Sunteți pe pagina 1din 13

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8 Cauzele de neimputabilitate

PLAN

Secțiunea I - Constrângerea fizică

Secțiunea a II-a Constrângerea morală

Secțiunea a III-a Excesul neimputabil

§ 1. Excesul neimputabil în cazul legitimei apărări

§ 2. Excesul neimputabil în cazul stării de necesitate

Secțiunea a IV-a Minoritatea făptuitorului

Secțiunea a V-a Iresponsabilitatea

Secțiunea a VI-a Intoxicația

Secțiunea a VII-a Eroarea

Secțiunea a VIII-a Cazul fortuit

Test de verificare Rezumat Bibliografie

Obiective

• Cauzele de neimputabilitate înlătură caracterul imputabil al faptei care în același timp este prevăzută de legea penală, dar și nejustificată.

• Învățarea cauzelor care înlătură carcterul penal al faptei ca urmare a lipsei caracterului imputabil al faptei săvârșite.

Secțiunea I CONSTRÂNGEREA FIZICĂ

Timp de învățare aproximat: 3 ore

Noțiune și caracterizare. Constrângerea fizică este o cauză de neimputabilitate care înlătură caracterul penal al faptei. Conform art. 24 C.p. nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. Constrângerea fizică este presiunea pe care o forță căreia nu i se poate rezista o exercită asupra energiei fizice a unei alte persoane în așa fel încât aceasta comite o faptă prevăzută de legea penală fiind în imposibilitatea fizică să acționeze altfel. Sub imperiul constrângerii fizice sau forței majore cum mai este denumită în doctrina penală, persoana este împiedicată să acționeze (de ex.: militarul sechestrat nu se poate prezenta la unitate, acarul este imobilizat de răufăcători și nu poate schimba macazul la calea ferată etc.).

Condițiile constrângerii fizice:

a) Să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane. Acțiunea de constrângere asupra fizicului unei persoane poate proveni din partea altei persoane (imobilizare, sechestrare); constrângerea poate fi și din partea unui animal (un câine

dresat care imobilizează făptuitorul) ori din partea unui eveniment (inundație, viscol, cutremur etc.) care răpește libertatea de mișcare a făptuitorului în sensul că îl oprește de la acțiune, ori îl împinge la o activitate ca pe un simplu instrument (căderea pe gheață, leșinul, epilepsia etc.). Forța de constrângere asupra fizicului persoanei trebuie să existe în momentul comiterii faptei. Dacă se stabilește că la un moment anterior făptuitorul a prevăzut apariția forței constrângătoare, dar nu a luat măsuri să o înlăture (cât încă mai putea) spre a se putea prevala de această situație în cazul săvârșirii unei fapte ulterioare, caracterul penal al faptei nu va fi înlăturat. O astfel de situație este cunoscută în doctrina penală de actio libera in causa. b) Constrângerea la care a fost supusă persoana să nu i se fi putut rezista. Această condiție are în vedere natura constrângerii căreia nu i s-a putut opune o rezistență eficace. Cel constrâns nu a putut rezista constrângerii săvârșind în acest fel fapta. Dacă exista posibilitate de a rezista constrângerii, cel constrâns era obligat la aceasta (de ex.: militarul sechestrat într-o încăpere, la parterul unei locuințe avea posibilitatea să se elibereze prin fereastra care era deschisă). Posibilitatea de a rezista constrângerii fizice se apreciază la cazul concret ținând seama deopotrivă de natura și de intensitatea forței de constrângere ca și de capacitatea și starea psihică a persoanei constrânse. c) Sub imperiul constrângerii fizice persoana să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. Este condiția care determină cercetarea îndeplinirii și a celorlalte condiții. Dacă cel constrâns fizic nu a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală nu sunt incidente dispozițiile ce prevăd constrângerea fizică.

Efectele constrângerii fizice. Fapta săvârșită sub imperiul constrângerii fizice nu este infracțiune, nu are caracter penal pentru că nu îi este imputabilă făptuitorului. Fapta nefiind infracțiune, pe cale de consecință nu atrage răspunderea penală.

Secțiunea a II-a CONSTRÂNGEREA MORALĂ

Noțiune și caracterizare. Constrângerea morală este o cauză care înlătură trăsătura imputabilității faptei și pe cale de consecință caracterul infracțional al acesteia. Conform art. 25 C.p. nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod. Sub imperiul amenințării cu pericolul grav cel amenințat nu mai are libertate de voință și săvârșește o faptă prevăzută de legea penală (de ex.: sub amenințarea cu pistolul funcționarul întocmește un act fals).

Condițiile constrângerii morale. a) Să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei constrângeri exercitată prin amenințare. b) Să existe o acțiune de constrângere exercitată prin amenințare cu un pericol grav. Acțiunea de constrângere executată prin amenințare cu un pericol grav creează persoanei amenințate un sentiment de teamă sub imperiul căreia săvârșește fapta prevăzută de legea penală. Sub imperiul amenințării persoana are de ales între să sufere răul grav cu care este amenințată sau să săvârșească fapta ce i se pretinde. c) Pericolul grav cu care se amenință să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea faptei pretinse – care este o faptă prevăzută de legea penală. Această condiție desprinsă din dispozițiile art. 25 C.p., presupune că făptuitorul să fi recurs la săvârșirea faptei numai dacă nu avea altă posibilitate de a înlătura pericolul

provenit din amenințare. Dacă făptuitorul putea înlătura pericolul printr-o faptă neprevăzută de legea penală era obligat să săvârșească o astfel de faptă.

