Legitima apărare

1. apărarea prin care s-a intervenit să fie prevăzutp de Codul Penal

2. Apărarea trebuie să fie îndreptată numai împotriva atacantului
3. Apărarea este admisă pentru a respinge un atac îndreptat împotriva unei persoane, dar și
împotriva unui interes public

Pentru a se pune problema legitimei apărări se cere ca apărarea prin care se înlătură atacul să se
realizeze prin săvârșirea unei infracțiuni. Dacă atacul este respins prin săvârșirea unei fapte neprevăzute
de legea penală nu se mai pune problema legitimei apărări în calitate de cauză care înlătură caracterul
penal al faptei. Este ilegală și inadmisibilă apărarea realizată împotriva terților persoane. Dreptul la
apărarea intereselor persoanei și ale societății este reflectat în primul rând în Constituția RM. Legitima
apărare poate fi realizată numai prin acțiuni active din partea victimei, iar contraatacul este permis legal
nu numai atunci cand persoana atacată intervine cu forța sa fizică sau cu instrumente, dar și atunci cand
aceasta are și alte posibilități pentru evitarea sau înlăturarea atacului propriu zis. Legitima apărare în
calitate de cauză care înlătură caracterul penal al faptei va fi calificată drept legală atunci cand
atacantului i-au fost provocate daune mai mici, egale, sau mai mari în raport cu dauna provocată de
însăși atacant. Pentru sprecierea dintre fapta săvârșită în apărare și atac, organele judiciare urmează să
ia în vedere atât circumstanțele de ordin obiectiv, cât și cele de ordin subiectiv (locul, timpul,
instrumentul, metoda, intensitatea atacului și apărării, starea sănătății, sexul, și multe alte circumstanțe.
Practica judecătorească relevă următoarele forme de manifestare a depășirii limitelor legitimei apărări,
și anume: 1. Necorespunderea vădită a instrumentelor și mijloacelor de apărare cu cele de atac; 2.
Necorespunderea vădită a intensității atacului cu intensitatea apărării; 3. Necorespunderea metodeloro
de apărare cu cele de atac; 4, apărarea prin instrumente și mijloace care pun în pericol viața sau
sănătatea mai multor persoane; 5. Apărarea după momentul consumării atacului.

Legitima apărare poate fi utilizată și este lagală și în cazul în care în calitate de atacanți avem
minori sau persoane iresponsabile, doar că este foarte important în cazul în care se cunosc aceste
caracteristici ale atacantului sau atacanților să ne apărăm prin alte metode decât apărarea legitimă. În
cazul în care acest lucru este imposibil, recurgem la legitima apărare.

Starea de extremă necesitate

Prin stare de extremă necesitate se are în vedere situația în cadrul căreia înlăturarea unui pericol ce
amenință interesele personale, ale societății sau statului este posibilă numai prin cauzarea unui
prejudiciu mai mic altor relații sociale apărate de legea penală. Art. 38(2) CP.

Starea de extremă necesitate este non delincventă. Faptele comise în stare de extremă necesitate nu
sunt caracterizate prin pericol social. Dar există și un alt punctde vedere potrivit căruia în cazul de
extremă necesitate se ciocnesc două interese, ambele ocrotite de legea penală, iar salvarea unuia dintre
aceste interese este posibilă numai prin provocarea unui prejudiciu celui de-al doilea obiect, care poate
fi viața omului. La starea de extremă necesitate pot recurge absolut toți cetățenii, însă pentru polițiști,
lucrătorii serviciul anti-incendiar, aceasta reprezintă o obligație.

Temeiuri: cutremure de pamânt, inundațiile, acțiunile agresive ale animalelor domestice sau sălbatice,
starea sănătății, defectele unor mecanisme lucrătoare, precum și faptele prejudiciabile ale persoanelor.
Apariția stării de extremă necesitate poate fi atât intenționată, cât și imprudentă.

Condiții referitoare la pericol: să fie iminent (în imediata apropiere a înfăptuirii sale, fără a fi posibil să se
ia măsuri pentru prevenirea acestuia), pericolul amenință interesele statului, societății, persoana,
drepturile și libertățile acesteia (apărarea intereselor ce nu sunt ocrotite de legea penală prin acțiuni de
extremă necesitate nu este legitimă), dauna este necesar să fie mai mică decât cea evitată (ca măsură de
excepție se permite să fie egală); legea impune condiția ca înlăturarea pericolului să nu fi fost posibilă
printr-un alt mod decat acela la care s-a recurs. Acțiunea săvârșită în stare de extremă necesitate
trebuie să fie sub aspect formal similară cu o componență de infracțiune prevăzută în partea specială a
Codului Penal.

