CAUZELE CARE

ÎNLĂTURĂ
CARACTERUL
PENAL AL FAPTEI
 Articolul 35. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL
FAPTEI
Se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei:
a) legitima apărare;
b) reţinerea infractorului;
c) starea de extremă necesitate;
d) constrângerea fizică sau psihică;
e) riscul întemeiat.
1. În CP din 1961 au existat doar două cauze care înlăturau caracterul penal al
faptei: legitima apărare (art.13) şi extrema necesitate (art.14). Aceste norme se încadrau
în Titlul II denumit Infracţiuni. În CP din 18 aprilie 2002 legislatorul a stabilit cauzele
care înlătură caracterul penal al faptei într-un capitol separat, III, iar fiecărei cauze i-a
rezervat câte un articol în parte (art.35-40). Acest lucru se realizează în CP pentru prima
dată.
2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt determinate de diverse stări,
situaţii, împrejurări, care fac ca faptei prevăzute de legea penală să îi lipsească una din
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii: caracterul prejudiciabil, vinovăţia, prevederea în
lege.
3. Drept temei pentru instituirea legitimei apărări în calitate de cauză care înlătură
caracterul penal al faptei serveşte atât lipsa caracterului prejudiciabil, astfel fapta
prezentându-se ca o activitate social-utilă, cât şi lipsa de vinovăţie, căci făptuitorul nu a
acţionat cu voinţă liberă, ci constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale ameninţate
grav prin atac periculos.
4. Activitatea de reţinere a infractorului, în condiţiile legii, nu constituie
infracţiune. Se consideră socialmente utile acţiunile legate de cauzarea unui prejudiciu
persoanei care a comis o infracţiune şi care se sustrage de la răspunderea penală.
Reţinerea infractorului şi predarea acestuia organelor de drept va constitui un
impediment la săvârşirea de noi infracţiuni, iar prejudiciul se justifică dacă în timpul
reţinerii infractorului aceasta a fost unica metodă de a-l reţine.
5. Includerea stării de extremă necesitate în categoria cauzelor care înlătură
caracterul penal al infracţiunii este condiţionată de faptul că persoana poate fi expusă
unor pericole generate de evenimente, energii, diverse întâmplări cu caracter accidental.
În acest caz persoana nu acţionează cu vinovăţie, iar fapta comisă nu prezintă caracter
prejudiciabil.
6. Temeiul includerii constrângerii fizice sau psihice în categoria cauzelor care
înlătură caracterul penal al infracţiunii este generat de lipsa libertăţii de voinţă şi acţiune
(inacţiune) a făptuitorului, cerinţă impusă de subiectul infracţiunii, cauză din care
făptuitorul nu-şi poate dirija acţiunile. Temeiurile enunţate vor produce efecte de
înlăturare a caracterului penal al faptei numai cu privire la persoana care a acţionat
efectiv sub imperiul constrângerii.
7. Drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei este considerat şi riscul
întemeiat, deoarece are drept scop realizarea unor acţiuni socialmente utile. În cazul
riscului întemeiat lipseşte şi elementul vinovăţiei, dat fiind faptul că persoana care l-a
admis a luat măsurile necesare pentru a preveni dăunarea intereselor ocrotite de lege.
8. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie să fie confundate cu
normele de liberare de răspundere penală (cap.VI), cu liberarea de pedeapsa penală
(cap.IX) şi cu cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării
(cap.XI).