Efectele constrângerii morale. Fapta săvârșită sub imperiul unei constrângeri morale nu este infracțiune deoarece nu îi este imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Fapta nu îi poate fi imputată persoanei care a săvârșit-o dacă acesteia îi lipsește libertatea de voință.

Secțiunea a III-a EXCESUL NEIMPUTABIL

Caracterizare. Sub această denumire în dispozițiile at. 26 C.p. sunt prevăzute două cauze de neimputabilitate care au o strânsă legătură cu două cauze justificative: legitima apărare și starea de necesitate. În cazul cauzelor de neimputabilitate reglementate în art. 26 C.p. sunt prevăzute condițiile în care depășirea limitelor legitimei apărări și respectiv depășirea limitelor stării de necesitate conduc la neimputabilitatea faptei săvârșite.

§ 1. Excesul neimputabil în cazul depășirii limitelor legitimei apărări

Noțiune. Această cauză de neimputabilitate există, potrivit art. 26 alin. 1 C.p. când: „fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în legitimă apărare, care a depășit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului”. ► Pentru existența acestei cauze de neimputabilitate este necesară mai întâi îndeplinirea condițiilor legitimei apărări (cu privire la atac și cu privire la apărare), dar cu deosebirea că apărarea depășește proporțiile în raport cu gravitatea atacului. Depășirea limitelor legitimei apărări sub raportul proporționalității cu gravitatea atacului nu mai este justificată, dar este neimputabilă când se datorează tulburării sau temerii în care se găsește persoana care face apărarea. Depășirea limitelor legitimei apărări, cauză de neimputabilitate există așadar numai dacă privește depășirea limitelor unei apărări proporționale cu gravitatea atacului, iar această depășire să aibă drept cauză tulburarea sau temerea în care se află persoana care se apără (care respinge atacul).

Efecte juridice ale excesului neimputabil în cazul depășirii limitelor legitimei apărări. Fapta săvârșită cu depășirea limitelor legitimei apărări nu este imputabilă persoanei care a săvârșit-o fiindcă acesta a comis fapta fără vinovăție din cauza tulburării ori temerii în care se afla la momentul respectiv. În ceea ce privește consecințele pe planul răspunderii civile se vor avea în vedere dispozițiile art. 1360 alin. 2 C. civ. conform cărora cel care a săvârșit o infracțiune prin depășirea limitelor legitimei apărări va putea fi obligat la plata unei îndemnizații adecvate și echitabile. Fiind o cauză de privește persoana făptuitorului excesul neimputabil de apărare nu se răsfrânge asupra participanților la săvârșirea faptei.

Excesul scuzabil. Dacă fapta săvârșită cu depășirea limitelor legitimei apărări nu are ca temei tulburarea sau temerea persoanei care a săvârșit-o, fapta este imputabilă, constituie infracțiune, dar această stare va fi reținută ca circumstanță atenuantă legală a depășirii limitelor legitimei apărări, prevăzută în art. 75 alin. 1 lit. b C.p. Depășirea limitelor legitimei apărări ca circumstanță atenuantă legală este cunoscută în doctrina penală sub denumirea de exces scuzabil.

apărări.

§ 2. Excesul neimputabil în cazul depășirii limitelor stării de necesitate

Noțiune și condiții. Conform art. 26 alin. 2 C.p.: „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu și-a dat seama,

în momentul comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”.

a) Și în cazul acestei cauze de neimputabilitate este necesară îndeplinirea condițiilor

în care fapta este săvârșită în stare de necesitate și care privesc pe de o parte pericolul și pe de altă parte acțiunea de salvare.

b) În cazul acestei cauze de neimputabilitate urmările faptei de salvare sunt vădit mai

grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Așadar, ne aflăm în prezența unei depășiri a proporției ce trebuie să existe între urmările provocate prin

fapta de salvare și cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. c) Făptuitorul în momentul comiterii faptei să nu-și fi dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Efecte juridice ale excesului neimputabil în cazul stării de necesitate. Fapta comisă de persoana aflată în stare de necesitate, ce a produs urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, nu este imputabilă fiindcă aceasta nu și-a dat seama în momentul comiterii faptei de aceste urmări. Excesul neimputabil este o cauză personală și nu se răsfrânge asupra participanților la săvârșirea faptei de salvare.

Excesul scuzabil. Dacă în timpul săvârșirii faptei de salvare făptuitorul și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat fapta nu mai constituie un exces neimputabil ci este infracțiune. În acest caz depășirea limitelor stării de necesitate reprezintă un exces scuzabil și reprezintă o circumstanță atenuantă legală prevăzută în dispozițiile art. 75 alin. lit. c C.p.