Reținerea infractorului vs legitima apărare

Deosebiri:

temei pentru aplicare: Legitima apărare are drept temei atacul; reținerea infractorului, însă, pe lângă
temeiul prezenței unei fapte prejudiciabile, mai are ca temei și tentativa și încercarea de a fugi

fapta prejudiciabilă ca temei al legitimei apărări poate fi exprimată atât prin acțiuni prejudiciabile ale
minorilor și persoanelor iresponsabile; reținerea acestora însă este inadmisibilă, întrucât în faptele lor
nu se conține o componență de infracțiune.

legitima apărare poate avea loc în procesul tentativei, și niciodată după ce infracțiunea s-a consumat;
reținerea, însă, are loc deobicei, fie în procesul tentativei, sau, cum se întâmplă de cele mai dese orim
după ce infracțiunea s-a consumat.

la legitima apărare, având în vedere caracterul și gradul prejudiciabil al atentatului, se permite ca

provocarea atacantului a oricăror daune fizice; la reținerea infractorului, însă, omorârea celui reținut
este interzisă

scopul legitimei apărări constă în apărarea intereselor persoanei și drepturilor acesteia de orice atentat
criminal. La reținere, însă, scopuk constă în aducerea persoanei în fața organelor de drept, pentru ca
acestea să întreprindă actul de justiție. Omorârea celui reținut în procesul realizării reținerii reprezintă o
măsură excepțională, care este admisă doar atunci cand purcedem la reținerea unui recidivist periculos,
sau al unei persoane care opune rezistență armată.

Asemănări:

ambele cauzează persoanei daune fizice sau materiale

temeiul realizării lor constă în acțiuni ilegale

ambele conțin aceeași esență juridică și socială

ambele conțin aceeași caracteristică a proporționalității dintre acțiuni și depășirea lor

În cazul reținerii procesual penale nimeni, niciodată nu este în drept să provoace daune fizice sau
materiale

În cazul reținerii procesual penale există termen de reținere (72 de ore, dacă nu se înaintează

Constrângerea fizică sau psihică (art. 39)

Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală care a cauzat daune intereselor ocrotite de
lege, ca rezultat al constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri persoana nu putea
să-și dirijeze acțiunile.

Constrângerea există atunci când o persoană este determinată de o energie străină, umană, sau de altă
natură, irezistibilă, să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. În condițiile constrângerii fizice,
făptuitorul își dă perfect seama că acționează ca un simplu instrument, sub influența unei energii
străine, săvârșind astfel o faptă prevăzută de legea penală, dar, neputând opune rezistență energiei care
îl oprimă, adoptă conduita ce îi este impusă. Cauzarea de daune în procesul constrângerii fizice sau
psihice, are multe puncte de tangență cu celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, și în
primul rând cu starea de extremă necesitate, deoarece, în ambele situații apare o circustanță
excepțională, sub imperiul căreia, persoana este impusă să acționeze.

Autonomia instituției de constrângere se bazează pe condițiile acesteia:

1. Făptuitorul trebuie să fie supus unei constrângeri de natură fizică

2. Constrângerea trebuie să fi fost irezistibilă
3. Fapta săvârșită sub imperiul constrângerii să fi fost prevăzută de legea penală ca infracțiune.

Constrângere fizică - forța străină care exercită constrângerea trebuie să acționeze direct în momentul
săvârșirii faptei asupra fizicului persoanei care comite acea faptă. Această forță străină care îl împiedică
pe cel constrâns să-și dirijeze în mod liber voința poate consta în: energia unei persoane (o persoană
imobilizează o altă persoană), sau un fenomen natural (avalanșe, vânt puternic). Pentru calificarea faptei
și înlăturarea caracterului penal al acesteia nu are nici o importanță, dacă persoana care a efectuat
constrângerea este sau nu responsabilă. Constrângerea trebuie să fie irezistibilă.