Articolul 36. LEGITIMA APĂRARE

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în stare

de legitimă apărare.
(2) Este în stare de legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a
respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei
persoane sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau
drepturile celui atacat ori interesul public.
(3) Este în legitimă apărare şi persoana care săvârşeşte fapta, prevăzută la alin.
(2), pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau
sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un
spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere.
1. Ideea de legitimă apărare este în consens direct cu drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului prevăzute în DUDO, CEDO etc. Stipulările din art.24 alin.1 şi
art.26 alin.2 din CRM acordă fiecărei persoane dreptul la viaţă, la integritate fizică şi
psihică, precum şi dreptul de a reacţiona independent, prin mijloace legitime, la faptele
de încălcare a drepturilor şi libertăţilor sale.
Conţinutul legitimei apărări - în redacţia noului CP - este esenţial modificat, noile
prevederi lărgind aria de acţiune a normei în comparaţie cu prevederile art.13 CP din
1961.
2. Legitima apărare este o acţiune pe care o realizează o persoană săvârşind o faptă
prevăzută de legea penală pentru a înlătura efectele unui atac care periclitează valorile
sociale ocrotite de lege. Legitima apărare este o activitate social-utilă, deoarece fapta
săvârşită în condiţiile enunţate de lege nu este prejudiciabilă.
Lipseşte şi vinovăţia persoanei care, fiind în stare de legitimă apărare, a fost impusă
să acţioneze pentru a apăra valorile sociale periclitate de un atac.
3. Atacul este o agresiune, o comportare violentă a omului îndreptată împotriva
unei valori sociale ocrotite de lege.
Apărarea nu va fi considerată legitimă dacă riposta agresorului a fost întreprinsă
după consumarea atacului.
4. Prin atac direct se înţeleg acţiunile îndreptate nemijlocit asupra valorilor ocrotite
de lege. Atacul nu este direct în cazul în care între agresor şi victimă se află un obstacol
material (poartă închisă, zid, uşă) sau o distanţă mai mare în spaţiu.
5. Atacul este imediat în cazul în care acesta s-a dezlănţuit şi se află în curs de
desfăşurare. Se consumă o dată cu încetarea agresiunii. Dacă atacul nu a fost declanşat,
dar cuvintele, gesturile, demonstrarea armei etc. indică obiectiv că atacul va începe,
fapta cade sub incidenţa prevederilor legitimei apărări.
6. Atacul va fi material dacă, pentru a-l realiza, se foloseşte forţa fizică, armele,
instrumentele etc. care sunt în măsură să producă o modificare în substanţa fizică a
valorilor sociale protejate de lege. Un atac verbal sau scris (insultă, şantaj, denunţare
calomnioasă etc.) nu este considerat drept atac material.
7. Atacul va fi real dacă există obiectiv, dar nu este presupus de persoană. El se va
consuma în momentul în care a luat sfârşit şi pericolul pentru valorile protejate de lege
nu mai există.
 8. Nu se încadrează în conceptul de legitimă apărare presupusul atac în viitor. În
cazul unui atac în viitor persoana are posibilitatea de a preveni pericolul, inclusiv
anunţând organele abilitate cu funcţii de combatere a criminalităţii.
În literatura de specialitate este comentată speţa referitoare la fapta unei persoane
care, pentru a preîntâmpina un furt din bunurile sale, a conectat gardul din sârmă la o
sursă de curent electric. Victimă a devenit o persoană care trecea întâmplător pe lângă
gard. Făptuitorul a fost condamnat pentru omor intenţionat.
9. Potrivit alin.2 art.36, prin atac îndreptat împotriva sa ori împotriva altei
persoane se înţeleg acţiunile agresorului contra vieţii persoanei, integrităţii corporale,
sănătăţii, libertăţii, onoarei, averii.
Dreptul la legitimă apărare îl are orice persoană, indiferent de funcţia pe care o
ocupă, pregătirea specială, posibilitatea de a fugi de la locul atacului sau posibilitatea de
a se adresa organelor de poliţie.
Drepturile persoanei atacate sunt diverse. De exemplu, dreptul de proprietate,
dreptul locativ, dreptul de moştenire etc.
10. Prin noţiunea de pericol grav se înţeleg consecinţele ireparabile care pot
surveni pentru persoana atacată: pierderea vieţii, vătămarea intenţionat gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, distrugerea bunurilor materiale în proporţii deosebit
de mari etc.
11. Prin interes public se înţelege o stare, o activitate care vizează o instituţie
publică şi buna ei funcţionare.
12. Prin spaţiu de locuit se înţelege o încăpere în care persoana locuieşte permanent
sau temporar.
13. Prin noţiunea de altă încăpere se înţelege un spaţiu delimitat dintr-o construcţie
cu funcţia de locuinţă, construcţiile, edificiile, beciurile, hambarele, garajele şi alte
construcţii de gospodărie, menite pentru amplasarea bunurilor materiale (HP CSJ nr.5
din 06.07.1992 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea
averii proprietarului).
14. Pătrundere înseamnă intrarea ilegală, pe ascuns sau deschis, în spaţiul de
locuit.
15. Conform p.5 al HP CSJ nr.5 din 06.07.1992, drept violenţă periculoasă pentru
viaţă şi sănătate urmează a fi considerată cauzarea unei vătămări mai puţin grave sau
uşoare integrităţii corporale sau sănătăţii victimei, în urma căreia a survenit o tulburare
de scurtă durată a sănătăţii sau o pierdere neînsemnată, dar stabilă, a capacităţii de
muncă, precum şi altă violenţă care, deşi nu a cauzat o daună ca cea menţionată, a creat
la momentul aplicării ei un pericol real pentru viaţa şi sănătatea victimei.
Prin ameninţare cu aplicarea unei asemenea violenţe se înţeleg acţiunile prin care
făptuitorul îşi dezvăluie intenţia reală de aplicare a unei violenţe periculoase pentru
viaţa sau sănătatea victimei. De exemplu, demonstrarea pistolului, cuţitului, briciului
etc.
16. Legitima apărare are tangenţe cu reţinerea infractorului (art.37) şi cu starea de
extremă necesitate (art.38). Exceptând asemănarea de formă a acestora cu infracţiunile,
aceste trei cauze care exclud caracterul penal al faptei au un cadru comun: utilitatea
acţiunilor întreprinse pentru binele societăţii. Diferenţele dintre aceste trei cauze care
înlătură caracterul penal al faptei sunt următoarele:
 a) legitima apărare se realizează numai în timpul desfăşurării unui atac direct,
imediat, material şi real, iar reţinerea infractorului se întreprinde în cazul în care
persoana a fost prinsă asupra faptului sau imediat după săvârşirea infracţiunii;
b) scopul legitimei apărări este orientat spre prevenirea infracţiunii, iar scopul
reţinerii infractorului - spre privarea făptuitorului de libertate şi aducerea lui la organele
de urmărire penală sau la alt organ al puterii de stat;
c) mărimea daunei cauzate infractorului în timpul legitimei apărări şi al reţinerii
infractorului poate să fie mai mare decât dauna care, respectiv, putea fi cauzată sau a
fost cauzată de făptuitor, iar mărimea daunei pricinuite în timpul stării de extremă
necesitate trebuie să fie mai mică în raport cu urmările care s-ar fi putut produce dacă
pericolul iminent nu ar fi fost înlăturat.

