Capitolul I

Noţiunea de cauză care

înlătură caracterul penal al faptei

Secţiunea I
Noţiunea de cauză care înlătură
caracterul penal al faptei
în doctrina românească

Aşa cum legiuitorul poate să confere caracter ilicit unor fapte prin incriminarea lor în
legea penală, tot astfel, el poate să înlăture acest caracter, în anumite condiţii, lăsând să
prevaleze comandamente superioare acelora care stau la baza normei de incriminare,
faptele săvârşite în aceste împrejurări vor fi considerate ca licite.
Sub denumirea de „Cauze care înlătură caracterul penal al faptei” Codul Penal alocă
întregul Capitol 3, din Titlul II al Părţii sale Generale, reglementării amănunţite a unor
stări, situaţii sau împrejurări, cu caracter mai puţin obişnuit, în a căror prezenţă sau context
săvârşirea oricăreia din faptele prevăzute de legea penală nu mai poate imprima acesteia
un caracter penal. Cu tot caracterul unitar al denumirii legale şi al reunirii normative sub
aceeaşi nomenclatură a celor mai importante dintre cauzele care împiedică constituirea
infracţiunii, literatura de specialitate nu a răspuns cu aceeaşi unitate nici în ceea ce
priveşte terminologia folosită, nici în ceea ce priveşte fixarea termenului sau a cadrului lor
de exprimare şi acţiune.1
Într-o concepţie s-a susţinut că cauzele care înlătură caracterul penal al faptei-
denumite în Codul Penal din 1938 „cauze care apără de răspunderea penală”- au primit o
reglementare mai completă şi mai sistematică. Noul cod precizează că fapta prevăzută de
legea penală, săvârşită în condiţiile vreuneia din cauzele arătate în acest capitol, nu
constituie infracţiune, adică nu are caracter penal. Din acest punct de vedere denumirea
din noul cod este mai corectă, fiindcă ea priveşte consecinţa imediată a acestor cauze,
adică înlăturarea caracterului penal şi deci a infracţiunii, iar nu consecinţa subsecventă,
adică excluderea răspunderii penale. 2
Potrivit acestei opinii, cauzele generale de înlăturare a caracterului penal,
reglementate în capitolul 3 par a prezenta un caracter exhaustiv.3
Deşi reţine întemeierea tuturor cauzelor vizate pe lipsa trăsăturii esenţiale de
vinovăţie, M. Basarab4 propune o terminologie nouă de „cauze care fac ca fapta prevăzută
de lege să nu fie infracţiune”, considerând că faţă de temeiul instituirii lor, au un caracter
strict personal, „ deoarece se ţine seama de ele numai faţă de persoana cu privire la care se
constată”.

1
Narcis Gurgiu, Drept penal general: doctrină, legislaţie şi jurisprudenţă, Ediţia a-II-a, Edit. Cantes, Iaşi,
2000, p. 360
2
V. Dongoroz, Gheorghe Dărângă, Siegfried Kahan, Dumitru Lucinescu, Aurel Nemeş, Mihai Popovici,
Petre Sârbulescu, Vasile Stoican, Noul cod penal şi codul penal anterior- prezentare comparativă, Edtura
Politică, Bucureşti, 1968, p. 41
3
Maria Zolyneak, Drept penal, vol II, Editura Fundaţiei „ Chemarea”, Iaşi, 1992, p. 698-736
4
M. Basarab. Drept penal. Partea generală, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1983, p. 143
Secţiunea a II-a
Noţiunea de cauză care înlătură
caracterul penal al faptei
în doctrina occidentală

În literatura occidentală, în ceea ce priveşte cauzele care înlătură caracterul penal al

faptei, dominant este sistemul întemeiat pe recunoaşterea existenţei a două categorii
diferite, atât ca denumire, cât şi ca întemeiere: al cauzelor justificative şi al cauzelor de
neimputabilitate, primele reprezentând situaţii cu caracter de excepţie în care legea penală
permite expres sau implicit săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru
salvgardarea unor valori deosebit de importante, secundele, situaţii cu totul particulare în
care fapta prevăzută de legea penală nu poate fi imputată de principiu făptuitorului..
Deşi legea penală franceză folosea( până la noul Cod penal) o expresie identică atât
pentru faptele justificative, cât şi pentru cele care exclud imputabilitatea, şi anume, il n`y a
crime, ni delict (situaţie similară, într-un fel, cu legea noastră penală), doctrina şi
jurisprudenţa au tradus expresia de mai sus în mod diferit, după cum se referă la fapte
justificative( şi care produc efecte in rem), ori se referă la cauze de neimputabilitate( şi
care produc efecte in personam).
Deşi diferite ca denumire specifică în cauze justificative şi cauze de neimputabilitate
tocmai în scopul evidenţierii temeiului care stă la baza recunoaşterii statutului lor juridic,
pe ansamblu toate aceste cauze poartă denumirea generică de cauze exclusive de
responsabilitate.
Potrivit concepţiei occidentale de tip francofon, cauzele exclusive de responsabilitate(
a se înţelege de răspundere penală), se deosebesc mai întâi de scuzele absolutorii, adică de
cauzele care exclud pedeapsa( denumite în literatura noastră cauze de nepedepsire). La
rândul lor, ele se împart în două mari clase: cauze denumite obiective de
neresponsabilitate sau fapte justificative şi cauze subiective de neresponsabilitate sau
cauze de neimputabilitate.
Faptele justificative, având un caracter obiectiv, produc efecte in rem, ele făcând să
dispară infracţiunea cu privire la toţi participanţii. Cauzele de neimputabilitate, având un
caracter subiectiv, produc efecte in personam şi fac să dispară numai răspunderea penală a
celui vizat, coautori şi complicii rămânând să răspundă.
Cele două categorii de cauze nu acţionează în aceeaşi manieră: faptele justificative nu
elimină direct răspunderea penală, ci mai ales elementul legal al infracţiunii, în cazul
intervenirii lor, actul pierzându-şi legalmente caracterul lor delictuos ( astfel încât aceste
nu se mai constituie în mod formal nici în crimă şi nici în delict); cauzele de
neimputabilitate, inerente şi exclusive persoanei făptuitorului, nu ridică caracterul ilegal al
faptei săvârşite, dar atrag înlăturarea răspunderii penale pentru cel care a acţionat sub
imperiul lor. De aici şi natura diferită a efectelor faţă de participanţi.
Deşi acţionează atât de diferit, realizând ca finalitate înlăturarea făptuitorului de la
răspunderea penală, a fost acceptată denumirea lor comună, de cauze exclusive de
responsabilitate( sau într-o accepţie mai riguroasă de „răspundere penală”).
 În doctrina penală franceză se admite ca fapte justificative explicite, cu caracter
general, şi ordinul superiorului, comanda autorităţii legitime, pe lângă legitima apărare.
Au caracter de fapte justificative, de asemenea starea de necesitate şi consimţământul
victimei( cu caracter limitat şi excepţional) . Pe lângă acestea există şi cauze justificative
particulare anumitor infracţiuni( proba verităţii, avortul terapeutic)5.
Legea penală italiană consideră justificată şi fapta aceluia care vatămă ori pune în
pericol o valoare socială cu consimţământul celui care poate să
dispună legal de aceasta; tot astfel, dacă cel care comite un fapt, aparent ilicit, s-a aflat în
exercitarea unui drept( de exemplu, cel care beneficiază de o servitute de trecere prin
grădina altei persoane nu poate fi considerat că a comis o faptă de violare de domiciliu);
de asemenea, dacă agentul a acţionat în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege sau de
un ordin al autorităţii legitime; tot astfel , este justificat faptul funcţionarului public de a
uza de arme în situaţiile anume prevăzute de lege( de exemplu pentru a răspunde la
violenţe ori pentru a înfrânge o rezistenţă activă).
În doctrina italiană se discută de existenţa unor fapte justificative tacite cum ar fi
activitatea medico-chirurgicală, activitatea sportivă violentă şi furnizarea de informaţii
comerciale6.
În legislaţia germană se consideră ca justificată fapta comisă cu aprobarea
autorităţii( de exemplu, jocul de noroc); tot astfel, dacă fapta aparent ilicită, s-a comis cu
consimţământul victimei, ori dacă subiectul a folosit constrângerea de stat ca urmarea
ordinului legii( ordinul de serviciu, ordinul militar), sau ca urmare a unui drept limitat de
corecţie; de asemenea, dacă cetăţeanul a acţionat „pro magistru” substituindu-se autorităţii
de stat( de exemplu, orice cetăţean poate să reţină pe acela care este bănuit de săvârşirea
unei infracţiuni, chiar dacă procedând astfel i-ar provoca o vătămare corporală), tot astfel,
poate să se opună, legal, încercărilor unei persoane de a înlătură ordinea constituţional-
democratică( de exemplu, este justificată opunerea prin orice mijloace de a se instaura o
dictatură militară)7.
Nu constituie o acţiune nevinovată, potrivit legislaţiei germane, aceea comisă de
agent prin depăşirea limitelor legitimei apărări din cauza tulburării, temerii sau spaimei;
sau dacă subiectul a îndeplinit o dispoziţie de serviciu neobligatorie, crezând că este
obligatorie; ori dacă agentul a acţionat fiind în eroare asupra caracterului ilicit al faptei.
În doctrina germană se discută şi dacă riscul permis ar putea fi considerat o cauză
justificativă autonomă; într-o viziune, numai legiuitorul poate să creeze cauze justificative;
în afara legii nu pot fi concepute alte cauze justificative; ca urmare, riscul permis ar putea
fi un principiu structural comun mai multor cauze justificative şi nu o cauză justificativă
autonomă8. Aşa de exemplu, în cazul stării de necesitate, este permis agentului să
acţioneze, chiar dacă salvarea valorilor ocrotite de lege este
nesigură iar acţiunea sa este riscantă, cu condiţia de a fi procedat la verificarea scrupuloasă
a condiţiilor în care acţionează şi a şanselor de reuşită a salvării. Cu aceste îndatoriri, cel
care acţionează riscant, fără să existe premizele unei cauze justificative, poate beneficia de
5
Gaston Stefani, Georges Levasseur, Bernard Bouloc, Droit penal general, treizieme edition, Dalloz, Paris ,
1987, p.368-404
6
Ferrando Mantovani, Diritto penale, parte generale, secunda edizione, Cedam, Padova, 1988, p. 273;
Tullio Padovani, Diritto penale, Giuffre editore, Milano, 1990, p. 191-193
7
Hans Heinrich Jescheck, Lehrbuch des Strafrechts, Allgemeiner Teil, vierte Auflage, Duncker und
Humblot, berlin, 1988, p. 331-360
8
Ibidem, p. 360-361
un asemenea privilegiu( stare de necesitate, consimţământul victimei), chiar dacă, până în
final, acţiunea sa nu a reuşit deoarece premisele reuşitei, evaluate scrupulos de agent, nu s-
au confirmat. Astfel, pilotul care încearcă să salveze un grup de persoane izolate şi
ameninţate de inundaţie, folosind un avion vechi, dat la reformă deci un mijloc inadecvat
pentru realizarea scopul propus, nu va răspunde dacă în final acţiunea nu reuşeşte şi
avionul este distrus, în măsura în care o evaluare obiectivă ar fi arătat că erau şanse de
reuşită şi încercarea merita să fie făcută. La fel medicul care încearcă o operaţie riscantă,
fără consimţământul bolnavului( neputând fi obţinut), fiind convins că sunt şanse de
salvare a acestuia. În asemenea situaţii, agentul acţionează cu intenţie eventuală în ce
priveşte rezultatul ilicit, însă existenţa unor posibilităţi, temeinic verificate, de reuşită şi
starea de urgenţă care impunea o hotărâre rapidă justifică încercarea de salvare chiar în
aceste condiţii.
În literatura belgiană comentându-se Raportul asupra principalelor orientări a ultimei
tentative de reformă a Codului Penal, s-a remarcat încercarea Comisiei de revizuire, de a
introduce în proiectul noului Cod Penal texte, care să consacre ca fapte justificative:
eroarea invincibilă, starea de necesitate( care nu au în legislaţiile francofone încă o
consacrare legală), precum şi rezistenţa legitimă la abuzurile autorităţii. Tendinţa belgiană
nu este în afara unor controverse şi tensiuni. După cum se exprimă unii specialişti de
mare prestigiu în domeniu, una din cele mai profunde crize ale dreptului penal modern se
manifestă tocmai în zona cauzelor justificative. Creaţii jurisprudenţiale şi doctrinare ale
ultimelor decenii, atât eroarea invincibilă, cât şi legitima apărare, starea de necesitate şi
chiar constrângerea au fost confruntate cu aspecte din cele mai inedite, care au impus o
stare de criză şi o tendinţă de revizuire a atitudinii legiuitorului penal faţă de ele. De pildă,
faţă de intenţia Avant proiectului codului belgian de a propune extinderea legitimei apărări
la protecţia bunurilor, unii autori menţionează că o asemenea extindere nu este de dorit
faţă de experienţa franceză, care practicând această soluţie a demonstrat, de mult timp,
pericole reale. Cât priveşte eroarea invincibilă, ea este deseori invocată, mai ales, datorită
funcţionării principiului oportunităţii urmăririi penale, care atribuie parchetului dreptul de
a practica o politică selectivă a urmăririlor. Curtea de Casaţie din Bruxelles a decis, astfel,
în materie de publicitate interzisă, că eroare invincibilă asupra problemei de a şti dacă o
lege penală este căzută în desuetudine nu poate rezulta decât într-o practică generalizată de
neurmărire.
În revanşă, într-o trimitere în judecată pentru avort, medicii au fost achitaţi pentru eroare
invincibilă cu motivarea „ constatându-se controversa care înconjoară de peste 10 ani
aplicarea legii acestora şi observându-se impunitatea totală de care se bucură medicii şi în
alte arondismente, ei ar fi putut crede, în timpul perioadei incriminate, că nu violează
legea pe care şi-o imaginau pe punctul de a fi declarată caducă”. În acelaşi timp, starea de
necesitate a fost invocată cu succes în materia delictului de nereprezentare a minorului, de
mama care a dovedit comportamentul intolerabil al tatălui, căruia i-a refuzat dreptul de a
vizita minorul cu motivarea că devenind martor al lui Iehovah ar fi indus consecinţe
psihologice grave asupra minorului care practica alte convingeri religioase.
Într-o altă speţă a fost invocată cu succes constrângerea morală pentru a justifica
nereprezentarea minorului din cauza inaptitudinii educative a tatălui său.
În concluzie, unii autori conchid chiar asupra manifestării unei forme de depenalizare
judiciară în favoarea unei recunoaşteri extensibile a acţiunii faptului justificativ9 .
9
J. Sace- „Chronique de legislation penale 1987”, în „ Revue Dr. Pen. Crim.”, 1988, p.391
 Cât priveşte cauzele de neimputabilitate, în noul Cod Penal francez, sunt menţionate
drept cauze de neimputabilitate: tulburările psihice sau neuropsihice, constrângerea ,
eroarea de drept şi minoritatea sub 13 ani.
Codul penal elveţian menţionează ca fapte justificative: legitima apărare starea de
necesitate şi actele ordonate de lege sau de necesitatea unei funcţii sau profesii, ori acte pe
care legea le declară permise sau nepedepsibile iar în categoria cauzelor de
neimputabilitate: iresponsabilitatea eroarea de fapt şi eroarea de drept.
Cât priveşte legislaţia belgiană, aceasta este, extrem de reţinută în ce priveşte
determinarea cadrului acestor cauze, consacrând expres doar demenţa şi constrângerea şi
în doctrina şi jurisprudenţa belgiană şi-a făcut de mult locul eroarea ca o cauză de
neimputabilitate acţionând pe temeiul eliminării vinovăţiei.

Capitolul II
Caracterizare generală a cauzelor care
înlătură caracterul penal al faptei

Secţiunea I
Consideraţii privind terminologia

Terminologia folosită de Codul Penal, de „ cauze care înlătură caracterul penal”, este
inadecvată, în raport de funcţia reală îndeplinită de aceste cauze care nu sunt destinate să
înlăture un caracter penal preexistent, ci să împiedice pur şi simplu formarea acestuia la
faptele săvârşite în împrejurările, stările şi situaţiile creditate în toate ipotezele
reglementate expres, cu expresia repetitivă: „ nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
lege”. Prin urmare, adevărata funcţie a cauzelor analizate fiind aceea de a împiedica
constituirea caracterului infracţional al faptei, denumirea lor corectă ar trebui să fie aceea
de „ cauze care împiedică constituirea infracţiunii”.10
Denumirea de cauză care înlătură caracterul penal , utilizată de Codul Penal şi de unii
autori, este în schimb adecvată altor situaţii care îndeplinesc în mod real funcţia de a
înlătura caracterul penal al faptei, cum este de pildă cazul dezincriminării.
Împrejurarea că unii autori11 preferă să circumscrie denumirii de „ cauze care înlătură
caracterul penal” şi dezincriminarea sau să folosească în acelaşi timp şi denumirea
alternativă de „ cauze care înlătură caracterul infracţional al faptei”, nu schimbă datele
problemei.
Din acest punct de vedere- al naturii juridice exacte şi al funcţiei penale îndeplinite-
nici denumirile utilizate în legislaţia şi doctrina occidentală sus citate nu sunt

10
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 364
11
Constantin Bulai, Drept penal. Partea generală. Vol. 1, Bucureşti, 1992., p. 236
satisfăcătoare, chiar dacă încearcă o apropiere şi diferenţiere mai realistă a acestei
terminologii de maniera, mecanismul şi unghiul de vedere sau temeiul din care aceste
cauze realizează fie eliminarea elementului formal al infracţiunii( în cazul faptelor
justificative), fie consecinţele penale ale faptei( în cazurile de neimputabilitate).
Într-adevăr, dacă primele, reprezentând fapte permise explicit sau implicit de lege, nu
sunt de natură a întruni elementul formal al infracţiunii justifică din acest unghi denumirea
de fapte justificative, cât priveşte aşa-zisele cauze de neimputabilitate, deşi acestea au ca
efect evitarea naşterii răspunderii penale, ele nu acţionează în această direcţie. Astfel, în
timp ce, de pildă, demenţa înlătură responsabilitatea care este una din condiţiile de
existenţă generală a însăşi subiectului activ al infracţiunii, eroarea înlătură doar vinovăţia
acestuia. În prima situaţie, fapta unui iresponsabil nu poate fi de principiu considerată ca
având caracter infracţional şi deci nu poate ridica nici una din problemele legate de
existenţa infracţiunii în trăsăturile sale esenţiale sau a conţinutului său constitutiv, şi cu
atât mai puţin a vinovăţiei( element constitutiv al infracţiunii). În consecinţă, denumirea
globală a tuturor cauzelor care împiedică constituirea infracţiunii, cu efecte strict personale
ca fiind şi cauze care înlătură imputabilitatea- indiferent dacă situaţia prevăzută de lege
acţionează sau nu în mod direct asupra acesteia, este tot atât de inadecvată ca şi denumirea
globală a tuturora drept cauze ce înlătură răspunderea penală.