Este necesar ca persoana să nu fi putut opune rezistență fără vreun pericol pentru ea. Dacă persoana
are posibilitatea să anihileze cu mijloace proprii, ce pot fi folosite fără pericol pentru ea, presiunea
exercitată asupra sa, atunci caracterul penal al faptei, săvârșite în aceste condiții, nu este înlăturat, și
persoana va răspunde pentru aceste urmări prejudiciabile. art. 39(2) stabilește: răspunderea penală
pentru cauzarea de daune intereselor ocrotite de legea penală prin constrângere psihică sau fizică, în
urma căreia persoana menține posibilitatea de a-și dirija acțiunile se stabilește în condițiile art. 38
(depășirea limitelor stării de extremă necesitate.

Fapta săvârșită sub imperiul constrângerii fizice trebuie să fie prevăzută de legea penală. Neincluderea
faptei realizate de către cel constrâns într-o componență concretă de infracțiune din partea specială a
codului penal nu mai pune problema înlăturării caracterului penal al acesteia.

Sub imperiul constrângerii fizice pot fi realizate fapte de omor, de vătămare corporală, delapidare,
distrugere, încălcarea regulilor regulamentului circulației rutiere. În cele mai multe cauze faptele sunt
săvârșite prin împiedicarea făptuitorului din a-și îndeplini anumite obligații legale. Pentru existența
acestei condiții nu este important faptul dacă infracțiunea a fost consumată, sau a rămas la etapa
tentativei, dacă a fost un co-autorat sau o complicitate.

Constrângerea fizică poate consta într-o acțiune (falsul săvârșit ptin forțarea mâinii funcționarului), fie,
cum se întâmplă de cele mai dese ori, printr-o inacțiune, atunci când persoana este într-o imposibilitate
de a-și îndeplini la timp obligația legală (militarul care se află în concediu nu poate să se întoarcă înapoi
în unitate din cauza înzăpezirii trenurilor, un gardian este imobilizat, în rezultat evadând 5 deținuți).

Constrângerea psihică în teoriile penale occidentale este definită ca fiind situația în cadrul căreia
persoana săvârșește o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei constrângeri de natură psihică,
manifestată printr-o amenințare cu un pericol grav, care nu poate fi înlăturat în alt mod. Constrângerea
psihică constă în presiunea care este exercitată prin orice mijloace asupra psihicului unei persoane,
determinând-o prin teama gravă, care i-o insuflă, să comită o faptă prevăzută de legea penală, prin
aducerea făptuitorului într-o stare (situație) când acesta nu-și mai poate dirija în mod liber voința, să
comită o faptă prevăzută de legea penală. Observăm că și în cazul constrângerii psihice, ca și în cazul
constrângerii fizice, făptuitorul își dă perfect seama că acționează ca un simplu instrument în mâinile
infractorului.

Condițiile constrângerii:
 1. făptuitorul trebuie să fie supus unei constrângeri din partea altei persoane prin amenințare

2. cel amenințat trebuie să fie expus unui pericol grav

3. pericolul să nu fie posibil de înlăturat, decât prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea
penală

deosebim formele constrângerii prin următoarele: în timp ce în cazul constrângerii fizice,

făptutorul este influențat fizic să savârșească o faptă prevăzută de legea penală, comportându-se ca un
simplu instrument la comanda energiei străine, în cazul constrângerii psihice, făptuitorul este
determinat pe cale psihică să săvârșească o atare faptă. Libertatea de voință și acțiune este complet
anihilată.

Executarea ordinului superiorului (art. 40 1)

Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de o persoană în vederea

executării ordinului sau dispoziției superiorului, care sunt obligatorii pentru acesta, dacă ordinul sau
dispoziția nu sunt vădit ilegale. și dacă persoana care le-a executat nu a știut că ordinul sau dispoziția
sunt ilegale.

Orice funcționar public este obligat să execute ordinul primit de la superior, dar are dreptul să
refuze, în scris și motivat, îndeplinirea dispozițiilor, dacă le consideră ilegale. Acestor dispoziții le
corespund prevederile art.401(2), care stabilește persoana, care a comis intenționat o infracțiune în
vederea executării ordinului sau dispoziției superiorului răspunde penal în temeiuri generale, iar
neexecutarea ordinului sau dispoziției vădit ilegale, exclude răspunderea penală.

Persoana care comite intenționat o infracțiune, în vederea executării ordinului sau dispoziției
vădit ilegale, răspunde penal, pe temeiuri generale.