Articolul 37. REŢINEREA INFRACTORULUI

Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în scopul

reţinerii persoanei care a comis o infracţiune şi al predării ei organelor de drept.
1. Prin reţinere a infractorului se înţeleg acţiunile de cauzare a unor prejudicii în
timpul captării şi predării organelor de drept a persoanei care a comis o infracţiune şi
care se sustrage de la răspunderea penală.
2. Temeiurile, procedura reţinerii, dreptul cetăţenilor de a aduce forţat la poliţie sau
în faţa altui organ al puterii de stat a persoanei prinse asupra faptului de săvârşire a unei
infracţiuni sunt stabilite de legislaţia procesual-penală (Titlul V, cap.I).
3. Orice persoană este în drept să reţină infractorul, să-l aducă forţat la poliţie sau în
faţa altui organ al puterii de stat, dacă făptuitorul a fost prins asupra faptului de
săvârşire a infracţiunii sau a încercat să se ascundă sau să fugă după aceasta (art.168
CPP).
Acţiunile de reţinere a infractorului pot fi diverse: imobilizare prin legare, izolare în
încăperi sigure, cauzare de daune integrităţii corporale sau sănătăţii, în cazuri
excepţionale, moartea acestuia.
4. Colaboratorii poliţiei aplică forţa fizică, inclusiv procedeele speciale de luptă,
pentru curmarea infracţiunilor, pentru înfrângerea rezistenţei opuse cerinţelor legale,
dacă metodele nonviolente nu asigură îndeplinirea obligaţiunilor ce le revin (art.15 al
Legii cu privire la poliţie).
5. Legea prevede că aplicarea forţei, a mijloacelor speciale sau a armei de foc
trebuie să fie precedată de un avertisment privind intenţia recurgerii la ele cu acordarea
unui timp suficient pentru reacţia de răspuns, cu excepţia cazurilor în care tergiversarea
aplicării forţei fizice, a mijloacelor speciale şi a armei generează un pericol direct pentru
viaţa şi sănătatea cetăţenilor şi a colaboratorilor poliţiei, poate conduce la alte urmări
grave.
6. Sunt stipulate şi interdicţiile de aplicare a armei de foc contra femeilor şi
minorilor, persoanelor de vârstă înaintată, precum şi contra oamenilor cu evidente
deficienţe fizice, cu excepţia cazurilor în care ei au săvârşit un atac armat, opun
rezistenţă folosind arme sau au săvârşit un atac în grup, ce ameninţă viaţa şi sănătatea
oamenilor, dacă acţiunile de acest fel nu pot fi respinse pe alte căi şi cu alte mijloace.
7. Pentru depăşirea atribuţiilor în timpul reţinerii (aplicarea forţei, a mijloacelor
speciale şi a armei de foc), colaboratorii poliţiei sunt supuşi răspunderii penale conform
legislaţiei în vigoare.
 8. Deosebirile dintre reţinerea infractorului, starea de extremă necesitate şi legitima
apărare au fost deja comentate (a se vedea explicaţiile la p.16 din comentariul art.36
CP).