Secţiunea a II-a
Temeiul instituirii

Cât priveşte temeiul- chiar din cele arătate mai sus, este evident că nici una din
formulele reducţioniste nu este aplicabilă: nici cea care pune la baza acţiunii tuturor
acestor cauze teza înlăturării vinovăţiei( situaţie întâlnită doar la eroare şi într-un fel
special la cauzele justificative) şi nici cea care pune la baza acţiunii tuturor teza înlăturării
răspunderii penale( care este de cele mai multe ori doar o consecinţă cu totul îndepărtată).
În realitate, diversitatea cauzelor care împiedică constituirea infracţiunii sub raportul
mecanismelor de acţiune, a temeiului instituirii legale sau a recunoaşterii lor doctrinare
sau jurisprudenţiale şi a efectelor produse asupra participanţilor, pledează pentru o
abordare diferenţiată a raţiunii acestora, chiar dacă pe ansamblu toate îndeplinesc funcţia
comună de a împiedica constituirea faptei prevăzute de legea penală ca infracţiune.
Plecând de la această premisă comună şi analizând unghiul sub care se realizează
acţiunea lor în raport cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi statutul de posibili
delicvenţi a autorilor, ori după caz a participanţilor, apreciem că temeiul instituirii sau
recunoaşterii cauzelor care împiedică constituirea infracţiunii şi a mecanismului lor de
acţiune trebuie diferenţiat atât în funcţie de fiecare din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
vizate, cât şi de impedimentele pe care unele din aceste cauze le-ar opune posibilităţii
dobândirii statutului de delincvent.12

12
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 365
 Din acest punct de vedere, temeiul va implica direct cauza ce anihilează posibilitatea
constituirii infracţiunii, şi nu o eventuală consecinţă a acesteia( ceea ce ar presupune o
preexistenţă inacceptabilă).
Cauzele care împiedică constituirea infracţiunii pun în evidenţă o problematică
variată, uneori complexă, alteori simplă, unele acţionând prin împiedicarea constituirii
uneia sau mai multora din trăsăturile sau elementele esenţiale ale infracţiunii, altele prin
împiedicarea apariţiei delicventului însuşi ca subiect activ al infracţiunii.
Constrângerea fizică sau morală, acţionând asupra unor subiecţi cu aptitudini normale
de voinţă şi acţiune, deci responsabili, dar în condiţiile anihilării capacităţii lor de a
acţiona în mod liber nu înlătură cum s-ar părea la prima vedere nici vinovăţia- care nici nu
se poate naşte, şi nici răspunderea penală, care nu poate surveni decât pe temeiul săvârşirii
unei infracţiuni- ci capacitatea făptuitorului de a acţiona cu libertate de voinţă şi acţiune,
capacitate ce reprezintă una din condiţiile generale de existenţă ale oricărui subiect activ al
infracţiunii( si care în mod evident trebuie să îndeplinească în prealabil condiţia de a fi
responsabil).
Ca atare, în cazul celor două forme ale constrângerii nu vinovăţia este înlăturată-
aceasta neavând nici cum să se nască- ci însăşi una din cerinţele generale de existenţă a
delicventului, ca subiect activ al infracţiunii, nu vreuna din trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii sau consecinţele acesteia sunt anihilate, ci însăşi posibilitatea considerării
faptei ca infracţiune din cauza imposibilităţii apariţiei delicventului însuşi, ca persoană
aptă să acţioneze cu vinovăţie.
Pe cale de consecinţă, întemeindu-se pe cauze de ordin strict personal, cele două
forme de constrângere îşi vor produce efectele de neimputabilitate numai asupra acelor
participanţi care au acţionat sub imperiul lor.
Cazul fortuit este o cauză legală ce înlătură culpabilitatea, adică posibilitatea naşterii
vinovăţiei la persoane responsabile, dar nu în temeiul intervenirii unor împrejurări care
oprimă voinţa( ca în cazul constrângerii fizice sau morale), ci a unor împrejurări care
deprimă pur ş simplu prin neobişnuitul lor capacitatea făptuitorului sau a oricărei persoane
normale( de a le prevedea). Acţionând asupra condiţiei subiective a tuturor participanţilor
la fapta prevăzută de legea penală, cazul fortuit produce efecte in rem.
Dacă cele două forme ale constrângerii elimină însăşi imputabilitatea înţeleasă ca
libertate e voinţă şi acţiune, deci ca aptitudine efectivă de formare a vinovăţiei,
iresponsabilitatea produce acelaşi efect, dar la un nivel mult anterior, şi anume al
eliminării înţelegerii şi voinţei însăşi, ca aptitudine generală, premergătoare făptuitorului
de a acţiona în condiţiile unei imputabilităţi concrete: şi în acest caz, dispoziţia legală
vizează imposibilitatea constituirii infracţiunii pe un temei subiectiv legat de condiţia
psihică a făptuitorului, dar cu mult mai radical, şi anume acela al eliminării
responsabilităţii care este una din condiţiile generale de apariţie ale delicventului, ca
subiect activ al infracţiunii. Vizând un aspect cu mult anterior celui al naşterii
imputabilităţii( care presupune o persoană responsabilă), iresponsabilitatea nu este o cauză
de imputabilitate decât prin consecinţe. Ea nu înlătură infracţiunea în trăsăturile ei
esenţiale si consecinţele sale ci însăşi existenta delicventului, fără de care fapta prevăzută
de legea penală nu mai comportă nici un fel de implicaţii de domeniul ilicitului penal.
Cauza fiind de natură profund subiectivă, efectele ei vor fi strict personale.
Beţia complet accidentală este similară ca natură, temei şi efecte cu constrângerea, în
ambele ipoteze făptuitorul dispunând de responsabilitate, dar fiind lipsit de imputabilitate,
deci de putinţa de a deveni culpabil( beţia exercitând de fapt o formă de constrângere
internă).
Minoritatea sub 14 ani este similară ca natură, temei şi efecte cu iresponsabilitatea,
făptuitorii de această vârstă bucurându-se de o prezumţie legală absolută de lipsă de
capacitate penală. Şi în acest caz avem prin urmare de a face cu o cauză care elimină
delicventul din motive de incapacitate penală( lipsă absolută de responsabilitate). Cauza
nu pune şi nici nu poate ridica probleme subsecvente, cum sunt cele de imputabilitate,
culpabilitate şi răspundere penală( lipsă absolută de responsabilitate)
În ceea ce priveşte eroarea de fapt, ne aflăm în prezenţa unei cauze care împiedică
constituirea infracţiunii prin eliminarea vinovăţiei ea fiind unica din legislaţia noastră care
zădărniceşte constituirea infracţiunii nemijlocit şi exclusiv din unghiul de vedere al
formării vinovăţiei propriu zise, ca trăsătură esenţială şi în acelaşi timp element constitutiv
al infracţiunii. Efectele erorii de fapt vor fi în mod evident strict personale.13

Secţiunea a III-a
Cadrul cauzelor

În ceea ce priveşte cadrul cauzelor cu caracter general care împiedică constituirea

infracţiunii, acesta este sub raportul normativ mai larg decât cel fixat de capitolul 3 din
titlul II al Parţii Generale a Codului Penal, incluzând printre cauzele cu caracter general
prevăzute expres si pe cea înscrisă în art. 29 alin. 2- tentativa absolut imposibilă.
Cauzele care înlătură caracterul penal pot avea şi un caracter special, vizând numai
anumite dispoziţii cu caracter incriminator. Printre cauzele de împiedicare a constituirii
infracţiunii, cu caracter special sunt menţionate: proba verităţii la calomnie, constrângerea
la darea de mită, adulterul îngăduit etc.

Secţiunea a IV-a
Clasificarea cauzelor care
înlătură caracterul penal al faptei

În literatura juridică 14, cauzele care împiedică constituirea infracţiunii- denumite

fie „ cauze care înlătură caracterul penal”, fie „cauze care exclud infracţiunea”( exprimări
sinonime)- au fost clasificate după diferite criterii:

13
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 365-366
14
C. Bulai, op. cit., p. 237-238; V. Dongoroz, în Explicaţii teoretice ale codului penal român, partea
generală, vol. 1, Edit. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 334-335
1) În funcţie de natura temeiului care atrage instituirea sau recunoaşterea existenţei lor,
acestea se pot subdivide în:
-cauze care presupun lipsa responsabilităţii subiectului ca cerinţă generală de
existenţă a subiectului activ al infracţiunii, reprezentate de iresponsabilitate
-cauze care presupun lipsa de libertate de voinţă şi acţiune, deci a imputabilităţii( ca
cerinţă de existenţă a oricărui subiect activ al infracţiunii), reprezentate de constrângerea
fizică sau morală, beţia completă accidentală
-cauze care presupun lipsa capacităţii penale, reprezentate prin minoritatea sub 14
ani
-cauze care presupun numai lipsa vinovăţiei sau culpabilităţii, reprezentate prin
cazul fortuit, eroarea de fapt şi eroarea de drept

2) În funcţie de întinderea aplicării lor, cauzele de împiedicare a constituirii infracţiunii

se subdivid în :
-cauze cu caracter general( toate cauzele din capitolul 3, titlul II)
-cauze cu caracter special( în diverse dispoziţii ale părţii speciale, cele mai
importate fiind: proba verităţii la calomnie, constrângerea la darea de mită şi adulterul
îngăduit)
3) În funcţie de efectele pe care le produc asupra participanţilor cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei se clasifică în:
-cauze cu caracter real(sunt cele privitoare la faptă şi care se răsfrâng cu efectele lor
asupra tuturor participanţilor: cazul fortuit)
-cauze cu caracter personal(sunt cele privitoare la persoana făptuitorului şi produc
efecte numai în raport cu persoana care s-a aflat în astfel de situaţii în momentul comiterii
faptei; vor avea un caracter personal, toate celelalte cauze care deşi se referă la săvârşirea
unor fapte interzise de legea penală, împiedică constituirea infracţiunii fie din cauza lipsei
subiectului infracţiunii, fie din cauza lipsei culpabilităţi acestuia.
4) În funcţie de trăsătura esenţială a infracţiunii asupra căreia se răsfrânge în principal
conducând la nerealizarea acesteia cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei se clasifică în:
-cauze care privesc vinovăţia
-cauze care privesc prevederea în legea penală a faptei( din grupa cauzelor care
provin din inexistenţa prevederii faptei fac parte: lipsa dublei incriminări, abrogarea
incriminării şi lipsa unuia din elementele constitutive ale infracţiunii
George Antoniu15 clasifică cauzele care înlătură caracterul penal în felul următor:
a) cauze care înlătură vinovăţia ca urmare a incapacităţii psiho-fizice a subiectului,
incluzând: iresponsabilitatea, minoritatea, starea de beţie şi alte stări de intoxicare;
b) cauze care înlătură vinovăţia ca urmare a intervenţiei unui eveniment imprevizibil,
irezistibil şi imposibil de înlăturat, incluzând: cazul fortuit, constrângerea fizică şi
constrângerea morală;
c) cauze care înlătură vinovăţia ca urmare a erorii intervenite în procesul de cunoaştere,
incluzând eroarea de fapt şi eroarea de drept;
În toate cazurile, după concepţia lui George Antoniu, deşi unghiul de incidenţă sub
care intervin diverse cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei este foarte
nuanţat şi variat, mecanismul prin intermediul căruia se împiedică constituirea
15
George Antoniu, Vinovăţia penală, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 211
 infracţiunii este acela al înlăturării vinovăţiei şi, evident, dacă nu apare vinovăţia, nu
se formează nici caracterul penal al faptei.

Capitolul III
Conceptul de vinovăţie

Secţiunea I
Conceptul de vinovăţie în
doctrina românească

Pentru ca o infracţiune să capete existenţă juridică nu este suficient ca un act de

conduită( elementul material), prevăzut şi pedepsit de lege, să fie săvârşit, ci mai este
necesar ca actul de conduită să fie expresia voinţei şi conştiinţei autorului său. Infracţiunea
reprezintă o unitate obiectiv-subiectivă între conduita exterioară a persoanei şi poziţia
subiectivă a acesteia exprimată în vinovăţia sa.
 Având în vedere că infracţiunea, ca act de conduită exterioară a omului, nu este o
simplă descărcare de energie fizică, ci şi o manifestare a conştiinţei şi voinţei acestuia, o
expresie a personalităţii lui, având o dublă natură, fizică şi psihică, pentru ca fapta
săvârşită să constituie infracţiune este necesar să se constate existenţa unei legături de
cauzalitate psihică între făptuitor şi fapta socialmente periculoasă săvârşită de el. Este
nevoie deci să se constate că această faptă îi este imputabilă nu numai fizic, dar şi psihic.16
Această legătură subiectivă dintre făptuitor şi fapta periculoasă pe care el a săvârşit-o,
care reflectă în fond atitudinea conştiinţei şi voinţei lui în raport cu fapta săvârşită şi cu
urmările ei, stă la baza vinovăţiei ca trăsătură esenţială a infracţiunii. Fără această latură
subiectivă a actului de conduită nu poate exista infracţiune, fiindcă aceasta nu poate fi
redusă la latura lui obiectivă. Trebuie subliniat însă că nu orice atitudine psihică a
făptuitorului poate constitui vinovăţie, ci numai aceea care, prin procesele psihice pe care
le cuprinde şi prin raportul acestora cu fapta comisă şi cu urmările ei, exprimă legătura de
cauzalitate psihică între el şi fapta săvârşită.
Cu toate că după unii autori elementul moral n-ar fi un element constitutiv al
infracţiunii, ci numai o condiţie psihologică a culpabilităţii autorului, toţi specialiştii
domeniului sunt de acord că fără interferenţa celor două elemente, material şi moral,
infracţiunea nu se poate constitui, indiferent dacă apariţia factorului subiectiv precede sau
coexistă cu exprimarea sa obiectivă.
În doctrina penală se face distincţie între vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii
şi vinovăţia ca element al conţinutului unei anumite infracţiuni.17
Vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii este exprimată în formele şi modalităţile
prevăzute de art. 16 Cod Penal, şi există ori de câte ori se constată îndeplinirea uneia
dintre aceste modalităţi.
Ca element al conţinutului infracţiunii vinovăţia va exista numai atunci când
elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege.
Distincţia este necesară pentru că existenţa vinovăţiei ca trăsătură esenţială, nu
presupune întotdeauna şi existenţa vinovăţiei ca element al conţinutului infracţiunii.
Aceasta înseamnă că poate exista vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fără să
existe vinovăţie ca element subiectiv al infracţiunii. Spre exemplu: în cazul săvârşirii unei
fapte din culpă se realizează vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar poate lipsi
ca element subiectiv, dacă legiuitorul incriminează acea faptă numai dacă este săvârşită cu
intenţie.
Este posibil, de asemenea să existe vinovăţie ca element al conţinutului
infracţiunii{ fapta se săvârşeşte cu vinovăţia cerută de lege} fără a exista ca trăsătură
esenţială a infracţiunii cum este cazul faptelor comisive în stare de constrângere fizică şi
constrângere morală.
Cu privire la vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiuni, sunt cunoscute în doctrină
două concepţii sau teorii mai importante: teoria psihologică şi teoria normativă.18
Teoria psihologică concepe vinovăţia ca formă a relaţiei psihice dintre făptuitor şi
fapta prevăzută de legea penală. Ea include ansamblul proceselor psihice{ volitive,
intelective şi afective} care stau la baza acestei relaţii şi relevă caracterul voit şi conştient
16
Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura All Educaţional S.A., Bucureşti, 1997,p.
154
17
Constantin Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de Editură şi Presă, „ Şansa”-SRL,
Bucureşti, 1994, p. 91
18
George Antoniu, op. cit., p. 20 şi urm.
al faptei. Acest caracter este dat de faptul că subiectul are reprezentarea condiţiilor
obiective în care acţionează şi a consecinţelor faptei, iar pe baza acestei cunoaşteri şi
acestei reprezentări el îşi dirijează acţiunea în vederea producerii rezultatului pe care l-a
dorit sau acceptat şi pentru care trebuie să răspundă. Făptuitorul este vinovat deoarece şi-a
folosit defectuos capacitatea psihică de înţelegere, prevedere şi dirijare a voinţei, cauzând
un rezultat periculos pentru valorile sociale apărate de legea penală. Mai mult, el este
vinovat chiar atunci când n-a avut reprezentarea unui astfel de rezultat, dacă se dovedeşte
că avea posibilitatea reprezentării şi că depindea de el să-şi reprezinte rezultatul periculos
şi să-l evite. În raport cu atitudinea făptuitorului faţă de rezultat, sub acest aspect,
vinovăţia poate avea fie forma intenţiei, fie forma culpei.
Dar intenţia şi culpa, ca forme ale vinovăţiei, relevă nu numai existenţa unor procese
psihice ale manifestării exterioare, ci şi o anumită atitudine reproşabilă a conştiinţei
agentului faţă de ordinea de drept, anumite insuficienţe, scăderi ale conştiinţei. Vinovăţia
apare, în această concepţie, şi ca o trăsătură caracterizantă a personalităţii infractorului. În
acest fel, răspunderea lui penală se subiectivează, se personalizează. Fapta concretă dă în
vileag laturile negative ale persoanei agentului şi permite individualizarea reacţiei
împotriva acestuia.
Teoria normativă a vinovăţiei consideră că vinovăţia nu este o realitate subiectivă,
psihologică , ci „un concept normativ exprimând un raport de contrarietate între voinţa
subiectului şi norma de drept”19. Manifestarea infracţională potrivit acestei teorii, este,
înainte de toate, contrară normei de drept. Făptuitorul este vinovat, în cazul intenţiei, că a
săvârşit, cu voinţă un fapt interzis de lege, care, tocmai de aceea, nu trebuia voit, iar în
cazul culpei făptuitorul este vinovat, pentru că a comis un fapt involuntar, pe care de
asemenea nu trebuia să-l producă, fără să folosească voinţa pentru a împiedica producerea
lui. In toate cazurile făptuitorul e vinovat pentru că a acţionat altfel decât îi cerea ordinea
de drept, vinovăţia apare, în această teorie, ca un reproş pentru dispreţul manifestat de
făptuitor, prin săvârşirea faptei, faţă de ordinea de drept.
Aşa cum se subliniază în doctrină20,vinovăţia, în teoria normativă se stabileşte pe
baza analizei acţiunii voluntare şi a proceselor psihice care determină săvârşirea faptei,
ceea ce înseamnă că atitudinea reproşabilă a subiectului faţă de norma de drept poate fi
cunoscută tot pe baza analizei proceselor psihice care caracterizează relaţia psihică dintre
el şi fapta prevăzută de legea penală.
În ştiinţa dreptului penal român şi în legislaţia penală română, vinovăţia ca trăsătură
esenţială a infracţiunii, este înţeleasă şi reglementată pornindu-se de la teoria psihologică.
Deşi întotdeauna necesară pentru existenţa infracţiunii, vinovăţia nu are, în toate
cazurile incriminate acelaşi rol , conţinut şi întindere.
Vinovăţia penală poate fi definită ca reprenzentând acea stare sau atitudine mentală
cu caracter antisocial a persoanei din momentul săvârşirii infracţiunii care, fie că a avut
capacitatea de a se exprima liber cât şi înţelegerea semnificaţiei antisociale a faptei penale
comise, fie că, deşi nu a avut reprezentarea urmărilor acesteia, putea şi trebuia sa şi le
reprezinte în condiţiile unei atitudini normal diligente.21
În literatura juridică de specialitate se menţionează ca o caracteristică a vinovăţiei
„preponderenţa factorului intelectiv asupra celui volitiv, conştiinţa răsfrângându-se prin

19
George Antoniu, op. cit. , p. 27
20
Idem, p. 30
21
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 131
intermediul voinţei asupra faptei şi asupra urmărilor acesteia”.22 Reprezentarea efectivă
sau cel puţin existenţa posibilităţii acestei reprezentări a urmărilor faptei este elementul
determinant pentru existenţa vinovăţiei şi a formelor acesteia.
Vinovăţia nu se reduce însă la o simplă reprezentare sau posibilitate a reprezentării
faptei şi urmărilor. Ea reflectă atitudinea subiectului faţă de valorile sociale pe care le
încalcă, conştiinţa clară sau mai puţin clară a necesităţii respectării acestor valori, ţinuta
morală a subiectului infracţiunii. De aceea cunoaşterea voinţei este necesară nu numai
pentru stabilirea existenţei infracţiunii, dar şi pentru cunoaşterea personalităţii
infractorului şi a necesităţii reeducării lui.
Conturarea vinovăţiei penale în oricare din formele sau modalităţile sale este
rezultatul interacţiunii unor factori de conştiinţă, cum sunt factorul intelectiv şi factorul
volitiv.
Factorul intelectiv sau aptitudinea de înţelegere presupune reprezentarea deplină a
conţinutului, sensului şi finalităţilor urmărite sau acceptate prin săvârşirea faptei, precum
şi prevederea întregii desfăşurări cauzale a acesteia.
Specific fiinţei umane- atunci când acţionează în mod conştient- este că ea lucrează
în cunoştinţă de cauză, actul său decizional fiind rezultatul unei motivaţii
complexe( cerinţe, interese, afecte, curiozitate, tendinţe), presupunând atât alegerea liberă
a uneia dintre două sau mai multe opţiuni posibile, cât şi adoptarea unei atitudini de
urmărire activă sau de aşteptare a unei finalităţi precis determinate, în condiţiile înţelegerii
întregii desfăşurări a faptei săvârşite cu reprezentarea conţinutului ei antisocial şi
prevederea urmărilor acesteia.
Prin urmare, factorul intelectiv sau conştientul fiind acela care girează întregul proces
opţional, decizional şi acţional al infractorului presupune, nu numai înţelegerea- prin
reprezentare şi prevedere- a faptei comise sub raport fizic, uman şi social, ci şi asumarea
conştientă a tuturor consecinţelor ce decurg din aceasta în planul răspunderii penale.
Factorul volitiv reprezintă facultatea psihică prin care individul îşi mobilizează şi
orientează conştient energiile fizice, mentale şi disponibilităţile afective în vederea trecerii
la acţiune şi susţinerea acesteia, potrivit scopului urmărit.
Pentru a funcţiona în mod deplin, factorul volitiv trebuie să acţioneze in mod liber şi
nu sub determinarea unei constrângeri exterioare fizice sau psihice, de natură a imprima
individului o conduită străină şi nedorită de acesta. Cu alte cuvinte, voinţa presupune
capacitatea psihică a persoanei de a se autodetermina, de a-şi stăpâni şi dirija în mod liber
actele de conduită.
Deşi vinovăţia ca formă şi modalitate de exprimare este suficient relevată prin
intermediul examinării conţinutului şi legăturilor factorilor intelectivi şi volitivi, implicaţi
în momentul săvârşirii faptei, determinarea deplină a vinovăţiei şi a gradului concret de
depreciere morală a făptuitorului necesită cunoaşterea şi a altor elemente de personalitate,
cum ar fi: antecedentele, mentalităţile, deprinderile, convingerile antisociale etc., care
implică considerări mai complexe ale persoanei şi personalităţii făptuitorului, analizându-
se atât aspectele psihice suplimentare celor doi factori amintiţi, cât şi întreaga viaţă psihică
a acestuia.
În contextul elementului moral al infracţiunii un rol extrem de important revine
identificării motivaţiilor şi scopului urmărit de infractor.

