Legitima apărare și starea de necesitate

Legitima apărare

Noțiune
Potrivit art. 19. C.pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitimă apărare.
Este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în
pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului
(art. 19 alin. (2) C. pen.).
Se prezumă a fi în legitimă apărare, acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuință,
încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de aceasta, fără drept, prin violență, viclenie, efracție sau alte asemenea
modalități nelegale ori în timpul nopții.

Condițiile legitimei apărări

A) Condiții privitoare la atac

a) să existe un act de atac, o acțiune/inacțiune socialmente periculoasă dezlănțuită de agresor, care poate fi un atac agresiv
sau pasiv.
Atacul trebuie să fie expresia unei voințe libere a agresorului.
Dacă atacul este generat de constrângere fizică ori este vorba de o acțiune inconștientă, reacția celui care se apără este o
acțiune de salvare, determinată de o stare de necesitate.
Este stare de necesitate și dacă atacul provine de la un iresponsabil, recunoscut ca atare de către făptuitor, sau dacă acțiunea
provine din partea forțelor naturii.
b) Atacul să fie material, să se exercite prin mijloace fizice și să fie îndreptat contra existenței fizice a unor valori sociale sau
împotriva unui interes general.
Nu există atac material în cazul infracțiunilor de agresiune morală, persoanele insultate neputând invoca legitima apărare
dacă folosesc acte de violență față de cei care i-au calomniat sau insultat.
Amenințările, zvonurile, defăimările în public realizate în scris sau oral, nu pot fi apreciate ca fiind un atac material care să
justifice o reacție violentă imediată.
Aceste situații ar putea fi considerate ca provocări, făcând posibilă aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., cu privire la
circumstanțele atenuate1.
Dacă atacul provine de la un animal și dacă pentru înlăturarea lui s-a comis o faptă prevăzută de legea penală, suntem în
prezența stării de necesitate, care constituie o cauză justificativă (art. 20 C. pen.).
Atacul este material dacă este folosită violența.
Stările conflictuale anterioare dintre părți nu pot fi considerate atac material decât dacă sunt urmate de un act de violență de
natură să pună în pericol persoana sau drepturile celui atacat2.
În cazul în care se constată atacuri reciproce, nu se poate vorbi de o legitimă apărare la unul dintre beligeranți, afară de cazul
în care unul dintre ei renunță la agresarea celuilalt3.
c) Atacul să fie direct, spre o anumită valoare socială.
Condiția necesară este relația cauzală între agresiune și pericol și nu neapărat conflictul direct, fizic, între actele ofensive și
valoarea socială periclitată.
Este nevoie să se constate că atacul a pus în pericol drepturile unei persoane sau interesul general.
Există atac direct și atunci când, deși există un obstacol între victimă și agresor, mijlocul folosit este apt de a pune în pericol
viața sau integritatea persoanei sau a bunurilor de dincolo de obstacol.
d) Atacul să fie imediat, rezultat din intervalul de timp foarte mic ce separă momentul în care a început de momentul ivirii
pericolului.
Atacul, pentru a fi iminent, trebuie să aibă o certitudine a declanșării lui și nu o simplă eventualitate.
Dacă fapta penală a intervenit după consumarea atacului, aceasta este o ripostă și nu o apărare necesară, motiv pentru care ea
este infracțiune4.
e) Atacul să fie injust, să nu aibă temei juridic sau legal.
Atacul este just când se desfășoară potrivit legii, atunci când legea permite recurgerea la comportarea care este socotită ca atac
și durează atât timp cât se desfășoară între aceste limite de timp și în condițiile legii.
Atacul este injust, indiferent dacă realizează sau nu conținutul unei infracțiuni, fiind suficient ca acesta să contravină
drepturilor subiective ale altuia.
Atacul este injust chiar dacă acțiunea agresivă vine din partea unui organ de stat, dacă acesta acționează abuziv în
îndeplinirea atribuțiilor de serviciu5.

