârile judecătorești.
Astfel, simpla redactare a unor considerente nu este suficientă, hotătârea trebuind să
fie „motivată”, adică în cuprinsul ei să se regăsească justificarea soluțiilor pronunțate.

56
DEX 2009;
57
În cadrul prezentei lucrări se va avea în vedere înțelesul stricto sensu al noțiunii de hotărâre,
respectiv actul prin care instanța se dezînvestește, fără a fi avute în vedere și încheierile preparatorii
sau cele de ședință;
58
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în M.Of. nr. 247 din 10.04.2015;
59
Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în M.Of. nr. 486 din 15.07.2010;
60
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, publicată în partea I a M.Of. nr.
576 din 29.06.2004, republicată în M.Of. nr. 826 din 13.09.2005;
61
DEX 2009;
62
Dicționarul limbii române literare contemporane;
63
DEX 2009;
 Dincolo de evidența obligativității acestei activități, trebuie avute în vedere toate
elementele relevante, printre care întinderea, conținutul, calitatea și alte cerințe ale
justificării unei soluții pronunțate de o instanță.
Având în vedere definiția de mai sus, motivarea poate fi o justificare, un argument, o
justificare, o logică, o noimă, o rațiune, un rost, un sens, un temei, o explicare, o explicație, o
scuză64.
Mai mult, motivarea este acțiunea de a motiva și rezultatul ei65. Așadar, prin
motivarea hotărârii judecătorești se va înțelege atât activitatea de redactare a acesteia, cât
și actul rezultat în urma acestui proces.

Secțiunea 2.2. Obligația instanței de a motiva hotătârea judecătorească

Obligația judecătorului de a justifica în cuprinsul hotărârii soluția pronunțată reiese
din ansamblul reglementărilor referitoare la activitatea de judecată. Astfel, potrivit art 4 alin.
(1) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure
supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în
faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la
procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic66 al
judecătorilor şi procurorilor şi să participe la formarea profesională continuă.
Această obligație este reglementată în concret pentru fiecare tip de proces în parte.
În cele ce urmează vor fi analizate cerințele impuse de principalele reglementări, respectiv
Codul de procedură civilă (cu mențiunea că acesta reprezintă dreptul comun, dispozițiile
cuprinse în acest act normativ urmând a fi utilizate ori de câte ori reglementarea specială nu
este suficientă – ca de exemplu în situația contenciosului administrativ sau în cazul
procedurilor de insolvență) și Codul de procedură penală.

64
Dicționar de sinonime;
65
DEX 2009;
66
Potrivit art. 5 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, „judecătorii
au mai multe îndatoriri, printre care: să asigure, prin activitatea desfăşurată, aplicarea legii şi
independenţa puterii judecătoreşti; să respecte prevederile legale, normele codului deontologic,
regulamentele, hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii date în conformitate cu legea, hotărârile
adunărilor generale şi ale colegiilor de conducere; să-şi perfecţioneze continuu pregătirea profesională,
conform necesităţilor de specializare; să dea dovadă de competenţă profesională şi să manifeste calm,
răbdare, politeţe şi imparţialitate faţă de justiţiabili, martori, avocaţi, procurori şi alte persoane cu care
intră în contact în calitate oficială.”;
 Potrivit art. 426 alin. (1) C.pr.civ., hotărârea se redactează de judecătorul care a
soluționat procesul, iar potrivit alin. (6) al aceluiași articol, hotărârea se va redacta și se va
semna în cel mult 30 de zile de la pronunțare.
Astfel, prevederile legale amintite arată atât care este participantul la procesul civil
care trebuie să întocmească actul final al judecății – judecătorul care a soluționat cauza –, cât
și termenul în care trebuie realizată această activitate. Trebuie precizat că termenul
menționat anterior reprezintă regula, legea instituind excepții pentru anumite proceduri
speciale (de exemplu, hotărârea pronunțată în cadrul procedurii ordonanței președințiale
trebuie motivată în termen de 48 de ore de la pronunțare, potrivit art. 999 alin. (4) C.pr.civ.).
Conform art. 406 alin. (1) și (2) C.pr.pen., hotărârea se redactează în cel mult 30 de
zile de la pronunțare și se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la
soluționarea cauzei.
Și Codul de procedură penală arată că hotărârea trebuie redactată fie de judecătorul
unic care a soluționat cauza, fie de un judecător din cadrul completului colegial. De
asemenea, se instituie un termen general de 30 de zile în care trebuie motivată hotărârea,
termen ce curge de la pronunțarea acesteia.
Faptul că motivarea hotărârii reprezintă o obligație a instanței și nu o facultate a
acesteia reiese din formularea imperativă a textelor legale menționate, respectiv folosirea
sintagmei „se redactează”.
Totodată, se reține că obligația menționată anterior nu este lipsită de sancțiune.
Astfel, în primul rând, nemotivarea hotărârii judecătorești va avea drept consecință
desființarea acesteia în calea de atac.
De exemplu, în cazul proceselor civile, hotărârile primei instanțe pot fi atacate cu
apel, dacă legea nu prevede altfel67. Față de natura de cale de atac ordinară și caracterul
devolutiv al apelului68, nu este necesar ca legea să prevadă expres nemotivarea hotărârilor
ca motiv de apel, acesta putând fi formulat de partea nemulțumită de soluția dată fără a fi
obligatoriu ca aceasta să se încadreze în anumite motive predeterminate.
Pe de altă parte, în cazul recursului, cale extraordinară de atac în noul Cod de
procedură civilă, nemotivarea hotărârii supusă acestei căi de atac (pronunțată fie în primă

67
Astfel cum prevede art. 466 alin. (1) C.pr.civ;
68
Efectul devolutiv al apelului este reglementat de art. 476 C.pr.civ.; potrivit alin. (1) „Apelul exercitat
în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în
drept.”;
instanță – dacă aceasta se atacă cu recurs potrivit legii, fie în apel) este prevăzută de lege ca
motiv distinct de casare69. Atunci când hotătârea instanței de recurs nu este motivată,
partea interesată are la îndemână formularea unei contestații în anulare specială, potrivit
art. 503 alin. (2) pct. 3 C.pr.civ..
În doctrină70 s-a exprimat opinia potrivit căreia în cazul în care nemotivarea hotărârii
intervine în apel într-o cauză ce nu este supusă recursului, partea interesată ar putea
exercita totuși calea de atac a contestației în anulare chiar dacă această posibilitate nu este
prevăzută expres, bazându-se pe art. 6 din C.E.D.O. ce garantează dreptul la un proces
echitabil, față de împrejurarea că și instanța de apel este ținută de obligația de a-și motiva
hotărârea.
Pe lângă sancțiunea procedurală ce intervine în cazul nemotivării hotărârii, analizată
anterior, se pot reține și alte consecințe ce decurg din nerespectarea de către judecător a
obligației de a-și justifica soluția pronunțată. Se are în vedere în acest sens posibila angajare
a răspunderii disciplinare a acestuia. Astfel, potrivit art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, lipsa
totală a motivării hotărârilor judecătorești, în condițiile legii, constituie abatere disciplinară.
De asemenea, nerespectarea termenelor impuse de lege pentru îndeplinirea acestei
îndatoriri constituie abatere disciplinară, potrivit art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, text ce
are următorul conținut: „nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a
dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată
în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.
O altă consecință ce decurge din nemotivarea hotărârii este încălcarea dreptului la un
proces echitabil. Aceasta se evidențiază atunci când problema supusă analizei este raportată
la părțile din proces.
În cauza Albina contra României71, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut
că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe
scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost
supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (paragraful 34).

69
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ., casarea unei hotărâri se poate cere și pentru următorul
motiv de nelegalitate: hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive
contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;
70
Andreea-Annamaria CHIȘ, Gheorghe-Liviu ZIDARU, Rolul judecătorului în procesul civil,
EdituraUniversul Juridic, București, 2015, p. 165;
71
Hotărârea din 28.04.2005 (Cererea nr. 57.808/00) publicată în M.Of. nr. 1049 din 25.11.2005;
publicată pe http://hudoc.echr.coe.int;
Astfel, „simplul fapt că instanţa de recurs a reamintit hotărârile adoptate în speţă de către
instanţele inferioare şi argumentele în baza cărora acestea s-au întemeiat nu putea să o
scutească de obligaţia de a examina problemele ridicate în recurs de către reclamant”. În
această cauză, Curtea a constat că art. 6.1 din Convenţie a fost încălcat ca urmare a faptului
că hotărârea instanței de recurs nu a fost suficient motivată iar cererea reclamantului, în
procedura de revendicare finalizată prin această hotărâre, nu a fost examinată în mod
echitabil (paragrafele 36 și 37).
Deși în hotărârea antemenționată se face referire la nemotivarea unei hotărâri de
către instanța de recurs, opinăm, pentru identitate de rațiune, că se va constata încălcarea
dreptului la un proces echitabil indiferent de stadiul procesual în care intervine nemotivarea
hotărârii.