Dacă ordinul este eliberat în formă scrisă, subalternul este obligat să-l execute, cu excepția cazului
când acesta este vădit ilegal, sau nu a fost emis de persoana care este împuternicită cu acest drept de
lege, nu corespunde cerințelor legale din punct de vedere al conținutului și formei, este în afara
competenței persoanei care l-a emis, presupune comiterea unei fapte ilegale. În asemenea condiții,
subalternul trebuie să se adreseze organului ierarhic superior, iar persoana care a emis ordinul ilegal,
urmează să raspundă penal, potrivit legii.

Din punct de vedere subiectiv executarea ordinului sau dispoziției superiorului reprezintă o cauză
care exclude vinovăția. Din punct de vedere obiectiv, acesta reprezintă o cauză care înlătură caracterul
penal al faptei. În cazul executării ordinului sau dispoziției superiorului, fundamnetul recunoașterii
cauzei date în calitate de cauză care înlătură caracterul penal al faptei, constă în aceea că executantul
crede greșit sau eronat că activitatea lui este conformă cu legea. Regulile menționate nu pot fi atribuite
situației cand ordinul sau dispoziția superiorului se referă la comiterea unei infracțiuni de genocid, sau
alte crime împotriva umanității.

Formele infracțiunii intenționate/etapele activității infracționale

2. pregătirea de infracțiune

3. tentativa de infracțiune

4. infracțiunea consumată

5. incriminarea tentativei și pregătirii de infracțiune

6. renunțarea de bună-voie la comiterea infracțiunii

În legea penală a RM sunt prevăzute 2 etape ale activității infracționale:

1. pregătirea
2. tentativa de infracțiune

Art. 141, art.251, art 51, ajungem la concluzia prezenței celei de a treia etape, care poartă
denumirea de infracțiune consumată.

pregătirea de infracțiune – înțelegerea prealabilă de a săvârși o infracțiune, procurarea,

fabricarea, sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea intenționată, pe altă cale, de
condiții pentru săvârșirea ei, dacă din cauze independente de voința făptuitorului, infracțiunea nu
și-a produs efectul.

tentativa de infracțiune – fapta intenționată îndreptată nemijlocit spre săvârșirea unei infracțiuni,
dacă din cauze independente de voința făptuitorului, aceasta nu și-a produs efectul.

infracțiunea se consideră consumată dacă fapta săvârșită întrunește toate semnele constitutive
ale componenței de infracțiune. art.25(1)

În teoria dreptului penal se conturează o opinie potrivit căreia prima etapă a activității
infracționale este demascarea intenției, adică exprimarea în formă verbală, prin mimică, gesturi, a
hotărârii de a săvârși o infracțiune concretă. Majoritatea penaliștilor nu susțin această opinie,
argumentând: legea penală în conținutul alineatului 1 al art. 14 definește infracțiunea ca fiind
fapta săvârșită ... La demacarea intenției nu există un atentat asupra unei valori sociale ocrotită de
legea penală.

Legea penală în unele situații prevede în unele situații, în calitate de infracțiune consumată forma
specifică de demascare a intenției art. 346, art 367.

Uneori latura obiectivă a unei infracțiuni prevede o formă verbală de exprimare. art. 204
 În toate aceste situații suntem în prezența unei infracțiuni consumate, și nu a unei etape de
comitere a acesteia.

Cu toate acestea demascarea intenției prezintă interes pentru prevenirea comiterii ulterioare a
acestei infracțiuni.

Nu este necesară prezența succesivă a acestor 3 etape în cazul săvârșirii oricărei componențe de
infracțiune. În unele situații infractorul respectă succesivitatea acestor 3 etape, iar alteori, faptele
persoanei reprezintă din start componența unei infracțiuni concrete.

Etapele activității infracționale reprezintă caracteristici nu pentru toate infracțiunile. Ele pot exista
numai în cazul săvârșirii infracțiunilor intenționate, doar prin intenție directă.

În cazul infracțiunilor formale săvârșite prin inacțiune, pregătirea și tentativa de infracțiune este
imposibilă.

Pregătirea de infracțiune:

înțelegerea prealabilă de a savârși o infracțiune

Procurarea sau fabricarea mijloacelor sau instrumentelor pentru săvârșirea infracțiunii –

instrumentul este absolut orice lucru cu care se săvârșește latura obiectivă a infracțiunii, mijloc –
absolut tot ce ajută

Adaptarea acestora pentru savârșirea infracțiunii

Crearea intenționată a unor alte condiții pentru comiterea infracțiunii

Articolul 26. Pregătirea de infracţiune

(1) Se consideră pregătire de infracţiune înţelegerea prealabilă de a săvîrşi o
infracţiune, procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori
instrumentelor, sau crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru
săvîrşirea ei dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului,
infracţiunea nu şi-a produs efectul.