Secțiunea a IV-a MINORITATEA FĂPTUITORULUI

Noțiune și caracterizare. Minoritatea făptuitorului este o cauză care înlătură imputabilitatea faptei. Conform art. 27 C.p. nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal. Minoritatea este starea în care se găsește făptuitorul minor, care în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală nu împlinise vârsta răspunderii penale. Prin dispozițiile art. 113 alin. 1 C.p. s-a stabilit că „minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal”, iar în alin. 2 al aceluiași articol s-a stabilit că „minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ”. Minoritatea făptuitorului – cauză care înlătură caracterul penal al faptei – privește atât pe minorul care nu a împlinit 14 ani cât și pe minorul între 14 și 16 ani care a săvârșit fapta fără discernământ. Pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani se prezumă absolut că nu are responsabilitate penală. Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani este prezumat relativ că nu are discernământul faptelor sale. Această prezumție fiind relativă se poate răsturna prin dovada că la săvârșirea faptei concrete a avut discernământ.

Condițiile stării de minoritate. Minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei dacă sunt îndeplinite condițiile:

a) să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală; b) făptuitorul, la data săvârșirii faptei, să nu îndeplinească condițiile legale pentru a răspunde penal. Această condiție privește așadar situația că la data săvârșirii faptei minorul să nu aibă împlinită vârsta de 14 ani. Condiția este îndeplinită și atunci când minorul avea vârsta între 14 și 16 ani și nu se constatase săvârșirea faptei cu discernământ. Înlăturarea caracterului penal al faptelor care se prelungesc în timp (infracțiuni continui, continuate) după împlinirea vârstei de 14 ani va fi posibilă numai dacă nu se dovedește existența discernământului în săvârșirea acțiunilor ori inacțiunilor ce au fost comise după împlinirea vârstei de 14 ani. În cazul infracțiunilor progresive, este înlăturat caracterul penal dacă în momentul comiterii acțiunii făptuitorul era minor sub 14 ani, chiar dacă rezultatul se produce după împlinirea acestei vârste.

Efectele minorității. Fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal, nu este infracțiune, deoarece nu îi este imputabilă acestuia. Făptuitorul nu îndeplinea condițiile de dezvoltare biopsihică care să-i permită înțelegerea caracterului acțiunilor sau inacțiunilor lui și să le dirijeze în mod conștient. Minoritatea, ca de altfel toate cauzele de impunitate, este o cauză personală și nu se răsfrânge asupra participanților la săvârșirea faptei.

Secțiunea a V-a IRESPONSABILITATEA

Noțiune și caracterizare. Iresponsabilitatea făptuitorului este o cauză care înlătură caracterul imputabil al faptei. Conform art. 28 C.p. nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze. Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psihofizică a unei persoane care nu poate să-și dea seama de semnificația socială a acțiunilor sau inacțiunilor sale ori nu poate fi stăpână pe ele. Incapacitatea psihică a unei persoane se poate datora: unor anomalii care împiedică dezvoltarea facultăților psihice (idioțenia, infantilism, cretinism, debilitate mintală), unor maladii neuropsihice (somn natural, somn hipnotic, lipotimie etc.), unor tulburări psihice provocate prin intoxicații (stări de inconștiență ce pot avea cauza în consumul de alcool, substanțe stupefiante, alimente alterate etc.). Pentru a duce la înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite, starea de iresponsabilitate a făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei și să fie totală. Constatarea existenței incapacității psihice a persoanei se face de către medicii specialiști, care vor stabili dacă în momentul comiterii faptei, persoana avea capacitatea psihică de a înțelege sensul și valoarea acțiunii sale și dacă putea să-și dirijeze voința în mod conștient. Pe baza concluziilor medicale organele judiciare stabilesc dacă făptuitorului îi este imputabilă ori nu fapta săvârșită.

Condițiile stării de iresponsabilitate. Iresponsabilitatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei dacă sunt îndeplinite condițiile:

a) Făptuitorul să aibă incapacitatea psihică intelectivă și volitivă cu privire la

acțiunile sau inacțiunile lui. Făptuitorul, cu alte cuvinte, nu are capacitatea de a înțelege

caracterul penal al faptei (nu are discernământ ori este în stare de inconștiență) sau nu are

capacitate de a-și determina și dirija manifestările de voință (este stăpânit de o impulsivitate irezistibilă ori de un indiferentism total).

b) Starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârșirii faptei. Este

îndeplinită această condiție și atunci când, după săvârșirea faptei, făptuitorul și-a recăpătat

capacitatea intelectivă și volitivă. Nu poate fi considerat în stare de iresponsabilitate cel care și-a provocat o astfel de stare ori care a acceptat să i se provoace o stare de inconștiență (de ex.: făptuitorul a

acceptat să fie hipnotizat, ori narcotizat pentru a invoca această stare în apărarea sa ori și-

a provocat starea de inconștiență – s-a culcat și a adormit în timpul serviciului și astfel nu