1 C.A. București, s. 1 pen., dec. Nr. 102/A/2003, în Culegere de practică judiciară penală, Ed. Hamangiu, București, 2006, p. 57.
2 C.S.J., s. pen., dec. nr. 724/1999, în Pro Lege nr. 3/2000, p. 152.
3 G. Antoniu, Vinovăția penală. op. cit., p. 277.
4 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1565/1976, în R.R.D. nr. 2/1977, p. 66; C.A. Iași, dec. pen., nr. 192/1998, în R.D.P. nr. 1/1999, p. 153.
5 V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, Al. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1992, p. 293;
Trib Suprem, s. pen., dec. nr. 240/1986 și Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 894/1986, în C.D. 1987, p. 328.

1
 În lipsa unui atac injust din partea victimei, actele de violență prin care inculpatul i-a cauzat moartea nu pot fi considerate ca
săvârșite în legitimă apărare, în condițiile depășirii unei apărări proporționale 6.
În cazul atacului exercitat de un iresponsabil, putem fi în stare de legitimă apărare și eroare de fapt, dacă nu s-a știut de
această stare, numai dacă nu se putea evita altfel pericolul7, iar dacă s-a cunoscut de starea psihică a agresorului, ne aflăm în
situația de stare de necesitate.
Trebuie să se constate că nu se putea înlătura pericolul în alte condiții mai puțin periculoase, ci doar folosind mijloacele la
care s-a apelat și pe care făptuitorul le-a considerat la acel moment eficiente, nefiind obligat să caute o soluție mai puțin
periculoasă8.
f) Atacul să pună în pericol grav persoana și să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără ori împotriva alteia sau
împotriva unui interes general.
Existența pericolului grav se apreciază în funcție de natura atacului, de obiectivul acestuia, de condițiile personale ale celui
care s săvârșit fapta de apărare și de toate împrejurările cauzei care ar putea servi la constatarea unei stări reale de
constrângere.
Legitima apărare este prezumată prin îndeplinirea unor condiții specifice:
- pătrunderea în locuință, încăpere, dependințe sau alt loc împrejmuit ținând de acestea, să se facă fără drept.
- pătrunderea să se facă prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace.

