UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
Master: Științe penale și criminalistică

ETICĂ ȘI INTEGRITATE
ACADEMICĂ

PLAGIATUL
 PLAGIATUL
Introducere

La Roma, era numit plagiator cel care fură sclavii altuia sau care cumpăra sau vindea
ca sclav o persoană liberă. Pentru acest delict, era condamnat la biciuire. Acest sens se găsește
la Cicero sau la Seneca. În epoca romană observă Jean-Francois Jeandillou, termenul a fost
aplicat în mod metaforic domeniului literar, autorul și opera sa fiind atunci sugestiv
identificați cu perechea stăpan-sclav. Cuvântul derivă din adjectivul grecesc plagios – cel care
folosește o strategie oblică, echivoca sau șireata. De altfel, de la acelaşi cuvânt s-a format
termenul plagiostomi, selacienii cu gura oblică, precum torpilele sau rechinii, asociați în mod
bizar, într-un vis al lui Freud, cu Pelagia, cu plagiatul și vezica înotătoare. Pornind de la acest
prim sens, latină a dat naștere la două derivate: plagiară,și plagiatorul.
Plagiatul reprezintă expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în
format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori
metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a
menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale.
Plagiatul este una dintre cele mai grave forme de încălcare a normelor academice și
este una dintre cele mai răspândite practici cu care se confruntă învățământul universitar din
lumea întreagă (McCabe et al., 2001; Simkin & McLeod, 2010). Indiferent dacă este vorba
despre cazuri minore, cum ar fi citarea necorespunzătoare, sau despre preluări masive și
intenționate de paragrafe, pagini sau capitole întregi dintr-o carte, plagiatul este considerat o
abatere academică gravă. Etimologia cuvântului plagiat provine din latinul plagarius al cărui
sens inițial era de răpitor, seducător‘ sau ‗tâlhar‘, cuvânt care a intrat mai apoi în limba
engleză sub forma plagiary, cu înțelesul de persoană care ia în mod abuziv cuvintele sau ideile
altuia.
Etica modernă a putut, în sfârșit, găsi și justifica problema originalității în artă.
Idealismul filosofic a dus lupte împotriva formulelor, a calapoadelor, și a pus în locul vechilor
idoli cultul, dus uneori până la exagerare, al personalității. Pe această cale, judecarea globală a
unei epoci literare nu se mai poate face decât aproximativ cronologic.
Odată cu dezvoltarea noilor tehnologii (internetul), numărul cazurilor de plagiat a
crescut brusc. O creştere lentă şi redusă a apărut prin anii 80’, timp de aproximativ 8 ani,
urmată de o creştere bruscă înainte de anul 1990, creştere care a durat timp de aproape 10 ani,
după care a început o scădere a numărului de cazuri, în mare parte datorită şi dezvoltării
metodelor de depistare a plagiatului, prin crearea unor soft-uri specializate, aceasta
reprezentând o altă faţetă a avantajelor şi dezavantajelor internetului.
Procesul în jurul romanului L`Atlantide de Benoit a readus în discuție plagiatul.
Ce este un plagiat? S-ar putea scrie studii întregi cu privire la plagiate, mai ales că
exemplele cu care s-ar ilustra teoriile ar fi luate din opera autorilor celebri. Nu e scriitor,
oricât de genial ar fi, care să nu fi suferit calomniile contemporanilor şi ale generaţiilor de mai
târziu. Printre cei vechi e Shakespeare, iar în Franța printre moderni e Victorien Sardou care
s-a văzut nevoit să-și publice o broșură Mes plagiaire superbă ca ironie și bun simț. Nici
Goethe nu a scăpat de asemenea învinuiri. El însuși spunea despre Faust că intriga a luat-o din
Calderon, viziunea din Marlowe, serenada din Hamlet şi prologul din Cartea lui Iov.
Plagiatul se referă la copierea unor idei, a unui raţionament, a unor pasaje sau la
copierea integrală a unei opere de creaţie intelectuală, cum ar fi operă literară, artistică sau
ştiinţifică. În România, Legea nr. 8/1996, consacrată protejării dreptului de autor, nu
prevede noţiunea de plagiat.
Plagiatul ("plagiarism" în varianta englezească) este mai mult o noţiune din limbajul
academic şi mai puţin una juridică. Corespondentul juridic al noţiunii de plagiat este
"reproducerea fără drept", precum şi "încălcarea dreptului de autor" ("copyright
infringement"). Prin urmare, situaţiile de plagiat poate fi identificate şi sancţionate atât prin
legislaţie, cât şi prin regulamentele interne.
Motivele principale ale plagiatul lui sunt: lipsa reală de înțelegere, eficiența câștigului,
managementul defectuos al timpului, valorile personale/atitudinile, sfidare, atitudinile
studenților față de profesor, negarea sau neutralizarea, tentațiile și oportunitățile, lipsa de
descurajare.
