FACULTATEA DE DREPT

MASTER : DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ EUROPEANĂ

ANUL I

METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE.

STUDIU DE CAZ

MASTERAND

ISPAS MIREL-LAURENŢIU

2017
 CERCETAREA BIBLIOGRAFICĂ

Cercetarea ştiinţifică nu poate fi realizată într-un mod corespunzător fără o

documentare competentă care să privească domeniul respectiv. Orice cercetare ştiinţifică se
bazează pe moştenirea ştiinţifică a generaţiilor precedente şi pe contribuţia cercetătorilor din
zilele noastre, la care fiecare cercetător încearcă să adauge propriile sale contribuţii. Această
cooperaţie este posibilă prin documentarea fiecărui autor asupra realizărilor anterioare. O
astfel de etapă nu mai este considerată ca în trecut ca un factor subordonat cercetării
ştiinţifice propriu-zise, ci ca un factor hotărâtor care face parte din cercetarea ştiinţifică însăşi.
Cercetătorul este beneficiarul unui sistem de informaţii care conţine şi înmagazinează în
continuare informaţii, pe care le organizează şi le procesează într-o astfel de manieră încît să
poată fi găsite atunci când sunt necesare. Astăzi documentarea tchnico-ştiinţifică, necesară în
toate domeniile vieţii sociale, formează o disciplină proprie care îşi formează proprii-i
specialişti şi bibliografia de specialitate, îşi dezvoltă propriile metode de muncă şi stabileşte
norme. Principala sarcina a acestor specialişti este aceea de a analiza informaţia, de a o
condensa, de a o selecta, evalua, reorganiza şi sintetiza, astfel încât beneficiarul să o poată
utiliza cu maximum de uşurinţă.
Documentarea este un proces complex, care presupune nu numai adunarea şi
codificarea complexă a cunoştinţelor, ci şi asigurarea mijloacelor necesare diseminării lor cu
ajutorul unor mijloace mecanice corespunzătoare, care merg de la microfotografiere la
reproducerea cu ajutorul copiatoarelor moderne sau chiar şi cu ajutorul dischetelor utilizate
de computere.
La bază documentării stau documentele referitoare la o anumită problemă sau dintr-
un domeniu de activitate, idetificate, adunate şi înmagazinate pentru utilizarea viitoare.
Astfel, documentarea presupune existenţa documentelor, adică a unor texte scrise, care pot fi
scrisori, hârtii oficiale, rapoarte şi orice fel de manuscrise sau cărţi care conţin informaţii şi
pe care te poţi baza pentru a susţine sau dovedi ceva.
Informaţia implică nu numai comunicarea ci şi receptarea cunoştinţelor. Aceste
cunoştinţe pot fi comunicate altora sau obţinute prin studiu şi investigaţie. Astfel, informaţia
înseamnă orice activitate de informare, care nu o exclude pe cea orală; cu alte cuvinte, ea nu
trebuie fixată în formă scrisă.

1
 Complexitatea informaţiei reiese şi din următoarea definire a ei: „Informaţia se
poate constinui ca un element nou în raport cu cunoştinţele acumulate de către societate la un
moment dat sau poate fi o descriere, ce caracterizează în întregime un obiect, un fenomen etc.
în raport cu nivelul cunoştinţelor sociale, atins într-un anumit domeniu la momentul
respectiv. „
Documentul constituie obiectul câtorva discipline specifice:
a) bibliotehnicii, care studiază tehnica producerii materiale a cărţii, materialele din care
este constituite ai scrisul, pentru a determina dacă documentul este autentic sau nu,
sau care este autorul său;
b) bibliologia, care studiază cărţile ca obiecte fizice sub toate aspectele
c) bibliografia, care conţine atât istoria, identificarea, cât şi descrierea scrierilor şi
publicaţiilor considerate drept obiecte materiale, face liste de cataloage ale scrierilor
pe anumite, teme, subiecte sau autori.
Primul pas pe care trebuie să îl facă cercetătorul este investigarea bibliografiei.
Complexitatea sa depinde de câţiva factori, cum ar fi beneficiarul informaţiei ştiinţifice şi
scopul cercetării. Este evident că aceasta este mult mai complexă şi detaliată pentru un
cercetător care pregăteşte o comunicare pentru un congres internaţional sau un simpozion
naţional, decât investigarea care este necesară pentru alcătuirea unei lucrări de seminar pentru
un student.
Al doilea pas este selectarea bibliografiei, care se face pe baza anumitor criterii:
 familiarizarea cercetătorului cu subiectul studiului său;
 delimitarea domeniului tematic
 felul documentelor incluse
 perioada de timp care poate fi acoperită
 limba în care este scrisă
 importanţa mijloacelor de informare pentru cercetare 1
Sursele de cercetare bibliografică se clasifică după trei criterii.
După conţinut şi mod de prezentare:
 cărţi, tratate
 monografii
 articole în reviste sau buletine
După forma de prezentare:

1
Hulban, H. - Tehnica cercetării ştiitifice, Editura Graphix, Iaşi 2004, pp. 18-21

2
  biblioteci în sistem clasic - format hârtie
 biblioteci virtuale/digitale - format electronic
După gradul de prelucrare iniţială a datelor:
 documente primare, care conţin ideile sub formă de documente
periodice sau neperiodice;
 documente secundare, periodice sau neperiodice, rezultate din
prelucrarea documentelor primare: reviste de referate; reviste de
titluri; sinteze documentare; ghiduri bibliografice;
 documente terţiare, periodice şi, mai ales, neperiodice, rezultate din
prelucrarea documentelor secundare sub formă de: bibliografii;
culegeri de traduceri; sinteze de referate etc.;
 microformate: benzi, discuri, imagini etc.2
 Documentele primare sunt acelea în care se cuprind rezultatele cercetărilor ştiinţifice,
contribuţiile originale ale cercetătorilor, adică informaţia ştiinţifică.
Documentele primare sunt împărţite în două grupe: documente primare periodice, cum sunt
seriale, editoriale, reviste, ziare, publicaţii, anuare şi documente primare neperiodice
tradiţionale, cum sunt cărţi (tratate, manuale, monografii), broşuri, publicaţii ale unor instituţii
şi organisme naţionale şi internaţionale, congrese şi simpozioane; speciale: standarde, brevete
de invenţii, cataloage şi prospecte comerciale şi tehnice, rapoarte de cercetare ştiinţifică, teze
de doctorat şi documente de evidenţă a faptelor empirice: evidenţă contabilă şi statistică, (dări
de seamă şi anchete) evidenţă operativă, analize, expertize şi studii etc.
 Documentele secundare sunt rezultatul prelucrării documentelor primare în vederea
facilitării muncii cercetătorului de identificare, selecţie şi de utilizare a documentelor
primare. Documentele secundare se clasifică în: periodice, ca de pildă: reviste de
referate, reviste de titluri: şi neperioA¬dice. cum sunt: enciclopedii, dicţionare,
bibliografii, cataloage, indexuri bibliografice, sinteze documentare, ghiduri
bibliografice, tezaure etc.
 Documentele terţiare sunt acelea care rezultă din prelucrarea documentelor secundare.
Documentele terţiare sunt: bibliogfii culegeri de traduceri, sinteze de referate etc.
Distincţia dintre documentele terţiare şi documentele secundare nu are prea mare importanţă
pentru beneficiarii cercetători (studenţi, economişti, ingineri) decât în fazele incipiente ale
documentării aceasta numai În scop de informare şi selectare a documentelor primare.

