UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
Master: Științe penale și criminalistică

INSTITUȚII DE DREPT PENAL I

LEGITIMA APĂRARE
 LEGITIMA APĂRARE
Introducere

Legitima apărare este o situație consfințită juridic, sub imperiul căreia faptele
săvârșite nu au caracter de ilicit penal. Legitima apărare nu constituie un drept și nici cel
puțin o simplă autorizare eventuală din partea legii pentru a săvârși o faptă prevăzută de
legea penală.
În realitatea faptelor concrete şi în anumite situaţii speciale, legitima apărare poate
prezenta unele forme complexe, constând fie din amplificarea accidentală a stării de fapt în
cadrul căreia se invocă legitima apărare, fie din conexitatea în fapt a legitimei apărări cu alte
cauze care înlătură caracterul penal al faptei. Se poate întâmpla, de pildă, ca persoana atacată
sau persoana care vine în ajutorul celui atacat să efectueze o apărare atât de exagerată, încât
aceasta să contituie la rândul său un atac material, direct, actual şi injust faţă de persoana
primului agresor.
O persoană atacată nu se apără fiindcă legea îi permite sau că el se crede titularul
unui asemenea drept, ci pentru că intervine instinctul de apărare (conservare) al speciei
umane.
I. Cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate

Codul penal din 1968 nu a cunoscut instituţia cauzelor justificative sau a cauzelor de
neimputabilitate, însă această reglementare o putem regăsi în Codul penal din 1936, în vigoare
de la 18. 03. 1936 până la 02.02.1948, în capitolul II denumit „Cauzele care apără de
răspundere sau o micşorează”. În acest capitol legiuitorul prevedea că „Nimeni nu poate fi
apărat de răspundere pentru o infracţiune şi nici nu i se poate micşora răspunderea decât în
cazurile şi circumstanţele în care legea prevede aceasta în mod special”, aceste cauze fiind
alienaţia mintală şi alte cauze de inconştienţă, beţia, constângerea morală, starea de necesitate,
legitima apărare, constângerea fizică, cazul fortuit, eroarea de drept şi de fapt, ordinul legii
şi comanda autorităţii legitime, minoritatea, surdo-mutismul şi provocarea1.
În codul penal anterior, legitima apărare şi starea de necesitate erau considerate cauze
care înlăturau caracterul penal al faptei prin faptul că lipsea vinovăţia ca trăsătură esenţială a
infracţiunii.2
În actuala reglementare penală au fost introduse aceste cauze în partea generală a
Codului, Titlul II Capitolului II, intitulat „Cauzele justificative” şi a Capitolul III, intitulat
„Cauze de neimputabilitate”.

1. Cauzele justificative reglementare actuală

Din cuprinsul art.15 C.p. înţelegem că infracţiunea este singurul temei al răspunderii
penale, iar pentru ca o faptă prevăzută de legea penală să constituie infracţiune este necesar
ca aceasta să fie tipică (prevăzută de legea penală), antijuridică (nejustificată) şi imputabilă
persoanei care a săvârşit-o (în temeiul vinovăţiei).
Odată constatată tipicitatea faptei, este necesar a se stabili dacă fapta este şi
antijuridică. În expunerea de motive a NCP se reţine „caracterul antijuridic al faptei
prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică” având
un caracter ilicit. Este posibil ca o faptă, deşi prevăzută de legea penală să nu fie ilicită,
întrucât săvârşirea ei este permisă de o normă legală3.

1
Art. 127 – art. 157 Cod penal din 1936 http://lege5.ro/Gratuit/heztqnzu/codul-penal-din- 1936/25,
2
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală Noul Cod Penal, Ediţia a 2-a revizuită şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti
2015, p.95 şi urm.
3
Idem.
 Art. 18 alin. 1 C. p. precizează că „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege”.
Cauzele justificative prevăzute în art. 19 - 22 C.p. sunt legitima apărare, starea de
necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei
vătămate. Acestea operează in rem, deoarece, conform art. 18, al. 2, efectul lor se extinde şi
asupra participanţilor. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea lor ca
fiind acele „situaţii în care o faptă, deşi prevăzută de legea penală, poate să nu constituie
infracţiune dacă, în raport cu cerinţele ordinii juridice în ansamblul ei, este permisă4.
Pe lângă cauzele justificative generale, aplicabile tuturor infracţiunilor, mai există şi
unele cauze justificative speciale, prevăzute în partea specială a Codului, ori în legislaţia
specială.
Cauzele justificative înlătură numai caracterul antijuridic al faptei prevăzute de legea
penală, nu şi vinovăţia, sub forma imputabilităţii faptei, iar pentru reţinerea existenţei unei
astfel de cauze trebuie întrunite toate condiţiile prevăzute de lege, elementul obiectiv al
cauzei justificative, iar făptuitorul să conştientizeze că acţionează în acele condiţii, fiind
realizat elementul subiectiv al cauzei justificative5.
Reţinerea unei cauze justificative înlătură posibilitatea aplicării unei pedepse, a unei
măsuri de educative sau de siguranţă, dar şi a obligării făptuitorului în latura civilă a
procesului penal, organele de urmărire penală trebuind să dispună clasarea, iar instanţele de
judecată achitarea cauzei.