22
Costică Bulai, op. cit., p. 158
 Vinovăţia penală va trebui să fie, prin urmare, întotdeauna determinată cât mai exact
şi în adevărata sa dimensiune antimorală şi antiscială, numai în acest mod judecătorul
având la dispoziţie toate elementele de ordin subiectiv necesare pentru a realiza o
individualizare corecta a răspunderii penale şi apoi a pedepsei.23

Secţiunea a II- a
Conceptul de vinovăţie în
doctrina occidentală

În general, deşi autorii străini nu vădesc o preocupare specială pentru a defini

vinovăţia la un mod global- însăşi denumirea din dreptul englez, de voinţă
criminală( mens rea) fiind criticabilă, prin unilateralitatea ei- se remarcă în schimb
interesul a numeroşi autori de a defini diferitele forme ale vinovăţiei şi a determina
limitele lor distinctive.24
Nici legislaţiile penale occidentale nu definesc conceptul de vinovăţie penală, această
sarcină fiind lăsată, de obicei pe seama doctrinei. Se manifestă însă şi o tendinţă opusă. În
vederile comisiei care a elaborat principalele orientări ale reformei Codului Penal belgian,
a fost şi introducerea unei formulări legale explicite a dolului penal, aplicabil, în principiu,
la toate crimele şi delictele, şi anume: intenţia definită ca fiind starea de voinţă care tinde
pozitiv spre realizarea faptului incriminat, voinţa de a face ceea ce legea penală interzice,
iar- pe de altă parte- în ce priveşte infracţiunile neintenţionate, elementul moral cerut ca
fiind neglijenţa reprehensibilă, aceasta constituind, de altfel condiţia minimală a
responsabilităţii penale.25
Legea penală franceză nu cuprinde o definiţie a proceselor psihice ale
vinovăţiei( elementul moral), a formelor şi modalităţilor acesteia. Doctrina franceză face
deosebire între elementul volitiv şi elementul intelectiv. Unii autori consideră că elementul
moral relevă atitudinea psihologică a agentului în funcţie de care se poate face un reproş
acestuia26 încercând, în acest mod, o apropiere a teoriei psihologice a vinovăţiei de cea
normativă. Conştiinţa şi voinţa stau la baza oricărei infracţiuni. Se admite, ca excepţie,
posibilitatea unor infracţiuni aşa-zis materiale la care răspunderea agentului nu este
condiţionată de existenţa dolului sau culpei, fiind suficientă executarea materială cu voinţă
a acţiunii( inacţiunii) interzise de lege ( de exemplu, în cazul actelor de instigare a
minorului la desfrâu)27. Voinţa agentului se manifestă în modul cum realizează acţiunea,
preluându-se sub acest aspect, concepţia tradiţională a doctrinei penale franceze.
În doctrina clasică franceză, dolul era definit preponderent prin voinţa de a îndeplini
un act pe are agentul ştie că este oprit de lege sau voinţa de a se abţine de la un act ordonat
de lege. Întrucât regula nemo censetur legem ignorare făcea să se prezume cunoaşterea
23
Narcis Giurgiu, op. cit. , p. 133
24
Idem , p. 131
25
Henry D. Bosly şi alţii, Reforme du Code Penal, Universite Catholique de Louvain, Departament de
Criminologie et de Droit Penal, Ecole de Criminologie en Colection Document de travail nr.12/1,1982
26
Roger Merle, Andre Vitu, Traite de droit criminel, Cujas, Paris, 1967, p. 247
27
Idem, p. 423
ilicitului, dolul ajungea să fie definit numai ca simplă voinţă de a comite un act; există
intenţie ori de câte ori o acţiune( inacţiune) este comisă voit de o persoană normală,
capabilă de a înţelege şi de a voi. Nu interesează mobilul care stă la baza actului de voinţă,
suficient să existe o manifestare exterioară prin care, obiectiv, se realizează conţinutul unei
infracţiuni. Această concepţie este adoptată şi astăzi de unii autori şi este aplicată unanim
de jurisprudenţă.
În doctrină se face deosebirea între dolul generic şi dolul special. Dolul generic
implică voinţa agentului de a comite o faptă prin care se înfrânge voinţa legiuitorului şi,
totodată exprimă concordanţa dintre faptele aşa cum le-a înţeles agentul şi faptele descrise
de lege. Dolul special implică voinţa de a realiza un anumit rezultat interzis de lege.
Codul penal francez nu cuprinde o definiţie a culpei iar doctrina şi jurisprudenţa nu
fac nici o deosebire între culpa cu prevedere şi dolul eventual deşi se subliniază de unii
autori, că unele ipoteze de dol eventual sunt mai apropiate de culpă decât de intenţie.
Atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul fără să-l voiască trebuie considerat ă a
acţionat din culpă28 ; atunci când culpa agentului este gravă, s-a propus să fie asimilată, ca
în dreptul civil, cu dolul. Autorii francezi subliniază esenţa culpei ca formă de legătură
psihică a subiectului cu fapta comisă. Chiar dacă rezultatul este involuntar, acţiunea
agentului are şi latură voită de acesta.
În legea penală italiană există dispoziţii explicite care definesc conţinutul vinovăţiei
şi a formelor acesteia. Potrivit art. 42 din Codul Penal italian nimeni nu poate fi pedepsit
pentru o acţiune sau omisiune prevăzută de lege dacă nu a comis-o cu conştiinţă şi voinţă,
iar în art. 43 se prevede că infracţiunea se comite cu dol când rezultatul vătămător sau
periculos, consecinţa acţiunii sau inacţiunii, este voit şi prevăzut ca o consecinţă a propriei
acţiuni sau omisiuni.
În doctrina penală, definiţia dolului este criticată ca incompletă 29 deoarece prevederea
şi voinţa trebuie raportate nu numai la rezultatul acţiunii sau omisiunii ci la toate
elementele conţinutului incriminării; de aceea se propune p altă definiţie în sensul că fapta
care constituie infracţiune trebuie să fie prevăzută şi voită. Alţi autori30 consideră definiţia
ca ambiguă şi problematică deoarece utilizează noţiunea de rezultat atât în sens naturalist
cât şi juridic; de asemenea dolul este definit într-un mod care exclude posibilitatea dolului
indirect.
Codul penal italian cuprinde o definiţie a culpei. Potrivit art. 43 delictul este săvârşit
din culpă când rezultatul, chiar dacă este prevăzut, nu este voit de agent ci se stabileşte că
s-a produs din cauza neglijenţei, imprudenţei, nepriceperii ori prin neobservarea legilor,
regulamentelor şi ordinelor. Unii autori au relevat că modul în care art. 43 defineşte culpa
nu este satisfăcător deoarece are în vedere numai infracţiunile din culpă de rezultat nu şi
cele de simplă acţiune. Pe de altă parte, în raport cu prevederile legii penale italiene,
rezultatul, în unele cazuri, de excepţie, poate fi şi voit nu numai nonvoit( de exemplu, în
cazul excesului culpos de legitimă apărare, sau al admiterii eronate a existenţei unei cauze
justificative inexistente, sau al erorii de fapt din culpă31).
În doctrina penală italiană se face deosebirea între culpa conştientă şi culpa
inconştientă. În cazul culpei conştiente, agentul are convingerea că rezultatul nu se va

28
Idem. , p. 451
29
Ferrando Mantovani, op. cit., p.3o4
30
Tullio Padovani, op. cit., p. 243
31
Idem., p. 255
produce; el nu acceptă riscul producerii consecinţelor, spre deosebire de dolul eventual,
unde agentul prevede posibilitatea producerii rezultatului şi acceptă acest risc.
Săvârşirea unei fapte în condiţiile culpei cu previziune constituie, în codul penal
italian, o circumstanţă agravantă; exemplul pe care îl citează doctrina este al şoferului care
circulă cu o viteză excesivă pe o stradă foarte aglomerată.
Legislaţia penală anglo-americană nu cuprinde dispoziţii care să se refere la procesele
psihice ale vinovăţiei. Există însă asemenea dispoziţii în codul penal model american,
elaborat de Institutul american de drept, pentru a servi ca orientare în procesul de
perfecţionare a legislaţiei penale americane. Acest cod sintetizează concepţia anglo-
americană asupra vinovăţiei.
În raport cu prevederile Codului penal model american, răspunderea penală
presupune existenţa unui act voluntar sau omisiunea de a executa un act pe care subiectul
este capabil să-l îndeplinească.
Nu constituie act voluntar: actul reflex, actul convulsiv, mişcarea inconştientă( în caz
de hipnoză, somn) şi orice altă mişcare a corpului care nu este rezultatul unui efort de
autodeterminare al agentului. Constituie act voluntar chiar actul posesiei când agentul este
conştient de aceasta.
Codul penal model american prevede patru forme de procese psihice caracteristice
vinovăţiei: agentul acţionează în scopul producerii unui rezultat când este conştient că
acţiunea sa se va desfăşura în vederea anumitor consecinţe( şi urmăreşte producerea lor);
acţionează cu ştiinţă când este conştient de acţiunea pe care o desfăşoară şi de rezultatul
pe care îl va produce; acţionează cu temeritate când, deşi îşi dă seama de riscul important
pe care îl atrage conduita sa, acţionează cu nesocotirea acestuia; acţionează din neglijenţă
când, deşi nu îşi dă seama de consecinţele acţiunii, trebuia şi putea să fie conştient de
riscul asumat.
În interpretarea doctrinei 32, prima şi a doua formă de procese psihice diferă după cum
există sau n dorinţa producerii rezultatului de care agentul este conştient.
În cazul temerităţii, agentul prevede existenţa unui risc important ca rezultat al
conduitei sale, risc pe care şi-l asumă, deşi acesta este contrar uzanţelor unei conduite
raţionale. Unii autori americani au observat că, formulat astfel, criteriul de deosebire a
temerităţii apare a consta nu din stabilirea unei stări psihice concrete, specifice subiectului,
ci dintr-o apreciere a instanţei, şi anume, dacă acceptarea unui asemenea risc important
înseamnă o încălcare a unei conduite raţionale sau nu, pe care, în situaţia dată, agentul
trebuia să o adopte.
Dacă posibilitatea de a se produce rezultatul este foarte mare, se admite că agentul
trebuie să răspundă nu pentru temeritate ci pentru intenţie; în acest caz acţiunea sa este
asimilată celei conştiente săvârşite cu ştiinţă.
În ce priveşte neglijenţa, doctrina anglo-americană o caracterizează prin raportarea
conduitei agentului la un anumit standard obligatoriu de obligaţii impuse de societate.
Evaluarea culpei în doctrina şi jurisprudenţa anglo-americană are loc şi în raport cu
capacitatea agentului de a-şi da seama de riscul pe care şi-l asumă. Evaluarea culpei
subiectului se face prin raportare la un om cumpătat, raţional şi care ar fi putut, în situaţia
dată, să respecte regulile de prudenţă şi diligenţă

32
Marc Ancel, Luis Schwarts, Le systme penal des Etats Unis d Amerique, Les edition de l epargne, Paris,
1964, p. 40
Capitolul IV
Cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei din lipsa
vinovăţiei

Secţiunea I
Cazul fortuit

1. Consideraţii generale

Spre deosebire de multe alte legislaţii care nu dau o reglementare expresă cazului
fortuit( lăsând ca problema răspunderii să se rezolve pe baza principiilor care guvernează
infracţiunea), codul nostru penal instituie în situaţia cazului fortuit o cauză legală expresă
de împiedicare a constituirii infracţiunii. Astfel, art. 23 din Codul Penal prevede că: „nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecinţa
unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.
Potrivit art. 23 din Codul Penal există caz fortuit ori de câte ori agentul produce un
rezultat pe care nu l-a conceput sau urmărit ci este consecinţa intervenţiei unei energii,
obiectiv imprevizibile, care s-a interpus în desfăşurarea acţiunii ori a amplificat acţiunea
subiectului33. Nu interesează cauza împrejurărilor fortuite.
În ipoteza cazului fortuit, deşi persoana săvârşeşte o faptă care aparent contravine
legii penale, ea va beneficia de o cauză legală de împiedicare a constituirii infracţiunii,
pentru simplul motiv că, deşi rezultatul vătămător s-a produs în urma acţiunii sau
inacţiunii sale, la producerea acestuia a contribuit în mod esenţial şi intervenţia unei
împrejurări imprevizibile.
Cazul fortuit se află deci în zona de intersectare a unor conduite umane omisive ori
comisive cu intervenţia unor forţe, energii, întâmplări sau împrejurări, care face ca
rezultatul vătămării să poată fi atribuit atât condiţiei umane, cât şi împrejurării
imprevizibile, în aşa mod încât, în lipsa vreuneia dintre ele, să nu se fi produs în contextul
dat34.
În situaţia cazului fortuit, făptuitorul nu prevede şi nici nu poate să prevadă că va
interveni o împrejurare străină care, suprapunându-se acţiunii sau inacţiunii sale, va
determina producerea rezultatului vătămător spre deosebire de constrângerea fizică sau
morală, în cazul cărora făptuitorul, deşi acţionează fără vinovăţie, cunoaşte şi prevede
rezultatul faptei sale, urmărind producerea acestui rezultat sub constrângerea necesităţii
sau a unei energii fizice ori morale străine. Imposibilitatea de a prevedea intervenţia
împrejurării, care a condus la rezultatul neaşteptat, are un caracter atât de evident şi de
general, încât desfăşurarea cu totul accidentală a evenimentelor şi rezultatul lor, nu ar fi
fost prevăzute în aceleaşi condiţii de fapt, nici de o altă persoană cu dezvoltare psihică
normală şi experienţă obişnuită.
Aşadar cazul fortuit pune în valoare o cauză de împiedicare a constituirii infracţiunii
din lipsă absolută a vinovăţiei care se întemeiază pe ideea că, în anumite situaţii de fapt,
acţiunile sau inacţiunile umane sunt conduse de împrejurări neaşteptate, accidentale şi cu
totul imprevizibile la rezultate care depăşesc puterea de prevedere a omului în general.
Aşa se întâmplă în cazul intervenţiei unui vârtej neaşteptat care amplifică un foc de
vreascuri- iniţial absolut inofensiv- şi produce un incendiu care atrage distrugerea unor
importante bunuri materiale sau în cazul producerii unui cutremur, provocând moartea
unei persoane, adăpostite de făptuitor într-un imobil mai şubred.

2. Condiţiile cazului fortuit:

Din examinarea cuprinsului dispoziţiilor legale rezultă că există caz fortuit în

prezenţa următoarelor condiţii:
-rezultatul faptei să fie şi consecinţa intervenţiei unei împrejurări accidentale şi
neaşteptate;
-făptuitorul să fie în imposibilitate obiectivă de a prevedea intervenţia împrejurării
care a determinat rezultatul;
-fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală.
33
Vintilă Dongoroz, Drept Penal, Bucureşti, 1939, p. 428; Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion
Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului
penal român, partea generală vol. 1, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1969, p. 383-385
34
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 401
A. Rezultatul faptei să fie şi consecinţa intervenţiei unei împrejurări accidentale şi
neaşteptate

Cazul fortuit poate proveni din surse foarte variate. Cel mai adesea
împrejurarea accidentală şi neaşteptată poate fi produsă de o energie naturală, cum ar fi
un cutremur, un incendiu, producerea unui vârtej puternic, trăsnet, alunecări de teren,
furtună, avalanşe de zăpadă35 etc.
Cazul fortuit poate fi generat şi de lucruri{ de exemplu, explozia unui cazan, sau a
unei anvelope, un defect de fabricaţie a frânelor la autocamion36,
Intervenţia unei defecţiuni neaşteptate la un avion}sau de oameni ori animale{ cum ar fi,
de pildă, producerea unui accident grav de circulaţie rutieră datorită apariţiei neaşteptate a
unui om sau animal pe şosea în faţa unui autoturism, manipularea greşită a unui elicopter
din cauza atacului dat asupra pilotului de un roi de albine sau mobilizarea elicei unui avion
din partea impactului cu o pasăre şi prăbuşirea acestora, răsturnarea unei lămpi de petrol
de o pisică provocând incendierea casei}.
Cazul fortuit poate fi provocat şi de o stare morbidă preexistentă a persoanei ce
acţionează şi care datorită unui şoc nervos, a unei crize de epilepsie sau a unui leşin, atrage
rezultate vătămătoare{ ca în cazul unui accident de circulaţie mortal cauzat de instalarea
neaşteptată şi neprevăzută a unei stări de infarct la conducătorul autovehiculului}.
Numeroase cazuri fortuite sunt generate de chiar imprudenţa victimei.{ de exemplu,
un copil care se joacă pe balcon cade în stradă şi este rănit de un autovehicul care circula
normal}. Aşa se întâmplă în situaţia numeroaselor accidente de circulaţie auto a căror
victime sunt accidentate datorită împrejurării că încearcă să traverseze în mod intempestiv
diverse artere de circulaţie, încălcând de o manieră imprevizibilă, regulile de circulaţie
stabilite de lege pentru pietoni şi neasigurându-se faţă de un eventual pericol. De
asemenea, în cazul persoanelor care participă la o vânătoare colectivă, dar nerespectând în
mod cu totul inexplicabil locurile şi sarcinile ce li s-au stabilit, intră în raza focului
declanşat şi sunt rănite sau ucise.
Esenţială pentru existenţa cazului fortuit este însă condiţia ca între împrejurarea
accidentală şi neaşteptată şi rezultatul acţiunii sau inacţiunii făptuitorului să existe o
legătură de cauzalitate, de determinare obiectivă, în sensul că împrejurarea să fi contribuit
şi ea în mod obiectiv, fizic şi decisiv la producerea rezultatului neprevăzut.

35
Legea penală română nu face deosebire între cazul fortuit şi forţa majoră{ în acest din urmă caz
împrejurarea imprevizibilă ar proveni din partea altor forţe decât acţiunea umană conştientă}.În doctrina
franceză se face o asemenea deosebire; cazul fortuit ar presupune o acţiune umană care a cauzat pe
neaşteptate rezultatul, în timp ce forţa majoră presupune un rezultat imprevizibil produs de forţe ale naturii,
de un alienat mintal, de animale etc. De asemenea, legea penală italiană se referă la cazul fortuit şi forţa
majoră ca ipoteze distincte în care rezultatul este obiectiv previzibil pentru subiect. În doctrină, Ferrando
Mantovani defineşte forţa majoră ca acea forţă naturală, exterioară subiectului, care îl determină la un
anumit act{ de exemplu, un muncitor, aruncat de pe o schelă de un vânt puternic, răneşte un trecător}.
Vicenzo Manzini consideră inutilă deosebirea dintre cazul fortuit şi forţa majoră; toate împrejurările
imprevizibile, care provoacă rezultatul, trebuie să aibă acelaşi tratament juridic. Această din urmă poziţie
teoretică stă la baza legii penale române.
36
George Antoniu, op. cit., p.246
 Astfel în cazul uciderii unei persoane prin lovirea ei de un autoturism la care a
intervenit o defecţiune subită la sistemul de direcţie, sau a incendierii unei păduri din
cauza unui vârtej neaşteptat care a răspândit scânteile unui foc de vreascuri, iniţial
inofensiv, împrejurarea fortuită venită fie de la instalaţia tehnică, fie de la o energie
naturală, este aceea care a generat în mod obiectiv rezultatul vătămător.
Sunt unele situaţii în care acţiunea făptuitorului deşi anterioară se conjugă cu
împrejurarea fortuită, conlucrând împreună la determinarea rezultatului neprevăzut, cum
este cazul unei mame care îşi aşează copilul la umbra unui zid ce va fi dărmat pe
neaşteptate de un cutremur.
Uneori împrejurarea fortuită precede activitatea făptuitorului cum ar fi în cazul în
care acesta administrează altei persoane o puternică substanţă otrăvitoare luată dintr-un
flacon pe care era lipită din greşeală eticheta medicamentului indicat, fără a-şi fi putut da
seama de natura reală a substanţei folosite. Aici, activitatea persoanei care a greşit eticheta
flaconului are caracterul unei împrejurări fortuite, accidentale şi neaşteptate pentru
persoana care la administrat şi precede în timp activitatea acesteia din urmă .
În majoritatea cazurilor însă împrejurarea fortuită intervine după începerea actului
făptuitorului, surprinzând această acţiune în curs de desfăşurare şi adăugându-i-se în mod
obiectiv, o denaturează de la atingerea scopului urmărit de făptuitor, imprimându-i o
desfăşurare neaşteptată şi imprevizibilă către un rezultat vătămător. Aşa se întâmplă , de
pildă, în cazul când nişte muncitori încercând să urce diverse materiale de construcţii, pe o
schelă sunt cuprinşi de cutremur, care provoacă prăbuşirea materialelor pe sol, rănind grav
mai multe persoane sau provocând stricăciuni importante.
De asemenea împrejurarea fortuită poate să reprezinte o dezvoltare în continuare, o
amplificare a acţiunii agentului{ de exemplu, o persoană în timp ce săpa o groapă pentru
nevoi gospodăreşti în curtea casei, declanşează, în mod imprevizibil, o alunecare de teren
care distruge gospodăria vecinului37}
În alte cazuri, împrejurarea fortuită intervine după terminarea acţiunii făptuitorului, în
chiar timpul producerii rezultatului urmărit, dar schimbându-l sau amplificându-l în chiar
substanţa sa, îi imprimă consecinţe vătămătoare, cum ar fi, de pildă, în cazul unei persoane
lovită uşor într-un accident de circulaţie, care în timpul deplasării către spital, este
surprinsă de un bloc căzut din peretele unei clădiri sau alunecă din neatenţie pe pavajul
străzii şi îşi agravează rănile, în aşa fel încât, i se pune în primejdie chiar viaţa.
Cazul fortuit poate fi generat din chiar eroarea făptuitorului. Spre exemplu, o
persoană amestecă mai multe substanţe chimice despre care cunoaşte că nu sunt nocive
pentru a le arunca. Substanţele amestecate dobândesc proprietăţi explozive şi cauzează
moartea cuiva. În acest caz, făptuitorul nu va răspunde pentru uciderea din culpă, dacă se
va stabili că a fost în imposibilitatea de a prevedea rezultatul neaşteptat şi accidental
survenit.
Vorbind în limitele examinării aceleaşi condiţii{ rezultatul faptei trebuie să fie
consecinţa unei împrejurări străine accidentale şi neaşteptate} prin rezultatul faptei se
înţelege urmarea fizică dăunătoare care se produce în mod obiectiv, ca urmare a
intervenirii împrejurării neprevăzute, iar nu urmarea dorită şi urmărită iniţial de făptuitor,
care era lipsită de orice semnificaţie în raport cu legea penală 38 . Într-adevăr, dacă
37
George Antoniu, op. cit. , p.246
38
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 404
împrejurarea fortuită nu intervenea, rezultatul acţiunii sau inacţiunii făptuitorului era cu
totul altfel . Pe de altă parte, chiar dacă împrejurarea fortuită s-ar fi produs dar nu intra şi
ea în antecedenţa cauzală a rezultatului faptei, acesta nu s-ar fi produs.
În situaţia în care, s-ar stabili însă, că acţiunea sau inacţiunea făptuitorului ar fi putut
genera, prin ea însăşi, rezultatul periculos, chiar dacă nu ar fi intervenit împrejurarea
fortuită, nu ne vom afla în faţa unui caz fortuit, pentru că, de fapt, împrejurarea intervenită
deşi imprevizibilă, nu a fost determinantă pentru producerea rezultatului. Aşa se întâmplă,
de pildă, în cazul în care, o persoană rănită foarte grav, prin lovituri de cuţit, aplicate în
regiuni vitale, decedează în drum spre spital, din cauza unui accident de circulaţie, sau,
deşi a fost spitalizată, contractează o infecţie care-i grăbeşte sfârşitul. .În ambele cazuri,
făptuitorul va răspunde pentru fapta sa de omor intenţionat dacă se va stabili că leziunile
cauzate victimei prin lovituri de cuţit, erau direct şi sigur mortale, pentru că survenirea
împrejurărilor fortuite deşi au grăbit decesul victimei nu au fost determinante în
producerea lui{acesta survenind oricum}.
Intervenţia împrejurării fortuite se grefează pe existenţa unei acţiuni { inacţiuni}
a făptuitorului îndreptată spre obţinerea altui rezultat decât acela
care s-a produs ca urmare a fortuitului; nu este necesar ca rezultatul urmărit de făptuitor să
fi fost licit: este posibil ca împrejurarea fortuită să se interpună în desfăşurarea unei acţiuni
ilicite a făptuitorului{ de exemplu, făptuitorul fuge cu lucrurile furate urmărit de victimă,
aceasta fiind suferindă de inimă face un infarct şi moare, în acest caz rezultatul mai grav s-
a produs în mod imprevizibil pentru făptuitor astfel că acesta nu va răspunde pentru
infracţiunea praeterintenţionată}39.
Acţiunea{ inacţiunea} făptuitorului trebuie să fie voită de acesta, în raport cu
rezultatul urmărit, adică să-i aparţină subiectului. Dacă făptuitorul a fost constrâns fizic să
acţioneze într-un anumit sens{ de exemplu, impiegatul CFR este imobilizat şi împiedicat
să-şi îndeplinească obligaţiile legale}, nu se poate vorbi de lipsa de previziune a acestuia,
chiar dacă ar interveni o împrejurare fortuită40.În asemenea cazuri, ar trebui să se admită
existenţa unei cauze care înlătură existenţa acţiunii sau inacţiunii, cu toate consecinţele pe
carele-ar atrage aceasta41.