2
Iamandi L. şi Fălticeanu C. - Metodologia cercetării ştiinţifice, Editura Zigotto, Galaţi 2013, p. 32

3
Documentele secundare şi terţiare sunt elaborate de specialişti din reţeaua de informare-
documentare, precum şi de alţii din afara acesteia (în cazul dicţionarelor, enciclopediilor etc).
 Microformatele sunt înregistrări pe benzi, discuri, imagini etc, facilitate de extinderea
tehnologiilor informaţionale modeme şi de amplificarea schimbului internaţional de
informaţie ştiinţifică. între microformate pot fi menţionate microfilme, microfise,
fotocopii, benzi şi discuri magnetice, mijloace de difuzare în masă, TV, Radio, filme
etc .3

Cand abordăm o temă de cercetare, este obligatoriu să cunoaştem bibliografia aferentă temei
respective, fie pentru a duce măcar cu un pas cercetarea mai departe, fie pentru a ne detaşa de
anumite puncte de vedere, depăşite sau viciate din diferite motive (cenzură, documentare
incompletă, subiectivism etc.). Pentru un cercetător, este extrem de important să cunoască
instrumentele de lucru, lucrările din care îşi va culege informatia - cu alte cuvinte,
bibliografia.
Pentru stabilirea bibliografiei, avem la dispoziţie astăzi Internetul, datorita căruia putem
afla numeroase informaţii despre subiectul care ne interesează. La avantajele Internetului se
adaugă mijloacele clasice de informare: fişierele bibliotecilor, volumele specializate de
referinţe critice, indicele unor lucrări etc.
Conform DEX-ului (s.v. bibliografie), cuvântul bibliografie are mai multe sensuri:
1. Descriere de specialitate a lucrărilor unui autor sau a lucrărilor referitoare la o anumită
problemă
2. Carte care cuprinde o bibliografie (1)
3. Ramură a bibliografiei care se ocupă cu descrierea, aprecierea, sistematizarea şi
răspândirea publicaţiilor
4. Material informativ asupra unei probleme.
În scrierea unei lucrări, după alegerea temei şi a titlului, cercetarea bibliografică este
cea care-ţi permite să iei contact cu ceea ce s-a publicat în domeniul respectiv, într-un anumit
orizont de timp, şi să tratezi subiectul în cunoştinţă de cauză. Cercetarea bibliografică te
familiarizează cu teoriile existente, şi te ghidează în dezvoltarea unor elemente de noutate, iar
pe de altă parte le permite celor care-ţi evaluează lucrarea să aprecieze gradul tău de informare
şi calitatea contribuţiilor personale la tema aleasă. Astfel, cercetarea bibliografică este un

3
Răboacă, Gh., Ciucur, D. - Metodologia cercetării ştiinţifice economice, Editura Fundaţiei “România de
mâine”, Bucureşti 1999, pp. 107-112

4
proces continuu de documentare, reflectare si sinteză pentru lucrare, care se concentrează
totuşi în prima parte a calendarului propus pentru realizarea lucrării.
Pentru elaborarea unei lucrări de absolvire de licenţă se recomandă să fie consultate
cel puţin 50 de surse, în timp ce pentru elaborarea unei lucrări de master se recomandă
studierea cel puţin a 100 de surse bibliografice. Dintre acestea, recomandăm ca majoritatea să
fie articole din revistele de specialitate din fluxul principal de publicaţii internaţionale,
celelalte fiind cărţi de specialitate, volume ale unor conferinţe internaţionale şi alte surse
(internet, multimedia, articole de ziar, materiale nepublicate).
Cercetarea bibliografică începe de la o ipoteză. De exemplu, tendinţa actuală în
managementul organizaţiilor este utilizarea resurselor intangibile, preferate celor tangibile.
Această ipoteză iniţială va fi, apoi, susţinută prin citarea diferiţilor autori. Enunţarea ipotezei
presupune parcurgerea bibliografiei selectate şi desprinderea acestei idei iniţiale.
Deşi este doar o parte constitutivă a lucrării integrată în capitolul destinat aspectelor
conceptuale sau teoretice, şi nu o lucrare în sine, cercetarea bibliografică trebuie să respecte o
anumită organizare. Prima ei parte este introducerea, în care se enunţă tema cercetării
bibliografice şi se precizează modul în care va fi constituită: pe şcoli de cercetare, pe dezbateri
pornind de la o anumită poziţie etc. Urmează corpul cercetării, în care se discută sursele
analizate. Concluziile rezumă rezultatele la care s-a ajuns în urma efectuării cercetării
bibliografice.4