II. Legitima apărare

1. Noţiunea legitimei apărări în actuala reglementare

Legitima apărare este cauza justificativă care înlătură caracterul penal al faptei,
constând în apărarea realizată prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru a
împiedica un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana celui care
se apără, a altei persoane, drepturile acestora, sau un interes general, dacă apărarea este
proporţională cu gravitatea atacului. art. 19 al.1 C.p.
În doctrina penală sunt cunoscute mai multe teorii privitoare la înlăturarea caracterului
penal al faptei săvârşite în stare de legitimă apărare, teorii subiective (teoria instinctului de
conservare şi teoria constrângerii morale) şi teorii obiective (cum sunt teoria negaţiei
injustului, a retribuţiei răului prin rău, a coliziunii de drepturi şi obligaţii, a apărării
subsidiare, ş.a.)6.
În actuala reglementare, legiuitorul a renunţat la noţiunea de interes obştesc7,
înlocuind-o cu cea de interes general, dar şi la viziunea Codului penal anterior potrivit căreia
legitima apărare era întemeiată pe lipsa vinovăţiei celui care se apără, ca urmare a unei
constrânger imorale şi a imposibilităţii acestuia de a-şi manifesta liber voinţa8.
Legea instituie, în cuprinsul alin. 3 al art. 19 C. p., o prezumţie relativă de legitimă
apărare pentru persoana care comite o faptă prevăzută de legea penală în cazul în care
aceasta comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane ori încercarea de a
4
G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011.

5
Mihail Udroiu, op.cit., p. 96 şi urm
6
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, partea generală, Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.151;
7
Art. 44 Cod penal 1968 Legitima apărare 1. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de
legitimă apărare. 2 Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct,
imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, şi care pune în pericol grav persoana
sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc. 3. Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării
sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs
atacul. http://lege5.ro/Gratuit/heydinrt/codul-penal-din-1968,
8
Mihail Udroiu, op.cit.,p. 97
pătrunde fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin asemenea mijloace, ori pe
timpul nopţii, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.
Această prezumţie relativă de legitimă apărare a fost introdusă anterior intrării în
vigoare a Codului penal actual, prin Legea nr. 169 din 2002 a al.2¹ la art. 44 C.p. 1968,
modificat ulterior prin Legea nr. 247 din iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietăţii
şi justiţiei precum şi unele măsuri adiacente - titlul IX. M. Of nr. 653 din 22 iulie 2005.
Faţă de anteriorul Cod penal se remarcă limitarea spaţiilor în care pătrunderea sau
încercarea de pătrundere prin mijloacele enumerate anterior sunt asimilate atacului, iar pe de
altă parte, o extindere a categoriilor de acţiuni de pătrundere sau încercare de pătrundere care
sunt prezumate a fi atac, prin adăugarea celor comise în orice mod, pe timpul nopţii.

2. Condiţiile legitimei apărări

Considerarea unei fapte prevăzută de legea penală ca fiind săvârşită în legitimă apărare
impune cercetarea condiţiilor desprinse din dispoziţiile art. 19 C.p. privitoare la atac, pe de o
parte şi la apărare pe de altă parte.
Din analiza art. 19 Cod penal reiese faptul că pentru a fi incidentă instituţia legitimei
apărări trebuie să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii. Trebuie menționat faptul că,
în actuala reglementare, a fost introdusă explicit condiţia că apărarea să fie proporţională cu
atacul, condiţie care, sub imperiul vechiului Cod, rezulta numai din interpretarea pe care
jurisprudenţa şi doctrina o dădeau art. 44 al. 2 şi 3. În această direcţie, Curtea Supremă de
Justiţie a stabilit că “împrejurarea că victima a scos un briceag, pentru a se apăra în urma
atacării ei de către inculpat, nu constituie un atac de natură a legitima lovirea acesteia cu o
piatră, asupra capului, producându-i leziuni ce i- au cauzat decesul. Ca urmare, în lipsa unui
atac injust din partea victimei, actele de violenţă prin care inculpatul i-a cauzat moartea nu
pot fi considerate ca săvârşite în legitimă apărare sau în condiţiile depăşirii unei apărări
proporţionale”9.