B. Făptuitorul să fie în imposibilitatea obiectivă de a prevedea intervenţia

împrejurării care a determinat rezultatul

În concepţia legii penale române, fortuitul constituie o cauză care înlătură vinovăţia,
deoarece lipseşte prevederea de către subiect a consecinţelor acţiunii(inacţiunii). Ceea ce
obiectiv este imposibil de a fi prevăzut de orice persoană, va fi, fireşte, imposibil de
prevăzut şi subiectiv, adică în raport cu capacitatea de prevedere a subiectului, raportată
39
Vintilă Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 430
40
Giuseppe Betiol, Diritto penale, parte generale, ottava edizione, CEDAM, Padova, 1973, p. 460; autorul
dă exemplul unei persoane surprinse de vijelie şi împinsă spre un trecător pe care îl răneşte. În acest caz,
remarcă autorul, lipseşte o acţiune care să-i aparţină făptuitorului, astfel că nu poate exista cazul fortuit.
41
Legea penală română tratează constrângerea fizică ca o cauză care înlătură vinovăţia; de aceea este
posibilă, potrivit legii române, luarea unei măsuri de siguranţă contra unei persoane iresponsabile, deşi a
comis fapta din cauza constrângerii fizice sau obligarea la despăgubiri civile a unei persoane care a acţionat
sub imperiul constrângerii fizice. În aceste cazuri, subiectul nu a comis o faptă, ca atare, nu ar fi susceptibil
de luarea unei măsuri de siguranţă ori de plata despăgubirilor civile.
 la însuşirile unei persoane care ar fi acţionat în aceleaşi condiţii ca şi acesta; ca urmare,
n-ar fi posibil să se susţină că, în acest caz, făptuitorul ar fi trebuit sau fi putut să prevadă
rezultatul faptei. Fortuitul ca imprevizibilitate obiectivă exclude, prin urmare, culpa
făptuitorului( acolo unde norma de incriminare prevede şi culpa ca cerinţă obiectivă)
întocmai ca şi imprevizibilitatea, subiectivă şi personală. Dacă fapta este incriminată
numai când este comisă cu intenţie, intervenţia cazului fortuit, cu atât mai mult, va
exclude vinovăţia făptuitorului.
S-ar putea afirma chiar că, în cazul faptelor incriminate numai când sunt săvârşite
cu intenţie, nu are relevanţă cauza neprevederii rezultatului, şi anume, dacă acesta s-a
datorat imprevizibilităţii obiective ori lipsei de diligenţă a subiectului; în toate cazurile,
făptuitorul n-ar fi putut răspunde pentru comiterea faptei cu intenţie( de exemplu,
intenţia este exclusă fie că cel care a deschis o corespondenţă adresată altuia era în
imposibilitate absolută să-şi dea seama că respectiva corespondenţă nu-i era adresată, sau
numai subiectiv şi personal s-a găsit în imposibilitate să prevadă că este vorba de o
corespondenţă care nu-i era adresată ori din greşeală a comis fapta). Dimpotrivă în cazul
infracţiunilor care se pot comite şi din culpă, interesează cauza neprevederii rezultatului
deoarece dacă neprevederea s-a datorat lipsei de diligenţă a făptuitorului, care ar fi
trebuit sau putut să prevadă rezultatul, acesta va răspunde pentru o infracţiune comisă
din culpă.
Imposibilitatea de prevedere care are în acest caz un caracter obiectiv, general valabil
pentru orice persoană, iar nu numai pentru făptuitorul în speţă, deoarece este raportată la
un eveniment care prin natura lui este considerat atât de neobişnuit, excepţional şi
neaşteptat, încât survenirea lui este pur accidentală şi în genere imprevizibilă pentru
oricine, în condiţiile date. Împrejurarea care constituie cazul fortuit, ori de câte ori s-ar
manifesta, în aceleaşi condiţii de fapt, nu ar putea fi prevăzută de nici o persoană.
Într-adevăr, nici o persoană nu poate prevedea în mod obişnuit momentul, locul şi
intensitatea producerii unui cutremur, prăbuşirii unei clădiri noi, datorită unui viciu
ascuns( cu excepţia persoanelor care cunoşteau viciul), momentul sau locul surpării unui
teren de construcţie a cărei stabilitate era cunoscută din vremuri imemorabile, faptul
survenirii unor sincope, a ţâşnirii intempestive a unui animal sălbatic pe autostrada foarte
circulată, a producerii unor valuri de o mărime nemaiîntâlnită pe un lac, a scufundării unei
insule, a orbirii unui conducător auto din cauza unei descărcări electrice la reţeaua de
înaltă tensiune sau intervenirii unei explozii la motorul unui avion aflat în aer.
În doctrina penală, cazul fortuit este socotit ca o cauză de excludere a răspunderii
penale „fără patrie”, fiind controversată poziţia acesteia în sistematica infracţiunii; unii
autori, consideră fortuitul că ar aparţine problematicii cauzalităţii, alţii propun ca fortuitul
să fie studiat în cadrul problematicii acţiunii, deoarece înlătură apartenenţa faptei unui
autor determinat( de exemplu, în cazul şoferului care, pe neaşteptate, are o stare de leşin
urmată de pierderea controlului volanului şi accidentarea unui pieton). Teza dominantă
propune examinarea fortuitului în legătură cu inexistenţa culpei agentului( ca urmare a
imposibilităţii absolute de prevedere)42. S-a obiectat împotriva previzibilităţii ca criteriu de
diferenţiere între culpă şi caz fortuit, deoarece criteriul ar fi relevant numai în privinţa
culpei generice nu şi în cazul culpei specifice( sau prin neobservarea anumitor reguli) şi
care ar fi, conceptual, incompatibilă cu fortuitul. O asemenea diferenţiere ar fi greu de
admis deoarece şi în cazul culpei prin neobservarea anumitor reguli de diligenţă poate fi
42
Tullio Padovani, op. cit., p.294
conceput fortuitul în sensul imposibilităţii obiective de a respecta regula de diligenţă care
ar fi evitat producerea rezultatului( de exemplu, un moment de tulburare a
vederii( fosfenă) poate face ca agentului să-i apară culoarea roşie a semaforului ca verde,
tot astfel, când spargerea parbrizului pe neaşteptate îl împiedică pe şofer sa vadă drumul;
sau în cazul cauciucului de puţin montat)43. Împotriva previzibilităţii s-au formulat critici
şi de alţi autori susţinându-se că nu se poate deosebi fortuitul de culpă în raport cu
previzibilitatea subiectului deoarece nu i se poate cere acestuia să prevadă un rezultat care
nu poate fi prevenit. Previzibilitatea fără posibilitatea de a preveni echivalează cu a nu
prevedea44. O asemenea echivalenţă este greu de admis. În realitate, agentul poate
prevedea şi împrejurări asupra cărora nu este în măsură să acţioneze spre a preveni
rezultatele negative care s-ar produce( de exemplu, agentul prevede furtuna care se
apropie şi care îl va arunca, odată cu barca în care se află, la mal peste bunurile aflate
acolo pe care le va distruge, dar nu poate evita acest rezultat) o asemenea situaţie
constituie forţă majoră. În cazul fortuitului, ceea ce i se cere agentului este să se găsească
în imposibilitate obiectivă de a prevedea energia străină care va interveni şi va produce
rezultatul, nu i se cere ca să fi putut lua măsuri ca rezultatele negative să nu se producă.
Dacă există atât imposibilitatea de prevedere cât şi imposibilitatea de a preveni rezultatul
ne vom afla în faţa unui fortuit peste care s-a suprapus forţa majoră( constrângerea fizică).
Caracterul obiectiv şi general a imposibilităţii prevederii împrejurării fortuite, atrage
mai multe consecinţe:
-în primul rând pentru a reţine că, într-o anumită situaţie de fapt, persoana a acţionat
în condiţiile cazului fortuit va fi suficient ca organele juridice să aprecieze că împrejurarea
care a determinat producerea rezultatului are în fapt un caracter absolut accidental şi
neaşteptat( fiind, datorită acestor particularităţi excepţionale, imprevizibile pentru orice
persoană s-ar fi aflat în locul făptuitorului). Nu se va pune ca atare problema dacă, în
speţă, făptuitorul, cu trăsăturile şi calităţile sale psihice şi intelectuale concrete a putut şi
trebuia să prevadă intervenirea împrejurării accidentale, chestiunea posibilităţii
individuale, concrete, de prevedere, neprezentând nici un interes pentru constatarea
existenţei sau inexistenţei cazului fortuit, atât timp cât analiza previzibilităţii se face în
planul abstract al însăşi posibilităţilor umane de cunoaştere şi prevedere în general.
-în al doilea rând, în ipoteza cazului fortuit imposibilitatea de prevedere având un
caracter general şi obiectiv, constatarea ei va fi în beneficiul tuturor participanţilor la
faptă- efectul de înlăturare a caracterului penal fiind in rem( adică privind fapta ca atare).
Acest efect se va produce în mod nestingherit, chiar dacă nu se cunosc toţi
participanţii, la fapta al cărei rezultat a fost consecinţa unei împrejurări imprevizibile.
-în al treilea rând, imposibilitatea de prevedere trebuie să se refere în ipoteza cazului
fortuit la împrejurarea accidentală şi neaşteptată, iar nu la rezultatul survenit.
Într-adevăr, deşi în majoritatea situaţiilor de caz fortuit, autorul nu prevede nici
împrejurarea fortuită şi nici rezultatul vătămător care se va produce, numai împrejurarea
este în mod obiectiv imprevizibilă datorită caracterului ei neaşteptat şi accidental, nu şi
rezultatul produs, aceasta din urmă- cum ar fi moartea unui om, accidentarea şi vătămarea
unei persoane, distrugerea unor bunuri- putând fi în genere prevăzut( deşi făptuitorul nu a
anticipat nici rezultatul împrejurărilor date).

43
Idem., p. 295
44
Vicenzo Manzini, Trattato di diritto penale italiano, volume secondo, Torino, 1993, p. 3-6
 Nu moartea sau rănirea unor persoane sau distrugerea unui bun sunt fenomene
imprevizibile, ci survenirea lor din cauza unor împrejurări absolut accidentale. Fortuitul şi
imprevizibilul se vor verifica, prin urmare, prin raportarea faptei cu rezultatul ei la
împrejurarea care a intervenit în producerea acesteia iar nu prin raportarea rezultatului la
posibilităţile de prevedere ale făptuitorului.
Şi chiar dacă intervenţia unei împrejurări neobişnuite ca un cutremur sau al prăbuşirii
unei clădiri noi nu este în mod obiectiv de neprevăzut, ceea ce însă nu poate fi prevăzut în
cazul intervenirii unei asemenea împrejurări, este momentul, locul, intensitatea şi celelalte
particularităţi concrete care însoţesc manifestarea lor.
Ori, tocmai aceste elemente de concretizare a posibilităţilor sau certitudinii survenirii
unui eveniment neaşteptat şi accidental într-un anumit context determinat care este
impropriu în mod obişnuit survenirii unor asemenea împrejurări, scapă puterii de
previziune normale a omului45.
Dacă într-o cauză anumită se va reţine că subiectul n-a prevăzut împrejurarea care a
produs rezultatul deşi acesta, obiectiv , era previzibil, nu vor fi aplicabile dispoziţiile
relative la cazul fortuit; se va examina, însă, dacă în raport cu însuşirile şi capacitatea
subiectului, acesta nu ar fi trebuit sau ar fi putut să prevadă rezultatul. Dacă se răspunde
negativ şi la o atare examinare atunci nu va exista culpa agentului 46. Cu atât mai puţin, va
exista cazul fortuit dacă împrejurarea care a intervenit în desfăşurarea acţiunii subiectului
nu numai că a fost prevăzută de acesta dar a şi contat pe ea pentru a produce rezultatul( de
exemplu, subiectul prevăzând că este iminentă o furtună puternică părăseşte imediat barca
lăsând în voia valurilor victima care dormea în barcă şi pe care urmărea să o ucidă); în
acest caz, făptuitorul răspunde pentru infracţiunea de omor intenţionat; tot astfel, dacă
împrejurarea fortuită a accelerat numai procesul de finalizare a rezultatului care s-ar fi
produs şi fără aceasta.
Existenţa cazului fortuit înlătură, prin urmare, întotdeauna, caracterul penal al faptei,
prin excluderea vinovăţiei, pe când lipsa de prevedere subiectivă poate să înlăture automat
vinovăţia numai în cazul faptelor săvârşite cu intenţie; în cazul faptelor incriminate şi
atunci când sunt săvârşite din culpă, lipsa de prevedere nu înlătură vinovăţia decât dacă nu
se constată culpa agentului( şi anume că acesta nu a prevăzut deşi trebuia şi putea să
prevadă rezultatul)47.
Prin urmare, dacă subiectul, datorită stării sale de sănătate ori erorii sau ignoranţei, n-
a prevăzut rezultatul, pe care nu trebuia şi nu putea să-l prevadă, nu va exista culpa
acestuia şi, pe cale de consecinţă, nici vinovăţia; în acest caz, achitarea se va pronunţa in
baza art. 10 lit. d , lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, şi nu în baza art. 10 lit. e
( existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei), dispoziţie care s-ar fi aplicat
dacă era vorba de caz fortuit.
Deşi cazul fortuit se referă la imposibilitatea obiectivă de prevedere a
rezultatului( rezultatul nu putea fi prevăzut de nici o persoană), se obişnuieşte să se
extindă această denumire şi la imposibilitatea subiectivă de prevedere( de exemplu, în
situaţia când din lipsa de prevedere a subiectului, neprevedere raportată la cunoştinţele şi
45
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 405
46
George Antoniu, op. cit., p. 250
47
Culpa agentului se evaluează în mod concret ţinând seama de posibilităţile şi calităţile agentului, în raport
cu modul de a acţiona al unei persoane cu aceleaşi calităţi şi care ar fi acţionat în aceleaşi condiţii ca şi
făptuitorul. Spre deosebire de acest mod de evaluare, fortuitul presupune o imposibilitate generală de
prevedere( nu interesează că o atare generalitate ar putea cuprinde şi unele rare excepţii
posibilităţile acestuia, nu se poate reţine culpa agentului). Această practică este, într-un fel,
legitimată şi de faptul că imposibilitatea obiectivă de prevedere devine, în raport cu cazul
concret, şi o imposibilitate subiectivă de prevedere a agentului, ca parte componentă a
ansamblului de persoane în imposibilitate de a prevedea; cazul fortuit are, prin urmare, ca
efect şi înlăturarea vinovăţiei subiectului, ca proces psihic individual.
De asemenea, se foloseşte expresia caz fortuit chiar în cazul unui rezultat cu elemente
previzibile cum ar fi în situaţia unui risc admisibil48(de exemplu, dacă pacientul moare în
timpul unei intervenţii chirurgicale absolut necesare, efectuată cu respectarea regulilor
profesiei); în asemenea cazuri, prevederea rezultatului negativ este însoţită de prevederea
unei posibilităţi de salvare a bolnavului, posibilitate care trebuia folosită chiar cu riscul
unui rezultat negativ. Imprevizibilitatea poartă, în acest caz, asupra acelei posibilităţi care
va deveni realitate.

C. Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală

Fapta, adică acţiunea sau inacţiunea care a căpătat un deznodământ neaşteptat

datorită intervenţiei unei împrejurări imprevizibile ce a condus la un alt rezultat decât cel
prevăzut şi dorit de făptuitor, trebuie să fie prevăzută de legea penală, fiindcă numai în
privinţa unor asemenea fapte existenţa cazului fortuit produce efectul de a înlătura
caracterul penal. Este evident, că din punctul de vedere al legii penale, fapta trebuie
examinată în raport cu rezultatul real survenit( deşi, neaşteptat şi neprevăzut) în urma
acţiunii sau inacţiunii făptuitorului, iar nu în raport cu rezultatul dorit, dar care nu s-a
produs datorită intervenţiei împrejurărilor fortuite( care a atras rezultatul vătămător).
De aceea, chiar dacă acţiunea sau inacţiunea făptuitorului tinde de la început, în mod
vizibil, către un rezultat licit folositor, cum ar fi , de pildă, conducerea normală a unui
avion de pasageri, fapta va fi examinată în raport cu rezultatul periculos survenit din cauza
intervenţiei împrejurării fortuite- cum ar fi de pildă, uciderea sau vătămarea unor pasageri
din caza unei aterizări forţate şi intempestive- pentru că aceasta dă conţinutul material
faptei şi implică luarea în consideraţie a tuturor împrejurărilor sale, inclusiv a constatării
cazului fortuit.

3. Conexităţi

Chiar dacă cazul fortuit presupune o imposibilitate obiectivă de formare a vinovăţiei,

el poate intra în concurs de succesiune( dar niciodată de suprapunere) cu acele cauze de
împiedicare a constituirii infracţiunii, care se întemeiază pe eliminarea culpabilităţii( deci
tot a vinovăţiei, dar din motive subiective). Cazul fortuit nu va putea fi însă invocat, în
condiţiile unui concurs de suprapunere, de un iresponsabil sau de un minor sub 14 ani, nici
de vreuna din persoanele care au acţionat sub imperiul constrângerii fizice ori morale.

4. Situaţia despăgubirilor civile

48
Ferrando Mantovani, op. cit., p. 185
 Acţionând în condiţiile unei imposibilităţi de a prevedea rezultatul păgubitor, deci în
afara posibilităţii formării vreunei forme de vinovăţie penală, făptuitorul care a acţionat în
situaţia cazului fortuit nu va pute fi obligat la despăgubiri civile pentru prejudiciul cauzat
unui terţ, în această materie funcţionând principiul că orice patrimoniu lezat în acest fel
este supus unui risc de neînlăturat.