Secțiunea 2.3. Conținutul hotărârilor judecătoreşti72

În ceea ce privește conținutul hotărârilor judecătorești, se reține că legea stabilește
ce anume trebuie să fie menționat în cuprinsul acestora, fiind stabilită o structură pe trei
părți (partea introductivă, partea expozitivă și partea dispozitivă) și elementele ce trebuie
menționate în fiecare dintre acestea.
Potrivit art. 425 alin. (1) C.pr.civ., hotărârea va cuprinde: a) partea introductivă, în
care se vor face menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi (2)73. Când dezbaterile au fost
consemnate într-o încheiere de şedinţă, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai
denumirea instanţei, numărul dosarului, data, numele, prenumele şi calitatea membrilor

72
În cadrul acestei secțiuni au fost avute în vedere doar reglementările rezultate din codificările de
bază (Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală) fără a se dori epuizarea subiectului prin
analizarea tuturor tipurilor de procese și a reglementărilor speciale referitoare la acestea;
73
Potrivit art. 233 alin. (1) și (2) C.pr.civ.: „Pentru fiecare şedinţă a instanţei se întocmeşte o încheiere
care va cuprinde următoarele: a) denumirea instanţei şi numărul dosarului; b) data şedinţei de judecată;
c) numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, precum şi numele şi prenumele
grefierului; d) numele şi prenumele sau, după caz, denumirea părţilor, numele şi prenumele
persoanelor care le reprezintă sau le asistă, ale apărătorilor şi celorlalte persoane chemate la proces, cu
arătarea calităţii lor, precum şi dacă au fost prezente ori au lipsit; e) numele, prenumele procurorului şi
parchetul de care aparţine, dacă a participat la şedinţă; f) dacă procedura de citare a fost legal
îndeplinită; g) obiectul procesului; h) probele care au fost administrate; i) cererile, declaraţiile şi
prezentarea pe scurt a susţinerilor părţilor, precum şi a concluziilor procurorului, dacă acesta a
participat la şedinţă; j) soluţia dată şi măsurile luate de instanţă, cu arătarea motivelor, în fapt şi în
drept; k) calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia, atunci când, potrivit legii, încheierea poate
fi atacată separat; l) dacă judecarea a avut loc în şedinţă publică, fără prezenţa publicului ori în camera
de consiliu; m) semnătura membrilor completului şi a grefierului. Încheierea trebuie să arate cum s-a
desfăşurat şedinţa, cuprinzând, dacă este cazul, menţiuni despre ceea ce s-a consemnat în procese-
verbale separate.”;
completului de judecată, numele şi prenumele grefierului, numele şi prenumele
procurorului, dacă a participat la judecată, precum şi menţiunea că celelalte date sunt
arătate în încheiere; b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe
scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor
administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât
motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor (s.n.);
c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul
sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul
de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în
registrul persoanelor juridice şi contul bancar, soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii
şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate.
Astfel, prevederea normativă expusă arată că în motivarea hotărârii judecătorești
trebuie să se regăsească, printre altele, temeiurile faptice și cele de drept care
fundamentează soluția pronunțată în cauză, acestea constituind, în fapt, „motivarea”
hotărârii.
Conform art. 401 C.pr.pen., hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul
cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul. Expunerea, astfel
cum prevede art. 403 C.pr.pen., trebuie să cuprindă: a) datele privind identitatea părţilor; b)
descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului şi locului unde a
fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare; c) motivarea
soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru
soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei cu
privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină
soluţia dată în cauză; d) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză. În
caz de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei,
expunerea trebuie să cuprindă fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului,
forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante sau atenuante, starea de recidivă,
timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată, respectiv timpul care se va deduce din
pedeapsa stabilită în caz de anulare sau revocare a renunţării la aplicarea pedepsei ori a
amânării aplicării pedepsei, precum şi actele din care rezultă perioada ce urmează a fi
dedusă. Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte dintre faptele ce formează
obiectul trimiterii în judecată, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunţat
condamnarea ori, după caz, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării
pedepsei şi pentru care anume fapte, încetarea procesului penal sau achitarea. În cazul
renunţării la aplicarea pedepsei şi al amânării aplicării pedepsei, precum şi în cazul
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se vor prezenta în hotărâre motivele care
au determinat renunţarea sau amânarea ori, după caz, suspendarea şi se vor arăta
consecinţele la care persoana faţă de care s-au dispus aceste soluţii se expune dacă va mai
comite infracţiuni sau, după caz, dacă nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va
executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
Din analiza textelor menţionate se poate observa faptul că legea stabilește conținutul
pe care trebuie să îl aibă motivarea hotărârii date asupra fondului cauzei penale, fiind
precizate și anumite elemente suplimentare ce trebuie analizate în cazuri speciale.
Deși textele normative menționate stabilesc elementele pe care trebuie să le conțină
o hotărâre judecătorească, simpla acoperire a acestora nu este suficientă.
Astfel, hotărârea judecătorească trebuie să respecte și anumite standarde de calitate,
conținutul acesteia trebuind să fie redactat într-un stil adecvat, aspecte ce vor fi analizate în
cele ce urmează.

Secțiunea 2.4. Importanța și rolul motivării hotărârilor judecătorești

Motivarea hotărârilor judecătorești este o parte componentă a dreptului la un proces
echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că motivarea hotărârii
„constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi
singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar,
circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”74.
Importanța motivării hotărârii judecătorești poate fi analizată din mai multe puncte
de vedere: al judecătorului cauzei, al părților din cauza dedusă judecății, al instanței
superioare și al publicului.

74
Decizia nr. 3338 din 11 aprilie 2011 pronunțată în recurs de Secția civilă și de proprietate
intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție;
 Din perspectiva judecătorului cauzei, motivarea apare ca o garanție a imparțialității
acestuia, în sensul că pe baza argumentelor expuse se poate constata ce a avut acesta în
vedere la pronunțarea soluției, înlăturându-se în acest mod suspiciunile de părtinire a părții
ce a avut câștig de cauză.
Astfel, judecătorul cauzei are obligația de a analiza efectiv susținerile și apărările
părților prin raportare la mijloacele de probă administrate, apreciind asupra pertinenței lor.
Pentru părțile din cauza dedusă judecății, motivarea hotărârii are rolul de a le face
acestora cunoscut faptul că judecătorul a ascultat pretențiile și apărările lor (reținându-le
sau înlăturându-le argumentat). De asemenea, pe baza celor reținute acestea își pot exercita
dreptul de a formula calea de atac, motivarea acesteia din urmă făcându-se prin raportare la
cele consemnate în hotărârea atacată.
Așadar, pentru părțile din proces, motivarea hotărârii judecătorești apare ca o
obligație corelativă dreptului acestora de a-și expune susținerile și apărările în fața instanței.
Numai prin motivarea soluției pronunțate se poate observa dacă susținerile părților au fost
efectiv avute în vedere de judecătorul cauzei, fiindu-le astfel respectat dreptul la un proces
echitabil.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „dreptul la un
proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de
a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia
nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi
efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod
real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6
implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al
mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le
aprecia pertinenţa.”75.
Pentru instanțele superioare, motivarea hotărârii este baza de la care se pornește în
exercitarea controlului pe care sunt chemate să îl realizeze.
Doar o hotărâre motivată corespunzător va permite instanței superioare să cerceteze
temeinicia motivelor invocate în cererea de apel sau recurs. În lipsa motivării hotărârii,
instanța de control va desființa sentința și va trimite cauza spre rejudecare instanței care nu

75
Cauza Albina c. Ro, citată mai sus, paragraful 30;
a respectat obligația de a justifica soluția pronunțată, considerându-se că acesta nu a intrat
în cercetarea fondului76.
Publicul ia cunoștință de conținutul hotărârii judecătorești ca urmare a publicării
acesteia, fie din oficiu (pe portalul instanțelor de judecată77), fie de diverse platforme de
internet (rolii.ro; lege5.ro), fie după aducerea acesteia la cunoștință de una din părțile din
cauză după ce i-a fost comunicată.
Pentru acesta, motivarea hotărârii judecătorești are în principal rolul de a menține
încrederea în calitatea actului de justiție. De asemenea, se poate reține și o funcție de
orientare a justițiabililor, în cazul în care persoanele care iau cunoștință în acest mod de
hotărârile judecătorești ar dori să se adreseze instanțelor cu o problemă similară.

76
În acest sens este art. 480 alin. (3) C.pr.civ.;
77
portal.just.ro;
 Capitolul 3.Utilizarea doctrinei și jurisprudenței în motivarea hotărârilor
judecătorești

