PLAGIATUL

Curs nr. 7 - 8
Conf. univ. dr Voicu Oana - Luminiţa
PLANUL CURSULUI

I. Definirea conceptelor de plagiat şi autoplagiat. Cadrul legal al

reglementării plagiatului

II. Tipurile de plagiat. Modalităţi de identificare

III. Principiile dezvoltate în Ghidul de analiză a plagiatului, aplicabile

domeniilor de cercetare ştiinţifică

IV. Diagnosticarea severităţii plagiatului

V. Tratarea plagiatului în codurile de etică ale universităţilor

naţionale

VI. Evitarea plagiatului în lucrările cu caracter ştiinţific

VII. Bibliografie

1
 I. DEFINIREA CONCEPTULUI DE
PLAGIAT ŞI AUTOPLAGIAT. CADRUL LEGAL AL
REGLAMANTĂRII PLAGIATULUI

În ultima perioadă există tendinţa, atunci cȃnd se pune problema

încălcării normelor care reglementează buna conduită în cercetarea ştiinţifică,
de a se reduce această situaţie la plagiat.
Termenul de plagiat
Conform Dicţionarului explicativ al limbii romȃne, plagiatul semnifică
„însuşirea unei opere literare, artistice sau ştiinţifice a altcuiva, integral sau
parţial, şi prezentarea ei drept creaţie personală”.
Termenul de plagiat nu trebuie confundat cu cel de piraterie, prin care se
înţelege „reproducerea fără autorizaţie a melodii, a unei creaţii artistice, a unui
spot publicitar sub numele autorului, dar fără autorizaţia acestuia, în scopul
obţinerii unor cȃştiguri materiale.”
În esenţă, literatura de specialitate a arătat că prin plagiat se înţelege
„prezentarea operei sau a unei părţi din opera altui autor, fără a menţiona sursa
de inspiraţie, astfel încȃt să se înţeleagă că opera respectivă, ori părţi preluate
din ea ar aparţine celui ce le face publice”.
În mare, plagiatul presupune însuşirea fără drept a ideilor altora şi
prezentarea ca fiind ale tale, cu intenţie sau involuntar, din necunoaşterea
regulilor de citare.
Conform Ghidului de identificare a plagiatului în lucrările ştiinţifice
(document oficial, public, elaborat de Ministerul Cercetării şi Inovării prin
Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologiei şi
Inovării, dat publicităţii în noiembrie 2017), „plagierea este preluarea de către
un autor a elementelor din opera de creaţie intelectuală a altui autor şi
prezentarea lor în spaţiul public drept componente ale unei opere proprii.
Plagiatul este rezultatul acţiunii de a plagia şi se referă la opera generată prin

2
preluarea ilegitimă, intenţionată sau nu din punct de vedere deontologic.”
Ghidul prezintă principiile generale şi bune practici (procedee specifice)
în diagnosticarea plagiatului. El poate fi un instrument util în diagnoza cazurilor
de nerespectare a deontologiei de cercetare ştiinţifică.
Termenul de autoplagiat
Conform Ghidului de identificare a plagiatului în lucrările ştiinţifice,
„autoplagiatul nu este plagiat în sensul strict, adoptat prin definiţia dată.
Preluarea în acest caz nu se face după opera altui autor, ci din lucrări proprii ale
autorului în discuţie, dar fără specificarea faptului că opera opera actuală
reproduce total sau parţial o operă veche a aceluiaşi autor. Autoplagiatul este
inclus mai mult în seria practicilor de conduită ştiinţifică inadecvată (...).
Preluarea unei părţi dintr-un text semnat în calitate de coautor, fără specificarea
clară a lucrării colective din care s-a făcut preluarea, este însă plagiat deoarece
reprezintă uzurparea unui bun colectiv în interes personal”.
Cȃt priveşte cadrul legal al reglementării plagiatului, legislaţia în
vigoare cuprinde următoarele aspecte:
1) noţiunea de plagiat nu este definită de Legea educaţiei naţionale nr.
1/2011, dar este considerat în art. 30 abatere gravă de la buna conduită
în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare;
2) atȃt „plagiatul” cȃt şi „autoplagiatul” sunt sancţionate de lege, fiind
considerate abateri grave în activităţile de cercetare ştiinţifică,
dezvoltare tehnologică şi inovare (conform Legii educaţiei naţionale
nr. 1/2011) şi fraude academice (potrivit Codului studiilor universitare
de doctorat adoptat prin HG nr. 681/2011 şi modificat prin HG nr.
134/2016);
3) noţiunile de „plagiat” şi de „autoplagiat” sunt definite de Legea
206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea
tehnologică şi inovare. In art. 4, alineatul (1), litera (d) se defineşte
plagiatul ca fiind „expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală,