Secţiunea a II-a
Eroarea de fapt

1. Consideraţii generale. Concept. Caracterizare

Eroarea de fapt a fost consacrată şi în codul penal din 1938 cu deosebirea că legislaţia
în vigoare prevede că eroarea de fapt înlătură caracterul penal al faptei, căreia îi lipseşte
trăsătura esenţială a vinovăţiei în timp ce în codul din 1938 fapta săvârşită sub influenţa
erorii constituie infracţiune, fără să atragă însă răspunderea penală a făptuitorului.49
Dacă celelalte cauze de împiedicare a constituirii infracţiunii se grefează pe situaţii de
fapt oarecum excepţionale, fiind necesare intervenţia unor împrejurări opresoare( cum ar fi
în cazul beţiei complet accidentale); a unor consecinţe imprevizibile( cazul fortuit) sau a
unor stări speciale a făptuitorului( cum ar fi cazul iresponsabilităţii sau al minorităţii), în
ipoteza erorii, excluderea caracterului penal se produce în împrejurări obişnuite şi destul
de des întâlnite în viaţa de toate zilele, când, acţionând fără conştiinţă şi voinţa săvârşirii
unei fapte prevăzute de legea penală, făptuitorul aduce totuşi atingere uneia dintre valorile
ocrotite de această lege datorită necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a unor stări, situaţii
sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.50
Eroarea se poate înfăţişa ca o eroare propriu-zisă, adică o falsă cunoaştere a realităţii
sau ca o ignoranţă adică o lipsă a cunoaşterii.
Prin eroare se înţelege, în dreptul penal, reprezentarea greşită, de către cel care
săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, a realităţii din momentul săvârşirii faptei,
reprezentare determinată de necunoaşterea sau de cunoaşterea greşită a unor date ale
realităţii.51
Eroarea de fapt reprezintă o lipsă de concordanţă intre ceea ce şi-a închipuit
făptuitorul şi realitate, ori un dezacord între reprezentările făptuitorului şi realitate.
Neconcordanţa pe care o implică eroarea de fapt poate să aibă explicaţii multiple.
După cum se ştie, procesul cunoaşterii nu se desfăşoară în condiţii de seră ci în ansamblul
unor factori din afara individului sau chiar din interiorul acestuia care pot să-l deformeze,
să-l denatureze, determinând apariţia unor false reprezentări, asupra realităţii în mintea
agentului. Aşa de exemplu, datorită unor factori externi( lumină, distanţă, mod de
prezentare a obiectului) este posibil ca organele de simţ ale făptuitorului sa-i prezinte
informaţii eronate asupra diferitelor însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor care acţionează
asupra simţurilor acestuia; ca urmare făptuitorul poate să

49
Maria Zolyneak, op. cit, p. 755-756
50
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 422
51
Costică Bulai, op. cit., p. 265
perceapă( percepţia fiind un proces specific de sinteză a informaţiilor primite de la
organele de simţ) eronat obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare. Această percepţie
eronată se poate datora şi unor cauze interne( de exemplu, dacă făptuitorul suferă de
miopie, de daltonism). Alteori eroarea poate să se datoreze cunoaşterii greşite a proceselor
lumii înconjurătoare, evaluării imperfecte a conduitei proprii ca şi a conduitelor
persoanelor din jurul său( de exemplu, agentul crede eronat că aruncarea cu pietre într-un
boschet din parc nu poate să lovească pe nimeni ori apreciază eronat că persoana care se
apropie de el are intenţii agresive). Asemenea devieri se explică şi prin aceea că procesul
cunoaşterii raţionale se desfăşoară nu numai pe baza datelor transmise, nemijlocit,
organelor de simţ ale făptuitorului, a percepţiilor, reprezentărilor acestuia asupra lumii
înconjurătoare dar şi pe baza unor elemente care aparţin experienţei anterioare a agentului,
precum şi pe baza informaţilor privind experienţa altor persoane, a cunoştinţelor dobândite
prin lecturi, reflecţii etc. De aceea acest proces este puternic influenţat de gradul de
cultură, de experienţa, de maturitatea de judecată a făptuitorului; este marcat de asemenea
şi de particularităţile temperamentale, deprinderile, obişnuinţele şi caracterul agentului. În
aceste condiţii, este posibil ca alături de construcţii ale gândirii care reflectă corect
realitatea să existe şi reflectări eronate, evaluări, judecăţi, raţionamente greşite, incorecte52.
Asemenea reflectări eronate afectează nu numai intenţia dar şi culpa; în cazul
incriminărilor condiţionate numai de existenţa intenţiei, eroarea, fie că este inevitabilă sau
nu, exclude intenţia; dacă fapta este incriminată şi când este comisă din culpă, eroarea
exclude culpa dar numai când este invincibilă; va fi însă menţinută răspunderea pentru
culpă dacă eroarea putea fi evitată. Dacă eroarea s-a datorat unei cauze imprevizibile( de
exemplu, conduitei neglijente a unui terţ; farmacistul neglijent a ambalat greşit
medicamentele, ceea ce a pricinuit eroarea sorei medicale care a dat bolnavului un
medicament vătămător), atunci eroarea de regulă exclude şi culpa făptuitorului.53 Se
admite că eroarea în aceste din urmă situaţii( eroarea provocată de un terţ) exclude culpa
agentului dacă oricâtă diligenţă ar fi dovedit o persoană aflată în aceleaşi condiţii ca şi
agentul, eroarea nu putea fi evitată.54
Dacă unele dintre celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei intervin cu
precădere în materia faptelor săvârşite cu voinţă înlăturând vinovăţia sub forma intenţiei,
eroarea poate interveni atât în cazul faptelor de intenţie cât şi a celor săvârşite din culpă
având o sferă posibilă de incidenţă în cazul tuturor faptelor prevăzute de legea penală.
În sfârşit spre deosebire de toate celelalte cauze care odată constatate atrag înlăturarea
completă a caracterului penal în cazul erorii, înlăturarea caracterului penal se poate
produce şi parţial adică numai în privinţa unor împrejurări speciale de agravare a
răspunderii penale.
Vinovăţia indiferent de modalitatea ei de manifestare- sub forma intenţiei sau a
culpei- presupune cunoaşterea sau posibilitatea deplină a cunoaşterii, de către autorul ei a
tuturor stărilor, situaţiilor şi împrejurărilor de fapt în contextul căreia intervine acţiunea
sau inacţiunea sa vătămătoare şi de a căror existenţă depinde săvârşirea unei infracţiuni, în
formă simplă sau agravată.
În numeroase cazuri de săvârşire a unor fapte prevăzute de legea penală, făptuitorul
deşi dispune de o capacitate psihică normală, nu a lucrat cu vinovăţie pentru simplul motiv

52
George Antoniu, op. cit., p. 305
53
Vintilă Dongoroz, Explicaţii I, p. 420
54
Gaston Stefani, Georges Levasseur, Bernard Bouloc, op. cit.,p. 426
că în momentul săvârşirii faptei nu a cunoscut sau a cunoscut greşit anumite stări, situaţii
sau împrejurări de prezenţa cărora depindea fie existenţa infracţiunii, fie caracterul ei
agravat( eroarea privind existenţa infracţiunii; eroare privind circumstanţele agravante ale
infracţiunii).
Cauzele sau motivele erorii pot fi dintre cele mai variate, dar constau întotdeauna în
anumite deficienţe strecurate în procesul complex al cunoaşterii realităţii, conducând la o
necunoaştere a stărilor, situaţiilor sau împrejurărilor de care depind existenţa
infracţiunii( sau a caracterului ei agravat) fie la o cunoaştere greşită a acestora.
În ambele situaţii- de cunoaştere greşită a realităţii sau de necunoaştere a acesteia-
făptuitorul se află în situaţia de a nu fi realizat o reflectare corectă a realităţii tocmai în
legătură cu împrejurările esenţiale pentru existenţa infracţiunii, imaginea pe care el şi-a
format-o despre faptă şi consecinţele sale aflându-se in neconcordanţă cu adevărata lor
semnificaţie şi valoare socială sau materială.
Indiferent de modalitatea în care intervine, eroarea, în calitate de cauză care
împiedică constituirea îşi are temeiul în înlăturarea nemijlocită a vinovăţiei ca trăsătură
esenţială şi element constitutiv al infracţiunii.
Presupunând necunoaşterea( ignorarea) sau cunoaşterea greşită a stărilor,
împrejurărilor sau situaţiilor de care depinde caracterul penal al faptei prevăzute de lege
sau caracterul calificat al unei asemenea fapte- fie intenţionate, fie culpabile- eroarea nu
trebuie confundată cu îndoiala sau cu nepriceperea. În ipotezele de ignoranţă sunt cuprinse
şi cazurile de uitare deoarece în concepţia legii penale este acelaşi lucru a nu avea nici o
cunoştinţă ori de a fi uitat o cunoştinţă care iniţial a existat.
În caz de îndoială55, făptuitorul nu se află în situaţia unei cunoaşteri deformate,
greşite a realităţii, ci în cazul unei cunoaşteri aproximative în cadrul căreia se produce o
reflectare relativă a stărilor, împrejurărilor sau situaţiilor de care depinde caracterul penal
al faptei de natură a-i permite atât înţelegerea sensului antisocial al faptei, cât şi
periculozitatea urmărilor acesteia, dar insuficientă cât priveşte certitudinea declanşării
acestora, cunoaşterea corectă a împrejurărilor în care se va dezvolta legătura cauzală dintre
faptă şi rezultat, suficienţa şi eficacitatea mijloacelor folosite, întinderea prejudiciului,
timpul, locul şi circumstanţele exacte în care acestea se vor concretiza ele.
Făptuitorul aflat în îndoială asupra caracterului şi consecinţelor faptei sale este
obligat să se abţină de a se manifesta până la ieşirea temeinică din îndoială. În cazul în
care totuşi, va acţiona, producând consecinţe de natură a atinge una din valorile ocrotite de
lege, el va răspunde penal pentru fapta săvârşită.
Eroarea nu trebuie confundată cu nepriceperea, atitudine a celor care acţionează deşi
îşi dau seama că nu cunosc realitatea sub raportul conţinutului actului de conduită, a
împrejurărilor în care acestea se realizează şi a consecinţelor ce s-ar putea naşte sau că nu
au cunoştinţe suficiente despre acestea ori nu sunt în stare să le înţeleagă. Dacă în
asemenea condiţii agentul săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, el nu va putea
invoca eroarea de fapt- chiar dacă aceasta a existat efectiv- ci va răspunde pentru o
infracţiune din culpă, deoarece trebuia şi putea să prevadă consecinţele faptei atunci când
desfăşoară o activitate care ar putea să lezeze valorile sociale ocrotite de lege, fără a avea
priceperea şi cunoştinţele cerute de activitatea respectivă.
În sensul legii penale nu constituie eroarea de fapt nici starea de necunoaştere a
realităţii datorită neglijenţei vădite a făptuitorului- aşa-zisei ignoranţe culpabile- de a se
55
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 423
documenta şi informa asupra realităţii, deşi fapta a fost săvârşită în împrejurări în care
avea obligaţia legală sau profesională de a se informa şi cunoaşte realitatea( de exemplu,
în cazul unui proiectant care nu ţine seama la elaborarea documentaţiei unei construcţii cu
mai multe nivele de rezistenţa solului pe care aceasta va fi amplasată sau a unui farmacist,
care dozează, în mod greşit substanţele componente a unui medicament etc.).
În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţie se face distincţie între mai multe feluri de
eroare, folosindu-se diferite criterii.
În cazul în care eroarea se manifestă în privinţa obiectului cunoaşterii( a realităţii
obiective pe care o reflectă conştiinţa făptuitorului), ea se poate manifesta în două feluri:
ca eroare de fapt şi ca eroare de normă.
Eroarea este denumită de fapt(error facti) atunci când poartă asupra unor date ale
realităţii faptice, materiale( activitate, persoană, lucru, împrejurare, stare ori situaţie
materială etc.), constând deci în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a acestor date ale
realităţi.56
Eroarea de normă( error iuris) se referă la necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a
unor norme sau reguli aplicabile în efectuarea unor îndeletniciri, activităţi, comportări cum
ar fi reguli juridice, reguli de convieţuire socială, reguli tehnice, profesionale etc. Când
eroarea de normă priveşte o normă de regulă stabilită şi sancţionată printr-un act juridic
normativ poartă denumirea de eroare de drept.
În ambele forme, eroarea poate fi totală sau parţială, manifestându-se prin
necunoaştere sau cunoaştere greşit completă a unei stări de fapt sau reguli normative sau
prin necunoaşterea ori cunoaşterea greşită parţială a acestora.
În doctrină se admite că are caracterul unei erori de fapt şi eroarea asupra unei legi
nepenale( extrapenale), la care face referire legea penală( de regulă o asemenea referire se
face prin folosirea expresiei „ pe nedrept” sau „contrar dispoziţiilor legale”).57
În ultimii ani, în doctrina italiană, s-au exprimat îndoieli asupra tezei de mai sus în
sensul că eroarea asupra unei legi nepenale ar putea să constituie întotdeauna numai o
eroare de fapt relevându-se ipoteze când eroarea asupra legii extrapenale ar putea să
constituie o eroare de drept şi nu de fapt. Sub acest aspect, autorii fac deosebirea între
eroarea de fapt şi eroarea asupra faptului, concepând posibilitatea ca eroarea asupra
faptului( concept mai cuprinzător) să se înfăţişeze nu numai sub forma erorii de fapt
propriu-zise dar şi sub forma unei erori de drept penal sau nepenal. Aşa de pildă eroarea
asupra faptului ar putea consta şi din cunoaşterea greşită sau necunoaşterea textului
normei penale fie din cauză că textul a fost reprodus inexact, ori i-a fost citit subiectului
incorect( eroare senzo-perceptivă), fie că era defectuos scris, sau pentru că textul era greu
de descifrat din lipsa luminii. În aceste din urmă cazuri, eroarea nu poartă asupra
interdicţiei, adică asupra caracterului legal sau nelegal al faptei, ci asupra unei împrejurări
străine de o atare evaluare. Tot astfel eroarea asupra faptului poate să constea şi din
interpretarea greşită a unei norme nepenale( de exemplu, făptuitorul interpretând greşit
normele privind împărţirea bunurilor moştenite a tras concluzia că bunul pe care-l posedă
a devenit proprietatea sa, putând să-l vândă, în realitate bunul a intrat în lotul altor
succesori, astfel că a vândut un bun care nu-i aparţinea): în acest caz făptuitorul din cauza
unei greşite interpretări a normei extrapenale, a aut o reprezentare greşită asupra faptului.

56
Costică Bulai, op. cit., p. 266
57
Vintilă Dongoroz, Explicaţii I., p. 421
În asemenea situaţii, nu se poate susţine că ne aflăm în faţa unei erori de fapt( deoarece
este vorba de o normă de drept) ci de o eroare asupra faptului generată de o normă de
drept nepenal. Nu interesează susţin autorii italieni dacă caracterul de eroare asupra
faptului, în ipoteza erorii asupra legii extrapenale, este consecinţa necunoaşterii unor
elemente de fapt din cuprinsul normei extrapenale descrise în norma de incriminare( de
exemplu, eroarea asupra conceptului de copil nenăscut, dar conceput, ca subiect pasiv al
infracţiunii de avort), sau se referă la necunoaşterea unor elemente normative din
cuprinsul normei extrapenale( de exemplu, subiectul nu cunoaşte semnificaţia juridică a
detenţiei sau a posesiei).58
Este discutabil în doctrină dacă eroarea asupra legii penale, alta decât cea încălcată şi
la care face referire norma de incriminare, constituie o eroare de drept sau o eroare de fapt.
Părerea majoritară este că ne aflăm în faţa unei erori de fapt.59
Aşa, de pildă, norma de incriminare a calomniei prevede cerinţa ca afirmaţia imputată
să fi putut expune victima la o sancţiune penală, dacă agentul este convins că afirmaţia
făcută nu expune victima la o sancţiune penală este exclusă intenţia de calomnie( dacă nici
celelalte ipoteze alternative, descrise în norma de incriminare privind consecinţele la care
poate expune victima afirmaţia calomnioasă, nu se verifică); in acest caz, agentul are în
reprezentare un alt fapt decât acela descris în norma de incriminare. Tot astfel, dacă
persoana învinuită de tăinuire se află în eroare asupra împrejurării că bunul tăinuit provine
dintr-o faptă prevăzută de legea penală.
În raport cu obiectul ei şi, totodată, în funcţie de consecinţele pe care le poate avea,
eroarea este denumită principală, atunci când poartă asupra unor date de fapt privitoare la
unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, de care depinde însăşi existenţa
infracţiunii, şi secundară, atunci când poartă asupra unei stări, situaţii sau împrejurări care
constituie un element circumstanţial sau o circumstanţă a infracţiunii.
Distincţia este interesantă pentru că eroarea principală poate avea drept consecinţă
inexistenţa infracţiunii, în timp ce eroarea secundară poate duce doar la inexistenţa unei
variante agravate a infracţiunii sau la înlăturarea unei circumstanţe agravante, nu însă şi la
inexistenţa infracţiunii, in configuraţia tipică a acesteia.60
Pe lângă aceste clasificări , în literatura de specialitate se face distincţie şi între alte
feluri de eroare.
Astfel, din punct de vedere al efectelor pe care le produce, se face distincţie între
eroarea esenţială şi eroarea neesenţială. Eroarea este considerată esenţială atunci când
are ca efect excluderea vinovăţiei persoanei şi neesenţială, atunci când nu înlătură
vinovăţia şi, deci, caracterul penal al faptei, constituind doar o circumstanţă atenuantă.61
Întrucât întotdeauna eroarea principală va fi şi o eroare esenţială iar cea neesenţială
va fi şi o eroare secundară, se poate folosi noţiunea de eroare
esenţială( mai frecvent întrebuinţată în doctrină) atât pentru a exprima necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a unui element constitutiv al normei de incriminare cât şi consecinţele
acesteia.
Caracterul esenţial al erorii trebuie circumscris, fireşte, la o infracţiune determinată şi
la elementele corespunzătoare conţinutului acesteia. Făptuitorul deşi în eroare asupra unui
element constitutiv al conţinutului unei incriminări complexe( de exemplu, subiectul este
58
Tullio Padovani, op. cit. , p. 281-284
59
Ferrando Mantovani, op. cit., p.358
60
Costică Bulai, op. cit., p. 266
61
Vintilă Dongoroz, Explicaţii I, p. 417
în eroare asupra calităţii funcţionarului, pe care l-a insultat, de purtător al autorităţii de
stat, element constitutiv al infracţiunii de ultraj) va putea fi tras la răspundere în raport cu
incriminarea din care lipseşte elementul constitutiv asupra căruia a purtat eroarea( de
exemplu, făptuitorul va putea fi tras la răspundere pentru insultă); tot astfel agentul care cu
violenţă smulge un bun din mâinile unei persoane, crezând că bunul îi aparţine, nu va
răspunde pentru tâlhărie însă va putea fi tras la răspundere pentru violenţele aplicate.62
De asemenea, din punct de vedere al posibilităţii de evitare a erorii, se face distincţie
între eroarea invincibilă( de neînlăturat) şi eroarea vincibilă (înlăturabilă ). Eroarea este
socotită invincibilă atunci când, datorită completei necunoaşteri a realităţii, făptuitorul n-a
avut în mintea sa nici cea mai mică bănuială că realitatea ar putea fi altfel decât a
cunoscut-o el şi, de aceea, chiar dacă ar fi fost mai atent, n-ar fi putut înlătura eroarea( de
exemplu, făptuitorul este convins, dată fiind asemănarea perfectă a obiectelor , că umbrela
pe care o ia din cuier este a sa, deşi în realitate era a altei persoane; ulterior, făptuitorul îşi
dă seama că în ziua respectivă nici nu luase cu sine umbrela). Dimpotrivă eroarea este
vincibilă atunci când făptuitorul şi-ar fi putut da seama de ea dacă ar fi fost mai atent( de
exemplu, obiectul luat din eroare avea unele particularităţi care ar fi servit pentru
identificare, dacă făptuitorul ar fi fost mai atent).
Eroarea invincibilă înlătură caracterul penal atât în cazul infracţiunilor de intenţie cât
şi în a celor de culpă.
Eroarea vincibilă înlătură numai caracterul penal al acţiunilor din intenţie, lăsând
neatinsă răspunderea penală pentru fapta penală săvârşită din culpă.
În fine, se face distincţie între eroare prin ignoranţă sau necunoaştere, determinată
de lipsa de cunoştinţe generale sau specifice unui anumit domeniu, şi eroarea prin
amăgire sau prin inducere în eroare, determinată de manoperele unei alte persoane, care îi
prezintă ca adevărate fapte mincinoase sau invers, îi prezintă ca neadevărate date ale
realităţii, surprinzând astfel buna credinţă a celui înşelat. Distincţia interesează atât pentru
constatarea existenţei erorii, în raport cu factorii care au determinat-o, ţinându-se seama de
eficienţa inducerii în eroare, cât şi pentru că inducerea în eroare operează şi este examinată
în cadrul unei participaţii improprii.
Eroarea mai poate fi subdivizată în raport cu segmentul din desfăşurarea procesului
psihic în care intervine. Astfel eroarea care intervine în momentul formării voinţei
agentului, pe baza unui anumit conţinut al reprezentărilor subiectului asupra realităţii, se
numeşte eroare motiv. O asemenea modalitate de eroare devine esenţială dacă motivul
acţiunii constituie un element constitutiv al incriminării, sau poate fi neesenţială dacă
motivul nu joacă un asemenea rol( de exemplu, eroarea asupra identităţii obiectului
material sau al subiectului pasiv atunci când nu au un rol constitutiv în conţinutul
incriminării). Dacă eroarea cade asupra momentului executării hotărârii făptuitorului,
adică asupra momentului traducerii în fapt a hotărârii făptuitorului ea devine o eroare
asupra abilităţii( a capacităţii executive) a făptuitorului şi este luată în considerare sub
numele de eroare aberativă( aberratio ictus, aberratio delicti şi aberratio causae).

2. Sediul normativ al materiei

Eroarea de fapt este reglementată în Titlul II- infracţiunea- al Codul Penal român în
Capitolul III intitulat „Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei”.
62
George Antoniu, op. cit., p.308-309
 Dispoziţiile art. 27 din Codul Penal, prevăd următoarele: „(1)Nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală când făptuitorul, în momentul săvârşirii
acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde
caracterul penal al faptei
(2) Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a
cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea
penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării respective
nu este ea însăşi rezultatul culpei.”