2.1. Condiţii privind atacul

În principiu, condiţiile privind atacul sunt similare celor din Codul penal anterior al. 2
al articolului analizat face precizări asupra condiţiilor pe care să le îndeplinească atacul.
Observăm că o persoană este în legitimă apărare atunci când săvârşeşte fapta prevăzută de
legea penală pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, împotriva sa, a unei
alte persoane, a drepturilor acestora sau împotriva unui interes general.
Atacul sau agresiunea este o comportare violentă a omului, o atitudine ce se
materializează de regulă într-o acţiune îndreptată împotriva valorilor sociale ocrotite. În
literatura juridică10 s-a argumentat că şi inacţiunea poate reprezenta un atac împotriva căruia
se poate riposta legitim, în situaţia în care există obligaţia de a acţiona, iar persoana obligată
nu iese din pasivitate. Activitatea de apărare menită să îl determine la acţiune pe cel obligat
nu va fi considerate infracţiune, dacă vor fi îndeplinite şi celelalte condiţii, datorită faptului
că această activitate a fost îndreptată împotriva atacului ce consta în inacţiune.
Conform cerinţelor reglementării legale prevăzute de art.19 alin .2 C.p., atacul trebuie
să îndeplinească următoare condiţii:
Existenţa unui atac material, direct, imediat şi injust.
Atacul material se exercită prin violenţă fizică sau mijloace care pun în pericol
9
.S.J - Secţia Penală, decizia nr.1999 din 10 iulie 1998 http://legeaz.net/spete- penal/legitima-aparare-conditii-pentru-
existenta acesteia-1999-1998
10
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op.cit., p.152. de ex. Pentru a determina pe acar să îşi îndeplinească obligaţia
de serviciu şi să evite o catastrofă, şeful staţiei îl vatămă, îl ameninţă.
valoarea socială protejată şi poate consta fie printr-o faptă comisivă, fie, aşa cum am arătat
anterior, într-o faptă omisivă proprie sau improprie(comisivă prin omisiune).
Nu constituie atac material cel exercitat prin violenţe verbale sau scrise (ameninţări
sau injurii) sau existenţa unei stări conflictuale anterioare, fără ca aceasta să fie urmată de
violenţă fizică. Riposta la astfel de atacuri poate fi analizată din perspectiva provocării, ca
circumstanţă atenuantă legală.
Atacul este direct când se îndreaptă şi creează un pericol nemijlocit valorii sociale
protejate. Acţiunile nu necesită existenţa unui contact fizic nemijlocit între agresor şi victimă
sau valoarea ocrotită de legea penală, însă nici nu trebuie să existe între acestea un obstacol
pe care acesta nu îl poate depăşi (uşă închisă, poartă, zid, gard, etc.). Spre exemplu,
constituie atac direct turnare unei substanţe otrăvitoare în mâncarea ce urmează să fie servită
victimei sau prin încercarea de a distruge o barcă în care se află o persoană care nu ştie să
înoate, iarbarca se află pe apă.
Condiţia ca atacul să fie imediat presupune ca acesta să fie actual, în curs de
desfăşurare sau iminent, cu condiţia ca desfăşurarea sa să fie o certitudine. Caracterul
imediat al atacului este reliefat de intervalul scurt între începutul atacului şi momentul ivirii
pericolului. Când acest interval de timp este mare, existând posibilitatea înlăturării
pericolului prin alte mijloace, atacul nu mai este imediat şi nu se justifică săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală.
Dacă atacul constă în săvârşirea unei infracţiuni, acesta îşi pierde caracterul imediat, în
general, odată cu consumarea ori epuizarea infracţiunii. Ca excepţie acest caracter poate să
dispară şi atunci când a fost realizată numai o tentative la infracţiune (în cazul tentativei
imperfecte de omor, când activitatea infracţională a fost întreruptă de strigătul public).
După consumarea atacului, apărarea nu mai este legitimă deoarece nu se mai
desfăşoară împotriva unui atac imediat. Totuşi, în desfăşurarea atacului sunt posibile
întreruperi scurte, în care agresorul se reînarmează pentru reintensificarea atacului,
perioadă care nu echivalează cu încetarea atacului, în care apărarea făcută este legitimă.