Articolul 38. STAREA DE EXTREMĂ NECESITATE

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în stare

de extremă necesitate.
(2) Este în stare de extremă necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a
salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes
public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel.
(3) Nu este în stare de extremă necesitate persoana care, în momentul săvârşirii
faptei, îşi dă seama că provoacă urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat.
1. Fapta săvârşită în stare de extremă necesitate nu constituie infracţiune, deoarece
nu este săvârşită cu vinovăţie.
2. Starea de extremă necesitate se prezintă ca o ciocnire de interese ocrotite de
legea penală şi apare în cazul în care legiuitorul admite sacrificarea valorii mai puţin
importante în favoarea celei mai importante.
3. Sursele pericolului care ameninţă valorile sociale ocrotite de lege pot fi de natură
diferită: cutremure, incendii, inundaţii, reacţii manifestate de animale, anumite stări ale
organismului omului: foame, sete sau maladii, fapte ale persoanei săvârşite intenţionat
sau din imprudenţă.
4. Condiţiile stării de extremă necesitate privitoare la pericolul social conform legii
sunt:

 pericolul să fie iminent;

 pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală, sănătatea făptuitorului sau a
altor persoane ori un interes public;
 să nu poată fi înlăturat decât prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

5. Prin pericol iminent se înţelege situaţia, întâmplările, care pun în primejdie

existenţa, integritatea cuiva sau a ceva, adică să fi ajuns pe cale să se producă.
6. Pericolul iminent este îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate expres în
lege: viaţa, integritatea corporală, sănătatea persoanei, interesul public.
7. Pericolul iminent se consideră inevitabil, dacă nu poate fi înlăturat altfel decât
prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
8. Condiţiile acţiunii de salvare a valorilor sociale ocrotite de lege sunt:
  pericolul nu poate fi înlăturat decât prin comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală;
 săvârşirea faptei prevăzute de legea penală a fost unicul mijloc, unica situaţie de
lichidare a pericolului;
 să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu ar fi fost înlăturat (alin.3 art.38).

9. Spre deosebire de legitima apărare, sfera de protecţie a stării de extremă

necesitate este mai restrânsă. Din acest motiv nu pot invoca starea de extremă necesitate
persoanele care, în virtutea obligaţiunilor de serviciu, înfruntă pericolul (lucrătorii de
poliţie, pompierii, medicii şi persoanele care au avut o altă posibilitate de a evita
pericolul etc.).
10. Starea de extremă necesitate nu poate servi drept argument juridic de liberare a
făptuitorului de răspundere materială în cazurile în care prejudiciul este adus unei
persoane nevinovate de apariţia pericolului.
11. Deosebirile dintre starea de extremă necesitate, legitima apărare şi reţinerea
infractorului au fost date în comentariul la p.16 art.36 CP.