și-a îndeplinit obligațiile de pază, de asigurare a asistenței medicale de urgență etc.). În aceste cazuri deși la momentul săvârșirii faptei persoana era în stare de iresponsabilitate aprecierea responsabilității făptuitorului nu se va face în raport cu acest moment ci în

raport cu moment anterior când făptuitorul a avut reprezentarea faptei și a prevăzut ori a avut posibilitatea să prevadă urmările socialmente periculoase ale acesteia. Așa cum am mai arătat o astfel de situație este cunoscută în doctrina penală de actio libera in causa. Dacă în momentul săvârșirii faptei, făptuitorul avea capacitatea psihofizică intelectivă și volitivă, dar și-a pierdut-o după săvârșirea faptei, aceasta nu va duce la înlăturarea caracterului penal al faptei.

c) Incapacitatea psihofizică a făptuitorului să fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze. Sursa incapacității psihofizice se poate datora atât unei boli psihice cât și altor cauze, în afară de cele care provin din stări normale (minoritatea) ori care limitează unele aptitudini ale capacității psihice (ignoranța, eroarea) cauze care sunt distinct reglementate în Codul penal.

d) Fapta săvârșită în stare de incapacitate psihofizică intelectivă ori volitivă

(în stare de iresponsabilitate) să fie prevăzută de legea penală, pentru că numai în această

condiție se poate vorbi de înlăturarea caracterului penal al faptei.

Efecte juridice. Fapta săvârșită în stare de iresponsabilitate nu este infracțiune pentru că nu poate fi imputabilă celui care a săvârșit-o. Făptuitorul iresponsabil nu are capacitatea psihică intelectivă și volitivă cu privire la acțiunile sau inacțiunile lui. Față de făptuitorul iresponsabil se pot lua măsuri de siguranță cu caracter medical (art. 109 și art. 110 C.p.).

Secțiunea a VI-a INTOXICAȚIA

Noțiune. Intoxicația reprezintă o stare psihofizică anormală a persoanei datorată efectelor pe care le au asupra organismului și facultăților psihice ale persoanei, anumite substanțe psihoactive introduse în corpul său. Săvârșirea faptei într-o astfel de stare nu-i poate fi imputabilă făptuitorului. Substanțele alcoolice ori psihoactive 1 introduse în corpul persoanei provoacă devieri de la starea normală psihofizică a acesteia, de la diminuarea până la anihilarea completă

a capacității psihofizice intelective și volitive în determinarea atitudinii față de faptele pe care le săvârșește în această stare.

Felurile stării de intoxicație. În doctrina penală se face deosebirea între diferite forme de intoxicație (produsă prin alcool sau cu alte substanțe psihoactive), de care sunt legate și consecințe juridice distincte.

1 Conform art. 241 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal: „Prin substanţe psihoactive se înţelege substanţele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii”.

A. După atitudinea persoanei care a dorit sau nu să ajungă în stare de beție, se face

distincție între intoxicația involuntară (accidentală) și intoxicația voluntară.

a) Intoxicația involuntară, accidentală sau fortuită este starea în care a ajuns o persoană

independent de voința ei (de ex.: o persoană lucrează într-un mediu cu vapori de alcool și fără să-și dea seama inhalează astfel de vapori și ajunge să fie intoxicată ori persoana este constrânsă să consume băuturi alcoolice sau consumă substanțe aparent inofensive fără să-și dea seama de efectul lor).

b) Intoxicația voluntară este starea în care ajunge o persoană care consumă voit băuturi

alcoolice, ori substanțe psihoactive al căror efect îl cunoaște. În doctrina penală intoxicația voluntară este cunoscută sub două forme: intoxicația voluntară simplă și intoxicație preordinată. Importanța acestei distincții constă în consecințele juridice pe care le poate avea asupra răspunderii penale. Intoxicația preordinată sau premeditată este totdeauna o circumstanță agra- vantă a răspunderii penale deoarece persoana și-a provocat anume această stare pentru a avea mai mult curaj în săvârșirea faptei ori pentru a o invoca drept scuză a săvârșirii faptei.

Intoxicația voluntară simplă, este aceea în care făptuitorul a fost conștient că

poate ajunge în stare de intoxicație, dar nu a consumat alcoolul ori alte substanțe cu rol psihoactiv cu scopul de a săvârși o faptă prevăzută de legea penală.

B. După gradul de intoxicație cu alcool ori alte substanțe psihoactive, intoxicația poate

fi: completă sau incompletă. Intoxicația completă se caracterizează prin paralizarea aproape completă a energiei fizice și o întunecare a facultăților psihice. În această stare persoana este incapabilă de a înțelege caracterul acțiunii ori inacțiunii sale și de a fi stăpân pe ea. Intoxicația incompletă, după cum arată și denumirea se caracterizează prin aceea că intoxicația cu alcool ori alte substanțe psihoactive este într-o fază incipientă, manifestată de regulă, prin excitabilitate și impulsivitate. În această stare capacitatea persoanei de a înțelege și de a voi nu este abolită ci doar slăbită. Influența stării de intoxicație asupra răspunderii penale este diferită după felul în care

aceasta este realizată și după gradul de intoxicare. Intoxicația poate fi: cauză de neimputabilitate (art. 29 C.p.); circumstanță agravantă (art. 77 lit. f C.p.) În această secțiune vom analiza intoxicația, cauză care înlătură caracterul imputabil al faptei, prevăzută la art. 29 C.p., adică intoxicația involuntară completă produsă de alcool sau de alte substanțe psihoactive.

