FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic

Referat la Etică

Coordonator ştiinţific:
Profesor Univ. dr. Mircea Marica Adrian

Masterand:
Irimia Florian
SPECIALIZAREA: ȘTIINȚE TEHNICE
NIVELUL DE CERTIFICARE : MASTERAT PSIHOPEDAGOGIC

CONSTANȚA
2020
 [1] Prezentarea problemei

Universitatea ca centru superior de studii își asumă înalta responsabilitate istorico-culturală de a instrui persoane
capabile să producă, să păstreze și să transmită cunoștințe științifico-tehnice și umaniste în sensul cel mai amplu a
ceea ce înseamnă și implică acest lucru pentru îmbunătățirea societății și a umanității. În scopul îndeplinirii acestei
sarcini, universitatea a recurs și va continua să recurgă la variate și inovatoare mijloace de-a lungul timpului.
Fiind cea mai emblematică și tradițională: cercetarea, atât științifică, cât și umanistă, reprezintă fructul matur cel
mai valoros în esența sa. Acesta a fost și va fi fundamentul vital datorită căruia universității îi revine obligația de a
oferi membrilor săi curiozitatea, descoperirea, apoi dragostea pentru acest emoționant curaj al asumării cercetării.
Astfel ne este confirmat de istoria cunoașterii științifice începând cu grecii antici, Copernic, Galileo Galilei, Kepler,
Newton și până la Einstein, ca să-i menționăm pe cei mai eroici și exemplari lideri ai umanității, din moment ce nu
putem menționa miile și miile de cercetători care au făcut și continuă să facă mai de înțeles pentru noi această lume.
Totuși, această nobilă și de neprețuit sarcină a universității este discreditată, din chiar interiorul esenței sale
profunde și de către cei ce s-ar cuveni să-i fie moștenitori intelectuali, însuși universitarii (atât studenți cât și
profesori) cu o nefastă obișnuință: plagiatul.
Ce este plagiatul? Plagierea (din latinescul “plagiat”, “a răpi”) se definește prin “Copierea părților esențiale ale
lucrărilor altora, dându-le drept creații proprii.” (Dicționarul limbii spaniole – A douăzeci și doua ediție). Prin urmare,
plagiatul reprezintă o încălcare clară a eticii cercetării științifice, care dacă e săvârșit în mod intenționat, se consideră
conduită necorespunzătoare. În acest sens, profesorul Luís Ordóñez de la Universitatea Simón Bolívar (Venezuela)
în articolul său Managementul plagiatului ne spune că: “În ciuda faptului că foarte puțini oameni cunosc în
profunzime și înțeleg problema plagiatului, orice persoană adultă cu o anumită pregătire academică ar putea oferi o
definiție simplă a ceea ce reprezintă: Utilizarea și prezentarea informațiilor, ideilor sau opiniilor altei persoane ca și
cum ar fi proprii.
Aceasta este esența definiției plagiatului. Utilizând o formulare mai clară, o definiție ar fi: Când luați cu împrumut
cuvinte sau idei de la alții și nu recunoașteți în mod expres că ați făcut acest lucru.”.
Articol disponibil la: http://www.participa.com.ve/doc_ep/Arthur%20Gestion%20de%20plagio.pdf.
Mergând pe firul clarificărilor suplimentare, plagiatul constituie prezentarea cuvintelor sau gândurilor altui autor,
într-un document de cercetare ca și cum ar fi proprii. Adică cineva comite “plagiat” atunci când utilizează informații
dintr-o anumită sursă în oricare fel dorește și nu oferă detalii legate de sursa din care a obținut informațiile.
În general, putem afirma că există trei modalități în care se poate comite plagiatul. Acestea sunt:
1. Cuvânt cu cuvânt, însemnând copiere constantă fără marcare prin ghilimele și fără a menționa numele autorului.
2. Citarea autorului, dar copiind multe cuvinte și fraze fără a indica acest lucru prin intermediul ghilimelelor, astfel
încât cititorul nu are cum să știe cine a scris și ce a scris.
3. Preluarea ideii autorului fără a dezvălui originea sursei ideii respective.
Într-o altă constatare, pe situl web al Universității Pontifice Catolice din Perú, am găsit un articol scris de
prorectoratul academic, intitulat “De ce și cum trebuie să combatem plagiatul” (Prorectoratul academic, nedatat).
Sunt menționate diferite definiții ale plagiatului, prezentate patru motive pentru care plagiatul academic este
condamnabil, iar articolul se încheie cu unele îndrumări privind elaborarea citărilor. Vom glosa unele aspecte
relevante referitoare la numărul 2:
“2. Motive pentru care plagiatul este condamnabil și, în consecință, este sancționat de Universitate.ˮ