B) Condiții privitoare la apărare

a) Acțiunea de apărare se materializează printr-o faptă prevăzută de legea penală.
Acțiunea ce constituie o faptă penală poate fi săvârșită de către persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul sau de către o
altă persoană, care a intervenit în sprijinul celui atacat.
Condițiile privind atacul și apărarea trebuie să fie îndeplinite și cu privire la terții care intervin.
Fapta comisă este întotdeauna intenționată, dar se pot întâlni și celelalte forme ale vinovăției și anume culpa și intenția
depășită.
Practica judiciară acceptă opinia potrivit căreia legitima apărare este acceptată și în cazul faptelor săvârșite cu intenție
depășită, deși rezultatul mai grav este produs din culpă.
Apărarea este analizată în concret, în funcție de împrejurările în care s-a derulat atacul care a reclamat cu necesitate o anumită
atitudine din partea făptuitorului, concretizată în acțiunea de apărare ilicită.
b) Apărarea trebuie să fie precedată de un atac, simpla presupunere că agresorul va dezlănțui un atac nu dă dreptul la o
apărare legitimă.
c) Apărarea trebuie să fie necesară pentru respingerea atacului și să fie îndreptată împotriva agresorului.
Apărarea îndreptată împotriva altei persoane din eroare va face să devină incidente dispozițiile referitoare la eroarea de fapt
coroborată cu legitima apărare.
Necesitatea apărării se apreciază în funcție de natura acțiunii, de întindere și intensitatea atacului.
Acțiunea de apărare trebuie să se desfășoare între limitele iminenței și consumării atacului.
În situația în care acțiunea de apărare are ca scop înlăturarea actului de atac în pregătire sau răzbunarea unui atac consumat,
ea își pierde caracterul de necesitate.
Pentru a nu greși în apreciere trebuie localizată temporal apărarea între momentul în care atacul a devenit iminent și
momentul în care el s-a consumat.
Necesitatea apărării printr-o infracțiune este dată de inevitabilitatea pericolului.
Necesitatea aceasta există chiar și în condiții în care mijloacele deținute de făptuitor sunt defectuoase sau insuficiente.
d) Fapta săvârșită în apărare trebuie să fie îndreptată împotriva agresorului, iar nu împotriva altei persoane.
Există legitimă apărare și atunci când cel atacat și-a îndreptat fapta, din eroare, împotriva altei persoane decât agresorul, dacă
eroarea nu îi este imputabilă9.
e) Apărarea trebuie să se desfășoare în limitele proporționalității cu gravitatea atacului exercitat de agresor.
Reacția celui atacat trebuie să fie proporțională cu pericolul creat, să existe o oarecare echivalență între fapta săvârșită în
apărare și atacul care a condus la necesitatea unei apărări.
Trebuie măsurate gravitatea pericolului și a împrejurărilor în care a avut loc atacul, mijloacele folosite în acțiunea de atac și
de apărare, persoana agresorului dar și a inculpatului.
Toate aceste aprecieri se fac posterior producerii vătămării, săvârșirii infracțiunii, deoarece doar atunci se poate stabili în ce
măsură fapta săvârșită în apărare a fost pe măsura gravității atacului.
Dacă apărarea este vădit disproporțională față de atac și de împrejurările în care a avut loc, fapta este săvârșită cu depășirea
limitelor legitimei apărări.
Excesul scuzabil10, spre deosebire de cel justificat, constituie un atac disproporționat în raport cu gravitatea pericolului creat
prin atac și nu este asimilat legitimei apărări.

6 A se vedea C.S.J., s. pen., dec. nr. 1999/1998, în B.J. Baza de date.

7 A se vedea si C. Mitrache, Drept penal român, op. cit., ed. 2000, p. 147 și C. Bulai, Manual de drept penal, op.. cit., p. 244.
8 Pe vremea romanilor, în statul sclavagist, exista obligația de a fugi din calea nebunului (furiosus).
9 În cazul în care o persoană aflată în fața unui atac ce îndeplinește condițiile referitoare la legitima apărare , în loc să-l lovească pe agresor, lovește din
greșeală o altă persoană, iar această eroare nu-i este imputabilă, fapta trebuie considerată comisă într-o stare de legitimă apărare (Trib. Suprem, col. pen., dec.
nr. 888/1962, în J.N. nr. 1/1963, p. 173).
10 V. Dongoroz, Drept Penal. Partea generală, op. Cit., p. 352 și I. Tănăsescu, B. Florescu, Victima și agresorul, Ed. Ins, București, 1994, p. 145.

2
 Fapta nu este considerată ca fiind săvârșită în legitimă apărare, dar ea poate fi apreciată ca o circumstanță atenuantă (art. 75
lit. a) C. pen.
Când pentru înlăturarea unui atac, datorită stării emotive sau intervenției unei tulburări deosebite, cel atacat săvârșește o
faptă mai gravă, se poate aprecia existența unui exces justificat, ce reprezintă o apărare exagerată.
Legea penală face distincție între excesul de apărare justificat, care este asimilat cu legitima apărare și excesul scuzabil, care
nu înlătură caracterul penal al faptei de apărare exagerată, dar constituie o circumstanță atenuantă.
Potrivit art. 26 Cod pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de legitimă
apărare care, din cauza tulburării sau temerii, a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu
împrejurările în care s-a produs atacul.
Tulburarea sau temerea care justifică legitima apărare, precum și excesul de apărare vor trebui să fie provocate de un act
material, direct, imediat și injust, care a determinat un pericol grav pentru o persoană sau pentru interesul general.