3. Eroarea de fapt în cazul infracţiunilor intenţionate

O componentă principală a procesului psihic caracteristic intenţiei este cunoaşterea

de către făptuitor a condiţiilor obiective în care acţionează şi reprezentarea corectă a
realităţii precum şi a consecinţelor faptei. Numai pe o asemenea bază se poate afirma că
subiectul a acţionat intenţionat, adică în cunoştinţă de cauză asupra condiţiilor acţiunii iar
autodeterminarea voinţei s-a făcut pe baza unor reprezentări adecvate ale realităţii
înconjurătoare.
Făptuitorul trebuie să cunoască, mai întâi, acele realităţi preexistente şi pe care se
grefează fapta sa ( de exemplu, să cunoască că există un bun în posesia sau deţinerea unei
persoane, în cazul infracţiunii de furt), chiar dacă existenţa acestor realităţi nu este
influenţată de voinţa făptuitorului; acesta poate să le cunoască sau nu, dar nu poate să
determine existenţa realităţilor menţionate.
Din conţinutul procesului cognitiv fac parte acele elemente care caracterizează şi
configurează fapta incriminată, elemente a căror existenţă depinde de voinţa acestuia( de
exemplu, acela care sustrage un obiect trebuie să ştie că ia un bun din posesia sau detenţia
altuia fără consimţământul acestuia şi în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept; acela care este
întrebat sub jurământ, de un organ judiciar, şi ascunde adevărul trebuie să-şi dea seama că
relatează o faptă neadevărată şi prin aceasta induce în eroare organul judiciar). În cazul
incriminărilor condiţionate de producerea unui rezultat, făptuitorul trebuie să-şi reprezinte
atât posibilitatea producerii rezultatului cât şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi
rezultat.63
Eroarea de fapt, care intervine în cazul unor fapte intenţionate, determinând în
conştiinţa făptuitorului o reprezentare greşită a faptei şi urmărilor acesteia, exclude de
plano şi vinovăţia acestuia pentru fapta săvârşită.
Din aceste punct de vedere, pentru înlăturarea caracterului penal al faptei
intenţionate, ca efect al influenţei erorii asupra vinovăţiei, nu este necesar ca ignoranţa
făptuitorului să se poarte în legătură cu toate stările, situaţiile sau împrejurările de care
depinde caracterul penal al faptei, fiind suficient ca ea, producându-se numai în legătură
cu una dintre acestea, să fie esenţială pentru înţelegerea semnificaţiei reale a faptei în
întregul ei.
În consecinţă, intervenţia erorii cu privire la oricare dintre stările, situaţiile sau
împrejurările de care depinde existenţa infracţiunii intenţionate, va atrage înlăturarea
completă a caracterului penal al faptei.

63
George Antoniu, op. cit., p.303
 Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, pentru existenţa unei erori de fapt care să
înlăture caracterul penal al faptei săvârşite, trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii:

A. Făptuitorul să nu fi cunoscut în momentul săvârşirii faptei existenţa unei stări,

situaţii sau împrejurări de care să depindă caracterul penal al faptei.

Pentru ca eroarea să-şi poată produce efecte de împiedicare a constituirii infracţiunii,

se cere, în primul rând ca necunoaşterea sau cunoaşterea greşită, a făptuitorului să se
refere la aspecte de fapt esenţiale pentru existenţa infracţiunii, adică la stări, situaţii sau
împrejurări de care depinde caracterul penal al acesteia.64
În doctrina penală s-au conturat diferite sensuri pentru aspectele prevăzute în
dispoziţiile art. 27 alin. 1 Cod Penal, astfel:
„Starea” desemnează modul în care se prezintă o persoană( spre ex..: starea civilă,
pregătirea intelectuală, starea de minoritate, starea de sănătate etc.), ori un bun( valoarea
economică, starea de uzură etc.), ori o instituţie(utilare tehnică, sarcinile ce-i revin etc.).
Codul penal prevede unele infracţiuni pentru existenţa cărora se cere ca o condiţie
esenţială o anumită stare sau calitate a subiectului pasiv cum sunt: starea de minoritate,
starea de incapacitate psihofizică etc.
Spre exemplu, în cazul infracţiunii de seducţie, persoana de sex feminin căreia
făptuitorul îi face promisiuni de căsătorie, pentru a o determina să aibă cu el raport sexual,
trebuie să fie mai mică de 18 ani. Dacă făptuitorul s-a aflat în eroare cu privire la vârsta
victimei, având convingerea fermă că aceasta este mai mare de 18 ani, caracterul penal al
faptei va fi înlăturat, deoarece nu constituie nici un fel de infracţiune fapta de a avea
raporturi sexuale consimţite cu o persoană mai mare de 18 ani.65
Potrivit art. 197 din Codul Penal, actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex
diferit sau de acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani, constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare severă de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. Va fi apărat
însă de răspundere, în temeiul erorii, făptuitorul care, a săvârşit o asemenea faptă fiind
indus în eroare de victimă, asupra vârstei ei reale, sau care, necunoscând vârsta reală a
acesteia
a crezut că faţă de dezvoltarea sa fizică victima este mai mare de 15 ani. De asemenea o
persoană este în eroare cu privire la calitatea unei bancnote crezând că este valabilă, însă
în realitate era falsă, şi o pune în circulaţie nu va răspunde pentru infracţiunea de punere în
circulaţie a monedei falsificate. În acelaşi sens, dacă o persoană deţine o substanţă
stupefiantă, fără să cunoască calitatea sa, nu va răspunde pentru infracţiunea de trafic de
stupefiante.66
„Situaţia” priveşte poziţia pe care o are o persoană( căsătorită, rudă apropiată etc.), ori
un bun( aparţine avutului personal sau avutului public, bun ce provine din săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală etc.).
Astfel, datorită identităţii a două obiecte, persoana ia un lucru din posesia alteia
crezând că este al său, fiind în eroare cu privire la situaţia bunului, la apartenenţa sa; fapta
săvârşită nu constituie infracţiunea de furt, dacă dovedeşte că a procedat astfel numai
64
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 425
65
Teodor Vasiliu, George Antoniu, Ştefan Daneş, Gheorghe Dărângă, Dumitru Lucinescu, Vasile
Papadopol, Doru Pavel, Dumitru Popescu, Virgil Rămureanu, Codul penal- comentat şi adnotat. Partea
generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 373
66
Maria Zolyneak, op. cit., p. 757
datorită erorii, în care s-a aflat cu privire la situaţia obiectului. În acest caz făptuitorul nu a
conceput de loc sau a conceput în mod greşit finalitatea activităţii sale, urmările pe care
acesta le produce în realitate, ceea ce înseamnă că i-a lipsit în totalitate factorul intelectiv,
existând o discordanţă între realitate şi imaginea pe care făptuitorul şi-a făcut-o despre
aceasta. Lipsa factorului intelectiv are repercursiuni şi asupra factorului volitiv, voinţa
conformându-se întotdeauna factorului intelectiv care, aşa cum am arătat nu este în acest
caz în concordanţă cu realitatea.67 În acelaşi sens, dacă o persoană încheie o căsătorie cu o
altă persoană căsătorită, situaţie pe care nu a cunoscut-o în momentul încheierii căsătoriei,
nu răspunde pentru infracţiunea de bigamie fiind în eroare asupra acestei situaţii de care
depinde caracterul penal al faptei. Raportul sexual între rude în linie directă, relaţii asupra
cărora persoanele au fost în eroare, nu constituie infracţiunea de incest.
În accepţiunea art. 27 cod penal prin „împrejurare” se înţelege aşa cum se arată în
literatura juridică o realitate externă care , pusă în corelaţie cu faptă comisă, o
particularizează în concret( de exemplu, timpul nopţii, timp de război, loc public, în
exerciţiul funcţiunii, având asupra sa arme etc.)68
De exemplu, infracţiunea de calomnie există atunci când o persoană afirmă în public
o faptă determinată privitoare la o persoană care dacă ar fi adevărată ar expune acea
persoană la o sancţiune penală. În cazul în care persoana a făcut afirmaţia datorită locului
unde s-a pronunţat( în laborator) a crezut că nu este auzită de nimeni, fiind în eroare cu
privire la condiţia publicităţii nu va răspunde pentru infracţiunea de calomnie.
.Se cere deci ca, datorită necunoaşterii unei stări, situaţii sau împrejurări, făptuitorul să se
afle în imposibilitatea de a cunoaşte caracterul penal al faptei.
O atare situaţie sau împrejurare este esenţială pentru existenţa infracţiunii atunci când
intră ca element constitutiv în conţinutul acesteia, în aşa fel încât, prin lipsa stării, situaţiei
sau împrejurării respective, fapta să nu-şi mai realizeze caracterul penal adică să nu mai
corespundă tuturor cerinţelor prevăzute de legea penală pentru existenţa unei anumite
infracţiuni. Pentru verificarea acestei condiţii trebuie să se examineze cu atenţie conţinutul
juridic al infracţiunii şi să se stabilească exact dacă împrejurarea, starea sau situaţia
necunoscută sau cunoscută greşit este sau nu o condiţie necesară pentru existenţa
infracţiunii.
Astfel, de pildă, pentru existenţa tăinuirii ca infracţiune este necesară primirea,
dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că
bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală dacă prin aceasta s-a
urmărit pentru sine ori pentru altul obţinerea unui folos material. Dacă în realitate,
persoana care a primit bunul provenit din infracţiune nu şi-a dat seama de caracterul ilicit
al provenienţei sale, vinovăţia sa va fi exclusă pentru că a intervenit eroarea asupra unei
împrejurări de fapt esenţiale, de care depinde caracterul penal al faptei de tăinuire.
Săvârşeşte infracţiunea de favorizare a infractorului- într-una din ipotezele
incriminate şi acela care dă ajutorul unui infractor pentru ca acesta să-şi asigure folosul
sau produsul infracţiunii, fără a exista în acest sens, o înţelegere stabilită înainte sau în
timpul săvârşirii infracţiunii. Va fi apărat de răspundere însă, în temeiul erorii, făptuitorul
care deşi a săvârşit fapta prevăzută de art. 319 din Codul Penal, va dovedi că în realitate
nu şi-a dat seama că ajută un infractor.

67
Teodor Vasiliu şi alţii, op. cit., p. 373
68
Constantin Mitrache, op. cit., p. 188
 Eroarea intervine deseori în eliminarea caracterului penal al faptelor comise de
persoanele care ajută în orice moment un infractor în săvârşirea unei infracţiuni fără a
avea vreo cunoştinţă că îşi dau contribuţia la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea
penală. Este cazul unor infractori de o deosebită abilitate care se folosesc de ajutorul unor
persoane inocente fie la crearea condiţiilor necesare pentru săvârşirea faptei( procurarea
unei camere în care se va petrece un viol ori o sechestrare de persoane, atragerea victimei
la locul unde va fi lovită, vătămată sau ucisă), fie la confecţionarea ori procurarea
mijloacelor necesare pentru realizarea infracţiunii( confecţionarea la cerere a unui cuţit,
procurarea unei chei duplicat etc.). În toate aceste cazuri, deşi aparent, fapta persoanei
inocente ar constitui un act de complicitate la fapta autorului, în realitate, aceasta fiind
într-o totală ignoranţă cu privire la semnificaţia reală a ajutorului dat infractorului, va
putea invoca beneficiul erorii de fapt69.
Există însă şi cazuri când, deşi eroarea produce efecte de înlăturare a caracterului
penal cu privire la existenţa unei infracţiuni care se realizează numai în prezenţa unei
anumite stări, situaţii sau împrejurări, ea nu va mai produce acelaşi efect şi cu privire la
fapta penală care subzistă totuşi chiar în lipsa stării, situaţiei sau împrejurării respective.
Este cazul clasic al infracţiunii de ultraj care se realizează în condiţiile insultării,
calomnierii sau ameninţării, săvârşite împotriva unui funcţionar aflat în exerciţiul unei
funcţiuni care aplică autoritatea de stat. În acest caz, dacă făptuitorul care insultă,
calomniază sau ameninţă un funcţionar din cei aflaţi în exerciţiul autorităţii de stat, nu
cunoaşte calităţile reale sau atribuţiile funcţiunii pe care o îndeplineşte funcţionarul
crezându-l de pildă, o persoană particulară sau un funcţionar oarecare, el nu va răspunde-
din cauza intervenţiei erorii cu privire la calitatea funcţionarului- pentru infracţiunea de
ultraj, ci pentru o infracţiune mai uşoară, cum ar fi insulta, calomnia sau ameninţarea.
De regulă eroarea de fapt trebuie dovedită de cel care o invocă, fiindcă cunoaşterea
exactă a realităţii este prezumată.
Doctrina penală modernă a descifrat in conţinutul normei de
incriminare existenţa nu numai a unor elemente descriptive de fapt( stări, situaţii sau
împrejurări) dar şi a unor elemente normative cu ajutorul cărora legiuitorul explică si
descrie fapta incriminată, elemente care constituie, totodată, evaluări etico-juridice ale
realităţilor de fapt. Aşa, de pildă, atunci când legiuitorul se referă la un înscris, oficial sau
sub semnătură privată, ori la luarea unui mobil din posesia sau detenţia altuia, sau la
imprimate producătoare de consecinţe juridice, are în vedere instituţii juridice cu care
întregeşte descrierea faptei incriminate. Chiar dacă aceste elemente nu trebuie cunoscute
de făptuitor la nivelul unui specialist în domeniul dreptului ci în limitele unei cunoaşteri ca
nespecialist( de exemplu, acela care falsifică un înscris oficial nu este necesar să ştie că
acţionează asupra unui înscris în sensul legii penale, este suficient să-si dea seama că
alterează conţinutul unui act care emană de la autoritatea de stat), nu mai puţin acestea
trebuie să se afle în reprezentarea făptuitorului deoarece şi aceste elemente configurează
fapta descrisă în norma de incriminare.
Cuprinderea în procesul cunoaşterii a unor elemente normative a determinat doctrina
penală să pună sub semnul întrebării dacă s-ar mai putea vorbi despre o „eroare de fapt”,
această expresie fiind numai parţial justificată70

69
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 426
70
Remo Pannain, Manuale de diritto penale, volume primo, Parte generale, Torino, 1962, p. 670
 Nu intră in procesul cunoaşterii de către subiect acele elemente care caracterizează nu
fapta ci chiar persoana agentului( de pildă, că acesta este minor, că n-are capacitate
psihică) ori dacă fapta este pedepsibilă sau nu. De asemenea nu intră în conţinutul
procesului cunoaşterii condiţiile obiective de pedepsire, precum şi condiţiile procesuale,
deoarece acestea nu constituie elemente constitutive ale incriminării.

B. Eroarea de fapt să se fi manifestat în momentul săvârşirii faptei

Pentru ca eroarea să înlăture caracterul penal este necesar ca ea să fie prezentă în

conştiinţa făptuitorului în tot timpul săvârşirii faptei, constituind din punct de vedere
subiectiv, explicaţia unică şi suficientă a conduitei acestuia. Din acest punct de vedere,
este lipsit de relevanţă prezenţa erorii în conştiinţa făptuitorului mai înainte sau după
săvârşirea faptei, dacă executarea actelor componente ale acesteia au avut loc în timp ce
făptuitorul era în deplină cunoştinţă de cauză asupra semnificaţiei reale a faptei sale şi a
consecinţelor acesteia. Precizarea este necesară şi pentru a avea în vedere situaţia posibilă
în practică, când în cursul executării unei fapte prevăzute de lege, făptuitorul se afla sub
influenţa erorii numai la începutul executării. Dacă, în acest caz, încetând să se mai afle în
eroare, făptuitorul va continua totuşi executarea, nu va mai putea invoca scuza erorii( ca
de pildă, în cazul demolării unei clădiri, când făptuitorul, care conduce lucrările, deşi a
luat cunoştinţă între timp de posibilitatea surprinderii unei persoane sub dărâmături, lasă
ca ele să continue, acceptând şi eventualitatea vătămări sau uciderii acesteia).
Când însă făptuitorul a constatat că se aflase sub imperiul erorii abia după
consumarea faptei şi producerea rezultatului, caracterul penal al acesteia va fi înlăturat.
În consecinţă pentru a înlătura caracterul penal al faptei, eroarea trebuie să existe, în
momentul săvârşirii faptei şi să dureze până în momentul în care nu mai este posibilă
renunţarea la executare sau prevenirea consecinţelor ce
s-ar putea produce.
În cazul infracţiunilor continue( de exemplu, port ilegal de uniformă), continuate( de
exemplu, furt săvârşit prin acte de sustragere succesive, dar în executarea aceleiaşi
hotărâri) care presupun acţiuni repetate intervenţia erorii poate duce la înlăturarea
caracterului penal al faptei în întregul său numai dacă a existat în conştiinţa făptuitorului
de la începutul şi până la încetarea actelor de executare a faptei prevăzute de lege. În cazul
în care fapta prevăzută de lege se poate descompune în părţi componente, eroarea va
influenţa asupra vinovăţiei pentru acele acte de executare care s-au săvârşit sub influenţa
ei, lăsându-le însă neatinse pe celelalte, care vor atrage răspunderea penală a
făptuitorului.71

C. Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală

Există o problemă a erorii de fapt numai dacă agentul a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală şi numai din momentul când, fiind neîndoielnică existenţa faptei
materiale( aceasta întrunind cerinţele obiective ale unei norme de incriminare
determinate), trebuie să se stabilească dacă există, corelativ, şi procesele psihice
caracteristice vinovăţiei agentului. În măsura în care o faptă, sub aspect obiectiv, nu

71
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 427
constituie o faptă prevăzută de legea penală, nu se pune problema vinovăţiei şi a
caracterului penal al faptei, şi deci, nici problema înlăturării acestui caracter.72
Din examinarea practicii judiciare rezultă că cel mai adesea se comit din eroare
următoarele infracţiuni: furtul, tăinuirea, ultrajul, distrugerea, ruperea de sigilii,
favorizarea infractorului, infracţiunile la regulile de circulaţie pe drumurile publice,
punerea în circulaţie a unor bancnote false etc.
În principiu, însă eroarea poate interveni în cazul oricărei infracţiuni intenţionate din
cele prevăzute atât în Codul Penal cât şi în legile speciale, şi indiferent de modalitatea de
executare( tentativă sau infracţiune consumată) ori participare( coautorat, instigare sau
complicitate, prin care se exprimă).
Fapta concretă pe care o săvârşeşte agentul urmează să fie comparată de către organul
judiciar cu fapta descrisă de legiuitor în norma de incriminare spre a decide dacă
constituie sau nu o faptă prevăzută de legea penală; elementele care intră în descrierea
normei şi care caracterizează incriminarea constituie prin urmare criteriile hotărâtoare în
raport cu care este analizată fapta concretă. În explicarea obişnuită a procesului psihic al
intenţiei se omite acest proces complex şi se consideră că subiectul trebuie să cunoască
corect, nemijlocit, chiar elementele care intră în descrierea normei de incriminare ca şi
când acesta săvârşeşte fapta concretă având în faţă descrierea legală şi trebuie să se
străduiască să nu iasă din tiparul acesteia.
În realitate, ceea ce cunoaşte făptuitorul sunt propriile sale fapte, condiţiile concrete
în care acţionează, instrumentele concrete folosite, acţiunea concretă desfăşurată, obiectul
concret asupra căruia acţionează, cu toate particularităţile acestuia. Numai ulterior
comparând aceste date cu norma de incriminare, organul judiciar va desprinde concluzia
că manifestarea concretă a făptuitorului, prin modul cum a fost concepută şi realizată de
acesta, se suprapune ori nu cerinţelor unei anumite norme de incriminare şi dacă o
eventuală suprapunere nu are la bază o reprezentare eronată asupra unui element de fapt
care, având un rol esenţial în cadrul normei de incriminare, trebuia cunoscut în mod
corect.
În măsura in care făptuitorul nu a cunoscut vreunul din elementele esenţiale de fapt,
care reprezintă cerinţe constitutive ale modelului legal al unei incriminări determinate,
înseamnă că a acţionat pe baza unei reprezentări greşite a realităţii; ca urmare, fapta nu a
fost comisă în cunoştinţă de cauză, nu fost conştient orientată spre obţinerea rezultatului,
iar autodeterminarea voinţei a avut la bază o cunoaştere imperfectă, deformată( sau o
necunoaştere) a condiţiilor în care subiectul acţionează, cea ce exclude răspunderea penală
intenţionată a agentului pentru rezultatul ilicit produs.73

4. Eroarea asupra circumstanţelor de agravare în cazul infracţiunii

Pentru incidenţa cazului prevăzut de art. 27 alin. 2 din Codul Penal este necesar în
primul rând, ca eroarea să aibă un caracter limitat, în sensul că nu
trebuie să cuprindă şi elemente sau împrejurări de fapt care vizează însăşi conţinutul
faptei( acesta rămânând neatins de eroarea din conştiinţa făptuitorului), şi specific, în
sensul că trebuie să se refere în mod necesar la împrejurări cărora, însă legea penală le
atribuie efecte de agravare a răspunderii penale.