Condițiile stării de intoxicație. Pentru existența acestei cauze care înlătură caracterul penal al faptei se cer îndeplinite condițiile:

a) În momentul săvârșirii faptei, făptuitorul să se fi găsit în stare de intoxicație produsă prin alcool ori alte substanțe psihoactive. b) Starea de intoxicație în care se găsea făptuitorul să fie involuntară (accidentală, fortuită). c) Starea de intoxicație să fi fost completă. Caracterul complet al intoxicației rezultă implicit din prevederea că făptuitorul „nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea să le controleze”. d) Fapta comisă în această stare de intoxicație involuntară și completă să fie prevăzută de legea penală, pentru că numai astfel își găsesc incidența dispozițiile art. 29 C.p.

Efecte diferitelor stări de intoxicație. Fapta săvârșită în stare de intoxicație involuntară și completă nu este infracțiune, fiindcă lipsește caracterul imputabil al acesteia. Când starea de intoxicație voluntară (indiferent de gradul de intoxicație, dar de regulă incompletă) a fost provocată în vederea săvârșirii de infracțiuni aceasta constituie o circumstanță agravantă judiciară (art. 77 lit. f C.p.).

Starea de intoxicație a făptuitorului este o împrejurare legată de persoana acestuia și nu va putea fi valorificată de către instanță ca circumstanță atenuantă în ipoteza prevăzută de art. 75 alin. 2 lit. b C.p. deoarece aceste prevederi se referă la împrejurări legate de fapta comisă.

Secțiunea a VII-a EROAREA

Noțiune și caracterizare. Eroarea este definită în doctrina penală ca „reprezentarea greșită de către cel ce săvârșește o faptă prevăzută de legea penală a realității din momentul săvârșirii faptei, reprezentare determinată de necunoașterea sau cunoașterea greșită a unor date ale realității”. Dacă în momentul săvârșirii faptei, făptuitorul nu a cunoscut ori a cunoscut greșit anumite date ale realității care sunt de natură să confere faptei un caracter socialmente periculos, eroarea în care se află îl lipsește e acesta de posibilitatea prevederii rezultatul faptei sale și implicit de a-și determina în mod conștient voința. Spre deosebire de celelalte cauze de neimputabilitate analizate mai sus, unde caracterul imputabil era înlăturat din cauza constrângerii la care era supus făptuitorul (constrângere fizică și constrângere morală) ori din cauza incapacității psihofizice a acestuia (irespon- sabilitate, minoritate) în cazul erorii, făptuitorul are capacitatea psihofizică normală, dar voința și conștiința lui s-au format pe date greșite ale realității săvârșind o faptă prevăzută de legea penală.

Felurile erorii. În doctrina penală și legislație eroarea se diferențiază în raport de: obiectul asupra căruia poartă, factori care au determinat-o, posibilitatea de evitare și întinderea consecințelor.

A. După obiectul asupra căruia poartă, se disting: eroarea de fapt și eroarea de drept.

a) eroarea de fapt există atunci când necunoașterea sau cunoașterea greșită poartă asupra

unor date ale realității (stări, situații, împrejurări etc.).

b) eroarea de drept sau de normă constă în necunoașterea sau cunoașterea greșită a unei

norme juridice.

B. După factorii care determină eroarea, aceasta poate fi:

a) eroarea prin necunoaștere sau ignoranță cum mai este denumită în literatura juridică

și reprezintă o stare psihică determinată de regulă de lipsa de cultură.

b) amăgirea sau inducerea în eroare care reprezintă o stare psihică provocată de acțiunea

de înșelare exercitată de o persoană asupra alteia.

C. După consecințele ce le poate avea, eroarea poate fi:

a) eroare esențială când reprezintă pentru făptuitorul aflat în eroare o justificare a

activității lui și exclude vinovăția.

b) eroarea este neesențială când apare ca o scuză pentru făptuitorul aflat în eroare.

D. Tot în raport de criteriul de mai sus completat cu cel al obiectului asupra căruia

poartă, eroarea poate fi:

a) eroare principală când aceasta privește date de fapt referitoare la elementele

constitutive ale infracțiunii, de care depinde însăși existența infracțiunii.

b) eroarea secundară când aceasta privește o stare, o situație, împrejurare ce reprezintă

un element circumstanțial agravant sau o circumstanță agravantă de săvârșire. Această clasificare în eroare principală și secundară este importantă sub raportul consecințelor: eroarea principală poate conduce la inexistența infracțiunii, iar eroarea secundară nu conduce decât la înlăturarea variantei agravante sau a circumstanței agra- vante, nu și la înlăturarea infracțiunii în forma tip.

