Sunteți pe pagina 1din 66

SUMAR

CAP.1 – CAUZELE CARE INLATURA CARACTERUL PENAL AL


FAPTEI
1.1. Notiunea de cauza de inexistenta a infractiunii
1.2. Delimitarea cauzelor de inexistenta a infractiunii fata de cauzele care ex-
clud raspunderea penala (cauzele de inexistenta a raspunderii penale) si
de cauzele de stingere a executarii sanctiunilor de drept penal
1.3. Felurile cauzelor de inexistenta a infractiunii

CAP. 2 - LEGITIMA APARARE


2.1.Notiunea legitimei aparari
2.2. Conditiile legitimei aparari
2.2.1.Preliminarii
2.3. Conditiile atacului
2.3.1. Noţiunea de atac
2.3.2. Atacul sa fie material
2.3.3. Atacul sa fie direct
2.3.4. Atacul sa fie imediat
2.3.5. Atacul sa fie injust
2.3.6. Atacul sa fie indreptat împotriva unei persoane, drepturilor unei
persoane sau contra unui interes general
2.3.7. Atacul care pune în pericol grav drepturile persoanei sau interesul
general
2.4.Conditiile apararii
2.4.1. Preliminarii
2.4.2. Necesitatea apararii in vederea inlaturarii atacului
2.4.3.Apararea sa se indrepte impotriva atacatorului
2.4.4. Echivalenta (proportionalitatea)apararii cu gravitatea pericolului
determinat de atac
2.4.5. Apararea sa se materializeze printr-o fapta prevazuta de legea
penala.
1 din 66
2.5. Legitima aparare în cazuri speciale (art. 44 alin 2 1 Cod penal)
2.6. Efectele si proba legitimei aparari
2.6.1. Efectele legitimei aparari
2.6.2. Proba legitimei aparari
CAP. 3 - STAREA DE NECESITATE
3.1. Notiunea starii de necesitate
3.2. Conditiile starii de necesitate
3.2.1. Preliminarii
3.2.2. Analiza conditiilor pericolului
3.2.3 Conditiile activitatii de salvare
3.3. Efectele si proba starii de necesitate
3.3.1. Preliminarii
3.3.2. Depasirea limitelor starii de necesitate
3.3.3.Conexitatea starii de necesitate cu alte cauze de inexistenta a
infractiunii.
CAP. 4 - PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE

CAP. 5 - CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CAUZELE


JUSTIFICATIVE

2 din 66
CAPITOLUL 1 – CAUZELE CARE INLATURA CARACTERUL
PENAL AL FAPTEI
1.1. Notiunea de cauza de inexistenta a infractiunii
Incidenta dreptului penal si, in special, a raspunderii penale, nu poate avea loc
decat daca se constata ca in lumea obiectiva o persoana a comis o fapta care
intruneste toate elementele unei infractiuni. Sunt cazuri cand, in aparenta, s-a comis
o fapta care indeplineste toate cerintele pentru a fi infractiune, dar in urma cercetarii
atente se constata ca aceasta nu poate fi incadrata in tiparul vreunei norme de
incriminare. Conceptiile despre existenta sau inexistenta infractiunii, a existentei sau
inexistentei raspunderii penale si a aplicarii ori neaplicarii sanctiunilor penale, au
evoluat o data cu mutatiile survenite la nivelul stiintei si tehnicii.
Insa niciodata nu a existat o conceptie unitara si clara, atat la nivelul teoriei,
cat si la cel al legislatiilor penale. Confuzia se gaseste si in legislatiile occidentale
actuale. De pilda, Codul penal italian (art. 52), la definirea legitimei aparari foloseste
expresia «non e punibile», ceea ce inseamna ca legitima aparare este, in viziunea
legiuitorului italian, o cauza de nepedepsire. Sau in Codul penal spaniol (art. 20),
pentru denumirea cauzelor de existenta a infractiunii, se utilizeaza expresia „estan
exentos de ponsabilidad criminal”, confundandu-le cu cauzele care exclud
raspunderea penala. Codul penal actual foloseste expresia „cauze care inlatura
caracterul penal al faptei”. Majoritatea autorilor din Romania folosesc expresia
prevazuta de Codul penal. In cadrul teoriei si legislatiilor occidentale se face, de
regula, demarcatia intre doua categorii de cauze ce determina inexistenta infractiunii,
respectiv: cauze justificative1 (bazate pe dreptul de a savarsi anumite fapte, numite si
cauze obiective de neresponsabilitate sau care inlatura ilegalitatea ori caracterul ilicit
al faptei) si cauze de neimputabilitate (numite si cauze de neculpabilitate sau cauze
subiective de neresponsabilitate - bazate pe lipsa vinovatiei). Impreuna, aceste doua
categorii de cauze sunt numite, de catre unii autori, cauze exclusive de
responsabilitate.
De lege lata, sunt cauze care inlatura caracterul penal al faptei: legitima
aparare, starea de necesitate, constrangerea, eroarea de fapt, cazul fortuit,
1
G. Antoniu, Noul Cod penal, p. 145 si urmatoarele
3 din 66
iresponsabilitatea, betia, minoritatea, precum si cauzele speciale. Avand in vedere
faptul ca, in dreptul penal romanesc (ca de altfel si in celelalte ramuri ale dreptului
nostru), termenii „i1icit” si „ilegal” au continut echivalent, pana la modificarea
legislatiei penale, folosirea termenilor tipicitate si antijuridicitate apare neavenita,
pentru ca ar crea confuzii. In dreptul nostru, notiunea de antijuridicitate este
subsumata celei de tipicitate, intrucat prin prevederea faptei in lege (concordanta
faptei comise cu modelul legal) sau tipicitate, se are in vedere si lipsa vreunei cauze
de inexistenta a ilicitului. Virtual, normele generale fac parte din continutul celor de
incriminare.
Normele partii generale fac parte ope legis din continutul fiecarei norme
reglementate in partea speciala a dreptului penal.
Terminologia folosita de legiuitorul roman, respectiv „cauze care inlatura
caracterul penal al faptei “este defectuoasa, deoarece cuvantul „inlatura” are sensul
de dare la a parte sau indepartare, ceea ce face ca acceptiunea expresiei sa ne trimita
la ideea ca interventia cauzei indeparteaza sau da la o parte caracterul penal al faptei.
Ar insemna ca, desi fapta are caracter penal, fiind infractiune, totusi acest caracter sa
fie inlaturat, lucru inadmisibil pentru ca o fapta care are caracter penal este
infractiune in toate cazurile. Expresiile care ar acoperi in mod satisfacator toate
situatiile, starile sau imprejurarile care determina neintrunirea conditiilor infractiunii
ar fi „cauze de inexistenta a infractiunii” sau „cauze care exclud infractiunea”.

1.2. Delimitarea cauzelor de inexistenta a infractiunii fata de cauzele care


exclud raspunderea penala (cauzele de inexistenta a raspunderii penale) si de
cauzele de stingere a executarii sanctiunilor de drept penal
Cauzele de inexistenta a infractiunii trebuie delimitate de cauzele de
neraspundere, numite in doctrina prin mai multe expresii, cum ar fi: cauze care
inlatura raspunderea penala; cauze exoneratoare de raspundere penala;cauze de
impunitate; cauze de nepedepsire; cauze de neresponsabilitate etc. Cauzele de
inexistenta a infractiunii sunt stari, situatii sau imprejurari care impiedica realizarea
continutului infractiunii. In schimb, cauzele de neraspundere penala, desi presupun
ca fapta este infractiune, aceasta nu atrage efectul inevitabil, aplicarea sanctiunilor
4 din 66
penale, cu exceptia masurilor de siguranta, care pot fi luate, uneori, si in cazul in care
fapta prevazuta de legea penala nu este infractiune.
Ordinea cercetarii situatiei de fapt incepe cu verificarea existentei infractiunii si
numai daca raspunsul la aceasta intrebare este pozitiv se continua verificarea
existentei raportului penal de conflict. Dar, desi infractiunea determina in majoritatea
cazurilor aplicarea sanctiunilor penale, consecinta inevitabilitatii poate deveni
ineficienta daca este incidenta vreo cauza de neaplicare a sanctiunii penale. Cauzele
de neraspundere penala sunt acele stari situatii sau imprejurari care determina
imposibilitatea tragerii la raspundere (sanctionarii) penala a infractorului (de
exemplu, amnistia, prescriptia raspunderii penale, lipsa plangerii prealabile etc.).
Interesul distinctiei intre cauze de inexistenta a infractiunii si cauze de neraspundere
(nesanctionare) penala este in primul rand acela al efectelor celor doua categorii
juridice.
In cazul inexistentei infractiunii, imposibilitatea tragerii la raspundere penala este
absoluta, in timp ce in cazul inexistentei raspunderii penale, imposibilitatea este doar
relativa, fie in sensul ca ea era posibila la un moment dat, fie ca este posibila daca
dispare cauza de neraspundere. Cauzele de inexistenta a infractiunii produc efecte
din chiar momentul cind apar (ex tunc), dar constatarea lor are loc mai tarziu, pe cale
judiciara. Cauzele de excludere a infractiunii au caracter absolut, deoarece pot fi
invocate de orice participant la proces si in orice stadiu procesual. In faza urmaririi
penale, existenta cauzei de excludere a infractiunii determina scoaterea de sub
urmarire penala a inculpatului, iar in faza judecatii achitarea acestuia. Cauzele de
inexistenta a infractiunii nu trebuie confundate nici cu imprejurarile care determina
stingerea sau neexecutarea sanctiunilor de drept penal (prescriptia executarii
pedepsei sau cu gratierea). Ca si cauzele care exclud raspunderea penala, cauzele
care sting executarea sanctiunilor sunt imprejurari subsecvente constatarii
infractiunii si stabilirii raspunderii penale, dar care fac imposibila inceperea sau
continuarea executarii sanctiunilor penale.
1.3. Felurile cauzelor de inexistenta a infractiunii
Cauzele care exclud infractiunea pot fi clasificate dupa mai multe criterii. Dupa
criteriul sferei de incidenta si al locului reglementarii, deosebim cauze generale si
5 din 66
cauze speciale. Cauzele generale au un domeniu de aplicare ce cuprinde mai multe
infractiuni si sunt reglementate, de regula, in partea generala a Codului penal.
Cauzele speciale au aplicabilitate doar la o singura infractiune sau la infractiuni
determinate si sunt reglementate, de obicei, in partea speciala a Codului penal sau in
legi speciale.
Dupa criteriul elementelor la care se refera, cauzele de inexistenta a infractiunii
sunt cauze ce privesc vinovatia si cauze referitoare la prevederea faptei in legea
penala (privitoare la incriminare sau caracterul ilicit al faptei). Cauzele referitoare la
e1ementul legal (prevederea faptei in legea penala) pot fi numite cauze justificative,
iar cele privitoare la vinovatie cauze de inexistenta a vinovatiei sau cauze care
exclud vinovatia.
In functie de efecte, delimitam cauze reale si cauze personale. Cauzele reale sunt
cele referitoare la fapta si produc, de regula, efecte asupra tuturor participantilor (in
rem; erga omnes). Cauzele personale privesc persoana unuia dintre participantii la
fapta si produc efecte numai referitor la acesta (in personam). Printre cauzele
generale mentionam dezincriminarea faptei, tentativa imposibila, desistarea si
impiedicarea producerii rezultatului, legitima aparare, starea de necesitate, ordinul
legii si comanda autoritatii legitime, consimtamantul victimei, constrangerea, cazul
fortuit, iresponsabilitatea, betia, minoritatea si eroarea de fapt. Este o cauza speciala,
spre exemplu, constrangerea mituitorului.
De lege ferenda, legiuitorul trebuie sa faca o delimitare intre cauzele care exclud
caracterul ilicit (tipicitatea, prevederea in lege, etc) si cauzele care exclud vinovatia.
O asemenea diferentiere ar permite practicianului sa aplice cu mai mare exactitate
legea in cazul masurilor de siguranta. Intr-o asemenea reglementare, aceste masuri
vor putea fi luate contra unui faptuitor care nu a comis o fapta ce realizeaza
continutul unei infractiuni, numai daca imprejurarea care exclude caracterul penal al
faptei se referea la vinovatie, iar nu si la elementul legal. Practic, luarea masurilor de
siguranta fata de noninfractori poate avea loc numai in cazul in care cauza de
inexistenta a infractiunii este una care exclude vinovatia faptuitorului. Pe de alta
parte, in timp ce cauza justifcativa este o cauza reala (obiectiva), cauza ce exclude

6 din 66
vinovatia are, de regula, caracter personal (subiectiv). De asemenea, cauzele
justificative, de obicei, exclud si celelalte forme de raspundere juridica.