3
 inclusiv în format electronic a unor texte, expresii, idei, demonstraţii,
date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere
scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona
acest lucru şi fără a se face trimitere la sursele originale”. În art. 4,
alineatul (1), litera (e) se defineşte autoplagiatul ca fiind „ expunerea
într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic a
unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori
metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic,
ale aceluiaşi autor sau aceloraşi autori, fără a menţionaacest lucru şi
fără a se face trimitere la sursele originale”.
Sintagma „fără a menţiona acest lucru şi fără a se face trimitere la sursele
originale” semnifică încălcarea obligaţiei de a cita într-un mod corespunzător
standardelor academice opera publicată de acelaşi autor sau alt autor, prin
indicarea numelui autorului, titlului operei, editurii la care s-a făcut publicarea,
anul publicării, paginii de la care s-a făcut preluarea informaţiilor de tipul celor
enumerate şi, în cazul preluării unui text, fragment de text sau expresie, prin
delimitarea clară a ceea ce s-a preluat din altă sursă de ceea ce reprezintă munca
intelectuală proprie.
Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică,
dezvoltarea tehnologică şi inovare precizează în mod expres că personalul de
cercetare-dezvoltare are următoarele obligaţii:
- „să respecte etica şi deontologia activităţii de cercetare (art. 24 din Legea
319/2003 privind statutul personalului de cercetare-dezvoltare);
- să respecte dreptul de proprietate intelectuală şi confidenţialitatea
convenită cu colaboratorii şi finanţatorii cercetării.”
Conform Legii educaţiei naţionale nr.1/2011, art. 310, următoarele fapte
constituie abateri grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi
activitatea universitară:
a) ”plagierea rezultatelor sau publicaţiilor altor autori;

4
 b) confecţionarea de rezultate sau înlocuirea rezultatelor cu date fictive
(raportarea de rezultate sau date fictive care nu sunt rezultatul real al unei
activităţi de cercetare-dezvoltare, raportarea selectivă sau respingerea
datelor ori a rezultatelor nedorite, manipularea reprezentărilor sau a
ilustraţiilor ş.a.);
c) introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de
finanţare.”
Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică,
dezvoltarea tehnologică şi inovare stabileşte sancţiuni pentru abaterile
constatate de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare,
aplicabile personalului de cercetare-dezvoltare de către conducerea unităţii sau
instituţiei:
a) avertismentul scris;
b) retragerea sau corectarea tuturor lucrărilor publicate prin încălcarea
normelor de bună conduită;
c) diminuarea salariului de bază, cumulat, după caz, cu indemnizaţia de
conducere, de îndrumare şi control;
d) suspendarea pe o perioadă determinată de timp, între 1 şi 10 ani, a
dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcţii
superioare ori a unei funcţii de conducere, de îndrumare sau control ca
membru în comisii de concurs;
e) destituirea din funcţia de conducere a instituţiei de cercetare-dezvoltare;
f) desfacerea disciplinară a contractului de muncă.

II. TIPURILE DE PLAGIAT.

MODALITĂŢI DE IDENTIFICARE

Există mai multe criterii după care se poate clasifica plagiatul.