Secțiunea 3.1. Utilizarea doctrinei în motivarea hotărârilor judecătorești

Prin doctrină, în sensul prezentei lucrări, se înțelege totalitatea lucrărilor științifice
(tratate, cursuri, monografii, articole) publicate în domeniul dreptului.
Așadar, urmează a se analiza posibilitatea instanței de a utiliza doctrina în cuprinsul
hotărârilor judecătorești, iar în caz afirmativ, modalitatea în care se va face trimitere la
aceasta.
Referitor la posibilitatea judecătorului de a utiliza idei sau opinii din doctrină în
motivarea hotărârilor pronunțate, se reține că opiniile exprimate în tratate, cursuri,
monografii, articole, sunt neoficiale, fiind însușite de autorii acestora.
Astfel, acestea nu exprimă o poziție oficială, a autorităților publice, de natură a se
impune cu caracter erga omnes, fiind la latitudinea judecătorului dacă și le însușește sau nu.
Mai mult, trebuie avut în vedere că opiniile exprimate cu privire la aceeași problemă
juridică nu sunt unitare în doctrină, existând divergențe între părerile exprimate de diverși
autori. Va fi avută în vedere opinia care concordă cu prevederile legale aplicabile și care se
potrivește cel mai bine speței deduse judecății.
Se mai poate discuta și proveniența secțiunilor de doctrină folosite. De cele mai
multe ori judecătorul va utiliza în soluționarea cauzei opere din biblioteca proprie sau din
biblioteca instanței. Cu toate acestea, nu poate fi exclusă posibilitatea ca părțile să depună la
dosar extrase din doctrină în sprijinul argumentelor folosite de acestea în susținerea
cererilor și apărărilor formulate. În cazul acestora din urmă se impune efectuarea unei
verificări suplimentare înainte de a fi utilizate în motivarea soluției pronunțate, putând fi
aferente unei alte forme a legislației decât cea aplicabilă speței deduse judecății (trebuind să
fie identificată forma aplicabilă din punct de vedere temporal în cazul în care au intervenit
modificări legislative) sau scoase din context, fiind denaturat înțelesul problemei expuse.
În ceea ce privește indicarea doctrinei folosite, se pune problema modului în care se
vor menționa sursele utilizate în cadrul cercetării juridice prin raportare la specificul și natura
hotărârilor judecătorești.
Trebuie avut în vedere că hotărârea judecătorească, deși are un caracter riguros, nu
este o lucrare științifică în sensul stric al noțiunii. Or, necesitatea menționării surselor
folosite este incidentă cu precădere în cazul acestora, față de protecția acordată prin Legea
nr. 8/1996. Prin urmare, hotărârea judecătorească, nefiind o operă purtătoare de drepturi în
sensul arătat de art. 7 din Legea nr. 8/1996, nu va fi susceptibilă să aducă atingere
drepturilor autorilor de opere protejate prin actul normativ menționat.
Se mai reține și faptul că nu este recomandat ca în hotărârea judecătorească să se
regăsească trimiteri în subsol, aceste referințe nefiind specifice actelor ce emană de la
instanțele judecătorești.
În concluzie, prin raportare la cele expuse mai sus, opinăm în sensul că nu este indicat
să se indice în cuprinsul hotărârilor judecătorești sursele doctrinare folosite, acest fapt
nefiind potrivit cu natura acestora. Se reține în acest sens că hotărârile sunt pronunțate „în
numele legii”, aceasta fiind sursa obligatorie și sigură de avut în vedere la soluționarea
cauzei.
Desigur, judecătorul cauzei va putea folosi doctrina pentru soluționarea cauzei, iar la
nevoie se va putea inspira în formularea considerentelor din cele expuse în tratate, cursuri,
monografii, articole, cu respectarea cerinței ca acestea să concorde cu actele normative
aplicabile speței deduse judecății.
Exemplu:
Mai degrabă decât această abordare:
„Prin acțiunea în constatare, reglementată de art. 35 C.pr.civ., reclamantul solicită
instanței să se constate existența unui drept subiectiv al său ori inexistența unui drept
subiectiv al pârâtului împotriva sa, deci reclamantul solicită constatarea existenței sau
inexistenței unui raport juridic concret (Boroi, Gabriel; Stancu, Mirela; Drept procesual civil,
Editura Hamangiu, București, 2015, p. 51).
Din cauza faptului că reclamantul nu urmărește condamnarea pârâtului, hotărârile
pronunțate cu privire la cererile în constatare nu sunt susceptibile de executare silită (Boroi,
Gabriel; Stancu, Mirela; Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015, p. 51).
În speță, ... .
În cazul în care se solicită constatarea unei situații de fapt cererea se respinge ca
inadmisibilă (Boroi, Gabriel; Stancu, Mirela; Drept procesual civil, Editura Hamangiu,
București, 2015, p. 52).”
este recomandabilă aceasta:
 „Potrivit art. 35 C.pr.civ., cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei
sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea
dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.
Aşadar, acţiunea în constatare este aceea prin care reclamantul solicită să se
constate un drept al său ori inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa, fără ca instanţa
să condamne la executarea unei prestaţii.
O primă condiţie pentru admiterea unei acţiuni în constatare este reprezentată de
justificarea unui interes de către reclamant, în sensul că acesta are nevoie să se clarifice o
situaţie legată de existenţa sau inexistenţa unui drept.
Instanţa reţine că această condiţie este îndeplinită, reclamanta ....
O altă condiţie se referă la aceea că prin intermediul acestei acţiuni se poate cere
numai constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, nu şi a unui fapt. Aşadar, în cazul în
care se solicită constatarea unei stări sau situaţii de fapt, cererea urmează a fi respinsă ca
inadmisibilă.
Și această condiție este îndeplinită, întrucât ...”

Secțiunea 3.2. Utilizarea jurisprudenței Curții Constituționale

Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la
data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, astfel cum
prevede art. 147 alin. (4) din Constituție.
Însăși Curtea a analizat în mai multe hotărâri efectul propriilor hotărâri, respectiv
caracterul obligatoriu al acestora și întinderea acestuia.
Astfel, în Decizia Plenului nr. I din 199778, Curtea a reținut următoarele: „controlul
constituţionalităţii se finalizează prin decizii, care, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie,
sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Dacă prin decizie se constată
neconstituţionalitatea, ea produce efecte erga omnes, adică are un efect obligatoriu general,
care vizează toate autorităţile publice, cetăţenii şi persoanele juridice de drept privat.”.
În aceeași Decizie s-a reținut că este unanim recunoscut, în practică şi doctrină, că
puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii
Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină

78
Publicată în M.Of. nr. 16 din 26.01.1995
acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii
Constituţionale.
De asemenea, Curtea a arătat79 că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele
jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci
şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reţinut că „atât considerentele,
cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor
subiectelor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi
instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea
Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii.”.
Aceleași concluzii au fost reținute și în Decizia nr. 414 din 14.04.201080, respectiv în
Decizia nr. 415 din 14.04.201081.
Așadar, jurisprudența Curții Constituționale apare sub două fațete, respectiv obligația
judecătorului de a o folosi, rezultată din textele normative menționate, respectiv dreptul
acestuia de a o utiliza în motivarea soluțiilor pronunțate pentru a întări justețea acesteia.
În ceea ce privește obligația judecătorului de a utiliza jurisprudența Curții
Constituționale în motivarea hotărârilor judecătorești, vor fi avute în vedere cele menționate
mai sus.
În cazul în care această obligație nu este respectată, partea din proces ale cărei
drepturi au fost încălcate de nerespectarea acestei obligații are la îndemână căile de atac
prevăzute de lege, prin intermediul cărora poate solicita instanței superioare constatarea
neaplicării deciziei obligatorii a Curții Constituționale și aplicarea corectă a acesteia în speța
dedusă judecății.
Pe lângă sancțiunea procedurală amintită, nerespectarea obligației de a respecta
deciziile Curţii Constituţionale poate atrage și alte consecințe, respectiv angajarea
răspunderii disciplinare a magistratului. Astfel, potrivit art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004,
constituie abatere disciplinară nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale.
Referitor la dreptul judecătorului de a utiliza jurisprudența Curții Constituționale, se
reține că acesta va folosi în motivarea hotărârii judecătorești pronunțate argumentele

79
Decizia nr. 1415 din 04.11.2009, publicată în M.Of. nr. 796 din 23.11.2009
80
Publicată în M.Of. nr. 291 din 04.05.2010
81
Publicată în M.Of. nr. 294 din 05.05.2010
reținute de Curte pentru a justifica soluția pronunțată cu luarea în considerare a deciziilor
pronunțate de instanța de contencios constituțional.
În cazul în care judecătorul a utilizat la soluționarea cauzei cu care a fost învestit
jurisprudența Curții Constituționale, se pune problema identificării corecte a acesteia în
redactarea hotărârii pronunțate.
Așadar, cum anume trebuie citată jurisprudența Curții Constituționale?
Legislația în vigoare nu cuprinde indicații care să impună un anumit stil de citare.
În cuprinsul deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, trimiterea la decizii
anterioare ale acesteia se face în modul următor: „...(a se vedea Decizia nr. x din ..., publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. y din ...)”.
În lipsa unor alte indicații exprese, fie rezultate din legislație, fie din alte acte cu
caracter de recomandare, opinăm că este suficient acest mod de citare a deciziilor Curții
Constituționale utilizate în cuprinsul motivărilor hotărârilor judecătorești în care sunt folosite
argumentele instanței de contencios constituțional.
Exemplu:
„Potrivit art. 666 alin. (2) C.pr.civ., în forma în vigoare momentul începerii executării
silite, executorul judecătoresc se pronunţă asupra încuviinţării executării silite, prin încheiere,
fără citarea părţilor. Această încheiere se regăseşte la dosarul de executare, fiind pronunţată
la data de ... .
De asemenea, faţă de natura titlului executoriu – hotărâre judecătorească – nu era
necesară învestirea prealabilă cu formulă executorie, faţă de prevederile art. 641 C.pr.civ., în
forma în vigoare la acel moment.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 895/2015 din 17.12.2015, prin care s-a constata
neconstituţionalitatea prevederilor art. 666 C.pr.civ. în forma în vigoare la acel moment a
fost publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 84 din 04.02.2016, ulterior
momentului încuviinţării executării silite în prezenta cauză, aceasta fiind valabilă în
modalitatea în care a fost realizată.
În cuprinsul acestei decizii, respectiv în considerentul 28, se arată, în legătură cu
efectele pe care urmează a le produce decizia menţionată, că pe perioada de activitate a
unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia
nu se va aplica în privinţa procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării
sale, aplicându-se, în schimb, în privinţa contestaţiilor la executare formulate împotriva
încheierii de încuviinţare a executării silite date de executorul judecătoresc aflate pe rolul
instanţelor judecătoreşti la data publicării prezentei decizii, precum şi în cele în care a fost
invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus menţionată.”