Legitima apărare prezumată

Se prezumă a fi în legitimă apărare acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuință,
încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de aceasta, fără drept, prin violență, viclenie, efracție sau alte asemenea
modalități nelegale ori în timpul nopții.
Legitima apărare prezumată se deosebește de legitima apărare prin faptul că atacul și apărarea prezintă anume particularități
și apoi prin faptul că nu mai este nevoie a fi îndeplinite condițiile cerute de lege pentru aplicarea legitimei apărări simple.
Atacul constă în pătrunderea unei persoane într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit aferent acestora prin
modalități alternative: fără drept, prin violență, viclenie, efracție sau alte modalități nelegale sau pe timp de noapte.
Ce este important legat de pătrundere, este faptul că acea acțiune trebuie să se facă prin mai multe modalități, fiecare în parte
fiind suficientă pentru a intra sub incidența textului de lege și anume:
a) să se facă fără drept, fără îngăduința proprietarului sau a persoanei ce are în pază acel bun.
b) să se facă prin violență, prin atingerea adusă integrității corporale sau prin producerea de suferințe corpului omenesc.
S-a apreciat că trebuie inclusă și violența psihică, realizată prin amenințare. 11
c) să se facă prin viclenie, prin perfidie, fățărnicie, șiretenie, șmecherie.
d) să se facă prin efracție, ceea ce presupune distrugerea ori înlăturarea încuietorilor sau împrejmuirilor de la clădiri.
e) prin alte ’’asemenea modalități nelegale’’ se înțelege orice mijloc prin care se pătrunde în mod fraudulos într-o locuință,
încăpere.
Fapta de apărare devine necesară numai dacă acțiunea de pătrundere a început, este în desfășurare sau s-a consumat deja.
Neizbutirea pătrunderii prin una din variante și renunțarea în favoarea alteia din variante nu exclude caracterul actual al
atacului care reclamă cu necesitate apărarea.
Acțiunea de apărare constă, de obicei, în folosirea violenței fizice, care poate cauza vătămarea corporală a agresorului.
Se recomandă ca, în astfel de situații, să se apeleze la mijlocul de apărare care produce vătămarea cea mai puțin periculoasă
pentru viața sau integritatea corporală a agresorului.
Relativitatea prezumției conferă posibilitatea răsturnării sarcinii probei, în sensul că nu persoana care invocă legitima apărare
trebuie să dovedească îndeplinirea condițiilor cerute de lege cu privire la atac și apărare, ci organul judiciar trebuie să probeze
eventuala neîndeplinire a acestor condiții.
Actualul Cod penal prevede explicit că, pentru a opera prezumția legitimei apărări, atât acțiunea de pătrundere, fără drept, cât
și acțiunea de respingere a acestei pătrunderi, trebuie să aibă loc în condițiile legitimei apărări privitoare la atac și apărare.
Actualul Cod penal prevede două situații de pătrundere: pătrundere fără drept, prin mijloace periculoase și pătrundere pe
timp de noapte, prin orice mijloace.

11 I. Pascu ș.a., Noul Cod penal comentat. Partea generală, op. cit., p. 153.

3
 Efectele legitimei apărări

Fapta săvârșită în stare de legitimă apărare prezintă toate elementele unei infracțiuni.
Această faptă penală este considerată licită, prin urmare, fapta comisă în condițiile art. 19 alin. (1) C. pen. nu va constitui
infracțiune.
Fapta comisă în stare de legitimă apărare nu constituie infracțiune deoarece nu mai este o faptă ilicită, ci este una justificată,
licită.
Legitima apărare produce efecte in personam, respectiv numai privind pe autorii faptei ce determină apărarea împotriva
atacului injust, astfel că toți ceilalți participanți, dacă nu justifică o legătură directă cu atacul de agresiune, vor răspunde în
raport de activitatea desfășurată.
Existența cauzei justificative face posibilă înlăturarea răspunderii civile pentru prejudiciul cauzat agresorului ori asupra
instrumentelor sau mijloacelor folosite la desfășurarea atacului, chiar dacă nu aparțin autorului.
În măsura în care actele executate în legitimă apărare de către făptuitor lezează interesele unor terți care nu au participat la
exercitarea atacului, atunci se poate pune problema antrenării răspunderii penale atât timp cât nu sunt incidente dispozițiile
referitoare la starea de necesitate sau al erorii de fapt.