72
George Antoniu, op. cit., p. 302
73
George Antoniu, op. cit., p. 304
 Într-o anumită viziune, s-ar putea susţine că şi în cazul erorii asupra circumstanţelor
ne aflăm tot într-o eroare asupra unui element esenţial al incriminării numai că acest
element esenţial priveşte varianta calificată şi nu infracţiunea de bază. De aceea s-ar putea
aplica aceleaşi reguli ca în cazul oricărei erori asupra unor elemente esenţiale ale normei
de incriminare, cu deosebirea că eroarea va exclude incidenţa circumstanţei de agravare
rămânând ca agentul să răspundă numai pentru incriminarea de bază( varianta simplă).
Cu toate acestea majoritatea autorilor tratează distinct eroarea asupra circumstanţelor
agravante de eroarea asupra uni element esenţial al normei de incriminare.74
Cum dispoziţiile art. 27 alin. 2 din Codul Penal, nu fac nici o distincţie între diversele
circumstanţe de agravare, rezultă că eroarea poate interveni cu efectele sale de înlăturare a
răspunderii penale în cazul tuturor formelor de circumstanţe agravante prevăzute de lege:
legale sau judiciare, generale sau speciale, obligatorii sau facultative.
De exemplu, în cazul circumstanţelor generale de agravare prevăzute de art. 73 din
Codul Penal, adesea se stabileşte că în momentul săvârşirii infracţiunii făptuitorul nu avea
cunoştinţă, de pildă, de participarea a două sau mai multe persoane, unul dintre
participanţi la faptă este minor etc.
În ipoteza circumstanţelor speciale de agravare, eroarea se produce în situaţii din cele
mai variate.
În cazul în care o persoană a distrus cu intenţie mai multe bunuri printre care şi unele
cu valoare artistică, ştiinţifică, istorică sau arhivistică ultimele clasificând fapta potrivit
agravantei prevăzute de art. 239 alin. 2 din Codul Penal, făptuitorul va putea evita
aplicarea pedepsei agravante dacă va dovedi că în momentul săvârşirii faptei nu a
cunoscut valoarea deosebită a unei părţi din bunurile distruse.
Dacă făptuitorul a ucis o femeie gravidă necunoscând starea ei de graviditate el nu va
răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat
ci pentru omor în varianta simplă. În această situaţie eroarea de fapt nu are influenţă
asupra înlăturării caracterului penal ci numai asupra încadrării juridice a faptei.
Potrivit art. 287 din Codul Penal, delapidarea se agravează în situaţii când a avut
consecinţe deosebit de grave, adică a produs o pagubă materială mai mare de
2.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii vreuneia din unităţile la
care se referă art. 151 sau unei alte persoane fizice sau juridice. Se va vita tragerea la
răspundere penală potrivit agravantei menţionate dacă se va dovedi însă că în momentul
săvârşirii faptei, persoana nu şi-a reprezentat întinderea reală a bunurilor sau valorilor
sustrase, considerându-le cu mult sub limita celor evaluate reprezentând consecinţe
deosebit de grave în sensul legii penale.
În cazul în care împrejurarea a cărei existenţă nu a fost cunoscută constituie doar o
circumstanţă de agravare judiciară, eroarea va produce efecte asemănătoare, împiedicând
agravarea răspunderii făptuitorului. Pentru aplicarea art. 27 alin. 2 din Codul Penal, mai
este necesar ca eroarea asupra împrejurării agravantei să se fi produs în conştiinţa
făptuitorului în timpul săvârşirii faptei, necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a acestei
împrejurări anterior sau ulterior săvârşirii faptei fiind irelevantă.75

5. Eroarea în materia infracţiunilor săvârşite din culpă

74
Vintilă Dongoroz, Explicaii I., p. 420
75
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 429
 Art. 27 alin. 3 din Codul Penal prevede că dispoziţiile alin. 1 şi 2 ale aceluiaşi
articol- care reglementează incidenţa erorii în materia infracţiunilor de intenţie şi a
circumstanţelor de agravare ale acestora- se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care
legea le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării respective
nu este ea însăşi rezultatul culpei făptuitorului.
Incidenţa erorii în materia infracţiunilor din culpă este subordonată pe de o parte
îndepliniri tuturor condiţiilor prevăzute pentru recunoaşterea aplicabilităţii erorii în
materia infracţiunilor intenţionate, iar pe de altă parte, şi a condiţiei suplimentare ca
eroarea să nu fie ea însăşi rezultatul culpei făptuitorului.
Codul penal incriminează unele fapte atât în cazul când sunt săvârşite cu intenţie, cât
şi atunci când sunt săvârşite din culpă. De regulă cele două forme de incriminare au
aceeaşi denumire: vătămare corporală cu intenţie, vătămare corporală din culpă; distrugere
cu intenţie, distrugere din culpă;
înlesnirea evadării cu intenţie, înlesnirea evadării din culpă. Sunt şi cazuri în care
denumirea infracţiunii diferă, după cum fapta este săvârşită cu intenţie sau din culpă.
Astfel: omuciderea cu intenţie este denumită omor, omuciderea din culpă este denumită
ucidere din culpă; abuz în serviciu pentru faptele săvârşite cu intenţie, neglijenţă în
serviciu pentru faptele asemănătoare săvârşite însă din culpă.
Prin urmare dispoziţiile art. 27 alin. 3 cod penal îşi vor găsi aplicaţie în cazul faptelor
săvârşite din culpă, indiferent dacă fapta poartă sau nu aceeaşi denumire ca şi infracţiunile
săvârşite cu intenţie.
În cele mai multe cazuri, neprevederea unei stări, situaţii sau împrejurări (culpa cu
neprevedere) ori speranţa uşuratică că rezultatele vătămătoare ale unei acţiuni sau
inacţiuni nu vor interveni (culpa cu previziune) se datorează vinei făptuitorului, întrucât el
nu s-a informat în mod suficient asupra împrejurărilor în care şi-a realizat conduita ori a
procedat cu nechibzuinţă sau nesocotinţă, deşi trebuia să ţină seama de ele. Astfel, spre
exemplu, în cazul în care un conducător auto porneşte în cursă fără a verifica starea
tehnică a maşinii, iar la coborârea unei pante autovehiculul nu poate fi frânat datorită unei
defecţiuni la sistemul de frânare, ceea ce duce la provocarea unui accident, făptuitorul a
fost în eroare( necunoaştere) cu privire la o anumită stare, însă aceasta se datorează culpei
sale, întrucât avea obligaţia elementară de verificare a maşinii înainte de a porni la drum.
În această situaţie dacă se produce moartea unei persoane el va răspunde pentru uciderea
din culpă, eroarea în care s-a aflat neavând ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei,
întrucât s-a datorat culpei sale.76
Prin urmare în cazul faptelor săvârşite din culpă eroarea vincibilă nu înlătură
caracterul penal al faptelor, făptuitorii urmând să răspundă potrivit legii.
Există însă şi cazuri în care neprevederea rezultatului sau aprecierea uşuratică a
posibilităţilor de preîntâmpinare a survenirii acestora nu se datorează culpei făptuitorului,
acesta dovedind că, in condiţii concrete- subiective şi obiective- în care a acţionat sau
omis să acţioneze, nu a avut posibilitatea reală de a evita eroarea în care s-a aflat.
Astfel, de pildă- în cazul culpei din neprevedere- este posibil ca făptuitorul, în calitate
de medic curant al unui bolnav, să administreze acestuia un medicament dozat greşit de
farmacist, cu credinţa deplină că medicamentul este util şi să cauzeze din eroare vătămarea
gravă a bolnavului. Evident că medicul nu se află în culpă cu privire la fapta săvârşită,
întrucât el nu putea să prevadă nici greşeala farmacistului şi nici nocivitatea
76
Maria Zolyneak, op. cit., p. 762
medicamentului. Dacă o persoană a provocat intenţionat eroarea făptuitorului, cel care a
provocat eroarea va răspunde pentru faptele comise de persoana aflată în eroare( de
exemplu, pentru falsul comis de notar, ca urmare a răspunsurilor, intenţionat eronate, date
de persoana care a solicitat actul, va răspunde această din urmă persoană.
Dacă eroarea provocată era evitabilă iar făptuitorul ar fi trebuit şi putut să verifice
situaţia înfăţişată de provocator, făptuitorul va răspunde pentru culpă( de exemplu,
făptuitorul care primind o armă, despre care i s-a spus că nu este încărcată, fără să verifice
afirmaţia, o îndreaptă spre o persoană şi o ucide, va răspunde pentru o infracţiune din
culpă
În cazul culpei cu previziune, eroarea intervine atunci când făptuitorul, deşi se
comportă uşuratic în ceea ce priveşte aprecierea împrejurărilor de care depinde
posibilitatea preîntâmpinării rezultatului vătămător, va dovedi că s-a aflat totuşi în eroare
în legătură cu o situaţie, împrejurare sau starea de care ar fi depins caracterul penal al
faptei. Astfel, de pildă, va beneficia de scuza erorii, făptuitorul care angajându-se într-o
cursă periculoasă de automobil, pe o şosea aglomerată, în speranţa evitării oricărui pericol
datorită calităţii excepţionale a autovehiculului său şi a măiestriei sale în conducere
produce totuşi un accident grav datorită defecţiunii autovehiculului , pe care o credea
remediată cu puţin timp înainte.
Potrivit art. 27 alin. 3 eroarea de fapt, poate avea ca efect şi înlăturarea caracterului
agravat (a circumstanţelor de agravare) al unei fapte săvârşite din culpă, dacă în momentul
săvârşirii ei făptuitorul nu cunoştea sau cunoştea greşit starea situaţia sau împrejurarea de
care depindea agravanta legală a faptei.
Pentru ca eroarea să înlăture caracterul agravat al unei fapte săvârşite din culpă,
trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
1. Infracţiunea din culpă, în legătură cu care intervine eroarea să fie prevăzută de
legea penală nu numai sub o formă simplă dar şi sub o formă agravată cum ar fi vătămarea
corporală din culpă, distrugerea din culpă sau neglijenţa în serviciu.
2. Prin fapta sa, persoana care invocă eroarea să fi produs rezultatele socialmente
periculoase care particularizează forma agravată a faptei din culpă
3. făptuitorul să demonstreze că a fost în eroare în legătură cu o stare, situaţie sau
împrejurare de care a depins producerea rezultatului negativ ce caracterizează fapta în
forma ei agravată, ca de pildă în cazul când autorul unei distrugeri ar face dovada că nu a
cunoscut sau a cunoscut greşit o împrejurare de care a depins amplificarea pagubei cauzate
până la dimensiunile şi implicaţiile în care aceasta să fie considerată ca reprezentând o
consecinţă deosebit de gravă, situaţie în care a devenit incidentă agravanta prevăzută de
art. 240 Cod Penal.

Desigur, eroarea de fapt asupra circumstanţelor de agravare va produce aceleaşi

efecte de anihilare parţială a răspunderii penale şi în cazul când ele au un caracter judiciar.
În această ipoteză, eroarea nu va înlătura complet răspunderea penală pentru fapta
săvârşită, dar va înlătura efectul agravant al circumstanţei judiciare, contribuind la
individualizarea răspunderii penale şi a fixării unei pedepse care să reflecte în mod corect
gravitatea faptei şi gradul real de vinovăţie al făptuitorului.77

77
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 430
6. Eroarea făptuitorului cu privire la: obiectul material al infracţiunii, identitatea
victimei, mijloacele comiterii faptei, desfăşurarea acţiunii şi faptele
imaginare( putative).

Practica relevă o serie de cazuri când persoana se află în eroare, însă aceasta priveşte
anumite stări, situaţii sau împrejurări de care nu depinde caracterul penal al faptei,
celelalte de a căror existenţă se condiţionează infracţiunea, fiind cunoscute făptuitorului.
Acestea sunt împrejurări neesenţiale, nerelevante penal, astfel că deşi persoana se află în
eroare asupra lor nu înlătură caracterul penal al faptei comise, urmând a răspunde pentru
fapta săvârşită.78
A. Eroarea făptuitorului cu privire la obiectul material al infracţiunii.
Eroarea făptuitorului cu privire la obiectul material al infracţiunii sau la apartenenţa
acestuia( error in objecto)- există atunci când are convingerea că-şi îndreaptă acţiunea
ilicită împotriva unui anumit bun, dar în realitate, sustrage, dispune fără drept ori distruge
un alt bun, aparţinând aceleaşi părţi vătămate ori alteia- nu este de natură să excludă
caracterul penal al faptei săvârşite, întrucât în toate cazurile de eroare asupra obiectului
sau apartenenţei sale( cu excepţia cazului când bunul aparţine chiar făptuitorului sau se
află la dispoziţia sa) infractorul aduce atingere prin fapta sa valorii ocrotite de legea
penală.
În doctrina germană se consideră că dacă obiectul sustras, din eroare, este chiar
proprietatea făptuitorului eroarea devine esenţială( de exemplu, făptuitorul vrea să
sustragă bicicleta unei persoane însă o confundă cu a sa); în acest caz făptuitorul nu va
răspunde pentru infracţiunea consumată de furt dar va răspunde pentru tentativă la furt.
Autorii germani fac deosebirea între situaţia când obiectul material aflat în reprezentarea
făptuitorului şi cel real sunt echivalente( în acest caz eroarea este neesenţială), şi când nu
sunt echivalente, ca în situaţia în care bunul aparţine chiar făptuitorului, ipoteză în care
eroarea este esenţială.
Eroarea făptuitorului cu privire la obiectul juridic al faptei atrage însă efecte juridice
importante, fie prin înlăturarea caracterului penal al faptei, fie după caz prin schimbarea
încadrării juridice a acestuia. Astfel, în cazul în care eroarea făptuitorului are în vedere
însăşi existenţa obiectului juridic al faptei sale( ca atunci când un vânător împuşcă din
eroare un om pe care îl confundă din cauza împrejurărilor în care acţionează cu un animal,
fără a i se putea reproşă vreo culpă) necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a stărilor,
situaţiilor sau împrejurărilor de care a depins prezenţa obiectului juridic, va atrage
înlăturarea caracterului penal al faptei,.79
Uneori în cazul în care eroarea făptuitorului se manifestă prin confundarea unor
valori juridice considerând greşit că bunul sustras ar aparţine proprietăţii publice în loc de
cea privată, caracterul penal al faptei nu va fi înlăturat, întrucât, indiferent de apartenenţa
bunului la o formă de proprietate sau alta, faptul de sustragere constituind tot infracţiunea
de furt.

B. Eroarea făptuitorului cu privire la identitatea victimei

În materia infracţiunilor contra persoanei se întâlnesc uneori cazuri de eroare a
făptuitorului asupra identităţii persoanei vătămate, în sensul că infractorul confundă o altă

78
Maria Zolyneak, op. cit., p. 762
79
Narcis Giurgiu, op. cit. , p.431
persoană cu persoana pe care a urmărit în realitate să o vatăme ori să o suprime. Eroarea
cu privire la persoana( error in personam) nu înlătură caracterul penal al faptei săvârşite
întrucât în cazul sancţionării infracţiunilor contra persoanei, legea penală nu urmăreşte să
asigure viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a unei anumite persoane ci a oricărei
persoane ce ar putea deveni victima unei agresiuni. În literatura franceză s-a susţinut că
este neesenţială chiar eroarea asupra existenţei absolute a subiectului pasiv( de exemplu,
făptuitorul va răspunde pentru tentativă la avort dacă a administrat femeii substanţe
avortive deşi în realitate nu era însărcinată).În doctrina germană şi cea română a fost
admisă soluţia contrară, în sensul că eroarea asupra existenţei absolute a subiectului pasiv
este esenţială, prin urmare caracterul penal al faptei este înlăturat.
De la regula potrivit căreia eroarea asupra identităţii subiectului pasiv are caracter
neesenţial s-au admis unele nuanţări. Eroarea asupra subiectului pasiv devine esenţială
dacă în norma de incriminare subiectul apare cu o calitate specifică. Astfel dacă făptuitorul
crezând că ucide pe ambasadorul unui stat străin, ucide un om politic cu care l-a
confundat, nu va răspunde pentru infracţiunea de atentat contra reprezentantului unui stat
străin, deoarece subiectul pasiv nu avea calitatea cerută de lege.

C. Eroarea făptuitorului cu privire la mijloacele comiterii faptei

Eroarea asupra mijloacelor de comitere a faptei este, de regulă, neesenţială(de
exemplu, este indiferent dacă făptuitorul a ucis victima prin împuşcare ori aceasta a murit
în momentul când făptuitorul i-a aplicat o lovitură puternică cu tocul armei în cap); aceasta
este valabil însă numai în cazul infracţiunilor în care mijloacele de realizare nu sunt
enumerate exhaustiv de legiuitor ci pot fi nelimitate( incriminări cu conţinut deschis);în
situaţia altor incriminări( cu conţinut închis) eroarea asupra mijloacelor de realizare devine
esenţială( de exemplu dacă folosul material injust, în cazul înşelăciunii, se obţine în alt
mod decât prin inducerea în eroare a victimei, nu va exista infracţiunea prevăzută in art.
236 Cod penal)
Uneori făptuitorul crede că mijlocul pe care l-a procurat şi folosit este apt pentru
producerea unui rezultat anume( de pildă o armă de vânătoare), în realitate cu prilejul
încercării săvârşirii faptei mijlocul respectiv s-a dovedit ineficace( arma defectă). Spre
exemplu, voind să otrăvească o persoană făptuitorul foloseşte o otravă care nu putea să
producă moartea, datorită faptului că se prezintă sub forma unui amestec care conţinea mai
multe substanţe inofensive. În asemenea cazuri, eroarea asupra mijlocului folosit nu va fi
de natură să excludă caracterul penal al faptei, care va fi pedepsită în situaţia neproducerii
rezultatului ca tentativă la infracţiunea urmărită.
Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul în care, deşi făptuitorul a folosit un mijloc
potrivit pentru producerea rezultatului, fiind în eroare asupra modului său de manevrare, a
ratat consumarea faptei( de exemplu: făptuitorul a încercat împuşcarea unei persoane cu o
armă de vânătoare, dar trăgând focul de la o distanţă prea mare nu a atins victima).
Eroarea înlătură caracterul penal al faptei dacă agentul a crezut că poate consuma
infracţiunea folosind mijloace absolut improprii deoarece potrivit art. 29 alin. 2 Cod penal,
nu există tentativă când executarea a fost absurd concepută .

D. Eroarea făptuitorului cu privire la desfăşurarea acţiunii

Există şi cazuri în care făptuitorul se află în eroare cu privire la desfăşurarea acţiunii,
situaţie cunoscută sub denumirea de aberratio ictus( eroare asupra drumului faptei).
 Aberratio ictus denumeşte acea ipoteză în care agentul deşi are o reprezentare corectă
asupra victimei pe care urmăreşte să o lezeze, traducerea în viaţă a hotărârii sale este
defectuoasă, executarea este greşită, din care cauză este lezată o altă persoană( rezultat
care poate fi previzibil sau imprevizibil pentru agent) decât cea aflată în reprezentarea sa;
de exemplu, agentul îndreaptă arma spre victima pe care urmăreşte să o suprime, apasă pe
trăgaci, însă datorită unor împrejurări care pot ţine de mişcarea bruscă a armei, de
mânuirea ei imperfectă, de mişcarea bruscă a subiectului pasiv, sau de interpunerea unei
alte persoane pe traiectoria glonţului, rezultatul se produce nu asupra victimei aflate în
reprezentarea subiectului ci asupra altei persoane (aberratio ictus, ipoteza monoagresivă).
Sub aceeaşi denumire sunt şi ipotezele în care datorită cauzelor menţionate agentul
lezează, concomitent, atât victima aflată în reprezentarea sa cât şi o altă
persoană( aberratio ictus, ipoteza biagresivă) sau situaţia în care agentul a lezat mai multe
persoane pe lângă victima iniţială( aberratio ictus, ipoteza pluriagresivă).80
În viziunea unor autori, aberratio ictus în forma sa monoagresivă( adică atunci când
în locul victimei aflate în reprezentarea agentului este lezată o altă victimă) ar trebui să fie
asimilată cu error in persona şi să primească aceeaşi soluţie juridică (eroare neesenţială);
agentul va răspunde, în raport cu victima reală pentru infracţiunea reală de omor şi care s-
ar fi reţinut şi dacă nu se producea eroarea de execuţie în raport cu victima aflată în
reprezentarea agentului.81 În realitate între cele două situaţii există o anumită deosebire; în
cazul erorii asupra persoanei, reprezentarea agentului este alterată însă executarea este
perfectă, pe când în cazul aberratio ictus reprezentarea agentului este corectă însă
executarea este greşită. Este comun însă atât situaţiei denumite aberratio ictus cât şi erorii
asupra persoanei subiectului pasiv faptul că agentul a urmărit săvârşirea unui fapt concret,
determinat, împotriva unei victime anumite şi nu să ajungă la un rezultat echivalent celui
descris în norma de incriminare; dacă agentul ar fi avut în reprezentare si rezultatul efectiv
produs, el ar fi răspuns pentru omor cu intenţie indirectă ori pentru culpă cu previziune în
raport cu victima efectiv lezată; dacă n-a avut în vedere şi posibilitatea acestui rezultat,
extinderea intenţiei agentului, constituită numai în raport cu victima aflată în reprezentarea
sa, la victima efectiv lezată, apare la fel de discutabilă ca în cazul erorii asupra subiectului
pasiv.
În doctrina germană, ipoteza de mai sus este considerată ca dând naştere unui concurs
formal de infracţiuni( tentativă la infracţiunea consumată, în raport cu victima aflată în
reprezentarea agentului, şi o infracţiune din culpă în raport cu victima reală).
În doctrina italiană reglementarea în vigoare care consacră lipsa de relevanţă a erorii
în cazul aberratio ictus este supusă unor aspre critici, susţinându-s că ea consacră,
artificial, o formă de răspundere obiectivă bazată pe ideea qui versari in re illicita
respondit etiam pro casu; dacă ar fi lipsit dispoziţia în vigoare s-ar fi aplicat regulile
concursului de infracţiuni; operând însă prevederile art. 82 din Codul Penal italian, agentul
ar urma să răspundă numai pentru infracţiunea consumată de omor chiar dacă în raport cu
victima aflată în reprezentarea sa n-ar fi fost întrunite nici condiţiile tentativei( de
exemplu, agentul pregăteşte o băutură otrăvitoare pentru mătuşa sa pe care urma să o
moştenească; femeia de serviciu o găseşte şi o bea provocându-şi moartea), soluţie care
încalcă principiul cogitationis poenam nemo patitur deoarece agentul ar răspunde pentru
ceea ce a gândit nu pentru ceea ce a realizat efectiv. De asemenea, o atare rezolvare ar

80
George Antoniu, op. cit., p. 314
81
Vintilă Dongoroz, op. cit. , p. 225
consacra răspunderea agentului chiar pentru rezultatele imprevizibile din partea sa sau
chiar imposibil de prevăzut în raport cu victima efectiv lezată. Pentru a tempera rigoarea
soluţiei prevăzute în art. 82 din Codul Penal, în doctrină s-a propus ca măcar să fie
întrunite elementele tentativei în raport cu victima desemnată, iar circumstanţele de
agravare în raport cu această victimă să nu fie operante; ca atare agentul să răspundă
pentru omor simplu chiar dacă victima desemnată era soţul (soţia); tot astfel, să răspundă
pentru omor simplu dacă vrând să ucidă un trecător oarecare, omoară pe soţ ( soţie).82
În cazul aberatio ictus, ipoteza biagresvă, soluţia doctrinei este tot concursul de
infracţiuni( de exemplu, agentul lezează atât victima desemnată cât şi o altă persoană).
Este criticată reglementarea din legea penală italiană care, în acest caz, revede numai o
majorare a pedepsei pană la o doime.
S-a reproşat acestei dispoziţii, pe lângă subaprecierea pluralităţii de rezultate care au
loc în asemenea situaţii, şi limitele exagerate de pedeapsă care depăşesc limitele unui
eventual concurs formal de infracţiuni.
În cazul aberratio ictus, ipoteza pluriagresivă, soluţia majorităţii autorilor este
concursul de infracţiuni; nici legea penală italiană şi nici legislaţia altor ţări nu conţin vreo
reglementare în această privinţă. În doctrina italiană s-a propus extinderea art. 82 din
Codul Penal şi la această situaţie însă cu o singură majorare de pedeapsă, indiferent de
numărul victimelor; alţi autori au propus să se aplice atâtea majorări câte victime au fost.
Într-o asemenea situaţie, eroarea făptuitorului nu este de natură a atrage înlăturarea
caracterului penal al faptei săvârşite, întrucât, legea ocroteşte deopotrivă viata, sănătatea şi
integritatea corporală a tuturor persoanelor împotriva faptelor socialmente periculoase
îndreptate împotriva lor.