În cadrul pregătirii infracțiunii de omor, făptuitorul a procurat ilegal o armă de foc. În acest caz,
incriminarea se va baza pe un cumul de infracțiuni, și anume, art. 26 + art. 145(1) sau 145(2) și art.290 ca
fapt consumat.

Tentativă de infracțiune

Articolul 27. Tentativa de infracţiune

Se consideră tentativă de infracţiune acţiunea sau inacţiunea intenţionată
îndreptată nemijlocit spre săvîrşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de
voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul.

Se deosebesc 3 semne:
tentativa constă în fapta nemijlocit îndreptată spre săvârșirea unei infracțiuni concrete. Deci, tentativa
este începutul săvârșirii infracțiunii. Obiectului atentatului i-a fost adus un prejudiciu. Faptele persoanei
reprezintă absolut în toate cazurile realizarea parțială a laturii obiective a unei infracțiuni concrete.

În situația tentativei, latura obiectivă a infracțiunii este realizată parțial. Anume acest fapt o delimitează
de infracțiunea consumată. Pentru componențele de infracțiune materiale, deosebirea de bază a
tentativei de infracțiunea consumată constă în absența, lipsa, sau nesurvenirea urmărilor prejudiciabile,
care reprezintă unul dintre semnele principale ale acestora. (e.g. la tentativa de omor persoana trage
din armă, dar dă greși; nu avem urmarea prejudiciabilă – decesul – de aceea făptuitorul va fi pedepsit
pentru tentativa de omor). Prezența tentativei și nu a unei infracțiuni consumate, nu înseamnă că în
toate cazurile obiectului ocrotit de legea penală nu i se aduce vreo daună. Deseori, tentativa provoacă
apariția unor anumite daune, însă acestea nu reprezintă semnul principal obligatoriu al infracțiunii
asupra căreia s-a produs tentativa (e.g la tentativa de omor, victimei i-a fost provocată o vătămare gravă
sau medie sau la tentativa de sustragere în proporții mari, sau deosebit de mari, victima a fost
prejudiciată nesemnificativ. Absolut în toate cazurile, în cadrul tentativei, infracțiunea nu este dusă până
la capăt, din cauze independente de voința făptuitorului. Vinovatul a finalizat activitatea criminală nu
datorită faptului că a renunțat de bună-voie de la consumarea infracțiunii, dar de aceea că au apărut
obstacole, care împiedică să realizeze complet intenția criminală. Acest semn al tentativei o delimitează
pe aceasta de infracțiunea consumată. Doar intenția directă!!

Atunci când făptuitorul se face vinovat de comiterea unei tentative la o componență materială de
infracțiune (furtul, vătămarea), atunci din intenția acestuia face parte și prevederea apariției urmărilor
prejudiciabile, și dorința survenirii lor. Particularitatea laturii subiective a tentativei constă în faptul că
intenția persoanei care comite o infracțiune cuprinde toate elementele unei componențe de infracțiune
concretă. Făptuitorul, însă, își dă seama că intenția sa nu a fost realizată complet, ci parțial.

Cu toate că legea penală nu clasifică tentativa, aceasta în teoria dreptului penal are următoarele forme
de manifestare: 1. Tentativa neconsumată; 2. Tentativa consumată; 3. Tentativa la un obiect nul; 4.
Tentativa cu instrumente sau mijloace nule.

Tentativa neconsumată există atunci când făptuitorul nu a realizat toate faptele care după părerea sa au
fost necesare pentru a duce infracțiunea până la capăt

Tentativa consumată are loc atunci când făptuitorul a săvârșit absolut toate faptele care după părerea sa
au fost necesare pentru a duce infracțiunea până la capăt. Urmările dorite, însă, nu au survenit, din
motive independente de voința acestuia. Infractorul a săvârșit absolut toate acțiunile sau inacțiunile pe
care a dorit să le comită, însă urmările totuși nu au survenit din motive independente de voința acestuia.

Tentativa la un obiect nul: făptuitorul admite o eroare în ce privește obiectul atentatului, calitățile, sau
prezența acestuia.
Tentativa cu instrumente sau mijloace nule: făptuitorul utilizează instrumente și mijloace care din punct
de vedere obiectiv nu pot asigura comiterea acesteia.