O lucrare ştiinţifică poate să conţină diverse tipuri de bibliografii, în funcţie de profilul

acesteia.
a) Bibliografia generală
Consemnează toate lucrările aferente temei cercetate, şi pe unele pe care, din diverse
motive, nu le-am putut consulta, dar simpla lor menţionare denotă faptul că ştim de existenţa
lor. „Nu mi se pare a fi nici neglijenţă, nici rea intenţie să menţionăm la bibliografie titlurile
unor cărţi pe care nu le-am putut citi, dar despre existenţa cărora am aflat din consultarea
lucrărilor de referinţă. Aceasta poate orienta lecturile altor persoane preocupate de tema pe
care am abordat-o noi (Chelcea, 2007, p 170)”
De exemplu, dacă facem o cercetare despre fenomenul manipulării în presa românească,
trebuie să întocmim o bibliografie generală, cu tot ceea ce s-a scris despre fenomenul
manipulării în spaţiul românesc şi in cel străin. Bibliografia generală poate constitui şi un

4
Brătianu C, Vasilache Simona - Elaborarea, redactarea şi susţinerea lucrării de licenţă şi masterat, Editura
Universitară, Bucureşti 2008, pp 91-96

5
 suport teoretic pentru tema pe care o vom cerceta. Dacă tema se pretează la o tratare
interdisciplinară, atunci la bibliografia generală vom aminti lucrări de istorie, politologie,
lingvistică etc., in funcţie de profilul temei abordate.
b) Bibliografia specială
Se referă la lucrările consultate efectiv, din care s-au preluat unele citate sau doar anumite
idei. În limba engleză există termenii references pentru bibliografia specială şi bibliography
pentru bibliografia generală, care fac bine distincţia între cele două categorii de bibliografii.
Din punctul de vedere al cantităţii de informaţie oferite în cazul unui titlu, există două
tipuri bibliografie: signaletică şi analitică.
 Bibliografia signaletică: Este cea mai răspândită şi se rezumă la prezentarea fişei
cărţii respective (sau a articolului, studiului etc.)
 Bibliografia analitică: Include, pe lângă descrierea bibliografiei, şi un scurt rezumat
al lucrării consemnate.
c) Bibliografia unui autor
Aceasta consemnează tot ce a scris autorul în cauză, respectiv tot ce s-a scris despre el.
Indiferent de tipul bibliografiei (generală, specială, analiticăâ, signaletică, bibliografia
unui autor), aceasta poate fi redactată in ordinea strict alfabetica a autorilor, respectiv in
ordine cronologică.
Redactarea bibliografiei pune foarte multe probleme. În acest caz, tradiţia diferă nu numai de
la o ţară la alta, ci, în cadrul aceleiaşi ţări, de la o editură la alta, de la un redactor la altul sau
de la o publicaţie la alta Amintim aici câteva situaţii, care sunt departe de a epuiza evantaiul
dificultăţilor pe care le întâlnim in cazul redactării unei bibliografii.
In conformitate cu STAS 866-82, lista bibliografică va fi alcătuită respectând mai multe
reguli:
a) ordinea alfabetica a numelui autorului
Observaţii
 între numele si prenumele autorilor se va pune virgula tocmai pentru a sublinia că
ordinea normală (nume + prenume) nu este aceasta, ci prenume + nume.
 în cazul în care o lucrare are doi autori, vom scrie numele de familie al primului
autor, al doilea putând fi trecut în ordinea fireasca (prenume + nume), utilizând sau nu
conjuncţia şi;
 Dacă lucrarea are trei autori, primului autor i se scrie numele si prenumele, legat prin
punct si virgulă de al doilea, iar al doilea şi al treilea se despart prin conjuncţia şi

6
 Uneori, conjuncţia şi poate lipsi, locul ei putând fi luat de acelaşi „separator" ca şi
între primul şi al doilea autor;
 Daca lucrarea are mai mult de trei autori (mai ales în cazul carţilor tehnice, unde
munca în echipa este esenţială), se trece doar numele primului autor, urmat de
menţiunea et al. ("şi alţii")
 În cazul în care o carte are un coordonator sau un editor, menţionarea acestei calităţi
este absolut obligatorie, în caz contrar putându-se înţelege ca numele menţionat este
autor;
 Daca înscriem in bibliografie un studiu dintr-o lucrare colectivă sau dintr-o publicaţie
periodică, folosim numele şi prenumele autorului, urmate de titlul articolului la care
se adaugă prepoziţia în, după care sunt prezentate datele carţii respective