în cazul infracțiunii de omor dacă infractorul nu a cunoscut calitatea de rudă a

victimei, fiind în eroare cu privire la această circumstanță de agravare, va răspunde penal pentru infracțiunea de omor varianta tip (simplă).

De ex.

E. După posibilitatea de evitare a erorii, aceasta poate fi:

a) eroare de neînlăturat sau invincibilă când se datorează completei necunoașteri a realității și care nu ar fi putut fi înlăturată oricâtă diligență ar fi depus făptuitorul. b) eroare vincibilă sau înlăturabilă care, cum arată și denumirea, ar fi putut fi înlăturată dacă făptuitorul era mai atent, mai diligent. Sub raportul consecințelor juridice se cuvine subliniat că eroarea invincibilă înlătură caracterul penal al faptei, iar eroarea vincibilă nu înlătură caracterul penal al faptei, afară de cazul când faptele sunt incriminate numai dacă se săvârșesc cu intenție, pentru că în cazul faptelor incriminate când sunt săvârșite din culpă, eroarea vincibilă înlătură caracterul penal al faptei numai dacă necunoașterea realității nu este ea însăși rezultatul culpei.

Reglementarea erorii în Codul penal român. Față de celelalte cauze de neimputabilitate din cuprinsul Capitolului III al Titlului II din Codul penal cu privire la care legiuitorul a utilizat sintagma „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală”, în reglementarea erorii din cuprinsul art. 30 C.p. au fost folosite două sintagme: „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală”, cu privire la dispozițiile art. 30 alin. 1 - 4 C.p. și „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală”, cu privire la dispozițiile art. 30 alin. 5 C.p. Această diferențiere ne arată că eroarea nu privește exclusiv trăsătura esențială ca fapta prevăzută de legea penală să fie imputabilă, ci și o altă trăsătură esențială a infracțiunii. Având în vedere cele două sintagme folosite de către legiuitor rezultă că primele patru alineate ale art. 30 din Codul penal se referă la o cunoaștere deformată, din cauza erorii, pe care făptuitorul o are asupra realității, dar care nu înlătură caracterul imputabil al faptei. Întrucât cunoașterea unei stări situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei ține de latura subiectivă a infracțiunii și în acest caz eroarea nu poate privi decât vinovăția. Dispozițiile art. 30 alin. 5 C.p., așa cum o arată sintagma folosită de către legiuitor, se referă la eroarea care înlătură caracterul imputabil al faptei prevăzută de legea penală. În continuare vom analiza formele erorii având în vedere distincția făcută de către legiuitor între: (i) eroare cauză care înlătură vinovăția și (ii) eroare cauză care înlătură caracterul imputabil al faptei. În analiza instituției erorii vom avea în vedere clasificarea tradițională, după criteriul obiectului asupra căreia poartă: eroare de fapt și eroare de drept.

Condițiile erorii de fapt. a) să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, deoarece eroarea de fapt înlătură vinovăția, ori problema vinovăției, se pune numai în legătură cu o faptă prevăzută de legea penală; b) în momentul săvârșirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existența unor stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. c) starea, situația sau împrejurarea care nu au fost cunoscute pot să reprezinte un element constitutiv al infracțiunii, un element circumstanțial agravant al acesteia ori o circumstanță agravantă. Când starea, situația, împrejurarea necunoscută de făptuitor este o condiție de existență, a infracțiunii, atunci caracterul penal al faptei este înlăturat. Dimpotrivă nu va fi înlăturat caracterul penal al faptei când eroarea poartă asupra identității persoanei în cazul unor infracțiuni contra persoanei (error in persona) sau asupra obiectului material al infracțiunii.

De ex.: Infractorul dorind să incendieze gospodăria concubinei lui, din cauza întunericului și a stării de beție în care ajunsese, incendiază gospodăria vecinului concubinei.

Când starea, situația, împrejurarea necunoscută de făptuitor reprezintă un element circumstanțial agravant ori o circumstanță agravantă a infracțiunii, eroarea va duce la

înlăturarea răspunderii penale pentru forma agravantă ori la înlăturarea circumstanței agravante, dar el va răspunde penal pentru infracțiunea în varianta tip (eroare secundară).

Efectele erorii de fapt când aceasta privește un element constitutiv al infracțiunii.

a) Eroarea de fapt în cazul faptelor săvârșite cu intenție.

Fapta prevăzută de legea penală săvârșită în eroare de fapt cu privire la o stare, situație sau împrejurare care sunt prevăzute de lege ca elemente constitutive ale infracțiunii, nu este infracțiune și pe cale de consecință nu atrage răspunderea penală (art. 30 alin. 1 C.p.).

Fapta nu constituie infracțiune deoarece făptuitorul, datorită necunoașterii ori cunoașterii

greșite a unei stări, situații sau împrejurări, de care depinde de caracterul penal al faptei, nu a avut reprezentarea caracterului periculos al acesteia.

b) Dacă fapta este incriminată și atunci când este săvârșită din culpă, eroarea de fapt

va înlătura caracterul penal al faptei săvârșite din culpă, numai dacă se constată că eroarea nu este ea însăși rezultatul culpei (art. 30 alin. 2 C.p.). Așadar, pentru a înlătura caracterul penal al faptei săvârșite din culpă, eroarea de fapt nu trebuie să fie ea însuși imputabilă

făptuitorului. În cazul faptelor prevăzute de legea penală incriminate atunci când sunt săvârșite din culpă numai eroarea invincibilă înlătură caracterul penal al faptei.