E. Eroarea făptuitorului cu privire la faptele imaginare( putative)

Eroarea poate să constea nu numai din necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei
împrejurări susceptibile, dacă ar fi fost adevărată, să conducă la reţinerea unei infracţiuni
în sarcina agentului sau a unei variante agravate a infracţiunii, ci ar putea consta şi în
presupunerea că există elemente constitutive ale unei infracţiuni, sau ale unei agravante,
care în realitate lipsesc. Această ipoteză de eroare se mai numeşte şi eroare în sens invers
sau eroare negativă ori „faptă putativă” (respectiv agravantă putativă). În această situaţie,
agentul crede că manifestarea sa constituie o infracţiune, ori constituie o circumstanţă
agravantă deşi aceasta se petrece numai în reprezentarea lui şi nu în realitate ( de exemplu
agentul crede că săvârşeşte infracţiunea de bigamie, căsătorindu-se a doua oară, fără să
ştie că, în realitate, prima căsătorie a fost desfăcută; e posibil ca o persoană să creadă că
pune în circulaţie bancnote false- urmărind să săvârşească infracţiunea prevăzută de
art.430 aln 2 din Codul Penal dar, în realitate bancnotele folosite de acesta nu sunt
falsificate).83
Într-un sistem penal care ar ţine seama numai de motivaţia periculoasă a agentului, de
voinţa sa rea, care l-a determinat să acţioneze, implicit, de starea de pericol pe care o
prezintă subiectul, faptele putative ar putea să fie sancţionate. În sistemul modern, care
ţine seama de manifestarea obiectivă, exterioară a agentului, asemenea fapte care numai în

82
Tullio Padovani, op. cit., p.290; Ferrando Mantovani, op. cit., p.364
83
George Antoniu, op. cit., p. 323
reprezentarea agentului constituie infracţiuni, după unii autori, nu pot fi pedepsite;
subiectul nu poate să creeze incriminări ci numai legiuitorul.84
Eroarea inversă poate să se refere la un element esenţial al conţinutului
incriminării( de exemplu, agentul crede că bunul sustras este al altuia, în realitate este al
său) ori să se refere la o împrejurare agravantă( de exemplu, agentul crede că victima
omorului este o femeie gravidă, în realitate victima omorului nu era însărcinată); în primul
caz, eroarea înlătură caracterul penal al faptei, sau, după autorii germani, atrage
sancţionarea pentru tentativă la infracţiunea de furt. În a doua ipoteză, împrejurarea
agravantă nu va avea nici o relevanţă, agentul va răspunde pentru infracţiunea de omor
fără această agravantă.85
Eroarea inversă poate să se refere fie la o situaţie de fapt, fie la existenţa normei de
incriminare( de exemplu, agentul crede că a comis infracţiunea de duel deşi această faptă a
fost dezincriminată); în acest caz subiectul nu poate fi tras la răspundere penală.
În doctrina germană se mai face o distincţie după cum eroarea inversă se referă la o
trăsătură a conţinutului incriminării( de exemplu, mama crede că a săvârşit omorul asupra
unui copil legitim, deşi în realitate copilul a fost conceput în afara căsătoriei); în acest caz,
circumstanţa atenuantă nu este valorificată în favoarea agentului deoarece, fiind o
împrejurare necunoscută de acesta, ea nu a contribuit la formarea motivului acţiunii; ca
urmare, este exclusă încadrarea juridică în infracţiunea de pruncucidere), sau eroarea
poartă asupra dimensiunii obiectului acţiunii( de exemplu, agentul crede că sustrage un
obiect de valoare foarte mare deşi în realitate valoarea este foarte redusă ; în acest caz,
agentul va răspunde pentru valoarea efectiv sustrasă, circumstanţă care se valorifică în
favoarea sa în mod obiectiv, indiferent dacă era cunoscută sau nu).

7. Efectele erorii asupra participanţilor

Acţionând asupra conştiinţei făptuitorului care nu a cunoscut sau a cunoscut în mod

greşit stări situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al unei fapte sau
existenţa unor agravante legale ori judiciare, în sensul eliminării complete ori parţiale a
vinovăţiei acestora, eroarea este prin excelenţă o cauză personală. Prin urmare efectele ei
nu se vor răsfrânge asupra acelor participanţi la infracţiune( instigatori, coautori sau
complici), care şi-au desfăşurat activitatea infracţională în afara oricărei erori( de exemplu,
deşi autorul unei infracţiuni de omor nu cunoştea starea de graviditate a victimei urmând a
răspunde pentru infracţiunea de omor simplu, necalificat, complicele la faptă care a
cunoscut această împrejurare va răspunde pentru participarea la infracţiunea de omor
calificat, pe care a înţeles să o sprijine prin ajutorul dat autorului).
Deosebită de aceasta va fi însă situaţia în care mai mulţi participanţi sau toţi
participanţii la faptă, au fost în eroare cu privire la starea, situaţia ori împrejurarea de care
depindea caracterul penal al acesteia sau forma calificată a infracţiunii.
Într-un asemenea caz, de eroare comună a tuturor participanţilor ori de erori
concurente numai a unora din participanţi, situaţia penală a acestora va fi examinată şi
rezolvată în raport cu criteriile generale privind determinarea întinderii şi stabilirea
efectelor erorii pentru fiecare caz de participare în parte.

84
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica
Stănoiu, Explicaţii I, p. 420
85
George Antoniu, op. cit., p. 323
8. Conexităţi

Eroarea reprezintă cauza de împiedicare a constituirii infracţiunii cu cea mai mare

aptitudine sau compatibilitate de a intra în concurs cu celelalte cauze care înlătură
caracterul penal al faptei. Din acest punct de vedere eroarea va putea intra în relaţii de
suprapunere totală ori parţială cu toate situaţiile, stările sau împrejurările care împiedică
constituirea infracţiunii în condiţiile de săvârşire conştientă a faptei prevăzute de lege cum
ar fi constrângerea.
Cât priveşte concursul de succesiune sau substituire al unei cauze cu alta eroarea va
putea intra în concurs cu cauze cum ar fi, beţia fortuită sau iresponsabilitatea, dacă
săvârşirea faptei se realizează in condiţii de intermitenţă a stărilor de inconştienţă cu cele
de luciditate a făptuitorului, eroarea realizându-şi condiţiile speciale de incidenţă în
momentele de întrerupere a acţiunii celorlalte cauze, ori după încetarea lor definitivă( ca în
cazul unei fapte prevăzute de legea penală începută sub limita vârstei de 14 ani şi
continuată din eroare peste această limită).86
Se poate afla în eroare esenţială sau neesenţială atât o persoană normal dezvoltată şi
care are capacitatea psiho-fizică de a răspunde penal cât şi incapabilul. Acesta din urmă
poate să se afle într-o stare de eroare fără nici o legătură cu incapacitatea sa( de exemplu
paranoicul poate să confunde valiza sa cu a altei persoane), fiind înlăturată astfel orice
răspundere din partea acestuia. În acest caz- după unii autori- nu se va putea lua împotriva
incapabilului nici chiar o măsură de siguranţă. Dar incapabilul s-ar putea afla în eroare din
cauza bolii psihice( eroare patologică); în acest caz eroarea va fi absorbită de starea sa de
incapacitate, neavând o relevanţă autonomă, putându-se lua împotriva incapabilului
măsuri de siguranţă.
Soluţii similare se impun şi în cazul erorii de fapt săvârşite de o persoană în stare de
ebrietate: dacă beţia este fortuită, eroarea va înlătura intenţia agentului datorită
imposibilităţii acestuia de a cunoaşte corect împrejurările în care a acţionat; dacă starea de
beţie este voluntară, eroarea va fi atribuită culpei agentului şi acesta va răspunde dacă
fapta comisă este incriminată şi când este comisă din culpă.87
În legislaţiile care admit existenţa cauzelor justificative, doctrina analizează şi
efectele erorii asupra acestor cauze. În aceste cazuri eroarea poate consta fie dintr-o
reprezentare eronată a agentului sau din necunoaşterea unei împrejurări de fapt care dacă
ar fi fost reală ar fi condus la incidenţa unei cauze justificative( de exemplu, făptuitorul
observând noaptea o persoană ascunsă după poarta sa crede că se află în legitimă apărare
lovind în acea persoană; tot astfel, crede că se află într-o situaţie de stare de necesitate
dacă îşi face loc să iasă dintr-o clădire incendiată folosind bastonul împotriva altor
persoane, deşi exista în apropiere o ieşire liberă). În situaţiile arătate, deşi nu operează
propriu-zis o cauză justificativă, este exclusă răspunderea pentru o faptă intenţionată, ca
urmare a erorii asupra unei cauze justificative; cel mult ar putea exista o răspundere pentru
o faptă din culpă dacă făptuitorul ar fi trebuit şi putut să prevină rezultatul, dacă manifesta
diligenţa necesară, şi dacă fapta respectivă era incriminată şi atunci când este comisă din
culpă.88

86
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 432
87
Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 405
88
George Antoniu, op. cit., p. 324
 Făptuitorul în exemplele date, nu contestă că fapta sa de a lovi pe cel ascuns după
poartă ori pe cei care îl împiedică să iasă dintr-o casă incendiată încalcă legea penală, însă
consideră în mod eronat, că operează şi în acest caz anumite norme permisive care fac să
înlăture caracterul penal al faptei (legitima apărare, starea de necesitate). Soluţia se
impune şi dacă s-ar considera că existenţa cauzei justificative constituie o trăsătură
negativă, esenţială din conţinutul incriminării( incriminarea ar fi condiţionată de
neexistenţa unei cauze justificative) existând şi într-o asemenea viziune o eroare esenţială
de fapt; aceasta înlătură răspunderea agentului. Dacă eroarea ar fi evitabilă, sancţionarea
făptuitorului pentru culpă( dacă fapta comisă este incriminată şi când este săvârşită din
culpă) se justifică prin aceea că agentul nu a evaluat temeinic toate împrejurările în care a
acţionat spre a-şi da seama că nu există o agresiune sau că exista posibilitatea salvării şi
fără a recurge la vătămarea unei persoane.
În doctrină s-a subliniat că eroarea asupra elementelor de fapt ale unei cauze
justificative este o eroare de un fel deosebit: ea se aseamănă cu eroarea de fapt deoarece se
referă la elemente de fapt( descriptive şi normative) din conţinutul incriminării care, dacă
ar exista şi în realitate, nu numai în mintea făptuitorului, ar face să devină incidentă o
cauză justificativă, dar se aseamănă şi cu eroarea de drept prin consecinţele sale; eroarea
agentului nu se referă la existenţa elementelor conţinutului incriminării, agentul fiind
conştient că asemenea fapte sunt interzise de lege, cu toate că el crede eronat că ar opera,
în cazul său, o cauză justificativă, deoarece are convingerea că situaţia pe care o are în
reprezentarea sa coincide cu aceea care în realitate ar face incidentă o normă permisivă.
Eroarea de fapt asupra unei cauze justificative poate fi şi inversă; făptuitorul crede că
nu există o cauză justificativă şi acţionează ca atare cunoscând că fapta este ilicită, deşi în
realitate ar fi existat o împrejurare de natură să înlăture răspunderea subiectului( de
exemplu, făptuitorul aruncă o piatră în fereastra vecinului spre a se răzbuna pentru o
injurie anterioară fără să ştie că în camera respectivă o persoană era pe punctul de a muri
datorită gazelor emanate de la robinetul, lăsat din eroare deschis).
În doctrina română, soluţia care s-a impus a fost aceea că faptul justificativ operează
în situaţia de mai sus, indiferent dacă făptuitorul a cunoscut sau nu existenţa acestuia..
Argumentul principal ar fi acela că agentul nu poate suprima existenţa obiectivă a unei
cauze de exonerare de răspundere; asemenea cauze sunt create şi înlăturate numai de
legiuitor; nu interesează nici dacă agentul le-a cuprins ori nu în reprezentarea sa; în toate
cazurile va prevala realitatea care consacră existenţa acestor cauze.

9. Situaţia răspunderii civile

Provenind de cele mai multe ori dintr-o cauză imputabilă făptuitorului, eroarea de
fapt nu înlătură răspunderea civilă. Soluţia are în vedere şi cerinţa de echitate care impune,
ca nici o persoană inocentă să nu fie pusă în situaţia de a fi prejudiciată fără posibilităţi de
recuperare a daunei din cauza erorii alteia.
În cazul erorii provocate de o altă persoană- aceasta din urmă va răspunde atât din
punct de vedere penal cât şi civil, când inducerea în eroare s-a făcut cu intenţie, şi numai
civil când inducerea în eroare s-a făcut din culpă.
În situaţia când inducerea în eroare provine chiar de la persoana lezată, făptuitorul nu
va răspunde civil pentru paguba cauzată, întrucât inducerea în eroare îmbracă aspectul
unei autolezări
Secţiunea a III-a
Perspective legislative

Potrivit Codului Penal din 1969 eroarea de drept penal nu înlătura caracterul penal al
faptei( nemo censetur legem ignorare). Concepţia după care legea penală nu trebuie să
recunoască niciodată vreo relevanţă erorii de drept penal a avut o justificare istorică.
Într-o anumită perioadă, această justificare era desprinsă chiar din caracterul normei
penale( justificare internă); se susţinea că cetăţeanul nu ar putea invoca necunoaşterea legii
penale deoarece aceasta ar exprima raţiunea naturală, ar fi expresia universalităţii valorilor
apărate de legea penală; o atare raţiune putea fi dedusă, cu uşurinţă, din textele legislative
care, de regulă erau simple, clare, accesibile, descriind fapte pe care oricine le socoteşte
periculoase( delicte naturale), ceea ce înlesnea hotărâtor îndeplinirea obligaţiei legale a
cetăţenilor de a cunoaşte legea penală.
Această situaţie s-a schimbat, ulterior, radical, când viaţa socială a devenit tot mai
complexă, iar reglementările penale tot mai numeroase( au apărut multe incriminări, aşa-
zise, artificiale, de pură creaţie legislativă); de asemenea s-au multiplicat exigenţele
statului faţă de cetăţeni. În aceste condiţii, prezumţia absolută de cunoaştere a legii penale
începe să se impună ca o necesitate politică de a asigura autoritatea legii şi a o transforma
într-un instrument de conservare a ordinii juridice( justificare exterioară).89
S-a susţinut că numai prin nerecunoaşterea unei relevanţe erorii de drept penal se
asigură aplicarea fermă şi rapidă a legii penale şi nu se creează greutăţi justiţiei prin
paralizarea cursului ei, ca urmare a invocării erorii de drept; toţi cetăţenii sunt obligaţi să
cunoască legea oricare ar fi aceasta şi în orice condiţii. Această obligaţie necomportând
nici o excepţie, se prezuma că legea penală este întotdeauna cunoscută si ca urmare
ignorarea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu constituie o scuză( ignorantia legis non
excusat)90 indiferent dacă eroarea ar fi inevitabilă ori evitabilă, principală sau secundară,
cu intenţie sau din culpă( uşurinţă, neglijenţă).
Această concepţie a fost abandonată; în actuala reglementare eroarea de drept penal
constituind o cauză care înlătură caracterul penal al faptei pe temeiul lipsei de vinovăţie.
Prin eroare de drept penal se înţelege necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii
penale. În situaţia erorii de drept, făptuitorul este în eroare cu privire la caracterul licit sau
ilicit al faptei, în sensul că nu cunoaşte dacă fapta comisă este sau nu incriminată de lege.
Dacă în cazul erorii de fapt, persoana nu cunoaşte o împrejurare de fapt în care îşi
desfăşoară activitatea în situaţia erorii de drept persoana are reprezentarea tuturor
împrejurărilor faptei sale, cunoscându-le deplin fiind însă în ignoranţă cu privire la
aspectul său juridico-penal, neştiind că este incriminată de legea penală.
Introducerea erorii de drept penal ca o cauză care înlătură caracterul penal este pe
deplin justificată ţinând cont că prezumţia instituită de vechiul cod potrivit căreia
cetăţeanul trebuie să cunoască toate legile a devenit iluzorie faţă de proliferarea legilor
penale, a schimbărilor frecvente din conţinutul lor, a dificultăţilor interpretative, a

89
George Antoniu, op. cit., p. 331
90
Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 421
imperfecţiunilor tehnicii de interpretare şi a oscilaţiilor jurisprudenţiale. La aceasta trebuie
adăugată şi circulaţia intensă internaţională, prezenţa pe teritoriul statului a unor cetăţeni
proveniţi din ţări cu o legislaţie profund deosebită, ceea ce face şi mai nerealistă prezumţia
în discuţie. Eroarea de drept penal se constituie şi ca o modalitate de a corecta
insuficienţele legiuitorului, în măsura în care acesta nu reuşeşte să asigure accesibilitatea
legii penale, atât printr-o redactare clară şi uşor de înţeles, dar şi printr-o sistematizare a
normelor penale într-un sistem coerent şi unitar care să permită cetăţenilor cunoaşterea lor
şi punerea de acord a conduitei cu voinţa legiuitorului( spre a întări în acest mod
autoritatea legii penale).
Pentru a înlătura caracterul penal al faptei, eroarea trebuie să se datoreze unei
împrejurări care nu putea fi evitată, adică să fie vorba de o eroare invincibilă. Eroarea de
drept este inevitabilă în cazul obscurităţii absolute a textului, a discontinuităţii haotice
interpretative, a neîndeplinirii obligaţiei organelor de stat de a informa pe cetăţeni asupra
actelor normative, în cazul când o persoană competentă a dat interpretări greşite legii şi
orice subiect ar fi căzut în eroare.
Eroarea de drept penal invincibilă este relevantă, fie că se referă la incriminări
naturale( al căror ilicit este intrinsec faptei), fie la incriminări artificiale( care răspund
cerinţelor în continuă schimbare ale societăţii).
De asemenea nu are nici o însemnătate dacă eroarea asupra dreptului provine dintr-o
eroare asupra dreptului penal, sau dintr-o eroare asupra legii extrapenale, când aceasta din
urmă este cuprinsă in norma de incriminare; în acest caz făptuitorul îşi reprezintă şi vrea
un fapt identic cu cel incriminat de lege, însă crede că fapta descrisă cu ajutorul normei
extrapenale este licită, adică permisă( de exemplu, îngrijitoarea unui copil observând
pericolul de înec al copilului pe care îl avea în grijă, deşi ştie că are obligaţia legală să-l
salveze nu intervin motivând printr-o interpretare greşită a normei extrapenale incidente,
că fapta ar fi cel mult o încălcare a contractului si nu o infracţiune.
Necunoaşterea legii penale ar putea fi invocată şi în situaţia în care Monitorul Oficial
în care s-a tipărit legea nu a putut fi răspândit din cauza unor împrejurări excepţionale, în
unele locuri( cutremur, inundaţie, dezastru) ori dacă o parte din ţară s-a găsit temporar sub
ocupaţia unei armate străine, sau dacă legea nu a putut fi tipărită sau difuzată din cauza
grevei tipografilor sau a celor care asigurau difuzarea Monitorului Oficial.
Necunoaşterea legii penale ar putea fi invocată chiar în împrejurări normale, de pildă,
de o persoană care este trasă la răspundere pentru o faptă comisă în condiţii identice după
achitarea anterioară şi când instanţa a motivat că fapta comisă nu constituie infracţiune, ori
după ce a primit un sfat competent de la un profesionist al legii.
Dacă făptuitorul cu un anumit efort, ar fi putut cunoaşte caracterul interzis al faptei,
eroarea este evitabilă deoarece orice persoană are obligaţia să-şi pună de acord faptele cu
ordinea juridică, verificând continuu modul cum acţiunile sale se conformează legii; nu
este suficientă buna-credinţă a făptuitorului că fapta sa este permisă de lege dacă avea
posibilitatea să verifice realitatea şi să se conformeze acesteia. Statul de drept cere
cetăţenilor nu numai să respecte legea pe care o cunosc explicit dar şi pe aceea pe care nu
o cunosc, dar pe care ar putea să o cunoască ori să o deducă din propriile cunoştinţe şi
experienţă.
Cel aflat într-o eroare, chiar evitabilă, trebuie tratat însă diferit de acela care
acţionează voit şi conştient contra prevederilor legale. În această situaţie vor fi aplicabile
prevederile art. 75 din Codul Penal( efectele circumstanţelor atenuante).
 Eroarea de drept penal poate fi şi inversă: făptuitorul crede eronat că există o normă
penală care incriminează fapta comisă, deşi în realitate o asemenea normă nu există( de
exemplu, făptuitorul crede că fapta sa de a provoca la duel persoana cu care se află în
duşmănie constituie infracţiune, deşi o asemenea faptă nu este incriminată). Asemenea
fapte nu au nici o relevanţă penală deoarece incriminarea nu o poate determina
reprezentarea făptuitorului ci numai legiuitorul.