Secțiunea 3.3. Utilizarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție

În cazul deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie făcută o distincție între
cele date în soluționarea unor recursuri în interesul legii, cele pronunțate de completele
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și cele pronunțate în desfășurarea activității
obișnuite a acestei instanțe (așa numitele „decizii de speță”).
În ceea ce privește deciziile pronunțate în soluționarea unor recursuri în interesul
legii, se reține că nerespectarea acestora atrage consecințe negative pentru magistratul care
înțelege să le ignore, respectiv angajarea răspunderii disciplinare. Astfel, potrivit art. 99 lit. ș)
din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară nerespectarea deciziilor pronunţate
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii
Potrivit art. 517 alin. (1), (2) și (4) C.pr.civ., asupra cererii, completul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie se pronunţă prin decizie, aceasta se pronunţă numai în interesul legii şi nu
are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din
acele procese, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru
instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Potrivit art. 474 alin. (1), (2) și (4) C.pr.pen., asupra cererii de recurs în interesul legii
completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pronunţă prin decizie, aceasta se pronunţă
numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu
privire la situaţia părţilor din acele procese, iar dezlegarea dată problemelor de drept
judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
Referitor la deciziile pronunțate de completele pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept, se are în vedere faptul că la acest moment nerespectarea acestora nu este
sancționată din punct de vedere disciplinar în mod distinct ca în cazul deciziilor Curții
Constituționale sau al celor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea
unor recusuri în interesul legii. Cu toate acestea, răspunderea disciplinară a magistratului
care nu înțelege să respecte deciziile pronunțate de completurile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept poate fi atrasă în condițiile prevăzute de art. 99 lit. t) și art. 99 1 din Legea
nr. 303/2004, respectiv în situația în care se poate reține în sarcina acestuia o rea credință
sau gravă neglijență.
Or, la stabilirea existenței relei credințe sau unui grave neglijențe82 trebuie avut în
vedere și faptul că și aceste decizii se publică în Monitorul Oficial al României, astfel că
judecătorul nu se poate prevala de necunoașterea acestora.
Asupra sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă
prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, astfel cum prevede
art. 521 C.pr.civ.. potrivit alin. (3) al aceluiași articol, dezlegarea dată chestiunilor de drept
este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar
pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
În materie penală, alin. 477 C.pr.pen. prevede că asupra sesizării, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin decizie, numai cu privire la chestiunea
de drept supusă dezlegării, iar dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru
instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
În ceea ce privește menționarea jurisprudenței utilizate în cuprinsul hotărârii
judecătorești, se vor avea în vedere cele reținute cu ocazia analizării folosirii jurisprudenței
Curții Constituționale. Astfel, în lipsa unor indicații normative sau cu titlu de recomandare,
vor fi folosite modurile de citare folosite de Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, în
cuprinsul deciziilor pronunțate în soluționarea unor recursuri în interesul legii, instanța
supremă folosește următorul mod de citare a deciziilor sale anterioare sau a deciziilor Curții
Constituționale: „(Decizia nr. x din ..., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
y din ...).”. Același mod de citare este folosit și în cazul deciziilor pronunțate de completele
pentru soluționarea unor chestiuni de drept, uneori chiar fără a mai fi indicat numărul
Monitorului Oficial în care a fost publicată.
Exemplu:

82
Potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004: „(1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau
procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând
vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul
nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori
procesual.”;
 1.„Potrivit art. 201 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil,
prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân
supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
De asemenea, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr.
1/2014, din 17.02.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 283 din
17.04.2014, dată în soluţionarea unor Recursuri în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr.
287/2009 privind Codul civil, prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie
2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul
nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de
judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive,
indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.”
2.„ Potrivit art. 9 alin. (8) din O.G. nr. 15/2002, pentru lipsa rovinietei valabile,
procesul-verbal se comunică contravenientului în termen de cel mult două luni de la data
constatării contravenţiei, interval pentru care nu se pot încheia alte procese-verbale de
constatare a contravenţiei pentru lipsa rovinietei valabile pentru acelaşi vehicul.
Prin Decizia nr. 43 din 21.11.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul
pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept (publicată în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr. 107 din 07.02.2017) a hotărât următoarele: termenul de „cel mult două luni”
menţionat de art. 9 alin. (8) din O.G. nr. 15/2002 nu reprezintă termen special de prescripţie,
în sensul art. 13 alin. (4) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
Aşadar, instanţa reţine că în cauză este aplicabil termenul de 6 luni prevăzut de art.
13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea
contravenţională.
Tot prin Decizia nr. 43/21.11.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul
pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept a stabilit, în legătură cu art. 9 alin. (8) din O.G. nr.
15/2002, că prin ʺdata constatării contravenţieiʺ se înţelege data întocmirii procesului-verbal
de contravenţie.”
În ultimul rând, referitor la deciziile de speță ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,
pronunțate fie în recurs (în materie civilă, penală, administrativă), fie în primă instanță sau în
apel (în materie penală sau de contencios administrativ), se reține că acestea nu sunt
obligatorii pentru celelalte instanțe. Cu toate acestea, anumite chestiuni reținute de Înalta
Curte de Casație și Justiție, mai ales în deciziile de recurs (în cadrul cărora se analizează
numai legalitatea hotărârii instanței inferioare) pot fi avute în vedere orientativ de
judecătorul învestit cu o cauză similară.

Secțiunea 3.4. Utilizarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a

Curții de Justiție a Uniunii Europene
Potrivit art. 20 din Constituție, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte; iar în
situația în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile. În același sens sunt și art. 3 C.pr.civ.83 și art. 1 alin. (2) C.pr.pen.84.
În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se reține că
aceasta dă interpretări oficiale și obligatorii Convenției. Prin urmare, jurisprudența Curții
trebuie avută în vedere în mod obligatoriu în interpretarea și aplicarea prevederilor
Convenției și ale protocoalelor sale adiționale.
În acest sens, s-a arătat că se jurisprudența Curții se impune autorităților naționale cu
aceeași forță juridică cu care se impun normele convenționale85. Astfel, jurisprudența Curții
este direct aplicabilă, având forță constituțională și supralegislativă86.

83
„Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului (1) În materiile
reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod,
au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii
mai favorabile.”;
84
„Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor
judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal astfel încât să
fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte
reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor
privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.”;
85
Corneliu Bîrsan – Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I.
Drepturi și libertăți, Editura All Beck, București, 2005, p. 103;
86
Ibidem, p. 103;
 Pe cale de consecință, judecătorul cauzei este obligat să respecte și să aplice soluțiile
jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate fie în cauze împotriva
României, fie în cauze împotriva altor state membre87. Pentru a fi identificate hotărârile ce
pot avea incidență în speța dedusă judecății, va putea fi folosită pagina de internet a Curții88.
În cazul în care judecătorul cauzei folosește în considerentele hotărârii soluții
jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului, acestea vor trebui indicate pentru
a conferi autenticitate argumentului și pentru a permite verificarea raționamentului acestuia
prin raportare la hotărârea Curții. Este recomandat ca modul de citare al deciziilor Curții să
fie cel folosit de aceasta, respectiv următorul: „Hotărârea ... împotriva ..., din ..., Cererea nr.
.../..., paragraful ...”.
Exemplu:
„Instanţa reţine că prin constatarea în mod personal de către agentul de poliţie a
faptei, agent ce este specializat în luarea măsurilor pentru asigurarea ordinii şi liniştii publice,
prezumat ca fiind cunoscător al dispoziţiilor legale privind normele de convieţuire socială, a
ordinii şi liniştii publice, este de natură să dea naştere unei prezumţii simple în sensul că
situaţia de fapt şi împrejurările reţinute în procesul verbal corespund adevărului.
Simplele afirmaţii ale petentului nu pot fi suficiente pentru a combate cele reţinute în
procesul verbal ca urmare a constatării faptei în mod direct de către agentul constatator.
Instanţa are în vedere şi cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în
cauza Nicoleta Gheorghe împotriva României (Cererea nr. 23470/05, Hotărârea din
03.04.2012, paragrafele 31-35). Astfel, nu este încălcat art. 6 din Convenţie în cazul în care i
se solicită petentului să prezinte mijloace de probă contrare faptelor stabilite de către
poliţist. În acest sens se are în vedere că regimul juridic al contravenţiilor este completat de
dispoziţiile Codului de procedură civilă, potrivit căruia se aplică, în materie de probe,
principiul conform căruia sarcina probei revine celui care supune o pretenţie judecăţii.”
În ceea ce privește hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene, se reține că și
acestea sunt obligatorii pentru instanțe, judecătorul cauzei fiind ținut de interpretarea dată
de Curte normelor de drept primar al Uniunii Europene.

87
Ibidem, p. 103;
88
http://hudoc.echr.coe.int;
 Chiar în lipsa unei hotărâri a Curții, se reține că în materiile reglementate de codul de
procedură civilă, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod
prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor, astfel cum prevede art. 4 C.pr.civ..
Mai mult, în cazul în care judecătorul cauzei a adresat instanței europene o întrebare
preliminară, obligativitatea de a respecta interpretarea dată de Curte în soluționarea
litigiului este prevăzută expres, fiind chiar necesar să se suspende judecarea cauzei până la
primirea răspunsului din partea instanței europene89.
Hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene se regăsesc pe portalul instanței90.
Și în cazul hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, modul de indicare a
jurisprudenței folosite va fi cel abordat de Curte, respectiv: „Hotărârea din ..., ..., Cauza ../...,
Rep I-..., paragraful ...”.

Secțiunea 3.5. Utilizarea unor hotărâri ale altei instanțe sau ale propriei instanțe
Hotărârile judecătorești nu reprezintă „opere”91 în sensul Legii nr. 8/1996 privind
dreptul de autor și drepturile conexe92. Așadar, conținutul acestora nu este protejat
împotriva reproducerii neautorizate.
Mai mult, trebuie reținut că hotărârile judecătorești nu aparțin judecătorului care le
dă, acestea fiind pronunțate „în numele legii”. Prin această abstractizare a celui ce pronunță

89
Potrivit art. 412 alin. (1) pct. 7 C.pr.civ., judecarea cauzelor se suspendă de drept în cazul în care
instanţa formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană; iar
potrivit art. 415 pct. 3 C.pr.civ., judecata cauzei se reia în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7,
după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
90
www.curia.eu.int ;
91
Potrivit art. 7 din Legea nr. 8/1996, constituie obiect al dreptului de autor operele originale de
creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul
sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt: scrierile literare şi
publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum
şi programele pentru calculator; operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile,
cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice; compoziţiile muzicale
cu sau fără text; operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele; operele
cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale; operele fotografice, precum şi orice alte
opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei; operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi:
operele de sculptură, pictură, gravură, litografie, arta monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică,
plastica sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi alte opere de artă aplicată produselor destinate
unei utilizări practice; operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce
formează proiectele de arhitectură; lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei,
geografiei şi ştiinţei în general.
92
Publicată în M.Of. nr. 60 din 26 martie 1996;
și redactează hotărârea judecătorească se urmărește punerea accentului pe ideea că soluția
a fost dată în mod obiectiv, independent și imparțial.
În utilizarea unor fragmente din alte hotărâri judecătorești, nu trebuie pierdut din
vedere faptul că fiecare speță are particularitățile ei, acestea fiind deseori mai importante
decât tipul de cauză în care se încadrează. Așadar, înainte de a utiliza beneficiul justificării
unei soluții realizate de un coleg, fiecare judecător trebuie să ia mai întâi în considerare ceea
ce particularizează speța dedusă judecății.
Referitor la utilizarea jurisprudenței altor instanțe în cuprinsul hotărârilor
judecătorești, se reține că această „copiere” este ușurată în prezent de platformele de
jurisprudență93 ce au opțiuni de căutare avansată, fapt ce facilitează găsirea unor modele cât
mai asemănătoare cu speța dedusă judecății.