Efectele erorii de fapt asupra circumstanțelor agravante sau asupra elementelor circumstanțiale agravante. Eroarea de fapt înlătură agravarea când poartă asupra unui element circumstanțial agravant al unei infracțiuni intenționate sau asupra unei circumstanțe agravante reținute pe lângă o infracțiune intenționată, iar când poartă asupra acelorași elemente cu privire la o infracțiune incriminată și atunci când este săvârșită din culpă va duce la înlăturarea lor numai dacă necunoașterea sau cunoașterea greșită a stării, situației, împrejurării ce constituie element circumstanțial agravant sau circumstanță agravantă nu este ea însăși rezultatul culpei.

Eroarea de drept extrapenal. Eroarea cu privire la o normă extrapenală are aceleași efecte ca și eroarea de fapt, adică înlătură caracterul infracțional al faptei (art. 30 alin. 4 C.p.). Eroarea cu privire la o normă extrapenală este posibilă cel mai adesea în situațiile în care normele incriminatoare prevăd ca element constitutiv al unei infracțiuni condiția săvârșirii unei fapte „pe nedrept” sau „contra dispozițiilor legale”.

Eroarea cauză de neimputabilitate. Eroarea de drept penal. Așa cum am arătat, doar dispozițiile art. 30 alin. 5 C.p. se referă la forma erorii ce constituie o cauză de neimputabilitate. Din reglementarea cuprinsă în art. 30 alin. 5 C.p. ar rezulta că eroarea înlătură caracterul imputabil al faptei, într-o primă ipoteză, atunci când făptuitorul nu cunoaște caracterul ilicit al normei. În acest caz caracterul ilicit al normei ar trebui să fie cel penal deoarece necunoașterea unei dispoziții legale extrapenale ar atrage aplicarea dispozițiilor art. 30 alin. 4 C.p. privind eroarea de drept extrapenal și care nu privește caracterul imputabil al faptei. De asemenea eroarea înlătură caracterul imputabil al faptei și atunci când făptuitorul cunoaște în mod greșit caracterul ilicit al faptei. În acest caz făptuitorul deși cunoaște că fapta sa este prevăzută de legea penală, crede în același timp, în mod eronat, că în cauză este incidentă o cauză justificativă și astfel fapta sa este permisă de lege. În ambele cazuri eroarea în care se află făptuitorul trebuie să fie invincibilă. Dacă necunoașterea normei este culpabilă făptuitorului (de ex. la pregătirea și experiența sa de viață putea foarte ușor să cunoască existența normei respective sau făptuitorul prin natura profesiei sale avea chiar obligația să cunoască norma respectivă, etc.) atunci cauza de neimputabilitate nu va fi incidentă, iar greșeala ori neglijența făptuitorului nu se vor transmite automat și asupra formei de vinovăție a faptei comise.

De ex. Făptuitorul a săvârșit fapta respectivă urmărind producerea rezultatului, dar din cauza unei împrejurări care putea fi evitată, dacă era mai atent, nu a cunoscut norma

penală ce interzicea acea faptă (nu a cunoscut norma penală din culpa sa). În acest caz eroarea putea fi evitată, deci nu sunt incidente disp. art. 30 alin. 5 C.p., iar făptuitorul va răspunde pentru fapta intenționată deoarece a urmărit producerea rezultatului.

Dispozițiile art. 30 alin. 5 C.p. au reglementat pentru prima oară în dreptul nostru penal eroarea de drept penal renunțându-se astfel la prezumția absolută de cunoaștere a legii penale de către toți destinatarii ei.

Secțiunea a VIII-a CAZUL FORTUIT

Noțiune și caracterizare. Cazul fortuit desemnează situația, starea, împrejurarea în care acțiunea sau inacțiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput și nici urmărit și care se datorează unei energii a cărei intervenție nu a putut fi prevăzută.

Un exemplu clasic ce se dă în literatura juridică este acela în care un tractorist în timp ce ara cu tractorul, atinge cu plugul un obuz, rămas neexplodat în pământ din timpul războiului, care explodează și rănește un muncitor agricol. Peste acțiunea tractoristului de a ara se suprapune o altă energie a cărei intervenție este imprevizibilă (explozia obuzului), care produce rezultatul socialmente periculos – vătămarea corporală a muncitorului agricol.