Conexiuni ale legitimei apărări cu alte cauze justificative sau cauze de imputabilitate

Legitima apărare poate veni în concurs cu alte cauze justificative.

Legitima apărare se poate întâlni cu starea de necesitate.
În cazul în care atacul provine de la o persoană iresponsabilă, există stare de necesitate și nu legitimă apărare.
Există stare de necesitate în cazul în care persoana aflată în stare de legitimă apărare, fiind nevoită să se apere, lovește și o altă
persoană, care se află în apropierea agresorului sau este nevoită, pentru a se apăra, să pătrundă cu forța în locuința unei
persoane.
Față de terța persoană, cel aflat în stare de legitimă apărare nu va putea invoca această stare, ci starea de necesitate.
Legitima apărare poate veni în concurs cu eroarea de fapt.
Este posibil ca o persoană să considere, din eroare, că se află în fața unei agresiuni, a unui atac și să riposteze, deși nu exista
în realitate un atac.
Este posibil ca cel atacat să lovească din eroare pe o altă persoană decât agresorul.
Este posibil ca cel aflat în stare de legitimă apărare să aprecieze greșit gravitatea atacului, săvârșind din eroare un exces de
apărare.
Eroarea influențează asupra existenței legitimei apărări, făcând să existe această cauză de înlăturare a caracterului penal al
faptei, atunci când eroarea nu este imputabilă celui care s-a apărat, sau excluzând infracțiunea intenționată, atunci când eroarea
îi este imputabilă.

Starea de necesitate

Noțiune
Potrivit art. 20 alin. (1) C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de necesitate.
Este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat
altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un
interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu
era înlăturat.
Deosebirea de esență dintre legitima apărare și starea de necesitate constă însă în persoana subiectului pasiv al acțiunii de
apărare:
- la legitima apărare persoana pusă în pericol reacționează (activ) la atacul agresorului însuși
- la starea de necesitate subiectul acționează pentru înlăturarea pagubelor, acționează să se salveze pe sine sau pe altul,
bunurile sale ori ale altuia sau interesul general prin săvârșirea unei fapte penale.

4
Condițiile stării de necesitate
Starea de necesitate presupune un pericol, care creează starea de necesitate și o faptă pentru salvarea de la acel pericol.
Pentru a constata starea de necesitate este nevoie să fie îndeplinite anumite condiții cu privire la pericolul creat și anumite
condiții cu privire la acțiunea de salvare.

Condiții privind pericolul

- să existe un pericol iminent (s-a ivit, este actual sau este pe cale să se ivească)
- pericolul să amenințe viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane sau bunurile acesteia, ori un interes general.
- înlăturarea pericolului să nu fie posibilă prin alte mijloace.
- fapta săvârșită să prezinte conținutul unei infracțiuni.

Condiții privind acțiunea de salvare

- acțiunea de salvare să se materializeze într-o faptă prevăzută de legea penală.
- fapta să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor ocrotite de lege.
- acțiunea de salvare să fie singura cale de evitare sau înlăturare a pericolului.
- prin acțiune să nu se producă urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