CAPITOLUL 2
LEGITIMA APARARE
2.1. Notiunea legitimei aparari
Legitima aparare este o cauza de inexistenta a infractiunii, care consta in
savarsirea unei fapte prevazute de legea penala pentru inlaturarea unui atac material,
direct, imediat si injust ce pune in pericol grav faptuitorul, alta persoana sau
drepturile acestora ori un interes general. Spre exemplu, un individ vrea sa comita un
viol si in timpul realizarii actelor de constrangere intervine o terta persoana care
salveaza victima prin folosirea violentei fizice.
Precizam ca, in acest context, ca de altfel in toate situatiile cand se pune
problema existentei unei cauze de excludere a infractiunii , prin fapta prevazuta de
legea penala avem in vedere numai aspectul special al elementului legal al
infractiunii , anume acela al descrierii faptei intr-o norma de incriminare.
Savarsirea unei fapte in stare de legitima aparare nu a fost niciodata
sanctionata, in decursul istoriei, deoarece o asemenea conduita nu reprezinta altceva
decat inlaturarea unei agresiuni ce vizeaza valori sociale importante.
Legea penala trebuie sa cuprinda norme juridice carora destinatarii sa li se
poata conforma.Nu poate fi sanctionata o conduita care nu prezinta pericol sau care,
dimpotriva , prezinta utilitate sociala , deoarece legea penala intervine numai ca
„ultima ratio”.
Desi, de regula, nimeni nu-si poate face singur dreptate, totusi legiuitorul
permite, in cazul unor situatii exceptionale, ca persoanele fizice sa inlature orice atac
care pune in pericol valorile sociale constand in viata persoanei, integritatea sa
corporala, sanatatea persoanei ori interesele publice.Legitima aparare este o riposta
la un atac indreptat impotriva celor mai importante valori sociale, riposta
determinata de nevoia apararii acestor valori.2
2
M.A.Hotca Cod Penal Comentarii si explicatii pag.508, C.Mitrache ,op.cit. pag.104
7 din 66
Prof. Vintila Dongoroz spunea ca legitima aparare este o specie de
constrangere psihica ,deoarece izvoraste dintr-un pericol care sileste pe cel constrans
sa comita faptul penal 3.
Chiar daca, de cele mai multe ori, legitima aparare izvoraste dintr-un pericol
care preseaza psihic, pana la constrangere morala, pe cel ce riposteaza , sunt situatii
cand constrangerea poate lipsi si totusi agentul sa se afle in stare de legitima aparare.
Este cazul spre exemplu, al unei persoane atacate care poate sa evite atacul
(prin fuga, inchiderea unei usi, a unei porti etc.), deci care nu este constransă, si
totusi persoana atacata, daca infrunta agresiunea, beneficiaza de starea de legitima
aparare. Sau in cazul in care riposta nu vine de la persoana agresata, ci de la un tert
care intervine pur si simplu din spirit social. Asadar, nu in toate cazurile faptuitorul
este constrans psihic sa riposteze, fiind si cazuri in care riposta are loc pe alte
fundamente.
2.2. Conditiile legitimei aparari
2.2.1 Preliminarii
Codul penal prevede cerintele in care fapta prevazuta de norma incriminatoare
este caracterizata ca fiind savarsita in stare de legitima aparare.Conditiile legitimei
aparari au menirea de a impiedica subiectivismul, arbitrariu sau abuzul organelor
judiciare ori al destinatarilor legii penale. Legitima aparare presupune existenta unei
premise, anume un atac al unei persoane fizice orientat impotriva unei valori sociale.
Din analiza normei care prevede legitima aparare rezulta ca pentru existenta
legitimei aparari trebuie indeplinite doua categorii de conditii: conditii referitoare la
atac si conditii referitoare la aparare.Conditiile atacului sunt4:
- sa fie material,direct,imediat si injust,
- sa fie indreptat contra unei persoane, drepturilor unei persoane sau
impotriva unui interes general,
- sa puna in pericol grav drepturile vizate sau interesul general.
Conditiile ripostei sunt:
- sa fie necesara,
3
V.Dongoroz , Drept penal , Ed.Societatii Tempus si Asociatia Romana de Stiinte penale, Bucuresti 2000, pag.359
4
C.Bulai ,op.cit.pag.238; C.Mitrache op.cit.pag.107 ; V.Dobrinoiu ,Gh.Nistoreanu, Al. Boroi ,I.Pascu , I.Molnar, V.
Lazar , op.cit.pag. 291-298 , T.Dima op.cit.pag.268-278
8 din 66
- sa fie orientata impotriva agresorului,
- sa fie proportionala cu gravitatea pericolului,
- sa imbrace forma unei fapte prevazute de legea penala.

2.3. Conditiile atacului


2.3.1. Notiunea de atac.
Prin atac se intelege o activitate ofensiva violenta a unei persoane fizice
indreptata contra valorilor sociale ocrotite de legea penala.Numai omul poate
declansa un atac, ceea ce inseamna ca animalele sau alte entitati nu pot initia
agresiuni care sa dea dreptul la o aparare legitima.Bineinteles ca aici avem in vedere
numai reactia neinfluentata, libera, a animalelor, deoarece daca omul foloseste
animalul ca pe un instrument nu mai vorbim de fapta animalului , ci de fapta omului.
Uciderea unui animal agresiv (a unui caine, spre exemplu), care pune in
pericol grav vreuna din valorile sociale ocrotite de legea penala si a carui reactie nu
a fost determinata de un om nu realizeaza continutul unei legitime aparari. O
asemenea fapta se va supune cerintelor starii de necesitate.
Atacul poate fi real sau imaginar, astfel ca exista atac si in cazul in care doua
persoane au impresia reciproca si concomitenta ca sunt agresate una de catre
cealalta.In acest caz , riposta fiecaruia dintre cele doua persoane este justificata , dar
legitima aparare intra in conexitate cu eroarea de fapt , ceea ce inseamna ca trebuie
indeplinite atat conditiile legitimei aparari cat si ale erorii de fapt.
Exista atac chiar daca el provine de la persoana care initial a fost victima, in
situatiile in care riposta victimei originare are loc dupa consumarea atacului ce a
vizat-o.Este vorba de un atac, spre exemplu, in cazul in care o persoana ameninta o
alta persoana cu o arma ce parea reala, dar pana la urma s-a probat ca era o arma de
jucarie.Si in acest caz legitima aparare va intra in concurs cu eroarea de fapt.
De asemenea , in cazul infractiunii flagrante orice persoana poate imobiliza
infractorul , in conditiile legii.
2.3.2. Atacul sa fie material.
Atacul este material cand se realizeaza prin cai de natura fizica si este
indreptat impotriva aspectului obiectiv al valorii sociale protejate.Practic, atacul
9 din 66
material se obiectiveaza prin exercitarea unor acte de violenta fizica, astfel ca
legitima aparare este incidenta numai in cazul faptelor orientate spre valori sociale
care pot fi lezate prin acte fizice, intrucat numai aceste valori sociale pot fi agresate
material.Sunt in raport cu anumite fapte incriminate in raport cu care legitima
aparare nu este posibila.De pilda, amenintarea, cu toate ca insufla in multe cazuri
temere sau afecteaza din punct de vedere psihic persoana vizata, nu poate imbraca
haina unui atac in sensul legii penale.
Atacul este material si atunci cand agresorul isi orienteaza energia fizica
impotriva bunurilor unei persoane, fie prin punerea in executare a hotararii de la
distrugere, fie prin actiunea de trecere a acestora in stapanirea sa. Relatiile
dusmanoase dintre agresor si victima nu constituie un atac impotriva primului. De
asemenea, un conflict verbal nu poate da dreptul la o riposta ce ar pune in pericol
viata victimei.
Desi, de regula, faptele care nu vizeaza aspectul fizic al valorilor sociale
ocrotite nu pot justifica o riposta pe cai de fapt, in cazuri speciale aceste fapte ar
putea sa se concretizeze si intr-o agresiune ce justifica o riposta prin mijloace
nejuridice.De exemplu, se obiectiveaza prin anumite gesturi, cum ar fi scuipaturi,
aruncarea spre faptuitor cu diverse lichide etc. Legea penala romana nu accepta
reactia prin mijloace de fapt in cazul atacurilor nemateriale. Daca o persoana
reactioneaza la atacuri nemateriale, savarsind o fapta prevazuta de legea penala, in
functie de datele si imprejurarile ripostei, ea va putea beneficia totusi de efectele
circumstantei atenuante a provocarii sau ale unei circumstante atenuante judiciare5.
Atacul nu este material nici in cazul in care se concretizeaza in acte de instigare sau
de complicitate morala.
In ipoteza existentei unor atacuri reciproce, de regula, nu exista premisa
legitimei aparari, decat daca unul dintre cei aflati in conflict renunta la agresarea
celuilalt combatant6.
2.3.3. Atacul sa fie direct

5
C.A. Bucuresti ,s.I pen.,dec.nr.102/A/2003, in Practica judiciara penala 2006, pag.57
6
G.Antoniu ,Vinovatia penala , pag.277
10 din 66
Atacul este direct cand se indreapta asupra unei valori sociale, chiar daca nu
are un contact fizic cu valoarea sociala impotriva careia este orientat. Atacul nu este
direct daca intre victima si inculpat se afla un obstacol material (o poarta, un gard, o
apa et.) care a impiedicat victima sa actioneze si sa pericliteze viata inculpatului.
Conditia analizata presupune existenta unei relatii cauzale intre agresiune si pericol,
iar nu neaparat contactul fizic intre actele ofensive violente ale agresorului si
valoarea sociala periclitata.
Atacul este direct, de exemplu, in cazul in care victima se afla pe o scara ce se
sprijinea de un obiect, iar agresorul vrea sa mute sau sa destabilizeze acel obiect. Ori
un vanator se afla pe un pod suspendat, moment in care o persoana incearca sa taie
otgoanele ce mentin podul suspendat, existand pericolul caderii vanatorului in
prapastie.
Alaturi de alti autori 7, credem ca „de lege ferenda” nu este necesara conditia
ca atacul sa fie direct, cata vreme exista cerinta ca agresiunea sa fie imediata. Daca
atacul este imediat, nu are nici o relevanta faptul ca este sau nu direct, pentru ca
valorile sociale pot fi periclitate fie direct, fie indirect. In aceasta situatie,
interpretarea conditiei trebuie facuta in sensul ca vizeaza orice atac ce reprezinta
cauza imediata a raului.
Ceea ce intereseaza in cazul legitimei aparari nu este atat modalitatea
orientarii atacului, cat faptul ca acesta pune in pericol drepturile unei persoane sau
interesul general.
Conditia punerii in pericol a valorilor sociale vizate de atac este insa o cerinta
distincta, care priveste efectul agresiunii, iar nu atacul insasi.Mai mult, interpretarea
literara a cuvantului „ direct” inseamna excluderea din sfera conditiei a acelor
agresiuni care nu sunt orientate nemijlocit spre valoarea sociala pusa in pericol, lucru
pe care legiuitorul credem ca nu l-a dorit. De aceea, doctrina si practica au dat o
interpretare logica cerintei ca atacul sa fie direct.
2.3.4. Atacul sa fie imediat