Exista mai multe modalităţi de a tehnoredacta lista bibliografica:

a) marcarea fiecărei "intrări" cu un asterisc
b) marcarea fiecărei "intrari" cu o linie de dialog
c) „retragerea" spre dreapta a rândului (rândurilor) care urmează după primul rând,
care include şi numele autorului;
d) scrierea cu majuscule a numelui autorilor
Dacă in Romania ar exista un manual unitar, elaborat sub girul Academiei Române, am avea
pretenţia ca normele stipulate acolo să fie respectate de toată lumea. Neavând un asemenea
manual, existent în alte culturi, pretenţia este aceea de a fi respectate măcar norme identice în
elaborarea aceluiaşi text stiintific.5
Ştiinţa ii este datoare ştiinţei. E un adevăr pe care-l confirmă fiecare succes ştiinţific,
mult mai degraba finalizarea unui şir de reuşite parţiale, decât o minune brusca şt
inexplicabilă. Tributul pe care fiecare lucrare, indiferent de contribuţia ei la acest succes care
se întrevede undeva, se cuvine să-l plătească celor care au batut aceleaşi cât, facandu-i
cunoscuţi celor care le vor mai bate, e referinţa.
Utilizarea bibliografiei comportă respectarea unor cerinţe ale eticii şi deontologiei
profesionale. Este interzisă preluarea ideilor şi tezelor in formulările în care se găsesc în
documente, cărţi sau articole, fără menţionarea titlului cărţii, autorilor, paginii, etc.
Reproducerea directă şi intercalarea între textele redactate de autorul lucrării de diplomă sunt

5
Rad, I - Cum se scrie un text ştiinţific, Editura Polirom, Iaşi 2008, pp. 151-166

7
 considerate ca un act de rea credinţă sau chiar furt intelectual, în lumina reglementărilor
drepturilor de autor, recent pusă în aplicare la noi.6

Sunt două sisteme mari de citare: citarea parantetica şi citarea prin note de subsol, sau
prin note de final. Există o relativă specializare, citarea prin note de subsol fiind mai comună
în ştiinţele umaniste, iar citarea parantetică in ştiinţele sociale şi exacte. Sistemul Chicago de
citare combină aceste două stiluri, pe când sistemele Harvard (APA - American Psychological
Association) sau MLA (Modern Languages Association) adoptă exclusiv citarea parantetică.
a) Citarea lucrărilor de specialitate în sistemul Harvard
Sistemul Harvard are două componente: citarea unei lucrări de specialitate în text şi
plasarea ei în lista de referinţe. Lucrările se citează parantetic, indicând, între paranteze
rotunde, numele de familie al autorului/ autorilor şi anul în care a fost publicată lucrarea pe
care o citezi, urmând ca restul detaliilor să fie precizate în lista de referinţe. Notele de
subsol sau finale sunt în acest caz, folosite doar pentru a face precizări suplimentare, pentru
a comenta etc. De asemenea, traducerea citatelor folosite în text se trece la notele de
subsol, urmată de numele traducătorului sau de precizarea t.a., în cazul în care îi aparţine
autorului lucrării.7
În condiţiile unei ample bibliografii de minimum 20 - 30 manuale, 35 - 80 cărţi
de specialitate, 10-20 legi şi norme, 30 - 60 articole de specialitate, modul de cuprindere a
bibliografiei devine hotărâtor pentru derularea normală a procesului de cercetare şi
materializare a lucrării.
Cunoaşterea bibliografiei presupune în opinia lui Cezar Basno şi Nicolae Dardac,
parcurgerea următoarele etape succesive :
a) depistare şi identificare, în care se consemnează titlurile posibile;
b) parcurgere şi selectare, în care se sesizează titlurile utile, pasajele semnificative şi
necesare, şi se încadrează in schema planurilor de cercetare;
c) reţinerea aspectelor considerate utile pentru prelucrare, preluare sau orientare.
Toate acestea implică notaţii sistematizate şi organizate, în raport de numărul
materialelor bibliografice, pentru a asigura cuprinderea şi utilizarea lor într-un mod
eficient se recomandă a se îmbina:

6
Popescu, F, Negoescu, Gh, Ciobanu Rodica - Ghid practic pentru realizarea proiectelor tehnico-economice,
Editura Econsulting, Galaţi 2000, p 125
7
Bratianu C. – Op. Cit, pp 97-99

8
  sistemul conspectelor integrale pentru acele pasaje şi elemente ce sunt cuprinse în
volume sau reviste mai greu accesibile;
 sistemul schitelor sumare de inventariere a problemelor utile pentru cărţile şi
materialele pe care autorul lucrării le posedă (sau îi sunt uşor accesibile) şi le poate
folosi curent în mod direct.
În general, utilizarea tezelor sau ideilor selectate din bibliografie se face prin prelucrare,
respectiv prin introducerea lor într-un context de ordonare ce ne este propriu şi într-o
formulare personală.
Suplimentar, atunci când dorim să redăm unele teze sau idei originale (care de regulă nu
le-am întâlnit decât în acel articol sau carte) trebuie să le declarăm apartenenţa printr-o
trimitere, respectiv prin înscrierea în josul paginii a sursei bibliografice cu toate detaliile de
identificare.
Excepţional, când dorim să reproducem unele idei sau teze a căror formulare, prin
prelucrare nu şi-ar putea păstra întreaga însemnitate sau semnificaţie (cu referire la texte din
cărţi sau articole şi îndeosebi la prevederi legale) recurgem la citat, încadrând în ghilimele
partea preluată şi efectuând trimiterea necesară la sursa.
Exactitatea trimiterilor este o carte de vizită a autorului, care pune în lumină atât
corectitudinea sa cât şi acurateţea muncii de redactare depuse.
Folosirea citatelor devine absolut necesară în cazul în care se confruntă păreri diferite ale
diverşilor autori şi unde opiniile lor cele mai reprezentative trebuie să fie redate corect şi cu
semnificaţia lor originală.8
Când se utilizează citate, se recomandă folosirea următoarelor reguli la întocmirea notei de
subsol, în funcţie de a câta oară este citat autorul (autorii).
A. La prima citare a unui fragment se precizează:
1. numele şi prenumele autorului;
2. titlul cărtii în ghilimele;
3. editura
4. anul apariţiei
5. pagina
B. La a doua citare a aceleiaşi cărti:
1. numele şi prenumele autorului
2. opera citată (op. Cit.)

8
Popescu, F., Op. Cit, pp. 9-17

9
 3. pagina
C. La a treia citare (sau mai multe, dar numai dacă nu se intercalează citarea altui autor)
1. ibidem
2. pagina
D. Daca citarea se intercalează cu un alt autor:
1. se citează acest autor ca în cazul A;
2. primul autor se citează ca în cazul B.
E. Dacă în cadrul cercetării se întâlneşte un fragment din autorul x într-o carte a autorului
y, iar cartea lui x a apărut de foarte mult timp sau în altă ţară şi nu s-a tradus în ţara
noastră, se procedează astfel:
1. numele şi prenumele autorului x;
2. titlul cărtii autorului x;
3. apud.
4. numele şi prenumele autorului y;
5. editura la care a apărut cartea lui y;
6. anul apariţiei cărţii lui y;
7. pagina
F. Dacă se doreste expunerea rezumativă a unei teorii, a unui punct de vedere, etc. al
autorului x, teorie care este prezentată pe mai multe pagini, in cartea z, se procedează
după cum urmează:
1. numele şi prenumele autorului z;
2. titlul cărţii z;
3. editura la care a apărut cartea z;
4. anul apariţiei cărtii z;
5. paginile (unde se formulează teoria respectivă) în ghilimele;
G. Daca avem de citat mai multe cărti ale aceluiasi autor se procedeaza ca în cazul de la
punctul D.
O opinie destul de răspândită este aceea că nu numai teza de licenţă, ci şi cărţile cu multe
note ar fi un exemplu de snobism erudit şi, deseori, o tentativă de a arunca praf în ochi
Desigur, nu se poate exclude faptul că mulţi autori abundă în note spre a conferi un ton
important propriei lucrări, nici că mulţi alţii umplu până la refuz notele de informaţii
neesenţiale, poate chiar plagiate fără jenă din literatura critică examinată. Totuşi asta nu
înseamnă că notele, atunci când sunt folosite cu măsură, n-ar fi de folos. Care ar fi măsura