Forma de plagiat
Există trei modalităţi frecvente de plagiat: prin absenţa citării, prin parafrazare
inadecvată şi prin sintetizarea inadecvată a textului.
Complicitatea la propria ta plagiere. Sper exemplu: acceptul dat unui coleg să-şi
copieze referatul după al tău şi să-l prezinte în seminar sau la examen, cu ştiinţa ta, înseamnă
a coopera la înşelarea profesorului şi a accepta sau chiar încuraja plagiatul al cărui subiect
eşti. Se poate spune că, prin complicitatea ta, eşti nu mai puţin un plagiator indirect. În aceeaşi
categorie intră cazul substituirii de persoane la un examen oral sau scris (evaluatorul nu mai
distinge veritabilul autor sau candidat la examen), înfăptuirea de către o altă persoană a unor
lucrări sau teste de laborator care sunt supuse notării (substituţie de autor), oferirea sau
solicitarea de informaţii în timpul examenului (cine e autorul lucrării de examen?),
modificarea notei sau presiunile exercitate cu acest scop, utilizarea lucrărilor altor colegi
pentru a obţine un calificativ etc. O problemă se ridică în legătură cu lucrările având mai mulţi
autori. Ei trebuie menţionaţi în ordinea importanţei contribuţiei, eventual menţionând
responsabilităţile fiecăruia în scrierea textului. Dacă o persoană nu au avut o contribuţie
majoră, dar a participat la realizarea proiectului, ea trebuie menţionată la rubrica “mulţumiri”.
Copierea cuvânt cu cuvânt. Este cea mai clară formă de plagiat: preluarea unui text
din opera altui autor, care nu e în patrimoniul public, fără a cita exact sau vag autorul şi opera
respectivă. În aceeaşi categorie se înscrie traducerea unor fragmente din lucrări diferite, fără a
menţiona sursa, şi „montarea” lor în aşa fel încât ansamblul să aibă sens şi să nu se mai
recunoască autorul. Acest “mozaic” se poate realiza şi cu fragmente luate din lucrări
româneşti.
Plagiat total şi plagiat parțial. Copierea sau parafrazarea frauduloasă integrală a unei
lucrări – articol sau carte - fără indicarea sursei este plagiat total şi e forma cea mai gravă de
plagiat. Oare vom considera la fel de gravă plagierea a 50 de pagini din 300? Sau a unei
pagini din 1000? Unii susţin că da, că nu contează cantitatea. Dacă o pagină e plagiată,
lucrarea e un plagiat întrucât se pedepseşte infracţiunea morală comisă (necinstea), necontând
extensia ei. Acuza de plagiat în cazul unei cărţi, teze de doctorat etc. trebuie gradată în funcţie
de caracterul marginal/central al părţilor plagiate în raport cu calitatea de ansamblu a lucrării.
O teză cu X% pagini plagiate (substituiţi X cu o cifră rezonabil de mică) (şi mai ales) în
legătură cu care nu s-a putut dovedi intenţia (cauza fiind superficială îndrumare, lipsa
trainingurilor etice etc.) e o mostră de plagiat mai puţin culpabilă decât una plagiată cu
intenţie şi masiv. De asemenea, dacă paginile plagiate privesc o parte mai puţin importantă a
lucrării, de sinteză bibliografică, partea novatoare fiind de neatacat, se poate vorbi de plagiat
parţial. O asemenea lucrare ar putea fi returnată spre refacerea părţilor plagiate, cu sancţiuni
adecvate aplicate pentru aceasta, dar şi cu dreptul de a o mai susţine o dată (eventual cu
interdicţia de a primi calificativ maxim – aceasta e decizia Comisiei de etică).
Parafrazarea. Parafrazarea incorectă, care poate fi considerată plagiat, se face prin
schimbarea câtorva cuvinte sau a ordinii acestora, păstrând însă ideile şi linia de argumentare
ale autorului plagiat, a cărui identitate e trecută sub tăcere de plagiator. Parafrazarea corectă e
aceea în care se citează exact sursa, ideile autorului citat sunt corect redate în cuvintele celui
ce-l citează. Citarea vagă în acest caz lasă impresia că textul care reprezintă parafraza aparţine
în întregime plagiatorului, ceea ce nu e cazul. De aceea e mai bine să facem un rezumat al
tezelor autorului din care ne inspirăm, în propriile noastre cuvinte, decât să schimbăm câteva
cuvinte şi să insinuăm că textul lui astfel modificat e al nostru.
La aceste trei modalități de plagiat se mai adaugă și altele precum: plagiatul prin
manipularea surselor, plagiatul structural.
 Copy-Paste. O formă frecventă de plagiat este aceea prin preluarea nemodificată a
unor texte de pe internet și nu numai fără menţionarea sursei. Trimiterile la textele de pe
internet trebuie făcute prin citarea obişnuită şi trecerea lucrărilor în lista bibliografică de la
sfârşit. O atenţie suplimentară trebuie acordată calităţii textelor care nu sunt revizuite de
experţi. De aceea sunt de preferat siturile academice cum sunt Google-academic, Google-
scholar, Google-books etc.