Secțiunea 3.6. Utilizarea unor hotărâri proprii. Există „autoplagiat”?

În primul rând, se reține că, în cazul lucrărilor științifice, autoplagiatul reprezintă
„expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor
texte, expresii, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din
opere scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluiaşi sau aceloraşi autori, fără a menţiona
acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale”94.
Așadar, în cazul hotărârilor judecătorești, „autoplagiatul” ar fi reprezentat de
utilizarea în repretate rânduri a acelorași fragmente de motivare.
În al doilea rând, așa cum s-a reținut mai sus, hotărârea judecătorească nu
beneficiază de o protecție împotriva plagiatului și, prin urmare, nici împotriva
autoplagiatului.
Prin urmare, nu există o interdicție de a folosi într-o hotărâre judecătorească
fragmente de motivare dintr-o hotărâre anterioară a aceluiași judecător.
Această „auto-copiere” are atât avantaje, cât și dezavantaje.
În ceea ce privește beneficiile acestei metode, se reține că aceasta poate ușura mult
munca în cazul unor spețe similare (ca de exemplu, plângeri contravenționale referitoare la
aceeași contravenție în cazul cărora sunt formulate exact aceleași apărări de către petenți).

93
Ca de exemplu, lege5.ro sau rolii.ro;
94
Art. 4 lit. e) din Legea nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică,
dezvoltarea tehnologică şi inovare, publicată în M.Of. nr. 505 din 04 iunie 2004;
 Pe de altă parte, în cazul în care se reține o situație de fapt similară, aproape identică,
fiind incidente exact același texte de lege, nu se poate reține că ar fi posibilă realizarea unor
justificări diferite pentru fiecare caz în parte.
Cel mai mare dezavantaj al acestei metode „copy-paste” este reprezentat de o
posibilă scădere a gradului de atenție, fapt ce poate avea consecințe negative. Astfel, sub
beneficiul de a nu redacta din nou o întreagă hotărâre pot apărea erori, cum ar fi omisiunea
de a înlătura o mențiune ce nu își are aplicabilitate în cea de-a doua cauză sau omisiunea de
a modifica datele specifice speței anterioare. Aceste erori sunt de natură a a duce la
scăderea calității actului de justiție, și implicit a gradului de încredere în acesta.
Exemplu:
„Prin procesul verbal de contravenţie seria SS nr. 000001 din 04.06.2016 (fila ...),
petentul a fost sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 600 de lei (4 puncte
amendă) şi reţinerea permisului ca urmare a suspendării dreptului de a conduce pentru 30 de
zile, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 120 alin. (1) lit. e) din R.A.O.U.G. nr.
195/2002 şi sancţionate de art. 100 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002.
În fapt, s-a reţinut că la data de 02.02.2012, ora 15.42, petentul a condus
autovehiculul cu nr. DB01AAA şi a efectuat manevra de depăşire a unui alt vehicul pe
trecerea pentru pietoni de pe strada x, marcată şi semnalizată corespunzător, fapta fiind
înregistrată pe suport magnetic.
....
De asemenea, astfel cum se poate observa din planşa foto (fila ...) de la dosar şi din
înregistrarea efectuată cu ocazia constatării faptei, petentul, conducând autovehiculul cu nr.
DB02BBB la data de 03.04.2015, a efectuat manevra de depăşire pe trecerea pentru pietoni
de pe strada y.”

Secțiunea 3.7. Utilizarea legislației

Legea este sursa obligatorie și certă în soluționarea cauzelor cu care judecătorul este
învestit. Așa cum s-a reținut mai sus, hotărârile se pronunță în numele legii, adică având la
bază actele normative în vigoare.
Modalitatea completă pentru indicarea legislației folosite la motivarea hotărârilor
judecătorești este următoarea: „art. ... din Legea nr. .../ O.G. nr. .../ O.U.G. nr. .../alt act
normativ nr. ... privind ..., republicată, cu completările ulterioare (denumită în continuare
Legea nr. nr. .../ O.G. nr. .../ O.U.G. nr. .../alt act normativ nr. ...).
Deși sub aspectul indicării normei juridice folosite nu se ridică probleme, se poate
analiza menționarea conținutului acesteia în cuprinsul motivării hotărârii judecătorești, mai
exact necesitatea reproducerii textului folosit.
Astfel, este necesar ca fiecare text normativ folosit în motivare să fie reprodus? Și în
caz afirmativ, care este modalitatea cea mai adecvată de a face acest lucru?
Cu privire la necesitatea reproducerii textelor normative, se reține că acest lucru este
la latitudinea fiecărui judecător, nefiind impuse anumite reguli cu privire la acest aspect.
Față de împrejurarea că actele normative sunt publicate în Monitorul Oficial al
României și disponibile celor interesați95 se poate pune problema utilității menționării
conținutului textelor de lege.
Trebuie avut în vedere și faptul că hotărârile judecătorești trebuie să fie concise, fără
să aibă o întindere excesivă de natură a afecta substanța acestora. Or, menționarea tuturor
textelor de lege utilizate la pronunțarea soluției poate duce la mărirea artificială a hotărârii,
aspect ce ar putea afecta calitatea actului de justiție (parcurgerea greoaie a hotărârii de
către părți, instanța superioară; necesitatea alocării unui timp mai mare redactării).
Prin urmare, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor menționate, se reține că
menționarea conținutului textelor de lege se va face în funcție de situația concretă.
Astfel, o primă chestiune care trebuie avută în vedere este calitatea părților. Dacă
acestea au calitatea de profesionist sau dacă au fost asistate ori reprezentate de avocat se
poate omite menționarea conținutului textului de lege, față de prezumția simplă că acestea
cunosc conținutul acestuia. În schimb, în cazul unor părți persoane fizice ce nu au fost
asistate sau reprezentate de avocat, se poate menționa conținutul textului normativ folosit
pentru a facilita înțelegerea de către acestea a justificării soluției pronunțate.
Pe de altă parte, dacă justițiabilul a menționat în cererea de chemare în judecată, în
întâmpinare sau în alte note depuse la dosar conținutul textului normativ incident,
reproducerea acestuia în hotărârea judecătorească poate apărea ca superfluă.

95
Prin intermediul internetului, ca de exemplu portalu legislativ legislatie.just.ro sau a alte platforme
de internet;
 De asemenea, pentru a evita încărcarea hotărârilor judecătorești este indicat să se
reproducă doar acea parte din textul normativ ce are relevanță în justificarea soluției, iar nu
textul în integralitatea sa.
Referitor la modalitatea de reproducere a textelor de lege incidente, pot fi
identificate două modalități. Prima, utilizată și de Curtea Constituțională și Înalta Curte de
Casație și Justiție în deciziile prin care se soluționează recursurile în interesul legii și cele prin
care se dezleagă anumite chestiuni de drept, precum și de instanțele europene (Curtea
Europeană pentru Drepturile Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene), constă în
reproducerea textelor normative avute în vedere în bloc, anterior aplicării acestora la speța
dedusă judecății (Varianta 1). Cea de-a doua modalitate este reprezentată de integrarea
textelor de lege în motivare, pe măsură ce acestea sunt incidente (Varianta 2).
Adoptarea uneia sau a alteia dintre aceste modalități este o chestiune ce ține de stilul
personal al judecătorului cauzei, putând fi influențată și de natura cauzei.
Exemplu:
Varianta 1
„I.Texte de lege aplicabile
Articolul 1.615
Moduri de stingere a obligaţiilor
Obligaţiile se sting prin plată, compensaţie, confuziune, remitere de datorie,
imposibilitate fortuită de executare, precum şi prin alte moduri expres prevăzute de lege.
Capitolul II Compensaţia
Articolul 1.616 Noţiune
Datoriile reciproce se sting prin compensaţie până la concurenţa celei mai mici dintre
ele.
Articolul 1.617 Condiţii
(1) Compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide
şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită
cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură.
(2) O parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune
compensaţia.
(3) Oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie.
Articolul 1.618 Cazuri în care compensaţia este exclusă
 Compensaţia nu are loc atunci când:
a) creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi;
b) datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat;
c) are ca obiect un bun insesizabil.
II.Aplicarea la speță
În cauză se constată că ambele creanțe sunt certe, lichide și exigibile și au ca obiect o
sumă de bani, putând opera compensația. De asemenea, nu este incident niciunul din
cazurile în care compensația este exclusă.
Se mai observă că niciuna din părți nu a renunțat la beneficiul compensației.
Prin urmare, urmează a se admite solicitarea reclamantului de a se constata stinsă
prin compensație datoria pe care acesta o avea față de pârât până la concurența sumei mai
mici pe care acesta din urmă o datora reclamantului, iar pârâtul va fi obligat să îi achite
diferența rămasă, respectiv suma de ... lei.”
Varianta 2
„Potrivit art. 1615 C.civ., obligaţiile se sting prin plată, compensaţie, confuziune,
remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum şi prin alte moduri expres
prevăzute de lege.
Datoriile reciproce se sting prin compensaţie până la concurenţa celei mai mici dintre
ele, astfel cum prevede art. 1616 C.civ..
În cauză se observă că reclamantul datorează pârâtului suma de ... lei având totodată
o creanță față de acesta în valoare de ... lei.
Pentru a se constata stinse prin efectul compensaţiei două obligaţii reciproce până la
concurenţa celei mai mici dintre ele trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii.
Compensaţia nu are loc atunci când: creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de
a păgubi; datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat; are
ca obiect un bun insesizabil, aşa cum prevede art. 1618 C.civ..
Niciuna dintre aceste situaţii nu este incidentă în cazul creanţelor celor două părţi.
Compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi
exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate
de bunuri fungibile de aceeaşi natură, conform art. 1617 alin. (1) C.pr.civ..
Atât creanța reclamantului, cât și cea a pârâtului, au ca obiect o sumă de bani, sunt
certe, lichide și ajunse la scadență.
 Față de împrejurarea că ambele creanțe sunt certe, lichide și exigibile, fiind îndeplinite
și celelalte condiții, urmează a se admite solicitarea reclamantului de a se constata stinsă
prin compensație datoria pe care acesta o avea față de pârât până la concurența sumei mai
mici pe care acesta din urmă o datora reclamantului, iar pârâtul va fi obligat să îi achite
diferența rămasă, respectiv suma de ... lei.”
 Capitolul 4. Cerințe de redactare a hotărârilor judecătorești