Există, în esență, patru motive pentru a condamna plagiatul în domeniul particular al activității universitare, de care
ne ocupăm în cadrul acestui articol.
a) Primul este că plagiatul echivalează cu refuzul de a gândi.
Într-adevăr, atunci când redactăm o lucrare scrisă sau facem o prezentare orală și utilizăm ca fiind ale noastre
proprii, ideile altora, utilizăm ceea ce au gândit alții pentru a nu fi nevoiți să gândim noi înșine.
 Universitatea este un campus academic în interiorul căruia sarcina principală e aceea de a gândi. Dacă plagiem,
negăm munca fundamentală pe care trebuie să o desfășurăm. Facem ceva contradictoriu cu esența universității și
degradăm calitatea pe care o caută ceilalți profesori și studenți. Cu alte cuvinte, trădăm efortul comunității
universitare privită ca un tot unitar.

b) Al doilea constă în următoarele: dacă atunci când plagiez nu gândesc, întârzii progresul cunoașterii
umanității, pentru că, deși am posibilitatea să fac o muncă creativă la Universitate (oportunitate pe care puțini o au în
viață), nu îmi îndeplinesc această responsabilitate. Desigur, putem presupune că ar fi o prezumție trufașă din partea
noastră să credem că ideile noastre vor face ca umanitatea să avanseze. Dar aceasta nu este abordarea corectă.
Ceea ce trebuie să avem în vedere este că, dacă viața ne-a dat șansa de a fi universitari, atunci avem și datoria
corespunzătoare de a face efortul nostru maxim de a gândi în beneficiul umanității, indiferent dacă vom obține
rezultate grandioase sau nu. Este o datorie și trebuie să o cerem cu tărie de la noi înșine.

c) În al treilea rând, trebuie luat în considerare faptul că adevăratul motiv al existenței unei universități e acela
de a gândi pentru a determina progresul cunoașterii . Aceasta este o responsabilitate a profesorilor și a studenților.
Dacă plagiem pentru a nu face efortul de a gândi, refuzăm să îndeplinim însăși munca proprie universității și, întrucât
suntem persoanele ce o reprezentăm, în realitate, o facem mai puțin bună decât ar trebui să fie.

d) În cele din urmă, un aspect fundamental este să considerăm că, în plagiat, există un comportament contrariu
eticii, atât pentru că ne încălcăm obligația de a lucra ca și universitari cât și pentru că preluând ideile altora și
făcându-le să pară ale noastre, le furăm. Plagiatul, conform acestui fapt, este o formă de furt. Implică intenția de a
minți, de a ascunde, de a pretinde. Niciun plagiat nu este scuzabil, permis sau tolerabil. Etic este să ne achităm cu
bine de obligațiile noastre și să recunoaștem fiecăruia ceea ce este al lui, mai ales dacă este creația sa. În același
timp, prezentând lucrarea altcuiva ca fiind a noastră, distorsionăm procesul de evaluare academică ce se cuvine să
fie făcut de către corpul profesoral.

Prorectoratul Academic al Universității Pontifice Catolice din Perú. Articol disponibil la pagina web:
http://www.pucp.edu.pe/documento/pucp/plagio.pdf.

În [2], pagina 78, colectivul de autori afirmă că “există multe tipuri de plagiat și modalități de clasificare ale
acestora. Maurer și colaboratorii (2006) identifică patru mari categorii de plagiat:
• accidental: se produce atunci când unui autor îi lipsesc cunoștințele necesare și capacitatea de a înțelege modul în
care trebuie să indice sursele.
• intenționat: un act deliberat de copiere a întregii sau a unei părți dintr-o altă lucrare fără menționarea adecvată a
sursei originale.
• neintenționat: un autor folosește fără să știe material similar sau identic cu cel publicat anterior de un alt autor,
pretinzând că este original.
• auto-plagiat: utilizarea propriei lucrări publicate anterior a autorului sau a unei părți a acesteia, fără a face referire la
lucrarea originală.
(text adaptat din Maurer și colaboratori, 2006, pagina 1051)