10
 justă nu se poate spune, fiindcă depinde de tipul de text, însă vom încerca să ilustrăm
cazurile în care notele sunt de folos, precum şi modul cum ar trebui făcute
a) Notele folosesc la indicarea surselor citatelor. Dacă sursa ar trebui indicată în text.
lectura paginii ar fi greoaie. Există, fireşte, şi moduri pentru a da referinţele esenţiale
în text, lipsindu-ne de note. Numai că, în general nota serveşte prea puţin acestui
scop. Când e notă de referinţă bibliografica, este bine să fie aşezată m subsolul
paginii, precum şi la sfârşitul cărţii sau al capitolului, întrucât se poate verifica
imediat despre ce este vorba.
b) Notele folosesc la adăugarea altor indicaţii bibliografice despre un subiect discutat
în text:
c) Notele servesc pentru trimiteri externe şi interne. Tratând un subiect, se poate pune în
notă un cf "(care înseamnă „confruntă" şi trimite fie la o altă carte, fie la un alt capitol
sau subcapitol chiar din lucrare.
d) Notele folosesc la introducerea unui citat de întărire a ideii formulate, care în text ar
fi deranjant.
e) Notele folosesc pentru a da amploare afirmaţiilor pe care le-aţi făcut în text: în acest
sens sunt utile pentru că vă permit să nu ingreunaţi textul cu observaţii care, oricât de
importante ar fi, sunt periferice în raport cu subiectul tratat;
f) Notele folosesc pentru corectarea informaţiilor din text
g) Notele pot folosi la traducerea unui citat care este esenţial să fie redat în limba
străină.9

Cercetarea ştiinţifică este o componentă importantă a activităţii comunităţii universitare,

fiind criteriul fundamental de evaluare a calificării şi performanţelor academice. Pentru orice
lucrare de cercetare științifică, bibliografia este o componentă obligatorie, absenţa ei
provocând, suspiciuni îndreptăţite.10

9
Eco, U. - Cum se face o teză de licenţă, Editura Polirom, Iaşi 2006, pp 237-239
Fălticeanu, C. - Suport de curs “Metodologia cercetării”, Facultatea de Ştiinţe Economice, Universitatea
10

Danubius, Galaţi

11
 BIBLIOGRAFIE

1. Brătianu C, Vasilache Simona - Elaborarea, redactarea şi susţinerea lucrării de

licenţă şi masterat, Editura Universitară, Bucureşti 2008
2. Iamandi L. şi Fălticeanu C. - Metodologia cercetării ştiinţifice, Editura Zigotto,
Galaţi 2013
3. Eco, U. - Cum se face o teză de licenţă, Editura Polirom, Iaşi 2006
4. Fălticeanu, C. - Suport de curs “Metodologia cercetării”, Facultatea de Ştiinţe
Economice, Universitatea Danubius, Galaţi
5. Hulban, H. - Tehnica cercetării ştiitifice, Editura Graphix, Iaşi 2004
6. Popescu, F, Negoescu, Gh, Ciobanu Rodica - Ghid practic pentru realizarea
proiectelor tehnico-economice, Editura Econsulting, Galaţi 2000
7. Răboacă, Gh., Ciucur, D. - Metodologia cercetării ştiinţifice economice, Editura
Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti 1999
8. Rad, I - Cum se scrie un text ştiinţific, Editura Polirom, Iaşi 2008

12