Secțiunea 4.1. Reglementarea cerințelor de redactare a hotărârilor judecătorești.

Enumerare.
Obligația judecătorului de a redacta hotărârile judecătorești într-un mod adecvat,
care să respecte atât cerințele de conținut, cât și pe cele de stil, reiese pe cale de
interpretare din analiza textelor ce reglementează modul în care se desfășoară activitatea de
judecată, nefiind reglementată expres.
Astfel, potrivit art 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, judecătorii şi procurorii sunt
obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi
libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic
nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea
acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor şi să participe la
formarea profesională continua.
De asemenea, potrivit art. 5 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al
instanțelor judecătorești96, judecătorii au mai multe îndatoriri, printre care: să asigure, prin
activitatea desfăşurată, aplicarea legii şi independenţa puterii judecătoreşti; să respecte
prevederile legale, normele codului deontologic, regulamentele, hotărârile Consiliului
Superior al Magistraturii date în conformitate cu legea, hotărârile adunărilor generale şi ale
colegiilor de conducere; să-şi perfecţioneze continuu pregătirea profesională, conform
necesităţilor de specializare; să dea dovadă de competenţă profesională şi să manifeste
calm, răbdare, politeţe şi imparţialitate faţă de justiţiabili, martori, avocaţi, procurori şi alte
persoane cu care intră în contact în calitate oficială.
Mai mult, potrivit art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, utilizarea unor expresii
inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti ori motivarea în mod vădit contrară
raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de
magistrat constituie abatere disciplinară.
Astfel, din ansamblul reglementărilor menționate reiese că judecătorului îi revine nu
numai obligația de a motiva hotărârile pronunțate, ci și obligația de a face acest lucru într-un
mod adecvat, astfel încât să nu fie afectată imaginea și prestigiul funcției, asigurându-se

96
Adoptat prin Hotărârea Plenului Consiliului Suprem al Magistraturii nr. 1375 din 17.12.2015;
totodată calitatea actului de justiție, în caz contrar putând fi angajată răspunderea
disciplinară a acestuia.
Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că motivarea unei hotărâri nu este o
problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi
concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar97.
În ceea ce privește cerințele de redactare a unei hotărâri judecătorești, se reține că
acestea pot fi grupate în cerințe legate de structură, logică, coerență, claritate și concizie,
precum și condiții referitoare la stil.

Secțiunea 4.2. Cerințe de structură în redactarea hotărârilor judecătorești

Referitor la cerințele de structură, se reține că în redatarea hotărârilor judecătorești
trebuie respectată o anumită ordine, în sensul că acestea trebuie să aibă o anumită
configurație.
Structura de bază, reglementată de lege98, constă în aceea că hotărârea
judecătorească are trei părți: partea introductivă sau practicaua, partea expozitivă sau
considerentele, și dispozitivul.
Elementele ce trebuie menționate în cuprinsul fiecăreia din aceste părți sunt stabilite
de lege. Astfel, în principiu, în practica vor fi menționate cele petrecute în timpul ședinței, în
partea expozitivă se vor regăsi susținerile părților, chestiuni legate de desfășurarea
procesului (ca de exemplu modalitatea de soluționarea a unor excepții pe parcursul
procesului) și justificarea în fapt și în drept a soluției pronunțate, iar dispozitivul va cuprinde
soluția pronunțată cu privire la toate aspectele cauzei, calea de atac și termenul în care
poate fi formulată și mențiunea referitoare la pronunțarea hotărârii în ședință publică sau în
alt mod.
Pe lângă aceste elemente determinate de lege, se reține că în cuprinsul fiecărei părți
trebuie respectate cerințe suplimentare de structură.
Astfel, în partea introductivă vor fi făcute mențiunile cerute de lege într-o anumită
ordine (cauza aflată pe rol, apelul părților, chestiuni puse în discuție de instanță, soluții
interlocutorii sau intermediare pronunțate în cursul ședinței, concluziile părților.)

97
Decizia nr. 3338 din 11 aprilie 2011 pronunțată în recurs de Secția civilă și de proprietate
intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție
98
art. 425 C.pr.civ., art. 401 C.pr.pen., citate mai sus;
 De asemenea, partea expozitivă trebuie să respecte o anumită organizare. De
exemplu, într-o cauză civilă, considerentele pot avea următoarea structură: prezentarea pe
scurt a cererilor părților (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea și/sau cererea
reconvențională, răspunsul la întâmpinare), prezentarea pe scurt a modului în care s-a
desfășurat procesul (ce probe s-au încuviințat și care au fost administrate, modalitatea de
soluționarea a unor excepții sau cereri pe parcursul procesului, incidente ce au apărut în
cursul derulării cauzei – suspendare, repunere pe rol, disjungere, conexare, modificările
aduse de părți cererilor introductive), situația de fapt reținută de instanță pe baza
probatoriului administrat și justificarea în drept a soluțiilor pronunțate cu privire la fiecare
cerere în parte.
Referitor la motivarea în drept, pot fi făcute câteva precizări suplimentare.
Așa cum s-a arătat mai sus, textele normative incidente pot fi prezentate în bloc,
anterior aplicării acestora la speța dedusă judecății, sau pe parcurs, pe măsură ce acestea
sunt incidente în explicarea soluției pronunțate.
În ceea ce privește ordinea în care vor fi analizate soluțiile pronunțate în cazul în care
există mai multe cereri, se va avea în vedere că vor trebui mai întâi prezentate cererile
principale (acestea putând fi analizate în paralel cu eventuale cereri incidentale având același
obiect – ca de exemplu o cerere reconvențională referitoare la același raport juridic), iar
ulterior cererile accesorii, față de împrejurarea că soluția pronunțată cu privire la acestea
depinde de rezolvarea dată cererilor principale.
În cadrul analizei fiecărei probleme de drept în parte, se poate recurge la o
prezentare enumerativă a tuturor condițiilor necesare și ulterior la analiza fiecăreia în parte
prin raportare la cauza dedusă judecății, urmând a aloca câte un paragraf sau mai multe
pentru aceasta.
Exemplu:
„Pentru a fi angajată răspunderea civilă a unei persoane este necesar să fie
îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1349 și 1357 C.civ..
Potrivit art. 1349 alin. (1) şi (2) C.civ., orice persoană are îndatorirea să respecte
regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin
acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar cel
care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate,
fiind obligat să le repare integral.
 Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este
obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai uşoară culpă, potrivit
art. 1357 C.civ..
Astfel, condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale
sunt următoarele: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unei
legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi săvârşirea faptei cu vinovăţie.
Instanţa constată că în cauză este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite,
constând în acea acţiune sau inacţiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale
altei persoane, de natură a cauza un prejudiciu, şi anume faptul generator de răspundere
este reprezentat, în cauză, de fapta pârâtului care ... .
Pentru ca cel răspunzător să fie obligat la repararea prejudiciului, acesta trebuie să fie
cert şi să nu fi fost reparat încă. Caracterul cert al prejudiciului presupune ca acesta sa fie
sigur atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.
În cauza de faţă, instanţa reţine că există un prejudiciu, constând în daunele produse
reclamantei. Prejudiciul este cert, cuantumul acestuia fiind determinat la suma de ... lei, ce
reprezintă contravaloarea reparaţiilor efectuate de reclamantă.
De asemenea, se constată că există o legătură de la cauză la efect între prejudiciul
produs şi faptul generator de răspundere, întrucât daunele produse au fost produse de pârât.
Se contată că este îndeplinită și condiția referitoare la vinovăție, existând o culpă a
pârâtului în săvârşirea faptei, probele administrate demonstrând că acesta a acţionat în
sensul arătat fiind conştient de rezultatul vătămător ce urma să se producă.
Pentru toate aceste considerente, instanţa reţine că sunt îndeplinite în cauză
condiţiile pentru angajarea în sarcina pârâtului a răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie, conform prevederilor art. 1349 şi art. 1357 C.civ..
Drept consecință, pentru toate considerentele de fapt şi de drept expuse anterior,
urmează a fi admisă cererea reclamantei şi pârâtul va fi obligat să îi plătească acesteia suma
de ... lei, cu titlu de despăgubiri materiale.”
De asemenea, o cerință suplimentară referitoare la conținutul hotărârii reiese pe cale
de interpretare din analiza art. 14 alin. (4)-(6) C.pr.civ.99. Astfel, pentru respectarea

99
Art. 14 C.pr.civ.: „...(4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de
drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din
oficiu. (5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi
principiului contradictorialității, în hotărâre trebuie să se regăsească doar ceea ce s-a
discutat pe parcursul procesului, judecătorul nu poate reține în considerente chestiuni ce nu
au fost puse în discuția contradictorie a părților100.
În acest sens, nu pot fi avute în vedere la motivarea hotărârii motive de drept ce nu
au fost invocate de părți în cererile și apărările formulate, dacă acestea nu au fost puse în
discuția contradictorie a părților, principiul contradictorialității impunând ca orice argument
de drept ce stă la baza soluției, avut în vedere din oficiu, să fi fost în prealabil supus
dezbaterii de către părți101. Așadar, se poate spune că reținerea în motivarea hotărârii a unor
motive ce nu au fost puse în discuția părților încalcă principiul contradictorialității102.
Și în cazul dispozitivului trebuie respectată o anumită structură. Astfel, vor fi
menționate mai întâi soluțiile pronunțate cu privire la capetele principale de cerere, iar
ulterior cele referitoare la cererile accesorii. Mențiunile referitoare la calea de atac și
pronunțarea hotărârii se vor regăsi la finalul dispozitivului.