1) După intenţionalitate există:
5
 - plagiatul deliberat;
- plagiatul involuntar, „de bună credinţă”.
2) După modelul copiat:
- autoplagiatul;
- plagiatul propriu-zis.
3) După domeniu:
- plagiatul în artă;
- plagiatul în ştiinţă.
4) După gravitate:
- plagiatul în lucrările de licenţă;
- în textele de doctorat şi în volumele tipărite
5) După frecvenţa acestei practici dezonorante:
- plagiatul întȃmplător;
- plagiatul ca stil;
- plagiatul constant;
- plagiatul recidivist.
Printre cele mai des întȃlnite forme de plagiat, în practică se regăsesc
următoarele:
- plagiatul copy-paste;
- plagiatul tip mozaic sau plagiatul fragmentat;
- plagiatul involuntar;
- parafrazarea greşită;
- plagiatul prin traducere;
- plagiatul de pe internet (cyberplagiatul).
În cazul plagiatului tip copy-paste, autorul copiază efectiv un text pe care
îl apreciază util şi îl lipeşte în lucrarea sa fără să schimbe nimic din acesta. Cȃnd
lucrarea este verificată cu un program antiplagiat, se detectează, pe lȃngă pagina
de internet de unde a fost copiat textul, dar şi data şi ora la care s-a realizat
această operaţiune.
6
 Exemple de programe utilizate în vederea stabilirii gradului de
similitudine pentru lucrările ştiinţifice: Turnitin, Viper Plagiarism Checher,
SemPlag, AntiPlagiarism ş.a.
Plagiatul tip mozaic este cel în care autorul prelucrează ordinea unor
cuvinte în lextul preluat astfel încȃt să nu se cunoască faptul că ceea ce s-a
preluat aparţine altui autor. Prin programele antiplagiat se poate depista această
formă de plagiat şi se colorează cuvintele a căror ordine a fost schimbată în text
astfel încȃt, prin comparare, se observă că s-a operat brutal asupra originalului.
Plagiatul involuntar este generat de confundarea bunurilor comune din
ştiinţă cu proprietatea intelectuală.
Parafrazarea greşită constă în exprimarea cu propriile cuvinte a unui
enunţ ce provine din opera altei persoane.
Uneori se confundă parafrazarea cu plagiatul involuntar. Între cele două
concepte există diferenţe mari:
- textul parafrazat este mult mai scurt decȃt textul sursă;
- în parafrazare se intervine cu propriile cuvinte, care rezumă ceea ce a
vrut să spună autorul iniţial, fără să se schimbe sensul textului;
Şi in cazul parafrazării trebuie indicate complet toate detaliile despre
sursa citată:
a) autorul, titlul operei, editura, locul şi anul apariţiei (sau adresa de internet
şi data accesării), pagina dacă lucrarea originală este de tip lucrare de
licenţă, de dizertaţie, de doctorat, curs sau carte;
b) autorul, titlul articolului, revista în care s-a publicat, numărul acesteia şi
anul publicării, pagina sau paginile din revistă dacă lucrarea originală este
un articol ştiinţific.
Plagiatul prin traducere, în care autorul traduce textul din limba în care a
fost scris şi îşi atribuie paternitatea ideilor.
În mod normal, pentru a se evita orice problemă ulterioară , inclusiv
privind denaturarea sensului textului, se poate aplica una din următoarele

7
soluţii:
- menţionarea completă a sursei, conform regulilor de citare, şi a faptului
că traducerea este realizată de autor
- menţionarea completă a sursei, conform regulilor de citare, urmat de
textul original in limba străină.
Cyber-plagiatul (plagiatul de pe internet) presupune copierea directă, a
unui material sau a unei părti de material, din mediul online.
N.B. Lipsa menţionării autorului original al textului sau ideii echivalează
cu furtul ideilor altora.
Preluarea prin traducere a unor texte, de orice fel, dintr-o limbă străină şi
prezentarea lor în bloc compact sau în stil mozaic, ca text propriu, nu este decȃt
o altă formă de plagiat intenţionat.

III. PRINCIPIILE DEZVOLTATE ÎN GHIDUL DE ANALIZĂ A

PLAGIATULUI, APLICABILE DOMENIILOR DE
CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ

Pentru analizarea unei lucrări ştiinţifice, în Ghidul pentru identificarea

plagiatului în lucrările ştiinţifice sunt prezentate şase principii:
1) „Severitatea.
Plagierea în cadrul unei lucrări este cu atȃt mai severă cu cȃt preluările
ilegitime:
- au o mai mare extensie;
- sunt localizate în zone mai importante din arhitectura lucrării;
- decurg nu din necunoaşterea bunelor practici de redactare;
- se înscriu în mai mare măsură dintr-o serie repetitivă pentru autorul
respectiv.
2) Combinaţia de text plagiat cu text original nu exclude plagiatul.
Prezenţa unei părţi originale şi corect editate în materialul supus evaluării
8
nu compensează în nici un fel plagiatul dovedit pentru alte părţi ale aceluiaşi
material.
3) Plagiatul este prelucrare de text, dar poate fi şi prelucrare de idei.
Furtul intelectual are loc prin parafrazarea unor idei, fără semnalarea
intenţionată a legăturii dintre lucrarea care expune şi lucrarea sursă a ideii. De
asemenea, constituie plagiat atȃt preluarea de idei cȃt şi preluarea de text fără
citările de rigoare.
4) Bunele practici de integritate nu sunt dependente de textul legal.
5) Plagiatul din lucrări colective
Preluarea fără citările de rigoare din lucrările semnate în calitate de
coautor poate fi tot o formă de plagiat dacă se face la scară largă, repetată şi
poate aduce prejudicii de imagine celorlalţi coautori.
6) Plagiatul şi „cunoaşterea comună”
Suspiciunea de plagiat nu se poate extinde şi asupra creaţiilor intelectuale
care intră în categoria numită „cunoaştere comună”. Formulările interpretative
asupra unor texte normative sau asupra unor date de largă cunoaştere publică, a
unor evenimente istorice, nu sunt, în sine, texte normative sau simple descrieri
de fapte şi evenimente.
Prezenţa formulărilor interpretative preluate din operele altor autori, fără
criteriile de rigoare, sunt tot plagiat, ca formulări care au marcă de originalitate
asociate unui autor anume.
Faptul că anumite texte preluate incorect se referă la evenimente istorice
cunoscute, la interpretarea unor acte normative, nu justifică în nici un fel actul
de plagiere. Detaliile de interpretare şi modul de frazare sunt marcă de
originalitate; faptul că textul nu are un caracter important, nu poate justifica
plagiatul.

9
 IV. DIAGNOSTICAREA SEVERITĂŢII PLAGIATULUI

Conform „Ghidului de identificare a plagiatului în lucrările

ştiinţifice”, plagierea la nivelul unei opere date poate avea grade diferite de
severitate. Patru criterii sunt definitorii pentru diagnosticarea severităţii
plagiatului:
- extensia preluării ilegitime;
- localizarea lor în structura lucrării;
- caracterul realmente voluntar sau involuntar al actelor de plagiat;
- repetabilitatea actelor de fraudă ale autorului în diferite lucrări.
Suspiciunea de implicare a unor autori fantomă este greu de verificat, dar
poate fi întărită prin:
- listarea unui număr mare de referinţe bibliografice care nu apar explicit
folosite în lucrare, în pofida faptului că în lucrare apar frecvente citări
incorecte;
- erori repetate în text.

V. TRATAREA PLAGIATULUI ÎN CODURILE DE ETICĂ

ALE UNIVERSITĂŢILOR NAŢIONALE

Codul de etică al Universităţii din Craiova este documentul care are

cele mai cuprinzătoare prevederi referitoare la plagiat. În document se defineşte
plagiatul, se exemplifică tipurile de plagiat, de la plagiatul minor la cel
semnificativ, dar şi procedura reclamaţiilor în cazul suspiciunii de plagiat.
Plagiatul poate fi voluntar (plagiat propriu-zis) sau involuntar (folosirea
greşită a sistemului de citare sau neindicarea sursei unui material).
Materialul asupra căruia se comite plagiat poate fi o carte sau o parte a
unei cărţi, un articol, o pagină de internet, un curs, o altă lucrare.
10
 În elaborarea unei lucrări academice sau de orice alt fel, a unei prezentări
orale, se va ţine cont de distincţia dintre parafrazare şi citarea propriu-zisă.
Prezentarea unui citat (text integral dintr-un material străin) ca parafrază
(repovestirea ideii sau argumentului unui alt autor), fără utilizarea citării
(ghilimelele, liste cursive, paragrafe distincte identate etc) constituie plagiat.
Folosirea unor sintagme sau definiţii scurte considerate de către
comunitatea disciplinară ca făcȃnd parte din fondul de noţiuni de bază, comune
al disciplinei respective nu constituie plagiat.
Dacă două sau mai multe referate sau articole prezentate simultan conţin
fragmente comune, fără referinţe explicite la surse, acest fapt constituie o
acuzaţie de plagiat.
O acuzaţie de plagiat devine validă dacă este însoţită de dovada clară a
plagierii, indicȃnd textul (textele) din care s-a plagiat.
În cazurile în care frauda nu este sancţionată direct de către cadrul
didactic (înlăturarea citatelor respective, referinţa explicită la surse etc),
Comisia de etică universitară este sesizată în vederea sancţionării persoanei
vinovate, în funcţie de gravitate mergȃndu-se pȃnă la desfacerea contractului de
muncă.
Dacă plagiatul este comis de student, iar acesta nu este la prima abatere
de acest gen, cadrul didactic stabileşte sancţiuni proporţionale. În cazuri majore,
de exemplu, autorizează anularea examenului în cadrul căruia studentul a comis
fapta (...).
Constituie plagiat şi:
- compilaţia de fragmente din mai multe surse sau autori, fără referinţe
clare din textele sursă;
- întrepătrunderea dintre fragmentele de text furate şi munca proprie;
- preluarea în text, fără referinţe clare, cu modificarea unor expresii din text
şi / sau inversarea unor paragrafe sau propoziţii sau capitole;
- omiterea marcajelor clare de citare în text şi menţionarea lucrării sursă