7
N.T.Buzea , Infractiunea si culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba –
Iulia,1944,pag.566,Fl.Streteanu,op.cit.,pag.409
11 din 66
Atacul este imediat cand este iminent (in continenti) sau actual (laesio
inchoata). Dupa caracter si gradul de realizare, atacul poate fi eventual, viitor,
iminent, actual si consumat (epuizat)8.
Dintre aceste cinci forme, numai a treia si a patra sunt vizate in cazul legitimei
aparari.
Atacul are caracter eventual daca nu este sigur ca se va declansa, adica este
incert din punct de vedere al existentei, ceea ce determina irelevanta sa in acest
moment. Atacul este eventual atunci cand exista o amenintare relativa cu un pericol
pentru valorile sociale, insa pericolul nu este iminent, el ramanand la o anumita
distanta in timp si fiind incert ca va fi dezlantuit. Simpla teama ca faptuitorul va fi
atacat nu constituie un atac, acesta trebuind sa rezulte din acte materiale. Intr-o speta
s-a conchis ca, desi victima urmarea intentionat pe inculpat, aceasta urmarire, adica
parcurgerea aceluiasi drum la o oarecare distanta de inculpat, nu constituie o
iminenta de atac, cu atat mai putin un atac desfasurat.Iminenta atacului presupune
manifestari clare ale atacatorului, din care sa se deduca in mod necesar ca atacul va
urma cu siguranta; or, in speta, parcurgerea aceluiasi drum care ar putea avea aspect
de urmarire – din cauza pozitiei succesive a celor doua parti – nu contine in ea
premisa ca va urma cu necesitate atacul.
Unui atac viitor i se poate riposta totusi prin masuri de aparare pregatite
pentru eventualitatea survenirii agresiunii.
De pilda, Primus il ameninta ziua pe Secundus ca-l va ucide in noaptea ce
urmeaza. Daca Secundus se alarmeaza si pregateste o capcana, in care cade
Secundus, suferind o vatamare corporala grava, sunt realizate conditiile legitimei
aparari. Atacul este viitor cand pericolul este indepartat, adica se afla in anticamera
iminentei.Un asemenea atac nu este luat in considerare pentru ca lipseste relatia de
cauzalitate dintre agresiune si pericol. Pana in momentul iminentei urmeaza sa mai
aiba loc si alte descarcari de energie.
Prin atac imediat se intelege un atac iminent, adica pe punctul de a se
dezlantui, sau un atac actual, adica in plina desfasurare. In ambele situatii se cere ca
pericolul pe care il produce atacul sa fie pe punctul de a se ivi (iminent) sau sa fie
8
G.Antoniu ,Vinovatia penala, pag.279
12 din 66
ivit (actual). Iminenta sau actualitatea atacului este data de durata de timp aproape
imperceptibila dintre atac si pericolul grav ce ameninta persoana sau interesele ei,
incat actiunea in aparare se impune .
Cand intervalul de timp dintre inceperea atacului si pericolul ce il prezinta este
mai indelungat, atributul „imediat” cerut de lege nu este realizat.
Cu alte cuvinte, intr-un atare caz, pericolul nu mai constituie o realitate
prezenta, ci este vorba de realitatea survenirii pericolului , deci de o amenintare cu
producerea unui pericol.Indepartarea in timp sau in spatiu a unui atac declansat nu
acorda dreptul la o riposta legitima cat timp pericolul nu este iminent, deoarece un
atac iminent, dar lipsit de un pericol identic nu primejduieste valoarea sociala vizata
(de exemplu, o persoana ameninta alta persoana ca o va omora peste o jumatate de
ora sau arunca cu obiecte dure inspre o alta persoana, dar aceasta se afla la foarte
mare distanta de agresor).
Pe de alta parte, daca atacul este iminent, nu este nevoie sa se astepte
declansarea atacului, ci se poate riposta (de pilda, cel amenintat riposteaza la un atac
cu un obiect contondent, prin lovirea agresorului in momentul cand se pregatea sa
loveasca victima).
Deci, cel care efectueaza activitatea de aparare nu este obligat sa astepte
lovitura agresorului, ci el poate riposta de indata ce agresiunea se afla in anticamera
actualului. Starile conflictuale anterioare dintre parti nu pot fi considerate atac
imediat si injust, decat daca sunt urmate de un act de violenta de natura a pune in
pericol grav persoana sau drepturile celui atacat.
Atacul este actual cand a inceput si se desfasoara. Dar si in acest caz trebuie
realizata cerinta iminentei sau existentei pericolului. Desi Codul penal nu vorbeste
decat despre existenta unui atac iminent, indeplinirea conditiei analizate si in cazul
cand atacul este actual reiese din interpretarea logica prin folosirea argumentului a
fortiori.
Atacul este consumat in momentul cand a incetat si nu mai exista iminenta
reluarii acestuia de catre agresor. De pilda, este consumat atacul in momentul in care
in urma ripostei agresorul a renuntat la continuarea atacului. Atacul nu mai este
actual sau iminent daca agresorul a fost dezarmat definitiv. In acest caz, va fi
13 din 66
retinuta, daca sunt indeplinite conditiile legale, circumstanta atenuanta a provocarii.
Solutia inexistentei legitimei aparari, in cazul dezarmarii agresorului, nu se impune
automat in toate cazurile, deoarece in unele cazuri acesta se poate reinarma sau poate
ramane periculos, desi a fost deposedat de arma pe care a folosit-o pentru atac.
Asa cum s-a spus in literatura, dezarmarea agresorului nu poate constitui decat
un indiciu privitor la incetarea atacului, instantele avand obligatia sa verifice daca in
concret agresorul mai avea posibilitatea continuarii atacului9.
In cazul infractiunilor continue (lipsire de libertate, de pilda), riposta poate
avea loc oricand pana la momentul epuizarii infractiunii.
De asemenea, atacul nu este iminent daca nu era pe cale sa se produca.
Folosirea unor mijloace de siguranta (capcane, animale agresive, sisteme de protectie
care pot leza integritatea persoanei etc.) nu este exclusa deoarece acestea, de regula,
au eficienta numai in momentul in care exista un atac. Intr-un asemenea caz se poate
vorbi de legitima aparare premeditata. Este insa posibil ca efectele produse de
mijloacele de siguranta sa fie mult mai grave decat consecinta pe care agresorul o
viza, ceea ce determina nerealizarea conditiei proportiei apararii cu gravitatea
pericolului si a conditiilor in care a avut loc atacul.
In toate cazurile, cat timp nu a existat un atac efectiv din partea victimei, care
sa intruneasca cerintele prevazute de lege, nu se poate retine ca fapta a fost savarsita
in legitima aparare, pentru ca atacul nu este iminent. Uciderea agresorului in timp ce
acesta incerca sa fuga de la locul faptei, dupa ce a exercitat asupra faptuitorului un
atac material, direct, imediat si injust, nu indeplineste conditiile prevazute de lege
pentru o riposta, deoarece prin consumarea atacului acesta a incetat sa mai fie
iminent sau actual. Va putea fi retinuta, eventual, circumstanta atenuanta a
provocarii. In speta nu se poate pune problema aplicarii circumstantei atenuante a
excesului scuzabil, intrucat incidenta acestei circumstante presupune realizarea
tuturor conditiilor legitimei aparari, mai putin nerespectarea conditiei
proportionalitatii dintre atac si aparare.
In concluzie, un atac eventual, un atac viitor sau un atac consumat nu au
dreptul la riposta, pentru ca, in cazul atacului eventual, pericolul nu este sigur ca va
9
Fl. Streteanu , op. Cit., pag.411
14 din 66
surveni, in cazul atacului viitor, acesta nu creaza un pericol iminent, iar in ipoteza
agresiunii consumate, valoarea sociala nu mai este pusa in pericol. In cazurile in care
suntem in prezenta unei amenintari, chiar daca pericolul este numai eventual, daca
este vorba despre o presiune pe care victima nu o poate indeparta in alta modalitate,
fapta sa imbraca haina unei alte cauze de inexistenta a infractiunii, anume cea a
constrangerii morale(psihice).
Prin urmare, legea nu accepta asa-numita „aparare la distanta” (offendiculae) ,
intrucat valorile sociale nu sunt cert puse in pericol. O asemenea aparare este
prematura si deci ilegitima.Pe de alta parte, daca atacul a luat sfarsit, riposta nu mai
poate avea loc, pentru ca ea ar realiza continutul unei razbunari, care isi pierde
caracterul de aparare, deoarece se transforma intr-o agresiune. Actele de razbunare
realizeaza in acest caz elementele unui atac, care da nastere dreptului la o riposta
legitima.
La infractiunile ce cunosc o derulare temporala mai mult decat instantanee,
atacul este imediat cat timp se executa acte ale elementului material al infractiunii
respective (de pilda, este vorba despre o infractiune continua).
2.3.5. Atacul sa fie injust
Atacul este injust (contra ius) cand se efectueaza impotriva legii si este just
cand el este prevazut sau permis de lege. Injustetea atacului poate imbraca haina
infractiunii sau a altor forme de ilicit. Atacul este just daca agresiunea are loc in
cadrul unui joc sportiv ce se desfasoara potrivit regulilor sale de desfasurare sau cand
organele statului intervin pentru restabilirea ordinii si linistii publice, respectand
toate conditiile legale necesare unei asemenea interventii.
Atacul va fi just daca victima a scos un briceag pentru a se apara impotriva
agresiunii inculpatului, care a ripostat practic la o aparare legitima a victimei. Atacul
unui iresponsabil (major iresponsabil, aflat in stare de betie totala sau minora) este
un atac ce nu poate fi calificat ca fiind injust. Autorii romani, de regula, nu admit
posibilitatea legitimei aparari in cazul in care agresiunea provine de la un incapabil,
cu exceptia cazului in care faptuitorul se afla in eroare cu privire la starea de
incapacitate a agresorului. In schimb, majoritatea autorilor straini (germani, francezi,
italieni etc.) considera ca legitima aparare poate exista atat in cazul agresorilor
15 din 66
responsabili, cat si a celor aflati in stare de iresponsabilitate 10. In doctrina straina se
admite ca legitima aparare poate fiinta si in cazul in care agresorul este bolnav
mintal sau minor, pe considerentul ca nu poate fi impusa in sarcina victimei
obligatia cercetarii starii sanatatii celui care ataca11.
In ceea ce ne priveste, apreciem ca de lege lata impotriva unei agresiuni ce
provine de la un iresponsabil nu se poate riposta in stare de legitima aparare .Daca
totusi cel ce riposteaza nu cunoaste starea de iresponsabilitate, legitima aparare va fi
incidenta, dar in concurs cu eroarea de fapt. Aceasta solutie se impune si de lege
ferenda, deoarece este mai ancorata in realitate12, (de exemplu, o persoana aflata in
deplinatatea facultatilor fizice – psihice este agresata de o ruda iresponsabila a sa sau
un minor sub varsta de 10 ani ataca un major responsabil). In ambele exemple este,
credem favorabila pentru nevoile apararii sociale existenta obligatiei celui agresat de
a evita pericolul prin mijloace mai putin periculoase decat cele folosite la agresiune
sau prin modalitati nepericuloase social. Astfel, daca cel atacat de un incapabil putea
sa se salveze prin fuga sau prin punerea unui obstacol, el trebuia sa actioneze in
aceste moduri. Pe de alta parte, fiind considerat in stare de necesitate, faptuitorul
poate riposta, daca nu are posibilitatea evitarii pericolului, prin mijloace care pot
produce urmari mai grave (dar nu vadit mai grave) decat cele care s-ar fi produs daca
pericolul nu era inlaturat.
In situatia inversa, cand o persoana aflata in stare de iresponsabilitate
respinge un atac provenit de la o persoana responsabila, riposta primei persoane nu
este in legitima aparare, ci in stare de iresponsabilitate, deoarece acesteia ii lipseste
vointa de a se apara (animus defendendi).
Se va afla, de asemenea, in stare de necesitate, iar nu in stare de legitima
aparare, cel care va reactiona la un atac ce emana de la o persoana aflata sub
incidenta celorlalte cauze care exclud caracterul infractional al faptei, deoarece in
atare situatii atacul nu poate fi apreciat ca ilicit.
O situatie interesanta este aceea a proprietarului unui bun care vrea sa reintre
in stapanirea lui folosind forta. In acest caz, atacul este injust daca proprietarul isi
10
R.Merle , A.Vitu , op. Cit., 316 si urm. G.Betiol ,op. Cit., pag.315; C.Fiore, op.cit., pag.325
11
T.Padovani , op.cit., pag.277
12
Fl.Streteanu , op. Cit., pag.414-415
16 din 66
orienteaza atacul spre persoana posesorului nelegitim si este just daca agresiunea
priveste exclusiv bunul al carui proprietar este, intrucat el nu lezeaza nici un drept al
celui in posesia caruia bunul sau se afla in mod ilegal13.
In doctrina si jurisprudenta mai vechi s-a pus intrebarea daca agresiunea
provenita de la reprezentantii autoritatilor poate realiza continutul unui atac injust?
Atacul este injust si in cazul in care provine de la persoane care reprezinta
autoritatile publice daca acestea comit prin agresiunea respectiva un abuz in serviciu,
adica se abat de la regulile instituite de lege. Riposta la un atac al autoritatii publice
a fost recunoscuta, pentru prima data, pe cale normativa, in Declaratia drepturilor
omului si cetateanului din 1791, prin urmatoarele cuvinte: ,, Orice act exercitat in
contra unui om, afara de cazurile si formele pe care legea le determina, este arbitrar
si tiranic; acela contra caruia voieste sa se execute prin violenta are drept sa-l
respinga prin forta „Intr-adevar, cum spunea prof.Ion Tanoviceanu, „Cand
functionarii comit atacuri injuste, actul lor nu e numai o simpla violare a drepturilor
persoanei atacate, cum este cazul cand atacul provine de la un simplu cetatean, dar si
o grava abatere de la datoriile lor de functionari, caci ei sunt platiti si insarcinati de
cetateni ca sa-i apere de atacurile injuste, iar nu pentru ca ei insasi sa comita astfel de
atacuri”14.
In noile conditii socio –politice, apreciem ca si atacul unui ocrotitor legal
asupra ocrotitului este un atac injust.
La fel stau lucrurile referitor la cadrele didactice sau in cazul violentelor intre
soti sau alti membri ai familiei.
Prin atac injust se intelege orice agresiune ilicita prin care se pune in pericol o
valoare sociala protejata.Atacul este injust, independent daca realizeaza sau nu
continutul unei infractiuni, fiind suficient ca acesta sa contravina drepturilor
subiective ale altuia.
De exemplu, proprietarul unei constructii o demoleaza in conditii ce
pericliteaza casa unui vecin, care reactioneaza in maniera opririi demolarii
respective.