Secțiunea 4.3. Cerințe de logică în redactarea hotărârilor judecătorești

Cerințele de logică pot fi privite sub două aspecte.
În primul rând, cerința privind redactarea logică a hotărârii judecătorești derivă din
condiția analizată anterior.
Astfel, ca o consecință a respectării cerințelor referitoare la structură, hotărârea în
ansamblul său va fi logică, în sensul că va fi ușor de parcurs putând fi urmărite toate
aspectele cauzei în ordinea în care acestea trebuie înțelese.
Ordonarea ideilor într-o succesiune logică ajută la înțelegerea mesajului103.
În al doilea rând, trebuie avută în vedere logica fiecărui considerent în parte și a
tuturor în ansamblu.
În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că fiecare considerent în parte trebuie să
fie logic, adică să aibă la bază un raționament juridic corect. Pentru verificarea acestei

împrejurările de fapt sau de drept invocate. (6) Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de
fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii
contradictorii.”;
100
Andreea-Annamaria CHIȘ, Gheorghe-Liviu ZIDARU, op.cit., p. 162;
101
Ibidem, op.cit., p. 163;
102
Ibidem, op.cit., p. 164;
103
Septimiu CHELCEA, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific
în domeniul științelor socioumane, Editura Comunicare.ro, București, 2010, Ed. a IV-a, p. 51;
condiții va fi cercetat dacă motivarea în drept a unei chestiuni este în concordanță cu actele
normative incidente, în sensul că ceea ce s-a reținut respectă prevederile legale în vigoare.
Așadar, fiecare chestiune analizată trebuie să fie fundamentată juridic.
Exemplu:
„În ceea ce priveşte capătul de cerere privind desfacerea căsătoriei, instanţa reţine că
se poate desface căsătoria la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat
cel puţin 2 ani, astfel cum este prevăzut în art. 373 lit. c) C.civ.. De asemenea, potrivit art. 379
alin. (2) C.civ., în ipoteza prevăzută de art. 373 lit. c), divorţul se pronunţă din culpa exclusivă
a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, când
acesta se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.
Conform art. 935 C.pr.civ., când soţii sunt separaţi în fapt de cel puţin 2 ani, oricare
dintre ei va putea cere divorţul, asumându-şi responsabilitatea pentru eşecul căsătoriei. În
acest caz, instanţa va verifica existenţa şi durata despărţirii în fapt şi va pronunţa divorţul din
culpa exclusivă a reclamantului.
Prin urmare, pentru a se pronunţa divorţul în baza art. 379 alin. (2) şi art. 373 lit. c)
C.civ. este necesar să fie îndeplinite două condiţii. Prima se referă la asumarea de către
reclamant a culpei în desfacerea căsătoriei, iar cea de-a doua se referă la existenţa şi durata
separaţiei în fapt.”
De asemenea, se va verifica dacă toate considerentele, în ansamblul lor, au sens.
Astfel, acestea trebuie să fie unitare, adică să nu se constate contradicții între ele.
În același sens, se reține că motivele prezentate în hotărâre nu trebuie să fie străine
de cauză, adică este necesar să nu fie utilizate justificări ce nu au legătură cu cauza.
Totodată, succesiunea acestora trebuie să fie logică. Astfel, înșiruirea lor trebuie să
respecte o anumită ordine, să decurgă unul din celălalt, iar nu să fie prezentate fără legătură
unul cu următorul, pentru a se reveni ulterior la prima idee.
O motivare contradictorie nu numai că nu respectă această cerință referitoare la
calitatea actului de justiție, dar va duce și la desființarea hotărârii în calea de atac.
Mai mult, considerentele trebuie să fie concordante cu soluția menționată în
dispozitiv. O motivare în sens contrar soluției pronunțate va avea drept consecință
admiterea căii de atac formulate și desființarea hotărârii.

Secțiunea 4.4. Cerințe de claritate în redactarea hotărârilor judecătorești

 În ceea ce privește claritatea hotărârilor judecătorești, se reține că motivarea
acestora trebuie să se caracterizeze prin precizie.
Astfel, acestea trebuie să fie ușor de înțeles, iar cei care le citesc să fie lămuriți cu
privire la cele reținute în acestea.
Pentru respectarea acestei cerințe, trebuie avut în vedere că motivarea nu trebuie
încărcată cu elemente ce nu sunt necesare pentru justificarea soluției, iar cele reținute în
concret trebuie să fie prezentate într-un mod inteligibil, precis.
De asemenea, pentru a spori claritatea textului se recomandă folosirea cuvintelor de
legătură104. În acest sens, pot fi folosite expresii care sugerează continuitatea în argumentare
(„în continuare va fi analizat...”, „în primul rând va fi analizat, iar ulterior...”, „după cele
analizate, se impune cercetarea următoarelor aspecte...”), expresii care asocierea ideilor („în
plus,...”, „cu luarea în considerare și a faptului că...”, „în mod asemănător”) sau disocierea
lor („în sens contrar,...”, „dar”, „totuși,...”, „deși...,...”).

Secțiunea 4.5. Cerințe de concizie în redactarea hotărârilor judecătorești

Referitor la întinderea hotărârilor judecătorești, se va avea în vedere în primul rând
că acestea trebuie să fie complete, în sensul de a acoperi pe deplin aspectele cauzei.
Cu toate acestea, hotărârea judecătorească nu trebuie să fie excesiv de mare ca
întindere, acest fapt fiind de natură a duce la scăderea calității actului de justiție.
Pe de o parte, redactarea unor hotărâri judecătorești de o întindere foarte mare va
avea drept consecință mărirea artificială a volumului de muncă al judecătorului, aceasta fiind
aptă să ducă la apariția unor efecte negative în ceea ce privește activitatea magistratului.
Pe de altă parte, o hotărâre excesiv de întinsă va fi dificil de parcurs, nu numai de
către justițiabili, ci și de către instanțele superioare.105
De asemenea, pe lângă cerința conciziei hotărârii în ansamblul său, se poate reține că
se impune respectarea acestei condiții și în cadrul fiecărei fraze în parte. În acest sens, este
recomandat ca frazele să nu fie foarte lungi, întrucât propozițiile și frazele scurte sunt mai
ușor de înțeles106.

104
Septimiu CHELCEA, op.cit., p. 51;
105
„Ceea ce este bun este de două ori mai bun dacă e scurt.” – Balthasar Gracian citat în Septimiu
CHELCEA, op.cit., p. 52;
106
Septimiu CHELCEA, op.cit., p. 52;
 Iar la un nivel și mai redus tebuie evitate cuvintele redundante107. Astfel, se vor evita
cuvintele de prisos, nefiind necesară sublinierea repetată a aceleiași noțiuni.
Exemplu:
Motivarea unei soluții într-o cauză întemeiată pe răspunderea contractuală ar putea
fi considerată excesivă dacă este formulată astfel:
„Răspunderea contractuală este angajată, în temeiul art. 1350 alin. (2) C.civ., atunci
când, fără justificare, o parte nu îşi îndeplineşte obligațiile asumate prin contract, în sensul că
ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest
prejudiciu, în condiţiile legii.
Astfel că, pentru a fi angajată răspunderea contractuală a uneia din părți este
necesar să se constate că aceasta nu și-a executat una din obligațiile asumate prin contract,
culpa sa fiind prezumată prin simplul fapt al neexecutării în temeiul art. 1548 C.civ..
Pentru a fi angajată răspunderea contractuală a uneia din părți este necesar să fie
îndeplinite următoarele condiții: existența unei fapte ilicite a acesteia, prejudiciul suferit de
cealaltă parte, legătura de cauzalitate între acestea, vinovăția părții.
Având în vedere faptul că pârâta nu a achitat în întregime, în termenele prevăzute în
contract, facturile emise de reclamantă, există fapta ilicită, condiție a răspunderii
contractuale, adică acțiunea prin care s-a adus o atingere dreptului subiectiv al altei
persoane, prin încălcare unor norme de drept referitoare la îndeplinirea cu bună credinţă a
obligaţiilor asumate prin contract.
Prejudiciul reprezintă rezultatul negativ suferit de o anumită persoană ca urmare a
faptei ilicite a unei alte persoane. În cauză este îndeplinită și această condiție a răspunderii
contractuale, prejudiciul suferit de reclamantă prin neachitarea integrală a facturilor emise
pentru bunurile livrate pârâtei fiind în cuantum de ... lei.
Astfel, acest prejudiciu actual este cert, fiind sigur atât în ceea ce privește existența
cât și cuantumul său, și nu a fost încă reparat de pârâtă sau de o altă persoană.
Cu privire la legătura de cauzalitate, instanța constata că prejudiciul suferit de
reclamantă este consecință directă a faptei ilicite a pârâtei.
Vinovăția este elementul care vizează latura subiectivă a răspunderii civile și constă în
atitudinea autorului față de fapta sa și de urmările acesteia. În cauză nu a fost invocată de
către pârâtă vreuna din cauzele care înlătura vinovăția. Instanța consideră că și această
107
Ibidem, p. 54;
condiție a răspunderii civile contractuale este îndeplinită, culpa debitorului unei obligaţii
contractuale fiind prezumată prin simplul fapt al neexecutării.
Astfel, fiind îndeplinite toate condițiile angajării răspunderii civile contractuale a
pârâtei, instanţa va admite în parte cererea reclamantei. Prin urmare, o va obliga pe pârâtă
să achite reclamantei suma de ... lei, reprezentând contravaloarea facturilor ....”
Această motivare ar putea fi redusă astfel:
„Răspunderea contractuală este angajată, în temeiul art. 1350 alin. (2) C.civ., atunci
când, fără justificare, o parte nu îşi îndeplineşte obligațiile asumate prin contract, în sensul că
ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest
prejudiciu, în condiţiile legii.
Pentru a fi angajată răspunderea contractuală a uneia din părți este necesar să fie
îndeplinite următoarele condiții: existența unei fapte ilicite a acesteia, prejudiciul suferit de
cealaltă parte, legătura de cauzalitate între acestea, vinovăția părții.
În cauză sunt îndeplinite aceste condiții, respectiv există fapta ilicită (constând în
aceea că pârâta nu a achitat în întregime, în termenele prevăzute în contract, facturile emise
de reclamantă), prejudiciul este cert, fiind sigur atât în ceea ce privește existența cât și
cuantumul său, și nu a fost încă reparat de pârâtă sau de o altă persoană (cuantumul
acestuia fiind de ... lei), iar acesta este consecință directă a faptei ilicite a pârâtei.
Totodată,este îndeplinită și condiția referitoare la vinovăție, culpa debitorului unei obligaţii
contractuale fiind prezumată prin simplul fapt al neexecutării.
Astfel, fiind îndeplinite toate condițiile angajării răspunderii civile contractuale a
pârâtei, instanţa va admite în parte cererea reclamantei. Prin urmare, o va obliga pe pârâtă
să achite reclamantei suma de ... lei, reprezentând contravaloarea facturilor ...”