Dacă atacul a încetat înainte ca făptuitorul să-şi exercite activitatea infracţională, din nou
nu mai suntem în prezenţa legitimei apărări. În aceeaşi direcţie a statuat şi jurisprudenţa11,
care a subliniat că în cazul în care inculpatul a săvârşit fapta de omor asupra victimei, după
ce atacul acesteia constând în lovituri aplicate cu pumnul a încetat, nu sunt întrunite
condiţiile legitimei apărări prevăzute de lege întrucât, pe de o parte, nu sunt întrunite
condiţiile unui atac imediat, iar pe de altă parte, atacul victimei nu prezintă un pericol care
să ameninţe grav (condiţie nu a mai fost reţinută de noul Cod) viaţa inculpatului,
mijloacele folosite de victimă în atacul său nefiind în măsură să justifice riposta inculpatului.
Atacul trebuie să fie injust, adică să fie exercitat de către o persoană responsabilă şi nu
trebuie să fie permis de lege. Atacul este just şi nu poate da naştere unei apărări legitime
dacă constă într-o activitate prevăzută sau permisă de lege, atacul permis sau ordonat de lege
îşi păstrează caracterul just atâta timp cât este efectuat în limitele prevăzute de lege, o astfel
de acţiune cu un vădit caracter ilegal, putând da naştere unei apărări legitime.
Principiul legitimei apărări este consacrat şi de Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, în care se arată că luarea unei vieţi nu poate fi privită ca o încălcare a dreptului la
viaţă, în cazul în care ea rezultă dintr-un recurs la forţă absolut necesar pentru a asigura
protecţia persoanei contra violenţei ilegale 12. Din această dispoziţie rezultă că numai o
11
Î.C.C.J. Secţia Penală, Decizia nr. 785_2006 http://www.scj.ro/1093/Detalii- jurisprudenta?
customQuery[0].Key=id&customQuery[0].Value=28802;
12
.Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât
în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin
lege.2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta
dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:a.pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale ; b.
pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute; c.pentru a reprima, conform legii,
tulburări violente sau o insurecţie. Pedeapsa cu moartea a fost abolită prin Protocolul nr.6 al Convenţieei încheiat la
Strasbourg, în anul 1983
autoritate de stat ar putea să facă uz de forţă cu consecinţe mortale şi numai pentru situaţiile
prevăzute expres de lege. CEDO a decis că agentul forţei publice trebuie să acţioneze în
raport cu gravitatea agresiunii, putând să folosească forţa cu consecinţe mortale numai dacă
şi agresorul foloseşte asemenea mijloace
Pentru a se reţine legitima apărare în situaţia atacului venit din partea unei persoane
iresponsabile, este necesar ca cel ce se apără să nu cunoască starea de iresponsabilitate în
care se află agresorul sau, în caz contrar urmând a se analiza dacă sunt îndeplinite condiţiile
stării de necesitate; mai mult, dacă apărarea este efectuată de un iresponsabil împotriva
atacului unei persoane responsabile, se va reţine iresponsabilitatea drept cauză care înlătură
caracterul penal al faptei (cauza de neimputabilitate) numai dacă nu sunt întrunite condiţiile
legitimei apărări, care, fiind cauza justificativă, are întâietate.
Atacul să fie îndreptat împotriva celui care se apără, împotriva altei persoane,
drepturilor acestora ori a unui interes general.
Atacul se îndreaptă împotriva persoanei, a drepturilor sale susceptibile de a fi atacate
direct, material, imdeiat şi injust. Aceste drepturi ale persoanei pot privi viaţa, integritatea
corporală, sănătatea, libertatea, onoarea, averea.
În cazul în care o persoană încearcă să se sinucidă, acţiunea sa constituie un atac în
sensul art. 19 al 2 C.p., faţă de care se poate intervene în legitimă apărare.
Spre deosebire de vechea reglementare, actualul Cod penal nu mai prevede drept
condiţie a atacului ca acesta să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ori
interesul general, renunţându se astfel la condiţia ca atacul să prezinte o anumită gravitate.33