11
 (carte, articol, alt referat, resursă web etc) în bibliografia finală.
Plagiatul minor poate consta în:
- utilizarea greşită şi involuntară a materialelor, citatelor, din ignoranţă şi
lipsă de intenţie, mai ales de către studenţii din primul an;
- utilizarea excesivă a surselor, însoţită de o cantitate neglijabilă de muncă
proprie;
- situaţia în care o foarte mică parte din lucrare este plagiată şi cȃnd partea
respectivă nu este determinantă în evaluare.
Cazurile semnificative de plagiat sunt:
- cazurile de repetare a plagiatului minor;
- forme extinse de plagiat, mai ales plagiatul total.
Plagierea lucrărilor de diplomă sau a disertaţiilor de master se
sancţionează cu anularea examenului. În cazul în care plagiatul este total,
persoana respectivă nu are drept de reînscriere la examen (...).
În cazul doctoranzilor şi cadrelor didactice, analiza abaterilor de la etica
universitară trebuie făcută de către specialişti în colaborare cu Comisia de etică
universitară. Se dă curs prevederilor legii şi sunt excluşi din universitate cadrele
didactice, cercetătorii sau doctoranzii care au publicat lucrări plagiate, iar
acestea prezintă importanţă în cariera lor.

VI. EVITAREA PLAGIATULUI ÎN LUCRĂRILE CU

CARACTER ŞTIINŢIFIC

Recomandările cu privire la evitarea plagiatului în lucrările cu caracter

ştiinţific au la bază respectarea unor norme minime:
- onestitatea;
- recunoaşterea paternităţii ideii sau, cel puţin, redarea surselor de
documentare;
- scrierea în lucrare că „această idee nu ne aparţine” dacă nu este ideea
12
 autorului;
- o bună cunoaştere a regulilor de citare;
- citatele să fie cȃt mai scurte posibil;
- o bună cunoaştere a regulilor de întocmire a notelor de subsol;
- o bună cunoaştere a regulilor de întocmire a referinţelor bibliografice dar
şi a bibliografiei finale;
- folosirea pe cȃt posibil a cuvintelor noastre şi nu ale altora;
- departajerea cuvintelor şi ideilor altora de cuvintele noastre, cu
menţionarea datelor complete ale sursei de informare (se pot folosi
metodele următoare: ghilimele; sublinierea textului prin folosirea
caracterelor italice; scrierea textului cu dimensiune mai mică a
caracterelor; parafrazarea);
- trebuie acordată atenţie citărilor la mȃna a doua (utilizarea citării cu
apud, după citat de, atunci cȃnd nu consultăm direct sursa, dar o găsim
citată de alt autor);
- evitarea predării unei lucrări pe o temă fără a avea nicio notă de subsol şi
nicio citare;
- utilizarea de surse care au legătură cu textul;
- atenţie la scrierea primei citări a unei opere în text (niciodată nu se scrie,
la prima citare a unei opere în text, astfel „AB, op cit, p. ...” – acesta fiind
un indiciu că lucrarea e plagiată; corect este „AB, titlul operei, editura,
locul, anul apariţiei, pagina”).
Buna credinţă a autorului se poate observa în faptul că este cinstit,
punȃnd ghilimelele şi neatribuindu-şi o idee care nu-i aparţine, în contextul în
care nu stăpȃneşte perfect un stil de citare.
„Citatul scurt este definit ca un fragment de dimensiuni reduse dintr-o
operă preexistentă, folosită de o terţă persoană fără autorizarea titularilor
drepturilor de autor, în scop de analiză, critică sau exemplificare, însă numai în
măsura în care acestea îi justifică întinderea.”
13
 Pentru cărţi trebuie mentionate: autorul (autorii), titlul operei, editura care
a tipărit-o, localitatea de rezidenţă a editurii, anul apariţiei şi pagina (paginile)
unde se regăseşte informaţia utilizată. În ultima perioadă se obişnuieşte
adăugarea, la aceste informaţii a codului ISBN (International Standard Book
Number) care este un număr comercial unic pentru identificarea cărţilor.
Pentru reviste trebuie menţionate: autorul (autorii), titlul articolului, titlul
revistei, numărul revistei, anul apariţiei şi pagina (paginile) unde se regăseşte
informaţia utilizată. În ultima perioadă se obişnuieşte adăugarea, la aceste
informaţii a codului ISSN (International Standard Serial Number) care este un
număr unic pentru identificarea publicaţiilor periodice.
Pentru legislaţie trebuie menţionate: tipul documentului (lege, hotărȃre de
guvern, ordin al ministrului, ...), numărul său şi anul apariţiei, informaţii privind
apariţia în Monitorul Oficial al Romȃniei (numărul şi data).
Pentru paginile de internet trebuie menţionate adresa web şi data
accesării.
Citarea este procedeul prin care se inserează o copie fidelă a textului
sursă, utilizȃnd ghilimelele şi adăugȃnd datele complete ale sursei de informare.
Rezumatul unui text reprezintă o poveste scurtă a ceea ce a vrut să spună
autorul, combinȃnd propriile cuvinte cu cele ale autorului original, dar
subliniind cuvintele acestuia prin utilizarea ghilimelelor sau a caracterelor
italice. Se adaugă datele complete ale sursei de informare. Practic, se selectează
ideile principale ale textului original şi se simplifică.
Parafrazarea unui text presupune povestirea cu propriile cuvinte a ceea
ce s-a înţeles din textul original, dar fără a schimba ordinea ideilor şi sensul lor.
De regulă, parafrazarea este mai scurtă decȃt textul original. La fel, se trec
datele complete ale sursei de informare pentru a se putea verifica. Parafrazarea
se aplică pentru texte mici, comparativ cu rezumatul.
Observaţie. Se recomandă păstrarea sublinierilor şi alineatelor originale,
exceptȃnd situaţiile în care se pune în evidenţă un fragment prin reproducere,