Există o lungă listă de practici de plagiat utilizate în mod obișnuit. Unele dintre aceste metode includ (Maurer și
colaboratori, 2006; Weber-Wulff și colaboratori, 2013; Plagiarism.org, 2018):
• copiere și lipire (vezi și plagiatul de tip clonare): copierea conținuturilor textuale (fie din sursă tipărită sau document
online sau pagină web) cuvânt cu cuvânt fără menționarea sursei originale.
• patchwriting (denumit și remix, compilație sau plagiat de tip mozaic): utilizarea de pasaje din diferite surse și
compilarea lor fără confirmarea sursei originale. Aceasta include eventual modificări minore (înlocuirea cuvintelor cu
sinonime, restructurare gramaticală).
• plagiat de tip șablon (așa-numitul șablon sau plagiat structural): folosirea unui document șablon (de exemplu un
șablon pentru introducerea, concluzia, structura lucrării, a notelor de subsol etc.) sau a unui model de limbaj,
eventual cu modificări minore fără menționarea sursei originale. Chiar dacă plagiatul de tip șablon poate fi o
modalitate validă de a învăța limba, în lucrările academice este inacceptabil.
• parafrazarea: schimbări de ordin gramatical, înlocuirea cuvintelor cu unele cu semnificație similară, reordonarea
propozițiilor sau reformularea aceluiași conținut utilizând cuvinte diferite fără menționarea sursei originale.
• plagiat la efectuarea unei traduceri: conținut ce a fost tradus din limba originală într-o altă limbă și reutilizat fără
indicarea autorului original.
• utilizarea necorespunzătoare a ghilimelelor: deși se face referire la sursa originală, autorul nu reușește să identifice
cu precizie începutul și sfârșitul conținutului ce a fost împrumutat.
• plagierea ideilor: utilizarea unei idei, concept, opinie sau a unui șir de argumente, ce provine de la un alt autor fără
a indica acest lucru. Cu excepția cazului în care ideea poate fi clasificată drept un fapt general cunoscut, reutilizarea
ideii trebuie atribuită autorului original.
• sursă nevalidă: detaliile furnizate despre o sursă, în citarea din cadrul textului sau din referințe, sunt incomplete,
inexacte sau sursa nu există. De exemplu: semnatarul articolului furnizează numele autorului pentru o sursă, dar
neglijează includerea unor informații specifice despre numele revistei sau publicației, făcând astfel imposibilă
localizarea sursei.

Unele documentații includ, de asemenea, “Inventivul care citează” ca tip de plagiat. “Inventivul care citează”
înseamnă că cel ce redactează lucrarea citează în mod corect toate sursele, parafrazând și folosind ghilimelele în
mod corespunzător. Problema este că lucrarea nu conține aproape niciun fel de contribuție originală și, prin urmare,
autorul nu merită niciun credit pentru lucrare. Este necesar să distingem acest caz de celelalte, deoarece tehnic
vorbind o astfel de lucrare nu este un plagiat, ci eșecul de a demonstra achiziția personală a rezultatelor învățării.

Plagiatul nu se referă doar la copierea textului. Prin urmare, distingem și:

• Plagiat artistic (vezi și plagierea imaginii și plagiat multimedia): utilizarea fișierelor non-text ale altuia, cum ar fi
imagini, voce sau fișiere video. Cel ce redactează lucrarea trebuie să citeze și să aibă permisiunea autorului pentru
folosirea acestui material, cu excepția cazurilor de utilizare permise în mod explicit de legile de autor sau de
drepturile de autor anexate.
• Plagierea codului: “utilizarea codului de program, a algoritmilor, a claselor sau a funcțiilor fără permisiune sau fără a
face nicio referință la sursă” (Maurer și colaboratorii, 2006, pag 1052).

De obicei, plagiatorii obțin unele beneficii, faimă sau câștiguri, care nu e nevoie să fie bănești. Aceasta generează
un avantaj injust și, în majoritatea cazurilor, încalcă legislația privind drepturile de autor (Fishman, 2009).
Plagiatul trebuie să fie strict evitat, deoarece “constituie un rău considerabil în majoritatea contextelor educaționale”
(Vanacker, 2011, pagina 327).
Când un autor își reutilizează propria creație, acest lucru poate sau nu să fie considerat acceptabil, depinzând de
context și de conținutul copiat. Unii autori susțin că utilizarea rezultatelor lor anterioare este esențială pentru a pune
bazele noii cercetări și pentru a furniza alte motive pentru reutilizarea propriei creații (Burton, 2014; Horbach și
Halffman, 2017). În general, orice reutilizare este acceptabilă numai dacă sursa originală este citată în mod
corespunzător.”