A) Condiții privind pericolul

a) Pericolul trebuie să existe
Întâmplarea care face să se ivească pericolul poate fi datorată unei cauze fortuite dar poate proveni și din fapte săvârșite de
oameni responsabili sau iresponsabili, sau poate surveni ca urmare a atacului unor animale.
Existența pericolului trebuie să fie certă și să nu fie doar în stadiul de bănuială.
Dacă se constată că făptuitorul a fost în eroare asupra existenței pericolului, vor fi incidente regulile de la eroarea de fapt.
b) pericolul trebuie să fie iminent și să se refere la valorile enumerate în textul de lege
Pericolul este iminent din momentul când a devenit amenințător, pe punctul de a se declanșa singur și durează cât timp este
actual.
Dacă pericolul a trecut, nu se mai invocă starea de necesitate.
Pericolul trebuie să învedereze o certitudine obiectivă că se va produce, se va declanșa, să nu fie pus sub semnul
incertitudinii.
Pericolul poate proveni chiar de la persoana victimei.
Este nevoie ca pericolul să existe cu certitudine, căci în caz contrar, cel care acționează având o convingere eronată în privința
existenței pericolului imediat va putea invoca starea de necesitate în concurs cu eroarea de fapt.
c) Pericolul trebuie să amenințe viața, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia sau un
interes general.
Se susține că în situații întâmplătoare, cum ar fi în caz de calamități naturale, care sunt situații extreme, dramatice, ar putea fi
invocată starea de necesitate12.
d) Pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat decât printr-o faptă penală.
Aprecierea trebuie să se facă în concret, în funcție de împrejurările în care s-a ivit și în care persoana a fost silită să acționeze.

B)Condiții privind acțiunea de salvare

a) Acțiunea de salvare trebuie să constituie o faptă prevăzută de legea penală
b) Acțiunea trebuie să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor menționând că este singura cale de salvare în
situația dată.
Dacă acțiunea are loc după încetarea pericolului, fapta nu mai poate fi considerată în stare de necesitate
Necesitatea rezultă din împrejurarea că persoana care acționează se opune pericolului în cunoștință de cauză, voluntar, prin
acte agresive (lovire, distrugere) sau defensive (de apărare).
Existența unui pericol real, concret, actual și inevitabil atrage după sine și necesitatea acțiunii de salvare.
Din această perspectivă, necesitatea trebuie să fie înțeleasă ca fiind indispensabilă pentru anihilarea pericolului.
Necesitatea atrage după sine soluția unică a încălcării legii, pentru că dacă ar fi și o altă soluție licită, alegerea celei ilicite
exclude posibilitatea invocării stării de necesitate.
c) Prin săvârșirea acțiunii de salvare trebuie să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă
pericolul nu era înlăturat.
Dacă persoana realizează că pricinuiește urmări vădit mai grave, nu este stare de necesitate.
În condițiile în care autorul a săvârșit fapta cunoscând faptul că se va produce un rezultat mai grav decât cel care se produce
prin pericolul iminent, nu se mai poate invoca starea de necesitate, ci se va accepta că fapta nu mai este justificată, dar ne
putem afla în prezența excesului de salvare scuzabil.
Efectul în planul răspunderii penale este acela de aplicare a unei sancțiuni penale mai blânde, acesta fiind considerat o
circumstanță atenuantă.