13
V.A.Ionescu , op.cit., pag.77
14
I.Tanoviceanu , op.cit., pag.902-903
17 din 66
Riposta persoanei care initial provocase victima, daca aceasta din urma
reactioneaza la activitatea de provocare, in conditiile unui atac ce realizeaza cerintele
legii, poate avea legitimitate. De pilda, o persoana ameninta pe alta, iar aceasta din
urma reactioneaza prin lovirea brutala a provocatorului, contrariposta acestuia din
urma este o aparare legitima, deoarece reactia victimei calomniei este una injusta.
Asadar, contrareactia unei persoane poate fi si ea legitima, daca riposta victimei
initiale aparea ca nelegala, sub rezerva ca persoana provocatorului sa nu fi urmarit
crearea acestei situatii de fapt.
Si in ipoteza depasirii limitelor legitimei aparari riposta imbraca haina
agresiunii injuste, intrucat are loc o transformare a pozitiilor initiale ale persoanelor
aflate in conflict. Solutia de mai sus este valida numai in cazul in care depasirea
limitelor legitimei aparari se realizeaza in forma intentiei. In ipoteza in care
depasirea proportiei dintre gravitatea atacului si riposta are loc din culpa, ea nu mai
poate fi cauza unei contrareactii legitime.
Legitima aparare exista si in situatia in care are loc o incaierare (rix) sau este
vorba despre atacuri reciproce din partea a doua persoane, atata timp cat atacurile ce
se succed indeplinesc conditiile legii, pentru ca legea nu face vreo excludere in
asemenea situatii.In aceste cazuri, fiecare dintre participanti va raspunde pentru acele
acte care intrunesc cerintele unei aparari legitime.
Rezolvarea este asemanatoare si in cazul unui duel, deoarece cat timp
combatantii respecta regulile duelului, ei se afla in legitima aparare. In cazul in care
atacul provine de la o multime de oameni neorganizata, victima va trebui sa
riposteze numai impotriva acelor membri ai multimii care au contribuit la atac sau la
crearea starii de pericol iminent, cu exceptia situatiilor in care pericolul este
substantial, cand cel atacat nu se poate apara impotriva agresorilor directi decat
printr-o riposta indeterminata asupra intregii multimi.Dar, in acest caz, riposta se
justifica pe baza starii de necesitate.
Atacul este injust indiferent de persoana agresorului – particular sau agent
oficial – cat timp agresiunea se situeaza in afara legii, admitandu-se chiar si existenta
unei aparari putative indreptate spre un act ce a creat convingerea victimei ca incalca
legea.
18 din 66
Agresiunile fizice desfasurate in cadrul limitelor regulamentelor jocurilor
sportive sunt activitati licite si nu pot justifica reactii pe cai de fapt. De exemplu, in
cazul boxului, luptelor, artelor martiale etc..
Intr-o alta ordine de idei, agresiunea exercitata de o persoana pentru a
imobiliza un infractor, daca a comis o infractiune flagranta, este o activitate permisa
de lege15. Pe de alta parte, nu are relevanta, referitor la calificarea atacului ca fiind
just sau injust, faptul ca dreptul contra caruia este indreptat este nelegitim sau se
exercita abuziv. In situatia in care o persoana intervine pentru a apara o alta persoana
impotriva ripostei victimei agresiunii, care initial a fost agresoare, nu poate beneficia
de aplicarea legitimei aparari, intrucat devreme ce reactia a fost legitim, nu poate fi
vorba de un atac injust. Exista exceptie in cazul in care tertul ce intervine in favoarea
agresorului nu a cunoscut imprejurarea ca acesta atacase anterior victima sau in
cazul in care apararea este disproportionata.
Precizam ca riposta exagerata, nejustificata de elemente de natura psihica,
realizeaza continutul unei agresiuni ce permite o contrareactie legitima. De
asemenea, in doctrina se considera ca poate imbraca haina unui atac injust si
tentativa de sinucidere a unei persoane16.
2.3.6. Atacul sa fie infreptat impotriva unei persoane, drepturilor unei
persoane sau contra unui interes general
Valorile sociale impotriva carora este indreptat atacul injust sunt cele mai
importante care exista intr-o societate, si anume viata, integritatea corporala,
sanatatea , libertatea, drepturile persoanei (de proprietate, spre exemplu) ori vreun
interes public (capacitatea de aparare a tarii, siguranta statului s.a.).
Astfel, in practica judiciara s-a apreciat ca savarsirea unui furt poate constitui
un atac impotriva patrimoniului, de natura a genera in favoarea victimei o stare de
legitima aparare, numai daca riposta ei este imediata; aceasta inseamna ca victima
furtului nu poate invoca legitima aparare, atunci cand reactia sa, constand in
vatamarea corporala a autorului sustragerii, a intervenit dupa trecerea unui anumit
interval de timp de la consumarea furtului.

15
art.465 alin .3C.proc.pen
16
Fl. Streteanu , op. cit. , pag.415
19 din 66
In sfera valorilor sociale contra carora este orientata agresiunea intra drepturile
persoanei fizice si interesele generale. Persoana este protejata impotriva oricaror
atacuri ce privesc dreptul la viata, dreptul la integritate corporala, dreptul la sanatate,
dreptul la libertate, dreptul la demnitate si alte drepturi, dar in toate situatiile cu
respectarea conditiei proportionalitatii. Practic, legiuitorul a inclus in categoria
valorilor sociale ce pot fi lezate de atac cele mai multe dintre drepturile cuprinse in
catalogul drepturilor subiective si al intereselor publice.
Desi orice drept ar putea forma tinta unei agresiuni, totusi, datorita obiectului
specific al unor drepturi, unele sunt de principiu excluse din sfera atacului, pentru ca
ocrotirea lor se poate realiza prin alte modallitati decat prin utilizarea mijloacelor
particulare de riposta, avand in vedere ratiunea ca reactia privata este o exceptie de la
principiul conform caruia aceasta trebuie realizata de stat prin organele sale.
Reglementarile din legislatiile straine privind legitima aparare, desi sunt
asemanatoare cu reglementarea din Romania, au anumite diferente fata de aceasta.
Spre exemplu, Codul penal model american prevede ca obiect al atacului, in mod
expres, si proprietatea ( art.3.04-3.08 ).
Interesul general care poate fi tinta atacului trebuie circumscris acceptiunii
date termenului public de catre art.145 C.Pen., potrivit caruia prin termenul „public”
se intelege tot ce priveste autoritatile publice, institutiile publice sau alte persoane
juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor
proprietate publica, serviciile de interes public, precum si bunurile de orice fel care,
potrivit legii, sunt de interes public. Remarcam caracterul foarte larg si vag al
definitiei legale a acestui termen.
Daca atacul agresorului vizeaza bunuri neimportante, nu se poate riposta in
legitima aparare prin comiterea unei fapte indreptate impotriva agresorului. Nu poate
fi vorba de interes public daca fapta agresorului viza furtul unor bunuri publice
obisnuite.
2.3.7. Atacul sa puna in pericol grav drepturile persoanei sau interesul
general.
Potrivit conceptiei legiuitorului roman, orice drept subiectiv sau interes
general poate fi agresat, dar nu orice atac le pune intr-un pericol grav, care sa
20 din 66
legitimeze o riposta pe cai de fapt. Nu orice pericol justifica o reactie prin savarsirea
unei fapte prevazute de legea penala, ci numai un pericol grav. Gravitatea pericolului
se apreciaza in raport de valoarea primejduita, de persoana faptuitorului si de
imprejurarile cauzei. Pericolul este grav daca este de natura sa produca o vatamare
iremediabila sau greu de inlaturat, daca pericolul nu ar fi fost eliminat. In lipsa unui
pericol grav, cel atacat nu este indreptatit la o riposta de natura sa pericliteze viata
victimei.
Nu are drept la riposta, in conditiile legitimei aparari, sotul sau sotia care isi
surprinde partenerul de viata in flagrant de adulter, deoarece nici unul dintre soti nu
are ius vitae necesque asupra celuilalt sot. Sunt insa realizate conditiile circumstantei
legale a provocarii. Dar o eventuala riposta a sotului adulterin surprins in flagrant
sau a complicelui acestuia, la agresiunea sotului inselat, poate realiza continutul unei
aparari legitime.
Asa cum am vazut, pericolul trebuie sa fie iminent sau actual (periculum in
praesens), ceea ce inseamna ca un pericol eventual, viitor sau consumat nu poate
justifica o riposta. In toate cazurile, datele si imprejurarile ce se iau in considerare la
aprecierea pericolului sunt cele contemporane existentei pericolului.
Constituie o valoare sociala care poate fi lezata printr-un atac si interesul
general referitor la respectul datorat mortilor, astfel ca indepartarea unui atac orientat
spre profanarea unui cadavru constituie specie de legitima aparare.
Cerinta gravitatii pericolului nu este necesara printre conditiile legitimei
aparari, intrucat ex ante este imposibil de cantarit gravitatea consecintei pe care
pericolul ar fi produs-o, daca aceasta nu a survenit. Aceasta dificultate are ca efect ex
post solutii eronate si arbitrarii. Conditia gravitatii pericolului este si inutila, cat timp
legea pretinde respectarea proportiei dintre reactie si pericol17.
In jurisprudenta s-a decis ca nu se poate retine existenta legitimei aparari daca
fapta victimei – surprinsa in timp ce sustragea porumb stiuleti de pe terenul
cooperativei si il punea intr-un sac – nu a fost de natura sa puna intr-un pericol grav
avutul obstesc.