I. Instrumente și mijloace absolut nule – nici într-o situație nu pot asigura comiterea unei
infracțiuni concrete
II. Instrumente și mijloace nule într-o anumită situație concretă

Infracțiunea se consideră consumată, dacă fapta săvârșită întrunește toate semnele constitutive ale unei
componențe de infracțiune. În cazul componențelor de infracțiune materiale, componența de
infracțiune se consideră consumată în momentul survenirii în fapt a urmărilor prejudiciabile.
Componențele de infracțiune formale se consideră consumate în momentul săvârșirii acțiunii sau
inacțiunii criminale, indiferent de momentul apariției urmărilor prejudiciabile (e.g. pungășia). Legiuitorul
în unele cazuri leagă momentul consumării infracțiunii nu cu săvârșirea faptei sau survenirea în fapt a
urmărilor, ci cu pericolul și amenințarea reală de apariție a acestora – prezența componenței formal-
reduse art. 188(1), art. 224(1). Uneori legiuitorul prevede în calitate de infracțiune consumată doar
comiterea unor acțiuni cu un anumit scop art. 283, 284.

Temei legal pentru incriminarea tentativei si pregatirii de infractiune serveste savarsirea unei
fapte care contine semnele unei componente de infractiune neconsumata. Codul Penal cu

referire la aceasta contine prevederile articolului 81, avand in vedere faptul ca in cazul
incriminarii unei pregatiri sau a unei tentative de infractiune, faptuitorul nu duce infractiunea

pana la capat iar in rezultatul acestei situatii nu suntem in drept sa tragem la raspundere penala
pe cel vinovat in conformitate cu o componenta concreta de infractiune din partea speciala a

Codului Penal care prevede un fapt consumat , calificarea tentativei si pregatirii de infractiune
urmeaza sa se faca potrivit articolului din Partea Speciala + art din PG care defines pregatirea si

tentativa de infractiune (art 26, 27 legea penala). Mai mult, aplicand pedeapsa pentru tentativa ,
instanta de judecata trebuie sa se conduca si de dispozitiile art 75 care stabileşte principiile

generale ale individualizarii raspunderii si pedepsei penale. Gradul prejudiciabil al pregătirii si

tentativei de infracțiune depinde de obiectul atentatului, metoda, instrumentul și mijlocul

comiterii faptei, precum și indiscutabil de acele urmări care au apărut defapt în realitatea
obiectivă. Potrivit al 2 art 81 marimea pedepsei pentru pregatire de infractiune care nu

constituie recidiva (art 34) nu poate depasi jumatate din maximul celei mai aspre pedepse
prevazute la art corespunzator din Partea Speciala a CP pentru infractiunea consumata.

Art. 83 - Mărimea pedepsei pentru tentativa de infracțiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăși ¾
din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător din PS prevăzută pentru
acțiunea penală.
Există sitații când săvârșirea unei pregătiri sau a tentativei de infracțiune atrag aplicarea unei pedepse
sub limita minimă prevăzută de lege. În acest caz se respectă doar prevederile art.79 din CP.

Renuntarea de buna voie de la savarsirea infractiunii

Se considera renuntare de buna voie de la savarsirea infractiunii - incetarea de catre persoana a
pregatirii infractiunii sau incetarea actiunilor, inactiunilor, indreptate nemijlocit spre savarsirea
infractiunii daca persoana era constienta de posibilitatea consumarii infractiunii. Art 56, prevede
ca persoana care a inceput savarsirea unei infractiuni si a renunţat benevol de la consumarea
acesteia v-a fi liberate de rasp penala pentru comiterea acelor fapte care au fost savarsite pana in
momentul luarii deciziei de renuntare.Prezenta acestor dispozitii legale in conţinutul codului
penal demonstreaza existenta si respectarea principiului umanismului dreptului penal.Renuntarea
de buna voie poate exista doar atunci cand sunt respectate urmatoarele 2 conditii:
1.trebuie sa avem caracterul benevol al acesteia
2.caracterul definitive, irevocabil.
Renuntarea- este benevola numai atunci cand faptuitorul era constient de faptul , consumarea
infractiunii este posibila si era convins ca poate sa duca aceasta infractiune pana la capat.Motivul
adoptarii, depilda frica de pedeapsa, mila fata de victima, Căința si altele. Toate aceste motive
trebuie sa reprezinte rezultatul unui imbold iintern al unei hotarari conştiente primita din propria
vointa.Exista renuntare benevola si atunci cand initiatorul acesteia este o ruda apropiata, o
cunostinta , un prieten11:52

Nu este renunțare de bună voie situația în care infractorul a fost forțat să-ți înceteze activitatea
criminală (a descoperit că este urmărit de alte persoane; a fost chemat pentru a da declarații la organul
de drept privind o infracțiune aflată la etapa pregătirii sau tentativei acesteia)

Renunțarea trebuie să fie definitivă. Întreruperea temporară a activității infracționale, indiferent de

cauzele și durata acesteia nu reprezintă renunțare benevolă.