12 I. Pascu ș.a., Noul cod penal comentat. Partea generală, op. cit., p. 161.

5
 Dacă făptuitorul, în mod obiectiv, a depășit limitele stării de necesitate, dar nu și-a dat seama de aceasta, fapta lui nu
constituie infracțiune, operând în favoarea sa dispozițiile art. 26 alin. (2) C. pen., care reglementează excesul neimputabil ca o
cauză de neimputabilitate.
Depășirea stării de necesitate nu apără de răspundere, dar poate fi o circumstanță atenuantă (art. 75 lit. c) Cod pen.
Prin acțiunea de salvare se vatămă valorile aparținând unor persoane străine de pericolul care a determinat această stare.
Se poate constata că, deși fapta se săvârșește sub imperiul unei constrângeri, al stării de necesitate, aprecierea că s-a cauzat un
prejudiciu mai mare decât cel care se producea dacă nu se săvârșea fapta penală justifică răspunderea penală a făptuitorului13.
Depășirea limitelor stării de necesitate nu se asimilează cu starea de necesitate, astfel încât să constituie o cauză justificativă
care să conducă la lipsa incidenței răspunderii penale.
d) Fapta trebuie să nu fie săvârșită de către- sau pentru- o persoană care avea obligația de a înfrunta pericolul.
Dacă pericolul este inevitabil mortal pentru persoana care are obligația de a-l înfrunta, acesta poate să refuze îndeplinirea
ordinului și poate să invoce starea de necesitate.
Doctrina penală a acceptat unanim că persoanele obligate să înfrunte pericolul pot beneficia de starea de necesitate drept
cauză justificativă, dacă săvârșesc fapta în exercitarea profesiei sau îndeplinirea sarcinilor de serviciu, pentru a înlătura un
pericol inevitabil14.

Efectele stării de necesitate

În situația stării de necesitate, fapta este săvârșită în condițiile legii.

Ca urmare a acestei constatări, urmează ca făptuitorul să nu răspundă din punct de vedere penal, efect care acționează in rem,
astfel că se răsfrânge și asupra participanților.
Făptuitorul acționează lipsit de voința sa de acțiune, iar această lipsă de voință manifestată este o consecință a constrângerii
din partea pericolului creat.
Când pericolul s-a produs prin fapta persoanei vătămate, atunci este înlăturată și răspunderea civilă, iar dacă starea de
necesitate se datorează unui eveniment natural, repararea pagubei poate reveni persoanei salvate 15.

Conexiuni ale stării de necesitate cu alte cauze justificative sau de neimputabilitate

Starea de necesitate poate veni în concurs cu alte cauze justificative.

Așa cum s-a arătat, ea poate veni în concurs cu legitima apărare.
Una dintre situațiile cele mai complexe ce se pot ivi este aceea în care două sau mai multe persoane se află deodată în aceeași
stare de necesitate și sunt nevoite să-și îndrepte acțiunea de salvare una împotriva alteia, fiecare fiind agresor față de cealaltă
persoană.
Starea de necesitate poate veni în concurs și cu constrângerea fizică, atunci când peste starea de necesitate se suprapune
constrângerea fizică, sporindu-i eficiența.
Se poate întâmpla ca o stare de necesitate să se suprapună peste o constrângere fizică sau morală, în cazul în care persoana
aflată sub imperiul constrângerii, încercând să opună rezistență, săvârșește o faptă prevăzută de legea penală 16.
Starea de necesitate poate veni în concurs cu eroarea de fapt, fie cu privire la existența pericolului sau a gravității acestuia-
când persoana se consideră, în mod greșit, în stare de necesitate și acționează ca atare, deși nu avea în realitate temei pentru
aceasta- fie cu privire la posibilitatea de a înlătura pericolul, în sensul că făptuitorul consideră, din eroare, că săvârșirea faptei
prevăzute de legea penală era singura cale de salvare, deși în realitate existau și alte căi sau mijloace.
În astfel de situații, dacă persoana nu și-a putut da seama de realitate în condițiile în care a acționat, va exista stare de
necesitate, fapta fiind justificată și neatrăgând răspunderea penală.

Bibliografie
Rusu, Marcel Ioan, Drept Penal, Partea Generală, Editura Hamangiu, București, 2014.

13 C. Bulai, Manual de drept penal, op. cit., p. 256.

14 V.Dongoroz ș.a., Explicații teoretice, op. cit., vol. I, p. 369; G. Antoniu, Vinovăția penală, op. cit., p. 303; C. Bulai, Manual de drept penal, op. cit., p. 254.
15 C. Mitrache, Drept penal român, op. cit., p. 116 și C. Bulai, Manual de drept penal, op. cit., p. 252.
16 T. Dima, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2005, p. 232.