17
S.Bogdan , Legitima aparare , in R.D.P.nr.2/2002 . pag.69 si Fl. Streteanu , op. cit. ,pag.416
21 din 66
Se prezuma ca este in legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a
respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau
prin alte asemenea mijloace (de exemplu prin escaladare) intr-o locuinta, incapere,
dependinta sau loc imprejmuit tinand de acestea ori delimitat prin semne. Prezumtia
de existenta a conditiilor legitimei aparari, in ipotezele de mai sus, este una iuris
tantum, iar nu iuris et de iure, deoarece ea poate fi rasturnata prin proba contrarie.
Construirea unor sisteme de aparare impotriva raufacatorilor in interiorul
proprietatii unei persoane nu este, de principiu, interzisa. Cat timp masurile de
protectie si paza sunt legale sau nu sunt interzise, ele sunt permise, astfel ca lezarea
unei persoane care aduce atingere dreptului de proprietate al proprietarului prudent
sau chiar altei persoane inocente sunt activitati de aparare permise de lege si
incadrabile, cel putin partial,in sfera institutiei legitimei aparari. Daca masurile luate
de proprietar se situeaza in afara legii, el raspunde de consecintele faptei sale,
neputand invoca legitima aparare. De exemplu, proprietarul unei livezi ingradite cu
un gard de sarma, conecteaza gardul la reteaua de energie electrica. In acest caz,
proprietarul raspunde penal pentru vatamarea sau eventualul deces al victimei
electrocutate, deoarece bransarea la sistemul de energie electrica se face in anumite
conditii, care nu au fost respectate.
In cazul efectuarii ripostei intr-un moment posterior consumarii atacului,
conditiile legitimei aparari nu mai subzista, deoarece nu mai poate fi vorba de
legitima aparare daca atacul a incetat, ci eventual – cum remarcabil spunea Ion
Tanoviceanu – am putea fi in fata unei „razbunari legitime”18.
Nu este admisa utilizarea unor mijloace mortale pentru aparare bunurilor
indiferent de valoarea acestora19.

2.4. Conditiile apararii


2.4.1 Preliminarii
Apararea desfasurata pentru a anihila un atac ce intruneste conditiile analizate
mai sus se materializeaza sub forma unei reactii firesti contra unei agresiuni ce

18
I.Tanoviceanu , op. cit., pag. 935
19
G. Antoniu ,Noul Cod penal , pag..235
22 din 66
pericliteaza valorile sociale. Apararea in cazul legitimei aparari este o fapta
prevazuta de legea penala prin care o persoana inlatura un atac material, direct,
imediat, injust si periculos orientat impotriva drepturilor unei persoane sau
interesului general. Riposta poate imbraca haina oricarei fapte prevazute de legea
penala, indiferent de incadrarea juridica a acesteia. Reactia poate fi individuala sau
colectiva si poate proveni de la victima sau orice alta persoana , interesata sau nu.
Pentru a fi legitima insa, reactia la atac trebuie sa respecte conditiile pe care le
vom examina in continuare, in lipsa carora reactia pierde caracterul legitimitatii.

2.4.2 Necesitatea apararii in vederea inlaturarii atacului


Apararea este necesara cand se impune fata de natura si conditiile atacului,
adica este o reactie fireasca si proportionala cu agresiunea20. Orice aparare
proportionala cu gravitatea atacului si care se deruleaza cat timp atacul este iminent
sau actual este admisa, fara a mai interesa alte aspecte legate de echivalenta ripostei
cu agresiunea ori referitoare la oportunitatea interventiei de inlaturare a atacului. De
fapt, conditia necesitatii apararii se subsumeaza cerintei proportionalitatii apararii cu
gravitatea atacului, in sensul ca orice aparare similara ca efecte cu agresiunea este
necesara, desi agresiunea putea fi evitata si in alte modalitati. In acest sens este si
jurisprudenta, unde s-a hotarat ca dispozitiile legale referitoare la legitima aparare se
vor putea aplica, in cazul in care conditiile pe care le prevede legea sunt indeplinite,
chiar daca inculpatul s-ar fi putut salva prin fuga, ascunzandu-se sau evitand
intalnirea cu victima.
Conditia necesitatii apararii pentru inlaturarea atacului este una care trebuie
analizata in concreto, pentru ca intensitatea apararii este privita in raport cu
gravitatea atacului. Apararea este necesara si in cazurile in care cel agresat putea sa
evite agresiunea prin alt mijloc, deoarece ex post este de multe ori greu sau
imposibil de stabilit daca victima atacului putea sau nu sa- l evite. In cazurile in care
atacul putea fi evitat si acest lucru se poate stabili cu certitudine, apararea este
necesara, deoarece curajul, demnitatea si solidaritatea sociala sunt virtuti sanatoase
care imprima ripostei caracter necesar.
20
V.Dongoroz , Drept penal Reeditarea editiei din 1939, pag.362
23 din 66
A accepta contrariul ar insemna sa admitem umilinta, lasitatea sau egoismul.
Pe de alta parte, fuga sau evitarea dezonorabila a atacului (incommodus) nu se
confunda cu retragerea demna din fata agresiunii (commodus disensus). Deci, chiar
daca faptuitorul a avut posibilitatea unei evitari demne a atacului, el nu este obligat
sa recurga la aceasta, atata timp cat apararea este proportionala cu gravitatea
atacului.
Necesitatea se apreciaza in raport de valoarea sociala vizata, intensitatea
atacului, caracterul imediat al atacului, locul si timpul atacului si persoana
faptuitorului 21.
Asadar apararea este necesara chiar daca agresorul avea si alta cale de a
inlatura atacul (a fugi , a se ascunde etc.). Pe de alta parte, faptul ca inculpatul se
putea astepta la atacul victimei nu constituie un element care inlatura existenta
legitimei aparare, fata de imprejurarea ca nici o dispozitie legala nu prevede
aceasta.Imprejurarea ca inculpatul s-a inarmat inainte ca agresorul sa–si fi reinnoit
atacul nu exclude posibilitatea legitimei aparari. Chiar daca atacul s-a desfasurat ziua
si in prezenta altor persoane care puteau interveni, nu este exclusa legitima aparare.
In cazul faptelor comise in domiciliul persoanei, legiuitorul a instituit o
prezumtie de existenta a legitimei aparari sub toate conditiile sale, inclusiv conditia
necesitatii. Conceptul de necesitate, in cazul legitimei aparari, se desprinde – ope
legis – din realizarea conditiilor instituite de lege referitoare la pericolul atacului, in
timp ce, la starea de necesitate , „necesitatea” este pretinsa de inevitabilitatea
pericolului in alta modalitate mai putin negativa.
Riposta victimei sau a tertului, care actioneaza pentru apararea victimei, nu-si
pierde caracterul necesar nici in cazurile in care mijloacele acestora sunt insuficiente
pentru a indeparta agresiunea. De exemplu,o persoana este atacata de cinci talhari,
iar ca mijloc de aparare nu are la indemana decat un pistol cu doua cartuse.
Folosirea armei si uciderea unuia dintre talhari este o aparare legitima, iar nu o
specie de razbunare, pentru ca, in cazul legitimei aparari, riposta nu trebuie sa fie
indispensabila22.

21
V.Dobrinoiu,Gh.Nistoreanu ,Al.Boroi , I.Pascu , I.Molnar,V.Lazar,op.cit.,pag.294-295
22
V.Dongoroz,S.Kahane, I.Oancea , I.Fodor , N.Iliescu, C.Bulai,R.Stanoiu,op.cit.pag.347
24 din 66
In cazul agentilor fortei publice, necesitatea ripostei se apreciaza in conditii
mai riguroase, potrivit normelor legale.
Activitatea de aparare poate fi exercitata de catre victima sau orice alta
persoana care doreste sa intervina in sprijinul victimei si independent de existenta
sau nu a vreunei legaturi intre victima si terta persoana. De altfel, in cazul apararii
interesului obstesc, intotdeauna riposta provine de la o terta persoana. Tertul poate sa
intervina chiar daca victima nu-i cere ajutorul si chiar in cazul in care victima n-ar
dori acest lucru.
Uneori, ca urmare a ripostei, cel care sare in ajutorul victimei sau pentru
apararea interesului public poate ajunge in postura de victima, ceea ce inseamna ca
sunt create conditiile unei noi aparari, pe care o poate derula aceasta din urma sau un
tert. Intr-o speta s-a retinut ca inculpatul nu poate invoca dispozitiile Codului penal
privind legitima aparare atunci cand victima a actionat in ajutorul altei persoane
aflate in stare de legitima aparare, ca urmare a unui atac al inculpatului savarsit
asupra acelei persoane.Insa ca si victima, tertii care efectueaza activitatea de salvare
trebuie sa respecte toate cerintele atacului si apararii, inclusiv proportionalitatea
ripostei cu agresiunea.
2.4.3 Apararea sa se indrepte impotriva atacatorului.
Reactia prin care se urmareste anihilarea unui atac trebuie orientata contra
agresorului sau contra mijloacelor folosite la atac de catre acesta. Daca, din eroare,
riposta este orientata asupra altei persoane decat atacatorul, legitima aparare intra in
concurs cu eroarea de fapt. In acest caz, trebuie indeplinite atat conditiile legitimei
aparari, cat si ale erorii de fapt.
Pe de alta parte, in cazul in care agresiunea provine de la mai multe persoane,
riposta poate fi indeterminata daca agentul nu are posibilitatea identificarii
agresorului. Intr-o asemenea ipoteza, legitima aparare este concurenta cu starea de
necesitate.
Riposta faptuitorului nu poate fi indreptata niciodata impotriva bunurilor
agresorului, daca acestea nu au nici o legatura cu atacul, in sensul ca nici n-au fost
utilizate si nici nu urmeaza a fi folosite de catre atacator la agresiune. Astfel spus,
daca prin reactia asupra bunurilor agresorului nu se urmareste paralizarea atacului si
25 din 66
nici nu se putea realiza in concret un asemenea efect, riposta imbraca haina
razbunarii. De pilda, in cazul in care vecinul faptuitorului il ataca pe acesta din urma,
el nu va putea sa-i incendieze casa.
De asemenea, apararea nu poate fi orientata impotriva complicelui sau
instigatorului agresorului decat daca acestia mentin sau ajuta la continuarea atacului.