Nu este prezentă renunțarea benevolă în cazul în care făptuitprul conștientizând faptul că în situația
concretă dată nu va fi capabil să ducă până la sfârșit infracțiunea, suspendă activitatea criminală,
suspendă activitatea criminală, pentru a se pregăti mai minuțios de aceasta

Nu va reprezenta renunțarea de bună-voie, refuzul persoanei de la atentatul criminal repetat

Temeiul raspunderii penale în cazul renunțării de bună voie rezultă din faptul că într-o astfel de situație
se întrerupe desfășurarea laturii obiective a infracțiunii (nu se mai comit acțiuni care formează semnul
obiectiv al atentatului, cât și a celei subiective – încetează realizarea intenției criminale.

Renunțarea de bună voie poate avea loc la etapa pregătirii, cât și la etapa tentativei de infracțiune. La
etapa pregătirii de infracțiune, renunțarea poate avea loc absolut în toate cazurile, și se poate manifesta
atât prin forma activă (nimicirea instrumentului cu care trebuia să se comită infracțiunea), cât și pasivă.

La etapa tentativei neconsumate renunțarea este posibilă, fie în formă activă sau pasivă.

Renunțarea de bună voie este posibilă și la etapa tentativei consumate. Aici însă, în mod obligatoriu
urmează să fie respectate 2 condiții: 1. Renunțarea poate fi doar activă; 2. Renunțarea este posibilă doar
atunci când subiectul menține puterea asupra desfășurării evenimentelor în continuare, și poate preveni
apariția urmărilor prejudiciabile, poate preveni consumarea infracțiunii.

Potrivit art. 48, prin exces de autor se înțelege săvârșirea de către autor a unor acțiuni infracționale care
nu a fost cuprinsă de intenția celorlalți participanți. Pentru exces de autor ceilalți participanți nu sunt
pasibili de răspundere penală. Rezultă că pentru faptele comise de autor în exces, răspunde doar autorul
infracțiunii. Ceilalți participanți, însă, răspund doar pentru faptele conștientizate de către ei. Excesul de
autor este posibil doar în raport cu obiectul infracțiunii și latura obiectiva a acesteia. În teoria dreptului
penal, excesul de autor se clasifică în două grupuri, 1. Avem exces cantitativ atunci când autorul comite
fapte de același gen cu cea care trebuia să fi fost comisă și conștientizată de către toți ceilalți participanți
la infracțiune (furtul și tâlhăria). Cantitativ va fi și excesul care a provocat pagube unor două obiecte
apărate de legea penală, în timp ce intenția celorlalți participanți a fost spre un singur obiect. Furtul are
ca obiect un singur obiect – patrimoniul, tâlhăria însă are doua obiecte – patrimoniul și sănătatea și
integritatea victimei. Calitativ – atunci când infractorul infracțiunii comite o faptă care nu este de același
gen cu fapta sau faptele care au fost conștientizate de toți ceilalți participanți: autorul trebuia să comită
o sustragere dintr-un imobil, iar în consecință a comis un omor. Toți răspund pentru sustragere în
participație (art. 86 și 42). Autorul, pe lângă cele două articole, mai răspunde și pentru omor separat.
Renunțarea benevolă a autorului infracțiunii exclude răspunderea penală a acestuia, dar nu și
răspunderea penală a celorlalți participanți. Renunțarea benevolă a participanților nu liberează de
răspundere pe autorul acesteia. Astfel, renunțarea benevolă a organizatorului, instigatorului de la
săvârșirea infracțiunii va avea drept rezultat absolvirea acestora de răspundere și pedeapsă penală
numai atunci când ei au realizat toate faptele dependente de ei în scopul prevenirii comiterii infracțiunii
de către autor și apariția urmărilor prejudiciabile. Aceste fapte realizate de participanții respectivi
trebuie să fie oportune și definitive.