2.2 Condiţiile privind apărarea

Atât vechiul Cod penal, cât şi legislaţia actuală se preocupă în principal de definirea
atacului (material, direct, imediat şi injust), dar remarcă numai în subsidiar caracterul
necesar al apărării sau ripostei. Deşi legea nu enumeră şi condiţiile apărării, doctrina a
încercat să reţină câteva dintre acestea.
Pentru a fi legitimă, apărarea trebuie să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea
penală, să fie precedată de atac, să fie îndreptată împotriva agresorului, să fie necesară
pentru înlăturarea atacului, să fie proporţională cu atacul.13
Prima condiţie, realizarea apărării să constituie o faptă prevăzută de legea penală,
presupune mai multe ipoteze. Astfel, fapta poate rămâne în forma tentativei, ori poate fi
consumată, încadrarea juridică a faptei nu prezintă importanţă. Fapta poate fi săvârşită cu
intenţie, praeterintenţie sau din culpă14; indiferent de forma de vinovăţie cu care este comisă
fapta tipică, făptuitorul trebuie să aibă cunoştinţă de existenţa atacului şi să acţioneze pentru
a-l înlătura.
Fapta ce constituie apărarea poate să fie săvârşită de cel împotriva căruia se îndreaptă
atacul, fie de către o altă persoană. Este neesar ca cel care se apără sau apără pe altul,
drepturile acestuia sau un interes general să fie conştient de existenţa atacului şi de
implicaţiile faptei sale.
Într-o altă ipoteză, este posibil ca fapta prevăzută de legea penală comisă de persoana
fizică să constituie o faptă tipică săvârşită de persoana juridică, în numele ori în interesul
căreia acţionează persoana fizică.
A doua condiţie reţinută de doctrină este aceea care prevede că apărarea trebuie să fie
necesară pentru respingerea atacului. Această condiţie are în vedere desfăşurarea apărării

13
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op.cit., p.155.
14
Mihai Udroiu, op.cit., p. 101: victima, atacată de două persoane, fuge pentru a scăpa; agresorii o urmăresc şi la un
moment dat, în vederea prinderii acesteia, care se îndrepta spre uşa unui bloc, se despart pentru a o încercui; se va reţine
legitima apărare şi în cazul în care victima urmărită de unul dintre agresori, loveşte, din culpă, cu uşa de la intrarea în bloc,
pe cel de- al doilea, care o aştepta în scara blocului pentru a o prinde.
după începutul atacului când acesta devine actual. Apărarea nu trebuie să fie prematură şi
nici tardivă.
În literatura de specialitate s-a apreciat că apărarea trebuie să fie realizată împotriva
agresorului, nu împotriva bunurilor lui. Ca excepţie, se va reţine legitima apărare şi în
ipoteza în care riposta se îndreaptă împtriva bunului folosit de agresor la atac, fcât şi în
situaţia în care pentru a salva victima din mâinile agresorului, cel care se apără trebuie să
distrugă un bun.
Nu este necesar ca săvârşirea faptei să fie singura cale de a înlătura atacul, însă a
treia condiţie este ca aceasta apărare trebuie să fie îndreptată împotriva agresorului. În
ipoteza în care atacul agresorului se săvârşeşte prin intermediul unui animal periculos,
apărarea poate consta şi în săvârşirea unei fapte penale îndreptate împotriva unui bun al
agresorului (omorârea animalului periculos). Condiţia ca apărarea să fie precedată de atac
are în vedere desfăşurarea apărării după începutul atacului, când acesta devine actual.
Simpla presupunere că agresorul va dezlănţui un atac nu dă dreptul la o apărare
legitimă.
Prin renunţarea la condiţia prevăzută în Codul penal anterior, pericolul pe care îl
produce atacul să fie grav, actuala reglementare legitimează apărarea, chiar şi atunci când
atacul produce un pericol de o gravitate mai mică sau mijlocie, fiind însă necesar ca apărarea
să fie proporţională cu atacul .
Aprecierea proporţionalităţii se realizează în funcţie de împrejurările concrete în care a
avut loc atacul şi apărarea, de valorile ce au fost sau ar fi putut să fie afectate. Actuala
reglementare nu mai asimilează excesul de apărare legitimei apărări, în ipoteza în care
făptuitorul, din cauza temerii sau a tulburării, a depăşit voluntar ori involuntar limitele unei
apărări proporţionale cu gravitatea şi împrejurările în care s-a produs atacul. În această
situaţie este vorba de o cauză de neimputabilitate, prevăzută de art. 26. C.p., care înlătură
vinovăţia, ca trăsătură esenţială a infracţiunii.
Alinierea dreptului intern jurisprudenţei CEDO în materia dreptului la viaţă impune ca
numai o persoană aflată în faţa unui atac material, direct, imediat, injust, îndreptat împotriva
sa sau a altei persoane , prin care se pune în pericol grav numai viaţa, integritatea, sănătatea
au libertatea persoanei ori un interes public, poate invoca legitima apărare atunci când
apărarea proporţională are ca efect suprimarea vieţii atacatorului.

Bibliografie:

1. Antoniu G., Bulai C., Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2011;
2. Mitrache C-tin, Mitrache C., Drept penal român, partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012;
3. Udroiu Mihail, Drept penal Partea generală, Noul Cod penal, Ediţia a 2-a revizuită şi
adăugită, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015.
Resurse on line
1. www.lege5.ro
2. www.legeaz.ro
3. www.scj.ro
4. www.jurisprudentacedo.com