2.4.4. Echivalenta(proportionalitatea) apararii cu gravitatea pericolului


determinat de atac
I. Caracterizarea conditiei proportionalitatii.

Numai o aparare proportionala cu gravitatea pericolului determinat de atac se


incadreaza in limitele institutiei legitimei aparari, in sensul ca aceasta este necesar sa
aiba o periculozitate mai scazuta sau cel mult egala cu cea a agresiunii. Aprecierea
conditiei echivalentei apararii cu gravitatea atacului presupune examinarea datelor
cauzei, pentru a se determina daca efectul atacului indreptat contra victimei este
echivalent cu cel produs ca urmare a ripostei. Desi conditia proportionalitatii este
evaluata diferit in practica, adica foarte subiectiv, totusi este una dintre cele mai
importante conditii ale legitimei aparari, deoarece in lipsa sa legitima aparare s-ar
transforma in contrariul scopului pentru care a fost reglementata. Ea presupune
existenta unui raport de proportionalitate, sub aspectul gravitatii, intre aparare si
atac. Aprecierea proportionalitatii apararii cu gravitatea atacului se face printr-o
echivalare relativa. Spre exemplu, lovirea unuia dintre cei sapte agresori ai
inculpatului singur, cu briceagul, chiar daca nici unul dintre atacatori nu avea vreo
arma, este o riposta in legitima aparare.
Cantarirea proportiei se face cu luarea in calcul a tuturor datelor si
imprejurarilor cauzei, dandu-se pondere diferita unora dintre ele comparativ cu
altele. De pilda, derularea atacului pe timp de noapte, existenta unui conflict anterior
intre parti, disproportia de forte intre agresor si victima etc. relativizeaza conditia
proportiei apararii cu pericolul determinat de atac.
Pe de alta parte, proportionalitatea apararii cu efectul posibil al pericolului nu
inseamna asemanarea sau echivalenta mijloacelor, pentru ca mijloacele in sine nu
sunt relevante. Ceea ce are importanta sunt efectele utilizarii mijloacelor, pentru ca
26 din 66
cel ce reactioneaza la un atac, de regula surprinzator, este prins nepregatit si nu
actioneaza absolut liber. Reactia are loc, asadar, prin folosirea mijloacelor aflate la
indemana si sub stresul atacului. In cazul in care faptuitorul are la dispozitie mai
multe posibilitati de riposta si are timpul necesar unei analize a situatiei, el este
obligat sa aprecieze si sa uzeze de cai prin care se produc urmari cel mult echivalente
celor care s-ar fi produs daca agresiunea nu ar fi fost inlaturata.
Cel care riposteaza la o agresiune poate sa-si aleaga mijloacele cu care se opune
atacului, fara ca apararea sa sa fie considerata disproportionata. In esenta, evaluarea
proportiei dintre atac si aparare se face prin masurarea aproximativa a gravitatii
pericolului si a imprejurarilor in care a avut loc atacul. Pentru existenta legitimei
aparari nu prezinta in sine relevanta raportul de forte dintre inculpat si victima,
deoarece pericolul pentru inculpat exista prin simplul atac al victimei , iar apararea
nu se duce in conditiile unei actiuni dirijate, pentru ca eventuala egalitate de forte sau
superioritatea inculpatului sa aiba efect cu privire la rezultatul atacului. De
asemenea, nu prezinta relevanta juridica nici imprejurarea ca inculpatul a avut sau nu
posibilitatea sa opreasca agresiunea si prin alte mijloace, cum ar fi imobilizarea
victimei.
In doctrina s-a discutat daca excesul de riposta din partea victimei sau din partea
apropiatilor acesteia este justificat si asimilat apararii legitime23. Apreciem ca reactia
victimei sau persoanelor din anturajul acesteia este efectuata in limitele legii numai
daca excesul de aparare se datoreaza tulburarii sau temerii acestora din urma. In
toate celelalte cazuri, nu este aplicabila institutia legitimei aparari, ci eventual a
circumstantei atenuante a provocarii.
In doctrina si in jurisprudenta C.E.D.O. s-a pus problema interpretarii art.2 din
Conventia europeana a drepturilor omului. Potrivit art. 2 din aceasta conventie,
„1.Dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi
cauzata cuiva in mod intentionat, decat in executarea unei sentinte capitale
pronuntate de un tribunal in cazul in care infractiunea este sanctionata cu aceasta
pedeapsa prin lege.

23
I.Tanoviceanu , op.cit. pag.928-929
27 din 66
2.Moartea nu este considerata ca fiind cauzata prin incalcarea acestui articol in
cazurile in care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forta:
a) pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva violentei ilegale ;
b) pentru a efectua o arestare legala sau pentru a impiedica evadarea unei
persoane legal detinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurectie ”.
In opinia majoritara se considera ca uciderea unei persoane poate fi justificata
numai in cazul in care valoarea pusa in pericol este tot una referitoare la o persoana
fizica. In opinia minoritara se apreciaza ca art.2 din Conventia europeana nu
limiteaza sfera valorilor sociale a caror punere in pericol justifica o riposta contra
vietii agresorului.24.
Asa cum s-a statuat in jurisprudenta Curtii de la Strasbourg, statul are
obligatia garantarii dreptului la viata al resortisantilor sai atat contra agentilor
oficiali, cat si impotriva persoanelor private, ceea ce inseamna ca legitima aparare,
printr-un act orientat contra vietii agresorului, nu poate fi proportionala decat cu un
atac care vizeaza drepturi sau libertati strans legate de persoana fizica. In aceste
conditii, desi dreptul de proprietate este un drept foarte important in statul de drept
(unii autori vorbind despre caracterul „sfant” al proprietatii ), legitima aparare nu
poate fi recunoscuta in cazul in care riposta consta intr-o fapta contra vietii
agresorului, care a urmarit sa-si insuseasca pe nedrept un bun sau care a adus o alta
atingere unei valori patrimoniale.
In schimb, in cazul in care agresiunea privea viata ori libertatea sexuala sau
alte atribute ale persoanei, se poate riposta prin acte contra vietii agresorului,
deoarece este greu de facut o ierarhie intre valorile sociale intim legate de persoana
umana. Se recunoaste, spre exemplu, posibilitatea de a se apara prin fapte contra
vietii agresorului care urmarea constrangerea victimei la raport sexual. De asemenea,
credem ca nu este exclusa de plano nici posibilitatea reactiei prin fapte indreptate
impotriva vietii agresorului care vizeaza integritatea corporala sau sanatatea unei
persoane ori anumite interese generale imediate. De pilda, impotriva tentativei unei

24
Fl.Streteanu , op. cit. pag.421-422
28 din 66
persoane de a infecta o sursa de apa colectiva se poate reactiona prin fapte contra
vietii acestuia.
II.Depasirea limitelor legitimei aparari.
Pentru existenta depasirii limitelor legitimei aparari este necesar ca agentul sa
reactioneze la un atac care intruneste toate conditiile legale, deoarece depasirea
inseamna trecerea peste barierele legitimei aparari. Mai mult, depasirea limitelor
legitimei aparari presupune, pe langa conditiile atacului, si realizarea cerintelor
apararii, mai putin cea referitoare la proportia dintre atac si riposta.
Daca nu sunt intrunite oricare dintre celelalte conditii, cu exceptia conditiei
proportionalitatii, nu poate fi vorba de depasirea limitelor legitimei aparari. In
asemenea cazuri, poate fi incidenta alta cauza de inexistenta a infractiunii, poate fi
incidenta provocarea sau pur si simplu riposta ramane fara nici un efect pe planul
existentei infractiunii sau individualizarii raspunderii penale.
Prin urmare, excedentul de aparare nu se poate concretiza decat din punct de
vedere al intensitatii reactiei, iar nu si prin alte modalitati cum ar fi riposta intarziata
sau prematura. Daca riposta este exagerata, adica depaseste limitele comparabile cu
efectele agresiunii, apararea devine si ea un atac ce acorda dreptul la o reactie
legitima. Acest lucru este posibil, deoarece persoana care riposteaza in mod
disproportionat se situeaza in afara limitelor dreptului la aparare, incalcand legea,
ceea ce are semnificatia unui atac ce legitimeaza o reactie.
Excesul de aparare este reglementat de art.44 alin (3) Cod penal si consta in
depasirea proportiei dintre atac si aparare datorita temerii sau tulburarii faptuitorului.
Pandirea, urmarirea si lovirea inculpatului de catre trei persoane aflate in stare de
betie, de care este prins dupa ce a reusit sa scape prin fuga de agresori, sunt acte de
natura sa genereze o stare de tulburare sau temere sub imperiul carora riposta
reprezinta o aparare legitima sub forma excesului justificat.
De regula, fapta comisa prin depasirea limitelor legitimei aparari sau prin
neindeplinirea unor cerinte pentru existenta acesteia este infractiune, cu exceptia
situatiilor in care este comisa din culpa (comiterea faptei din culpa nefiind
incriminata), in stare de eroare sau in conditiile excesului justificat. Incalcarea

29 din 66
conditiei proportionalitatii inseamna exces de aparare. Excesul de aparare este de
doua feluri : justificat si scuzabil.
III. Excesul justificat de aparare ( legitima aparare improprie )
In cazul excesului justificat de aparare, cel care se apara incalca regula
proportionalitatii dintre gravitatea atacului si consecintele apararii datorita unei
alterari a facultatilor sale mintale, survenita pe fondul unei pierderi partiale a
controlului energiei fizice. De pilda, pandirea, urmarirea si lovirea repetata a
inculpatului de catre trei persoane de care este prins, dupa ce a reusit sa scape prin
fuga de agresorii beti care-l amenintau cu moartea, sunt acte de natura a crea celui
atacat o stare de tulburare si o temere sub stapanirea carora riposta prin lovire cu
cutitul constituie o aparare legitima in conditiile art.44 alin.(3) Cod penal, iar nu o
circumstanta atenuanta conform art.73 lit.a) Cod penal. Sunt cazuri in care, desi este
vorba de o depasire a limitelor legitimei aparari, cel ce riposteaza nu este totusi
subiect activ al unei infractiuni, deoarece excesul de aparare se datoreaza aparitiei, in
momentul ripostei, a unei stari de iresponsabilitate. In asemenea ipoteze, inexistenta
infractiunii se datoreaza alterarii totale a facultatilor mintale ale celui ce
reactioneaza.
Cazuri de excedent de aparare, ce determina inexistenta infractiunii, sunt si acelea
in care riposta este disproportionata din cauza reprezentarii false, de catre agent, a
unor date ale realitatii contemporane momentului reactiei. In aceste cazuri, depasirea
limitelor legitimei aparari intra in conjunctiune cu eroarea de fapt.
Pentru ca faptuitorul sa poata fi aparat de raspundere pentru exces justificat de
aparare se cer indeplinite aceleasi conditii ca si in cazul legitimei aparari propriu-
zise, respectiv iminenta atacului, pericolului cauzat si necesitatea apararii. In acest
sens, s-a decis in practica judiciara ca excesul de aparare nu poate fi justificat daca
riposta a venit dupa epuizarea atacului. Pe de alta parte, daca depasirea limitelor
legitimei aparari este imputabila faptuitorului din culpa, de regula, acesta beneficiaza
de cauza de inexistenta a infractiunii, cu exceptia cazurilor in care riposta imbraca
forma unei fapte incriminate si atunci cand este comisa din culpa, daca eroarea,
temerea sau tulburarea faptuitorului nu este rezultatul propriei sale culpe.