În [3], profesorul Mihai Coman de la Universitatea din București afirmă: “Realitatea plagiatului, cunoscută,
recunoscută, dar rareori abordată frontal în mediile academice românești, a devenit, mai repede și mai violent decât
ne așteptam, o problemă publică. Acest lucru a apărut nu datorită unei preocupări sociale referitoare la apărarea
eticii universitare sau de verificare a responsabilității sociale a instituțiilor academice (“tragerea la răspundere”), ci
datorită utilizării plagiatului în confruntările politice. Cu toate consecințele care derivă de aici. Fenomenul nu este unul
“românesc” și nici unul izolat. Având în vedere aceste perspective, vă propun să distingem între instanțele minore și
majore de manifestare a plagiatului.
Instanțele minore (sau “micul plagiat”) se referă la comportamentul studenților (licență și master).
Dimensiunea minoră e dată de trei elemente:
a. Miza plagiatului – este vorba de promovarea unei discipline, în condițiile în care sistemul de credite transferabile și
regimul regulamentar favorabil studentului oferă numeroase oportunități de reparare a eșecului; deci, chiar și fără
plagiere, studenții ar putea remedia examenul/laboratorul nepromovat în primă instanță, fără dificultăți
insurmontabile;
b. Conștiința plagiatului – atât experiența, cât și numeroase cercetări, arată că pentru studenții de la aceste cicluri,
elementul de fraudă nu apare cu claritate: mulți cred că scopul activității studențești este acumularea de cunoștințe și
probarea posedării acestui bagaj; a nu atribui sursa acestor cunoștințe și/sau a prelua “copy-paste” nu apare ca o
încălcare gravă a unor norme, ci doar ca o formă a activității de învățare;
c. Vinovăția în raport cu un comportament (etichetat de “ceilalți” ca) non-etic: o veche și puternică tradiție universitară
crează și menține o contra-cultură studențească, în care “păcălirea” autorităților funcționează ca un act de bravură,
de reușită studențească și prestigiu în comunitatea de referință.

În schimb, instanța majoră a plagiatului, plasată la nivelul corpului profesoral și al studenților doctorali (deja parte a
primului) se validează prin:
a. Miza plagiatului – este vorba de obținerea de distincții academice, care sunt aducătoare de poziții în ierarhia
universitară, de funcții de management universitar, de venituri și, mai ales, de prestigiu, adică de capital cultural (ce
poate fi transformat în alte forme de capital);
b. Conștiința plagiatului – cei aflați în poziții didactice sau doctorale știu foarte bine că își însușesc munca altora (fără
a menționa sursele) și o fac cu abilitate, adică luându-și anumite măsuri de precauție pentru a masca frauda;
c. Vinovăția – mediul academic nu valorizează o cultură a fraudei și nu legitimează indivizii prin ”eroismul” încălcării
normelor etice;

Pornind de la aceste distincții și luând ca punct de plecare pentru dezbaterile ce vor urma o definiție elementară a
plagierii ca o formă de însușire conștientă și nelegitimă (fără consemnarea surselor) a unor producții
intelectuale (pentru o sinteză a definițiilor vezi Larkham, Manns, 2002, Lidell, 2003, Park, 2002, Research Policy,
2013), propun următoarele teze:

1°. Plagiatul nu este o chestiune de neatenție, nepricepere sau de întâmplare nefericită; plagiatorul este o persoană
care știe ce face și care folosește tot felul de tehnici (pasaje plagiate răsfirate, amestecarea surselor, citarea corectă
a unei fraze, urmată de plagierea a 2-3-4 paragrafe, plagierea de pagini întregi urmată de o referire vagă etc) pentru
a ascunde urmele faptei sale;
2°. Plagiatul nu este o chestiune de procent: frecvent se folosește ca scuză ideea că partea plagiată nu reprezintă
decât (să zicem) 15% din lucrare și/sau că ea nu se află în nucleul lucrării, ci doar in partea (să zicem) de prezentare
teoretică; acest argument transformă transgresiunea etică într-o chestiune de zarafi, în care judecata se mută de la
esența încălcării normelor la negocierea cotelor de încălcare admisibile;
3°. Plagiatul nu este o chestiune de formă, ci de conținut: nici designul textului, nici formatul literelor, nici paginația și
niciun alt element de prezentare a textului nu pot oferi indici de diferențiere care să eludeze plagierea conținuturilor;
4°. Plagiatul nu este chestiune de ierarhie a surselor: tratat celebru, manual obscur sau site de acces liber la baze de
date (inclusive referate, lucrări de diplome etc), toate sursele nenumite fac obiectul sancțiunii etice;
5°. Plagiatul nu este o chestiune de memorie socială: el nu este actual doar câtă vreme se vorbește de el sau câtă
vreme ne amintim de el; plagiatul este peren, condamnarea lui poate lovi prestigiul de acum sau din posteritate;
6°. Plagiatul nu este o chestiune politică și/sau juridică – el poate conduce la extrapolări în aceste zone (și în altele
eventual), dar în esența sa el este o problemă de etică academică și trebuie abordat cu instrumentele create de
mediul academic;
7°. Plagiatul nu se limitează numai la însușirea necuvenită a unor creații intelectuale făcute publice în formă tipărită,
electronică sau digitală, beneficiind de protecție legală în virtutea unei oficializări a caracterului lor public (ISBN, ISSN
și alte forme); el include și reproducerea, fără citare sau referire, a rezultatelor muncii studenților (referate,
comunicări științifice, lucrări de diplomă, dizertații, teze de doctorat etc); în aceeași categorie a încălcării codurilor de
etică academică intră și actul prin care o persoană aflată în poziție de autoritate își trece numele în calitate de
(co)autor alături de cel al autorului real, fără a fi adus contribuții semnificative, ce pot fi probate în text, în raport cu
materialul elaborat de autorul inițial;
8°. Plagiatul nu acționează numai asupra unor creații intelectuale ale unor terțe părți: el include și auto-plagierea
(pentru definiții Research Policy, 2013, Sikes, 2011);
9°. Plagiatul nu se limitează la acțiunile persoanei care îl efectuează; îndemnul la plagiat sau tolerarea și
mușamalizarea cazurilor de plagiat sunt fapte la fel de grave, sunt transgresiuni ale eticii universitare la fel de
dăunătoare calității vieții academice;”

În [1], “Héctor Cerezo Huerta (2006) într-un articol intitulat: “Aspecte etice ale plagiatului academic în rândul
studenților din universități” (http://www.elementos.buap.mx/) se concentrează asupra problematicii plagiatului din
perspectivă axiologică, adică, în relație cu valorile.”

În opinia sa:
“Necinstea academică este o formă de înșelăciune și, mai presus de toate, o formă de autoînșelare.
Comportamentul necinstit erodează, din temelii, scopul educațional al activității noastre. Conceptul de onestitate,
datorită naturii sale etice, am putea presupune că este înțeles de la sine de către studenții și profesorii noștri.
Totuși, câțiva ani de experiență în predarea universitară, așa cum am menționat la începutul articolului, m-au
convins că această presupunere nu este deloc nimerită. Există o necinste academică evidentă și gravă, din păcate
doar în câteva cazuri evidențiată, denunțată și sancționată, deși există și necinste academică incidentală sau
inconștientă în multe cazuri (pag. 31).”

În continuare autorul studiului precizează următoarele:

“Acum, parafrazându-l întotdeauna pe autor, nu este vorba de faptul că studenții sunt acuzați direct de lipsă de
etică - deși eu chiar aș aplica acest calificativ profesorilor plagiatori - ci că această problemă a plagiatului academic
în rândul studenților revelează drept nucleu central incapacitatea de a trata conform principiilor etice, informațiile și
ignorarea necesității prezentării riguroase a faptelor și ideilor.
Altfel spus, este într-adevăr vorba de o lipsă de cunoaștere a “drepturilor de autor” de către studenți și, pe de altă
parte, o lipsă de cunoaștere a tehnicii de realizare a citării. Acum, întrebarea este: care este cauza acestei
ignoranțe? (făcând ipoteza că există într-adevăr ignoranță). Răspunsul rezidă în însăși deficiența arătată de
curriculumul de studiu în a nu considera importante atât cursul de Etică, cât și cel de Tehnici de cercetare sau
Tehnici și metode de studiu universitar, numele fiind cel mai puțin important.”

Repere bibliografice

1.https://repositorio.urp.edu.pe/bitstream/handle/urp/1144/Mor%C3%A1n%20H%C3%A9ctor%2C%20El%20Plagio
%20en%20la%20Vida%20Acad%C3%A9mica%20Univeristaria%202016-II.pdf?sequence=1&isAllowed=y
sau Morán Héctor, El Plagio en la Vida Académica Univeristaria 2016-II.pdf.
2. http://www.academicintegrity.eu/wp/wpcontent/uploads/2019/09/Guidelines_amended_version_1.1_09_2019.pdf
sau Guidelines_amended_version_1.1_09_2019.pdf.
3. http://www.fjsc.unibuc.ro/home/doctorat/tipologii-ale-plagiatului