Specific deci pentru cazul fortuit este faptul că acțiunea sau inacțiunea unei persoane produce un rezultat socialmente periculos din cauza intervenției unei forțe a cărei apariție

nu a putut fi prevăzută și care produce în fapt acel rezultat. Imposibilitatea de prevedere în cazul fortuit a intervenției forței străine (energiei străine) care

a determinat producerea rezultatului socialmente periculos, este generală și obiectivă și ține de limitele generale omenești ale posibilității de prevedere. Sursa împrejurărilor fortuite poate fi:

a) fenomenele naturii (cutremure, furtuni, trăsnete, alunecări de teren, invazia unor

insecte, etc.) a căror producere în timp nu poate fi prevăzută;

b) tehnicizarea activităților umane (defectarea unui mecanism, uzura prematură a unei

piese, etc.);

c) conduita imprudentă a unei persoane (apariția bruscă, în fața unui autovehicul în

viteză, a unei persoane);

d) starea maladivă a unei persoane (epilepsie, leșin, atac de cord etc.).

Condiții de existență. a) Rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecința intervenției unei împrejurări străine de voința și conștiința făptuitorului. Între împrejurarea neprevăzută și rezultatul produs trebuie să existe legătură de cauzalitate. Dacă nu există legătură de cauzalitate în sensul că rezultatul s-ar fi produs ca urmare

a acțiunii sau inacțiunii făptuitorului și fără intervenția neprevăzută a energiei străine, nu

există caz fortuit. b) Făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenția îm- prejurării (forței străine) care a produs rezultatul. Imprevizibilitatea se referă la intervenția împrejurării, a momentului de apariție al acestei împrejurări și nu la rezultatul care poate fi general previzibil. c) În sfârșit pentru a fi cercetată existența cazului fortuit, se cere ca fapta care a produs un rezultat socialmente periculos datorat intervenției imprevizibile a unei energii străine, să fie prevăzută de legea penală.

Efectele cazului fortuit. Fapta prevăzută de legea penală săvârșită în caz fortuit nu este infracțiune, pentru că fapta nu îi este imputabilă celui care a săvârșit-o. Imposibilitatea prevederii intervenției energiei străine este generală și obiectivă și datorită acestui aspect efectele cazului fortuit operează in rem adică se vor răsfrânge asupra tuturor participanților (la fel ca în cazul cauzelor justificative).

Întrucât fapta săvârșită în caz fortuit nu este imputabilă, înlăturând-se caracterul penal al acesteia, se înlătură pe cale de consecință și răspunderea penală.

Test de verificare

Alegeți varianta care se potrivește enunțurilor următoare:

1. Depășirea limitelor legitimei apărării ca urmare a tulburării sau temerii făptuitorului

constituie:

a) exces justificat;

b) infracțiune;

c) exces scuzabil.

2. Pentru a înlătura caracterul penal al faptei, constrângerea fizică poate proveni:

a) doar din partea unei persoane;

b) din cauza unui eveniment natural;

c) doar ca urmare a comportamentului unui animal.

3. În cazul constrângerii morale, pericolul:

a)

trebuie să privească numai pe făptuitor;

b)

poate fi de orice gravitate;

c)

trebuie să fie inevitabil.

4. Incapacitatea psiho-fizică în cazul iresponsabilității trebuie:

a) să fie congenitală;

b) să existe la momentul săvârșirii faptei;

c) să fie permanentă.

5. Starea de intoxicație voluntară completă:

a)

înlătură caracterul penal al faptei;

b)

nu înlătură caracterul penal al faptei;

c)

constituie întotdeauna o circumstanță atenuantă.

6. Depășirea limitelor legitimei apărării, însă nu ca urmare a tulburării sau temerii

făptuitorului constituie:

a) exces justificat;

b) infracțiune;

c) exces scuzabil.

7. Pentru a înlătura caracterul penal al faptei, constrângerea morală poate proveni:

a) doar din partea unei persoane;

b) din cauza unui eveniment natural;

c) doar ca urmare a comportamentului unui animal.

8. În cazul constrângerii morale, pericolul:

a)

-l privească pe făptuitor;

b)

poate fi de orice gravitate;

c)

trebuie să fie evitabil.

Rezumat

• Cauzele de neimputabilitate se analizează doar dacă fapta săvârșită este prevăzută de legea penală și dacă este nejustificată.

• O faptă prevăzută de legea penală care este nejustificată nu va constitui infracțiune dacă este în concret neimputabilă persoanei care a săvârșit-o.

Bibliografie

C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român – partea generală, conform Noului Cod

penal, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2016;

Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal partea generală. Curs pentru studenții anului II, Editura Hamangiu, ediția a 2-a, București 2018;

F. Streteanu, D. Nițu, Drept Penal.Partea generală, curs universitar, vol.I, Editura Universul Juridic, București, 2014;

Maria-Ioana Mărculescu-Michinici, Mihai Dunea, Drept penal. Partea generală. Curs teoretic în domeniul licenței (I), Editura Hamangiu, București, 2017;

V. Pașca, Drept penal. Partea generală, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura

Universul Juridic, 2015;

C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal – partea generală, editura Universul Juridic,

București, 2007;

C. Bulai, C. Mitrache, C. Mitrache, L. Lefterache, Drept penal român - partea generală.

Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenților, Ed. Universul Juridic, ediția a VII-a revăzută și adăugită, București, 2012.

Răspunsuri la testul de verificare

1. c

2. b

3. c

4. b

5. b

6. c

7. a

8. a