30 din 66
Desi, starea de temere sau tulburare determina in psihicul persoanei o alterare a
controlului acesteia, atata timp cat aceasta mai are discernamant, fie el si diminuat
considerabil, nu poate fi incidenta decat institutia depasirii limitelor legitimei
aparari, iar nu starea de iresponsabilitate.
IV.Excesul scuzabil de aparare.
Excesul de aparare este scuzabil cand depasirea proportiei dintre aparare si atac
nu se datoreaza temerii sau tulburarii faptuitorului, ci altor cauze. De pilda, depasirea
conditiei proportionalitatii are drept cauza dorinta de razbunare a faptuitorului.
Riposta este scuzabila numai daca se grefeaza pe o situatie de fapt ce intruneste toate
conditiile legitimei aparari, mai putin conditia proportiei dintre aparare si atac.
Depasirea limitelor legitimei aparari in modalitatea excesului scuzabil este o
circumstanta atenuanta legala.
Excesul este scuzabil, deoarece din prisma obiectiva riposta este intr-o
disproportie evidenta fata de atac, desi sunt intrunite toate conditiile atacului.
Excesul scuzabil nu trebuie confundat cu provocarea, circumstanta atenuanta ce
consta in savarsirea infractiunii sub stapanirea unei puternice tulburari sau emotii,
determinata de o provocare din partea persoanei vatamate, produsa prin violenta,
printr-o atingere grava a demnitatii persoanei sau prin alta actiune ilicita grava.
Depasirea limitelor legitimei aparari, in mod scuzabil, se diferentiaza de provocare
prin aceea ca se grefeaza pe existenta tuturor conditiilor de aplicare a legitimei
aparari, cu exceptia conditiei proportiei si lipsa tulburarii sau temerii, in timp ce
provocarea are ca premisa preexistenta unei tulburari sau emotii, dar ii lipseste una
sau mai multe dintre conditiile pe care le presupune depasirea limitelor legitimei
aparari.
Provocarea nu poate coexista decat cu excesul justificat, deoarece excesului
scuzabil ii lipseste tocmai elementul de diferentiere fata de provocare , anume
surescitarea psihica.
2.4.5. Apararea sa se materializeze printr-o fapta prevazuta de legea penala.
Numai savarsirea unei fapte prevazute de legea penala realizeaza premisa
discutarii incidentei sau nu a legitimei aparari, cauza care determina inexistenta
infractiunii. Verificarea conditiilor de aplicare a institutiei legitimei aparari este utila
31 din 66
numai daca organul competent constata ca fapta cu care este investit poate fi
incadrata in una dintre normele de incriminare. Dupa ce practicianul a cercetat si a
constatat ca fapta este descrisa de legea penala, va verifica daca ea realizeaza sau nu
conditiile legitimei aparari.In cazul in care existenta legitimei aparari se prezuma,
este necesara rasturnarea in mod indubitabil a prezumtiei de legitima aparare.
Pe de alta parte, fapta prevazuta de legea penala poate imbraca haina oricarei
forme infractionale – perfecta, imperfecta, instantanee, continua, complexa, etc. In
doctrina se afirma ca in materia cauzelor justificative trebuie identificat un element
subiectiv, deci si in ipoteza incidentei legitimei aparari este necesar ca persoana care
riposteaza sa aiba cunostinta de existenta atacului, fiind animata de vointa de a se
apara.

2.5. Legitima apărăre în cazuri speciale (art. 44 alin 2 1 Cod penal)


Prin legea nr. 169 din 10 aprilie 2002 a fost introdus alin. 21 la art.44 din Codul
penal, prin care se reglementeaza legitima aparare in cazuri speciale, legiuitorul
instituind o prezumtie de legitima aparare in favoarea persoanei care savarseste o
fapta prevazuta de legea penala pentru a respinge patrunderea fara drept a unei
persoane prin violenta, viclenie, efractie sau alt asemenea mijloc, intr-o locuinta,
incapere, dependinta sau loc imprejmuit ori delimitat prin semne de marcare.
Apreciem ca prezumtia instituita de legiuitor este o prezumtie relativa, prezumtie
ce poate fi rasturnata prin orice mijjoc de proba, in concret putandu-se dovedi fie
inexistenta legitimei aparari fie depasirea limitelor acesteia.
Prin chiar expunerea de motive a legii nr. 169/2002 privind modificarea art.44
Cod penal, se arata ca modificarea a fost edictata pentru a se crea o siguranta mai
mare a cetatenilor care se afla in fata unor agresiuni, pentru a se ocroti mai eficient
viata si integritatea corporala a acestora. Instituirea acestei norme nu poate insa goli
de continut institutia juridica a legitimei aparari, pentru existenta acesteia urmand sa
fie indeplinite anumite conditii atat pentru atac, cat si pentru aparare25.

2.6. Efectele si proba legitimei aparari


25
Teodor Dascăl – „Drept penal român – partea generală” , op.cit. pag. 203-204
32 din 66
2.6.1. Efectele legitimei aparari
Constatarea legitimei aparari sau a excesului justificat are ca efect excluderea
caracterului infractional al faptei. Intr-adevar, conform art.44 alin (1) Cod penal:
„Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala (...)”. O fapta comisa in
legitima aparare nu are caracter ilicit. Legitima aparare este o cauza care exclude
ilicitul de orice natura – penal sau extrapenal. Aceasta cauza, desi nereglementata
decat in materia raspunderii penale, este imprumutata in toate ramurile dreptului din
materia dreptului penal, astfel ca, mutatis mutandis, conditiile de incidenta prevazute
de legea penala sunt aceleasi si in celelalte ramuri ale dreptului.
Daca anterior agresiunii cel care s-a aparat il provocase pe agresor, atunci victima
va suporta prejudiciul suferit proportional cu gradul vinovatiei sale. Excesul
justificat de aparare inlatura caracterul ilicit al faptei si exclude raspunderea civila.
Insa, in cazul excesului scuzabil, raspunderea civila va fi exclusa numai proportional
cu prejudiciul produs pana in momentul depasirii echivalentei agresiunii.
Legitima aparare este o cauza de inexistenta a infractiunii si produce efecte in
rem, ceea ce inseamna ca daca s-a probat existenta legitimei aparari, consecintele
sale se vor extinde nu asupra tuturor participantilor la savarsirea faptei, ci numai
referitor la cei care s-au aflat in aceasta stare. Efectele legitimei aparari sunt
generale, in sensul ca determina inexistenta oricarei forme de ilicit – penal, civil,
disciplinar, administrativ, etc. Efectele generale ale legitimei aparari se produc
numai in cazul legitimei aparari pure si simple, ceea ce inseamna ca, in cazul
excesului justificat sau scuzabil, cel care a efectuat activitatea de aparare poate fi
raspunzator in sfera altor ramuri de drept. De asemenea, este posibila raspunderea
juridica in alte forme daca legitima aparare intra in conexitate cu alte cauze de
excludere a infractiunii sau cand poate fi retinuta o culpa civila.
Legitima aparare poate veni in concurs cu alte cauze care exclud raspunderea. Cel
mai adesea legitima aparare poate coexista cu starea de necesitate sau cu eroarea de
fapt. Legitima aparare poate intra in conjunctiune cu starea de necesitate cand atacul
provine de la o persoana iresponsabila sau cand riposta imbraca haina unor fapte ce
lezeaza valori sociale care apartin altor persoane. Daca faptuitorul se afla in eroare

33 din 66
cu privire la starea de iresponsabilitate a agresorului, va exista un triplu concurs intre
legitima aparare, starea de necesitate si eroarea de fapt.
Legitima aparare poate intra in concurs cu constrangerea fizica atunci cand cel
constrans riposteaza in legitima aparare. Daca faptuitorul riposteaza unui atac care
nu exista decat in mintea acestuia (atac putativ), legitima aparare este putativa sau
imperfecta. Legitima aparare putativa nu se confunda cu infractiunea putativa, care
presupune comiterea unei fapte care are caracter infractional numai in gandirea
faptuitorului. De exemplu, o persoana care a fost in repetate randuri batuta de
anumite persoane, este atacata in gluma de persoana. Persoana atacata in gluma
riposteaza vatamandu-l corporal pe agresorul glumet. In acest caz, legitima aparare
intra in conjunctiune cu eroarea de fapt.
Concursul intre eroare si legitima aparare poate exista sub trei aspecte: eroare
referitoare la persoana atacatorului (error in personam), eroare cu privire la modul de
realizare a ripostei (aberratio ictus) si eroare referitoare la existenta pericolului26. In
jurisprudenta C.E.D.O. s-a pus problema daca exista legitima aparare in cazul in care
riposta are loc impotriva unui atac inexistent (legitima aparare putativa). Din
hotararile Curtii Europene se poate desprinde concluzia ca in cazul in care apararea
este efectuata de catre un agent public el poate riposta mortal numai daca a dat
dovada de maxima diligenta si a luat toate masurile de impiedicare a erorilor in
aprecierea realitatii. Tot in aceste cazuri, riposta letala este permisa numai daca
agresiunea ce urmeaza a fi inlaturata prin folosirea fortei publice viza persoana.
2.6.2. Proba legitimei aparari
Existenta conditiilor legitimei aparari trebuie dovedita de cel care o invoca , cu
exceptia prezumtiei ce opereaza in favoarea persoanei care savarseste fapta pentru a
respimge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau
prin alte asemenea mijloace, intr-o locuinta incapere, dependinta sau loc imprejmuit
tinand de acestea.
Cu privire la aplicarea art.44 alin 21 Cod penal, in practica judiciara s-a decis ca
lovirea repetata, cu urmari mortale, a unei persoane care a patruns in locuinta
faptuitorului noaptea, prin escaladare si efractie, si a lovit cu batul in cap pe cel aflat
26
a se vedea V.A.Ionescu op.cit. pg.127)
34 din 66
in incapere constituie un act de legitima aparare, potrivit art.44 alin.21 Cod penal.
Faptul ca victima a fost lovita si pe cand incerca sa se retraga si dupa ce scapase
batul din mana este irelevant,de vreme ce pericolul nu a incetat, ea putandu-se
inarma din nou cu unul din parii aflati la indemana.