Articolul 39. CONSTRÂNGEREA FIZICĂ SAU PSIHICĂ

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat

daune intereselor ocrotite de lege ca rezultat al constrângerii fizice sau psihice, dacă
în urma acestei constrângeri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile.
(2) Răspunderea penală pentru cauzarea de daune intereselor ocrotite de legea
penală prin constrângere psihică sau fizică, în urma căreia persoana menţine
posibilitatea de a-şi dirija acţiunile, se stabileşte în condiţiile art.38.
1. Alin.1 al prezentului articol stabileşte două forme distincte de înlăturare a
caracterului penal al faptei: constrângerea fizică şi constrângerea psihică.
Atât în cazul constrângerii fizice, cât şi în cel al constrângerii psihice se înlătură
caracterul penal al faptei, întrucât infracţiunii îi lipseşte una din trăsăturile esenţiale:
vinovăţia. Conform regulilor generale ale răspunderii penale, nu există vinovăţie în
cazul în care făptuitorul este lipsit de capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija
acţiunile.
2. Constrângerea fizică este o presiune condiţionată de o energie străină care îl
pune pe făptuitor în imposibilitatea de a-şi dirija în mod liber voinţa şi îl determină să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
3. Constrângerea psihică constă într-o ameninţare asupra psihicului persoanei care,
sub imperiul acestei presiuni şi ca urmare a ei, nu-şi dirijează voinţa în mod liber şi
săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.
4. Condiţiile constrângerii fizice şi psihice, cu toate că nu sunt stipulate expres de
lege, pot fi deduse din conţinutul legii. Acestea sunt:

 existenţa sau exercitarea asupra făptuitorului a unei acţiuni de constrângere fizică

sau psihică;
  constrângerea să fie de natură gravă, să pună în pericol viaţa, sănătatea,
integritatea corporală ori bunurile persoanei;
 pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală.

5. Alin.2 al articolului nominalizat prevede situaţia (starea) în care făptuitorul îşi

menţine posibilitatea de a-şi dirija acţiunile în urma constrângerii fizice sau psihice. În
cazul în care persoana are posibilitatea de a-şi alege un anumit comportament şi a lua o
decizie sau alta se vor aplica prevederile stării de extremă necesitate.

Articolul 40. RISCUL ÎNTEMEIAT

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat

daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru realizarea
scopurilor socialmente utile.
(2) Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut
fi realizat fără un anumit risc şi dacă persoana care l-a admis a luat măsurile
necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege.
(3) Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă era cu bună-ştiinţă îmbinat cu
pericolul pentru viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic
ori social.
1. Progresul tehnico-ştiinţific este imposibil fără a introduce noi tehnologii, fără a
realiza experimente în diferite domenii ale activităţii fiinţei umane. Pentru a nu frâna
activitatea persoanei în diferite domenii - ştiinţă, tehnică, medicină, farmacologie, sfera
de producere etc. -, în legislaţia penală a fost introdusă o nouă cauză care înlătură
caracterul penal al faptei: riscul întemeiat.
2. Noţiunea de risc înseamnă o acţiune (inacţiune) cu posibile consecinţe
dăunătoare. Evaluarea gradului de risc exprimă probabilitatea acestuia de a se produce,
precum şi impactul pe care îl poate avea asupra relaţiilor sociale.
3. Riscul se consideră întemeiat dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

 scopul social util nu putea fi atins fără acţiunile (inacţiunile) însoţite de risc;
 persoana care a riscat a întreprins toate măsurile pentru a nu leza interesele şi
valorile sociale ocrotite de legea penală.

4. Riscul întemeiat înlătură răspunderea penală pentru dauna cauzată intereselor şi

valorilor ocrotite numai în cazul în care persoana care a riscat nu a avut la dispoziţie nici
o altă cale de a atinge scopul social util.
5. Riscul se consideră neîntemeiat, dacă:

 era cu bună-ştiinţă îmbinat cu primejdia pentru viaţa unei persoane;

 conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru ecologic;
 conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru social;
  scopul social-util putea fi atins prin alte mijloace şi acţiuni care nu presupuneau
risc;
 persoana care a riscat nu a luat toate măsurile pentru a proteja interesele şi
valorile ocrotite de legea penală;
 persoana a riscat pentru a-şi atinge scopurile personale.

6. Legea cu privire la poliţie (nr.416-XII din 18.12.1990) defineşte noţiunea de risc

profesional care, în viziunea noastră, este o formă a riscului întemeiat. Conform
prevederilor art.33 al legii nominalizate, nu constituie infracţiune acţiunea
colaboratorului de poliţie care a fost săvârşită într-o situaţie de risc profesional
justificat, deşi aceasta are semnele acţiunilor pentru care este prevăzută răspunderea
penală.
7. Riscul profesional este considerat justificat, dacă acţiunea săvârşită decurgea în
mod obiectiv din informaţia asupra faptelor şi circumstanţelor de care dispunea
colaboratorul poliţiei, iar scopul legitim nu putea fi realizat prin acţiuni ce nu ar fi
implicat riscul şi colaboratorul poliţiei, care a admis riscul, a întreprins toate măsurile
posibile pentru a preîntâmpina consecinţele negative.