Citarea vagă. Citarea vagă ne scuteşte de acuza de plagiat, dar nu şi de cele de
superficialitate sau neglijenţă. E de preferat de aceea, în lucrările cu caracter ştiinţific, strict
profesional, citarea precisă, pentru a putea fi verificată de cititor. Se citează numai operele
citite şi utilizate în lucrare. Atunci când cităm un text după o altă lucrare, o vom face utilizând
sintagma apud. Totuşi, citarea vagă, chiar foarte vagă (ex: “unii autori susţin că…”) nu e
neapărat toxică din punctul de vedere al plagiatului iar din punct de vedere stilistic e uneori
necesară. Cu toate acestea, citarea fără recunoaşterea clară a sursei trebuie evitată pe cât se
poate. Dar nici nu trebuie să exagerăm: există –mai ales în comunităţile de specialişti –
anumite opere, fraze, rezultate atât de cunoscute în ceea ce priveşte paternitatea, încât citarea
vagă nu produce nici o confuzie. Există informaţii aflate în patrimoniul comun (fapt
menţionat pe ele) care nici nu mai trebuie citate formal. Dar acolo unde e cazul, citările
trebuie evidenţiate prin ghilimele în aşa fel încât să fie clar ce parte din text ne aparţine şi care
nu. Pentru sublinierea unei părţi din text sau evidenţierea unor cuvinte se folosesc italicele sau
indentarea. Ghilimelele nu se folosesc pentru a sublinia o parte a textului.
Conform Legii 206/2004, art. 14, respectiv Ordonanţei nr. 28 din 31 august 2011,
pentru abaterile constatate de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare, Consiliul
Naţional de Etică stabileşte aplicarea uneia sau mai multora dintre următoarele sancţiuni:
a) avertisment scris;
b) retragerea şi/sau corectarea tuturor lucrărilor publicate prin încălcarea normelor de
bună conduită;
c) retragerea calităţii de conducător de doctorat şi/sau a atestatului de abilitare;
d) retragerea titlului de doctor;
e) retragerea titlului didactic universitar sau a gradului de cercetare ori retrogradarea;
f) destituirea din funcţia de conducere din instituţia de cercetare dezvoltare;
g) desfacerea disciplinară a contractului de muncă;
h) interzicerea, pentru o perioadă determinată, a accesului la finanţare din fonduri
publice destinată cercetării-dezvoltării;
 i) suspendarea, pe o perioadă determinată de timp între 1 an şi 10 ani, a dreptului de
înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcţii superioare ori a unei funcţii de conducere,
de îndrumare şi de control sau ca membru în comisii de concurs;
j) îndepărtarea persoanei/persoanelor respective din echipa de realizare a proiectului;
k) oprirea finanţării proiectului;
l) oprirea finanţării proiectului, cu obligativitatea returnării fondurilor."
Concluzii
Pe lângă faptul că e un delict moral grav, plagiatul presupune costuri sociale evitabile,
între care salariile plătite unor oameni a căror calificare e obţinută fraudulos. Plagiatorii pot
ocupa pe nedrept locul altor persoane care şi-au obţinut calificarea corect. Publicul plăteşte
sume mari sub formă de taxe şi impozite spre a acoperi cheltuielile pentru găsirea şi
pedepsirea plagiatorilor. Cei mai periclitaţi sunt posesorii drepturilor de proprietate
intelectuală atunci când plagiatul e folosit ca instrument prin care se aduce atingere drepturilor
patrimoniale ale autorilor, editurilor, revistelor ştiinţifice. Prin descoperirea acestei practici,
imaginea universităţii şi a oricărei alte organizaţii se deteriorează, prestigiul ei coborând
periculos de mult. Dar costurile sociale nu se reduc doar la costuri financiare, căci mai sunt și
costurile de timp în descoperirea plagiatului și a autorului originar, costul de încredere (pe
care îl suportă întreaga comunitate academică unde a fost dovedit plagiatul), costul de
tranzacție etc. Cunoaşterea faptului că un coleg sau profesor a plagiat descurajează efortul
celorlalţi de a munci cinstit. Prin implicaţiile sale multiple, plagiatul e considerat una dintre
conduitele imorale cele mai grave din viaţa universitară şi este sau ar trebui pedepsit ca atare.
Plagiatul înseamnă, în fapt, o fraudare, o infracţiune intelectuală prin care prezentăm
ca fiind ale noastre idei şi exprimări care nu ne aparţin. Plagiatul este un fenomen de care
trebuie să fiţi conştienţi şi pe care trebuie să îl evitaţi, acordând atenţie maximă şi tratând cu
toată seriozitatea problema corectitudinii muncii dvs. academice.

Bibliografie:

1. Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea, Valentin Mureșan,
Mihaela Constantinescu, Etică și Integritate Academică, Ed. Univesității din
București, București 2018;
2. Mircea Coloșenco, Delictul Literar, Ed. Timpul Iași 2011;
3. Jean – Luc Heninh, Apologia plagiatului, Ed. Art, București 2009.