Secțiunea 4.6. Cerințe de stil în redactarea hotărârilor judecătorești

Prin însumarea cerințelor analizate anterior în ansamblul lor și cu luarea în
considerare a altor câteva aspecte se poate deduce care sunt cerințele de stil în redactarea
hotărârilor judecătorești.
Stilul în ansamblu trebuie să fie unul oficial, față de natura acestor acte. Așa cum s-a
reținut mai sus, hotărârile judecătorești sunt pronunțate în numele legii, astfel că stilul
abordat trebuie să fie unul solemn, formal.
 Se arată în doctrina de specialitate108 că stilul științific „trebuie să fie clar și didactic:
sobru, simplu, neafectat, fără să urmărească alte scopuri decât ordinea și claritatea.emfaza,
stilul declamator și oratoriu sau hiperbola nu au ce căuta în lucrările cu adevărat științifice.”.
Pe de altă parte, așa cum s-a reținut mai sus, fiecare cauză are particularitățile ei,
conținutul hotărârilor judecătorești trebuind adaptat de la caz la caz. În acest sens, dacă o
hotărâre pronunțată într-o cauză unde părțile au calitatea de profesioniști sau au fost
asistate ori reprezentate de avocat nu trebuie să facă rabat de la stilul solemn, într-o cauză
unde părțile nu au cunoștințe juridice s-ar putea admite ca anumite fragmente din hotărâre
să fie formulate într-un stil accesibil acestora.
Referitor la stilul de redactare al hotărârilor judecătorești se pot reține și câteva
chestiuni speciale.
*utilizarea timpurilor verbale și a diatezei
În lucrările cu caracter științific se recomandă utilizarea diatezei active și evitarea
folosirii diatezei pasive, aceasta din urmă fiind folosită stilistic pentru a pune accentul pe un
anumit element, aspect ce nu este necesar într-o hotărâre judecătorească.
Referitor la timpurile verbale, se reține că pentru prezentarea faptelor se vor folosi
timpurile trecute, iar pentru analizarea acestora prezentul109.
*figuri de stil
Cu luarea în considerare a celor reținute mai sus, respectiv faptul că stilul abordat
trebuie să fie unul solemn, oficial, se poate reține că nu este recomandat ca în cuprinsul
hotărârilor judecătorești să se regăsească figuri de stil.
Astfel, s-a arătat că lucrările cu caracter științific trebuie redactate într-un „limbaj
referențial”, mai degrabă decât într-un „limbaj figurat”110.

108
Ramon y Cajal citat în Septimiu CHELCEA, op.cit., p 51;
109
Septimiu CHELCEA, op.cit., p. 52;
110
Ibidem, p. 61;
 Capitolul 5.Concluzii

Hotărârea judecătorească nu este o lucrare de cercetare științifică. Cu toate acestea,

astfel cum s-a arătat în cuprinsul prezentei lucrări, față de specificul acestui act, în cadrul
motivării acesteia pot și trebuie să fie folosite anumite reguli, metode și tehnici ce țin de
metodologia cercetării juridice.
În primul rând, anterior soluționării cauzei, judecătorul trebuie să facă o muncă de
cercetare pentru a pronunța o soluție justă. Această cercetare se aseamănă cu cercetarea ce
trebuie efectuată atunci când se pregătește redactarea unei lucrări științifice. Așadar,
judecătorul trebuie să desfășoare o activitate de investigare științifică (prin cercetarea
legislației, doctrinei, jurisprudenței) și să depună eforturi pentru dobândirea de noi
cunoștințe, astfel încât să găsească răspunsurile corecte pentru problemele ce se ridică în
speța dedusă judecății.
Activitatea de cercetare științifică menționată anterior nu numai că îi va permite să
pronunțe o soluție justă, dar îi va ușura munca de motivare a hotărârii judecătorești, o
soluție atent fundamentată la momentul pronunțării urmând a fi ușor de justificat.
Ulterior acestor activități, la momentul redactării hotărârii, judecătorul va avea de
aplicat anumite reguli ce sunt identificate în cadrul științei metodologiei cercetării științifice.
În acest sens, se au în vedere identificarea și menționarea surselor folosite și anumite cerințe
de redactare.
Importanța activității de motivare a hotărârilor judecătorești reiese din modul
imperativ în care este reglementată această obligație a judecătorului. În afara termenilor
imperioși în care este reglementată însăși activitatea menționată, se reține că reglementările
în vigoare prevăd și consecințele nerespectării acestei obligații a judecătorului.
Se au în vedere în acest sens atât sancțiunile de natură procedurală cât și
posibilitatea de a fi angajată răspunderea judecătorului care nu motivează hotărârea
pronunțată sau nu o redactează în mod corespunzător.
Reglementările în vigoare prevăd structura pe care trebuie să o respecte hotărârile
judecătorești. Aceste norme au rolul atât de a asigura că în cuprinsul actului final al judecății
se regăsesc toate mențiunile necesare pentru înțelegerea soluției și pentru posibilitatea
exercitării controlului de către instanțele superioare, cât și de a duce la o uniformizare a
conținutului hotărârilor judecătorești la nivel național, aceasta din urmă fiind de natură a
spori încrederea publicului în calitatea actului de justiție.
Cu aceleași scopuri au fost întocmite și puse la dispoziția instanțelor, dar și a
publicului, ghiduri111 de acte judiciare în materie civilă și în materie penală.
Acestea au fost elaborate de un colectiv de formatori ai Institutului Naţional al
Magistraturii şi ai Şcolii Naţionale de Grefieri cu scopul de a fi instrumente de lucru utile
practicienilor în aplicarea dispoziţiilor în vigoare.
Potrivit autorilor, ghidurile conțin acte de procedură care au fost considerate utile de
către aceștia și reprezintă modele orientative care urmează a fi adaptate, îmbunătăţite şi
modificate în funcţie de diversitatea situaţiilor practice din activitatea instanţelor.

111
http://www.inm-lex.ro/displaypage.php?p=-1&d=762;
 BIBLIOGRAFIE

I.Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

1. Boroi, Gabriel; Stancu, Mirela; Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015;
2. Septimiu CHELCEA, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol
științific în domeniul științelor socioumane, Editura Comunicare.ro, București, 2010, Ed. a IV-
a;
3. Andreea-Annamaria CHIȘ, Gheorghe-Liviu ZIDARU, Rolul judecătorului în procesul civil,
EdituraUniversul Juridic, București, 2015;
4. Corneliu Bîrsan – Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol.
I. Drepturi și libertăți, Editura All Beck, București, 2005;
II.Acte normative
1.Constituția României;
2.Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, publicată în partea I M.Of.
nr. 576 din 29.06.2004, republicată în M.Of. nr. 826 din 13.09.2005;
3. Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în M.Of. nr. 247 din
10.04.2015;
4.Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în M.Of. nr. 486 din
15.07.2010;
5.Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil;
6.Legea nr. 287/2009 privind Codul civil;
7.Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, publicată în M.Of. nr. 60 din
26 martie 1996;
8.Legea nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea
tehnologică şi inovare, publicată în M.Of. nr. 505 din 04 iunie 2004;
9.Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, adoptat prin Hotărârea
Plenului Consiliului Suprem al Magistraturii nr. 1375 din 17.12.2015;

III.Alte surse
1.DEX 2009;
2. Dicționarul limbii române literare contemporane;
3. Dicționar de sinonime;
IV.Surse Internet
1.http://hudoc.echr.coe.int;
2.http://www.inm-lex.ro;
3.http://www.curia.eu.int;
4.http://lege5.ro;
5.http://rolii.ro;
6.http://legislatie.just.ro;
7.http://ccr.ro;
8.http://scj.ro;
9.http://portal.just.ro.