Implicarea la infracțiune

Conform art. 49, implicarea la infracțiune reprezintă activitatea intenționată legată de comiterea unei
infracțiuni, dar care se desfășoară după consumarea acesteia. Rezultă că implicarea la infracțiune
reprezintă o activitate criminală care este legată de o infracțiune consumată, sau la etapa de pregătire,
dar care nu contribuie la săvârșirea acesteia. Implicarea nu este cauzală, ea apare în legătură cu
săvârșirea infracțiunii de către alte persoane. Actualmente, legea penală clasifică implicarea la
infracțiune n două modalități: favorizarae și tolerarea (art. 329).

Favorizarea dinainte nepromisă a infractorului, precum și tăinuirea mijloacelor ori instrumentelor de

săvârșire a infracțiunii, a urmelor infracțiunii, sau a obiectelor dobândite pe cale criminală atrage
răspunderea penală în condițiile art. 323. Latura obiectivă a favorizării se manifestă doar prin acțiuni
active. Latura subiectivă – intenție directă. Motivele și scopurile favorizatorului nu prezintă nici o
importanță pentru calificarea faptei.

Tolerare – prin inacțiune; trebuie să avem subiect special.

Pluralitatea de infracțiuni conține două sau mai multe infracțiuni unice.

Infracțiunea unică poate fi simplă și complexă. Infracțiunea unică simplă presupune săvârșirea unei
singure fapte infracționale prin care se atentează asupra unui singur obiect, și prezumă existența unei
singure forme de vinovăție. În această situație faptele săvârșite sunt aplicate potrivit unei singure
componențe de infracțiune din partea specială a CP (art. 149). Infracțiunea unică complexă, la fel,
formează o singură componență de infracțiune și se califică, la fel, potrivit unei singure norme din partea
specială a CP, însă, spre deosebire de infracțiunea unică simplă, latura obiectivă a acesteia se
caracterizează cu un conținut complex (e.g. prezența mai multor fapte (acțiuni/inacțiuni) sau mai multor
urmări prejudiciabile). Potrivit CP atual, deosebim următoarele tipuri de infracțiuni unice complexe: 1.
Infracțiuni alternative – specificul acestora constă în faptul că săvârșirea oricăreia dintre
acțiunile/inacțiunile prevăzute în dispoziția normei prevăzute în articolul respectiv, formează
componența unei infracțiuni consumate (art. 216, 250, 251, 292); 2. Infracțiunile care se compun din
două sau mai multe fapte prejudiciabile, fiecare dintre ele, defapt, fiind prevăzute în conținutul părții
speciale, în calitate de componențe separate de infracțiune. (e.g. tâlhăria include 2 fapte criminale, care
sunt prevăzute separat în 187(1), adică sustragerea deschisă a bunurilor persoanei, și art. 151, 155, care
prevăd vătămarea intenționată gravă a integrității corporale, sau a sănătății, și amenințarea cu omor, ori
cu vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății. 3. Infracțiunea cu consecințe prejudiciabile
complementare - infracțiuni care sunt săvârșite printr-o singură acțiune, dar care a cauzat mai multe
urmări prejudiciabile - art.197(2) d) – în cadrul acestei componențe de infracțiune sunt prevăzute două
fapte independente. Prima constă în deteriorarea intenționată a bunurilor. Și doi, provocarea morții din
imprudență. La astfel de infracțiuni se mai atribuie 151(4), 159(2) c). 4. Infracțiunea prelungită este
fapta/faptele săvârșite cu intenție unică, caracterizată prin două sau mai multe acțiuni criminale
identice, comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o infracțiune. Infracțiunile prelungite se
caracterizează printr-o legătură organică internă dintre faptele criminale. Fiecare dintre acestea
reprezentând o parte absolut necesară a rezultatului final. Aceste fapte sunt îndreptate împotriva unuia
și aceluiași obiect al ocrotirii penale, se realizează prin unitate de metode, consecințe criminale
survenite și intenție criminală. Existența infracțiunilor este determinată de însăși construcția legislativă a
legii penale. Infracțiunea prelungită se consumă din momentul săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni
criminale. 5. Infracțiunea continuă este fapta care potrivit art. 29(1) se caracterizează prin săvârșirea
neîntreruptă, timp nedeterminat a activității criminale. În cazul infracțiunii continue, la fel, nu există
pluralitate de infracțiuni. (244, 291)