14
printr-o subliniere proprie, sau cȃnd se renunţă la sublinierile originalului. În
această situaţie se face menţiunea printr-o paranteză sau notă de tipul „(Subl.
Ns. – I.S.)”.
În opinia lui unor autori, pentru a evita plagatul involuntar, ar trebui:
- „să închidem între ghilimele orice text care aparţine altora;
- să menţionăm autorul, titlul lucrării, editura, locul de apariţie, anul şi
pagina;
- să fim atenţi la distincţia dintre cunoştinţele comune, care au intrat în
patrimoniul ştiinţei şi informaţiile din sfera dreptului de proprietate
intelectuală;
- să reproducem cu cuvintele noastre ideile centrale ale unui text,
menţionȃnd corect autorul şi opera care ne-au inspirat;
- să prescurtăm textul original, exprimȃnd într-o manieră proprie ideile de
bază din opera citată;
- să învăţăm să luăm „notiţe inteligente”, nu copiind propoziţii şi fraze din
prelegerile profesorilor;
- să ne obişnuim să sintetizăm ideile autorilor, nu doar să le reproducem
între ghilimele.”

15
 VII. BIBLIOGRAFIE

1. Ştefan Elena Emilia Etică şi integritate academică (curs universitar), Ed. Pro
Universitaria, Bucureşti, 2018
2. *** Codul de etică al Universităţii din Craiova

https://www.ucv.ro/pdf/invatamant/management/regulamente/Regulament
e_personal/Cod_etica.pdf

3. *** Ghidul pentru identificarea plagiatului

https://cnecsdti.research.gov.ro/wp-
content/uploads/cne/2017/12/Ghid_identificare_plagiat_final_site.pdf

4. *** Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea

ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare (cu ultima
modificare – O.G.nr. 2/2016), publicată în rev. M.Of. nr.
505/04.06.2004

https://www.umfst.ro/fileadmin/legislatie/Legea_206-
2004_buna_counduita_cercetare.pdf

5. *** Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în publicată în

rev. M.Of. nr. 18/10.01.2011

https://edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%99iere/Legislatie/2019/Legea
%20nr%201%20Educatiei%20Nationale%20actualizata%202019.pdf

16