CAPITOLUL III
STAREA DE NECESITATE

3.1. Notiunea starii de necesitate


Starea de necesitate este o cauza de inexistenta a infractiunii, ce consta in
comiterea unei fapte prevazute de legea penala pentru a salva de la un pericol
iminent, ce nu putea fi inlaturat in alt mod, viata, integritatea corporala sau sanatatea
sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes general.
In teoria juridica se sustine ca ar trebui sa se renunte la enumerarea valorilor
sociale referitoare la persoana, deoarece nu numai viata, integritatea corporala sau
sanatatea persoanei pot fi atinse prin fapte antisociale, ci si altele, cum ar fi
libertatea fizica, libertatea sexuala etc.27.
Starea de necesitate a fost reglementata ca o cauza de inexistenta a infractiunii
deoarece nici o lege, fara sa fie artificiala sau arbitrara, nu ar putea pretinde unui om
supus unui pericol iminent si care nu putea fi evitat in alt mod sa stea pasiv si sa
accepte cu resemnare situatia. Mai mult, o lege care ar sanctiona faptele comise in
stare de necesitate ar fi si inutila social, deoarece intre teama de aplicare a unei
sanctiuni penale – care va surveni intr-un moment mai indepartat – si gravitatea
imediata a pericolului, instinctual omul este inclinat sa lupte impotriva pericolului
iminent si care nu poate fi anihilat in alt mod, indiferent de orice consecinte
ulterioare.
27
a se vedea C. Antoniu , Vinovatia penala , p 331-333
35 din 66
Starea de necesitate nu se confunda cu starea de asediu sau cu starea de urgenta,
desi ambele pot fi surse ale starii de necesitate .Unele state folosesc ca formula
echivalenta starii de necesitate expresia „stare de urgenta”. Romanii spuneau ca:
„necesitas non habet lege”. Cel care intervine in stare de necesitate apara de la un
pericol iminent valori sociale deosebite – viata, integritatea corporala sau sanatatea,
un bun important sau un interes public.
Sunt cunoscute multe naufragii, urmare carora unii dintre supravietuitori si-au
salvat viata cu pretul vietii altora.
Naufragiatii care au comis fapte prevazute de legea penala pentru a-si salva
viata sunt aparati de raspundere penala, deoarece legea nu poate impune o conduita
imposibila sau in contra naturii lucrurilor. Astfel, naufragiatul care a reusit sa se
salveze, ajungand la scandura cu pretul vietii altui naufragiat, a actionat in stare de
necesitate (tabula unius capax).
Ca si in cazul legitimei aparari, apreciem ca starea de necesitate nu se grefeaza
in toate cazurile pe existenta unei constrangeri psihice. Starea de pericol ce fiinteaza
in cazul temei analizate poate avea ca sursa orice imprejurare, respectiv cutremur,
incendiu, furtuna, stare de razboi, revolte populare etc. In doctrina s-a pus problema
daca anumite necesitati fiziologice pot crea un pericol care sa determine o stare de
necesitate, cum ar fi, de exemplu, foamea, setea,frigul etc.
Raspunsul a fost afirmativ in toate cazurile in care necesitatea fiziologica a pus
in pericol viata, integritatea fizica sau sanatatea persoanei si alte atribute esentiale ale
individului uman (furari propter necesitatem fami; tempore necesitatis ominia et
singula sunt communia ). In celelalte situatii, cand nu este vorba decat de o mai buna
satisfacere a unor nevoi fiziologice, raspunsul este negativ. Asa cum spunea
profesorul Vintila Dongoroz , „Altceva este cand cineva expus sa moara de foame
fura o paine si altceva cand un om , cu resurse de hrana, fura pentru a se satura.
Acelasi lucru cand un parinte fura cateva bucati de lemn pentru a-si salva copiii
amenintati sa moara de frig, sau cand caravana, lipsita de apa si expusa la moarte
prin sete, ataca o alta caravana pentru a lua apa etc.” 28

28
V.Dongoroz Drept penal pg.356
36 din 66
De asemenea, nu poate fi acceptat ca fiind in stare de necesitate furtul savarsit
din cauza lipsei mijloacelor de subzistenta, desi o parte din inteleptii antici au
acceptat nepedepsirea unei atare fapte (suum cuique incommodum ferendum est
potius quam de alterius commodis detrahendum). Suntem de parere ca in asemenea
situatii ar putea fi retinuta, insa, o circumstanta atenuanta judiciara. Pe de alta parte,
credem ca exista stare de necesitate in toate cazurile in care cineva fura datorita
fortei irezistibile a instinctului de conservare (de pilda, din cauza setei, frigului sau
foamei). In ipotezele de mai sus, starea de necesitate exista indiferent de cauzele care
au determinat ajungerea in situatia critica – foame, sete , frig etc.
Argumente profunde pentru sustinerea punctului de vedere de mai sus ne ofera
Ion Tanoviceanu, prin cuvintele urmatoare „(...) nepedepsirea furtului comis din
cauza foamei se impune si pentru motivul ca in acest caz pedeapsa nu ar putea sa
aiba nici un efect, deoarece ar trebui o pedeapsa mai aspra decat tortura mortii prin
foame, spre a face pe cel constrans prin foame sa nu fure o paine”29.
Istoria a oferit si exemple de comportamente cu totul remarcabile , cum sunt
cele din cazul scufundarii vaporului „Titanic”, cand oamenii cu mare spirit altruist si
nobil au acordat locul lor in barcile de salvare altora, oferta care era analoga
renuntarii la viata. Dar nobletea si altruismul nu sunt virtuti care sa elimine firescul
lucrurilor, ci fac numai sa scoata la suprafata societatii partile frumoase ale acesteia.
Justificarea legala a starii de necesitate are un puternic substrat socio-moral,
pentru ca savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, in stare de necesitate,
imprima o nota de umanism dreptului penal, care nu mai este o ramura de drept ce
face abstractie de nevoile societatii ce l-a determinat.
Acceptandu-se, prin lege, ideea ca valorile sociale aflate in pericol pot fi
salvate, echivaleaza cu protectia valorilor sociale individuale sau a celor de interes
general.
Nu trebuie confundate cazurile de simple necesitati fiziologice, care nu
afecteaza relativ discernamantul persoanei, cu acelea survenite in situatii cu totul
exceptionale, cand existenta nevoii fiziologice aboleste capacitatea psihofizica a
persoanei in cauza.De exemplu in cazul marinarilor naufragiati de pe vasul Meduse,
29
I.Tanoviceanu pg.856
37 din 66
in anul 1816, din cauza foametei acestia au ajuns in stare deliranta ce le-a abolit
discernamantul, sfarsind prin a manca pe unul dintre ei. In asemenea situatii,
actioneaza, alaturi de starea de necesitate, si iresponsabilitatea.
Starea de necesitate apare ca o activitate de salvare a unei valori sociale
impotriva careia se indreapta un pericol iminent. Cel care isi salveaza viata sa ori a
altuia, pusa in pericol, prin curmarea vietii altuia, se va afla in stare de necesitate
numai daca actiunea de salvare a fost singura cale de inlaturare a pericolului
respectiv. Daca, in cazul legitimei aparari, numai interesul apararii valorilor sociale
impotriva carora era dirijat atacul este un interes just, in cazul starii de necesitate
ambele interese sunt juste, respectiv atat cel pus in pericol, cat si cel incalcat30.
Actiunea de salvare poate apartine atat persoanei titulare a valorii sociale
periclitate, cat si altei persoane interesate sau neinteresate.
Actiunea de salvare poate fi intreprinsa chiar impotriva vointei persoanei aflate
in pericol. Sursele pericolului pot fi dintre cele mai diverse, cum ar fi fenomene
naturale, necesitati fiziologice, fapte ale unor persoane iresponsabile, reactii ale
animalelor, activitati umane, aparitia unor probleme tehnice la anumite instalatii.
Mentionam ca, spre deosebire de legitima aparare care este des intalnita in practica,
starea de necesitate nu este foarte intalnita in cazuistica.
Redam considerentele unei spete. Din probele administrate rezulta ca, dupa
caderea femeii cu copilul in brate de pe scara, inculpatul si persoanele aflate in statie
au strigat ca soferul sa opreasca autobuzul si, vazand ca nu opreste, au fugit prin fata
masinii aflate in miscare, iar inculpatul s-a dus la geamul de langa sofer si a spart
geamul, pentru a-l determina pe sofer sa opreasca autovehiculul. Potrivit actului
medical de la dosar, sotia inculpatului a suferit, in imprejurarea amintita, un
traumatism la femurul stang si un hematom la coapsa stanga. In raport cu situatia de
fapt ce rezulta din probele dosarului , urma sa se retina ca fapta inculpatului a fost
savarsita in stare de necesitate. In conditiile in care sotia inculpatului era cazuta,
prinsa cu piciorul in usa autobuzului si tarata, integritatea corporala si chiar viata
acesteia erau in pericol iminent si cum soferul autobuzului nu a oprit, cu toate
strigatele cetatenilor aflati in statie, inculpatul nu a avut alta posibilitate de a opri
30
a se vedea V.Dobrinoiu,Gh. Nistoreanu,Al.Boroi ... pg.300
38 din 66
autobuzul pentru a-si salva sotia de la pericol decat aceea de a folosi violenta,
spargand geamul. Asa fiind, cerintele art.45 Cod penal sunt intrunite si fapta comisa
de inculpat nu constituie infractiune, fiind savarsita in stare de necesitate ( s.penala
3103/1986 Baza de date Legis).

3.2.Conditiile starii de necesitate


3.2.1. Preliminarii
Codul penal reglementeaza anumite cerinte in care fapta prevazuta de norma
incriminatoare este caracterizata ca fiind savarsita in stare de necesitate. Conditiile
starii de necesitate au functia de a impiedica subiectivismul, arbitrariul sau abuzul
organelor judiciare ori al destinatarilor legii penale. Din prevederile art.45 Cod penal
reiese ca pentru existenta legitimei aparari trebuie indeplinite doua categorii de
conditii: referitoare la starea de pericol si privind activitatea de salvare.
Conditiile referitoare la pericol sunt:
- sa fie iminent ;
- sa ameninte viata, integritatea corporala sau sanatatea unei persoane
ori un bun important sau vreun interes general ;
- sa fie inevitabil.
Conditiile privind activitatea de salvare sunt :
- sa fie necesara ;
- sa nu cauzeze urmari vadit mai grave decat cele ce s-ar fi produs daca
pericolul nu era inlaturat;
- sa nu fie efectuata de catre o persoana sau pentru a salva o persoana
care avea obligatia sa infrunte pericolul;
- sa se materializeze intr-o fapta prevazuta de legea penala31.
3.2.2. Analiza conditiilor pericolului
I. Iminenta pericolului.
Pericolul este iminent cand este pe cale sa se produca , adica se afla in
anticamera actualului.Aceasta conditie este indeplinita, a fortiori, si in situatia in care
pericolul este prezent si neconsumat. Pericolul poate fi eventual, viitor, iminent,
31
a se vedea Fl. Streteanu , pg.434-439
39 din 66
actual si consumat. Dintre aceste cinci forme, numai a treia si a patra sunt vizate de
lege.
Pericolul are caracter eventual daca nu este sigur ca va surveni, adica este
incert din punct de vedere al existentei, ceea ce determina irelevanta sa in acest
moment. Pericolul este eventual atunci cand se afla la o anumita distanta in timp fata
de momentul iminentei. Pericolul este viitor cand este indepartat, adica se afla in
anticamera iminentei. Un asemenea pericol nu este luat in considerare pentru ca pana
in momentul iminentei acesta se poate epuiza. Pana in momentul iminentei, urmeaza
sa mai aiba loc si alte descarcari de energie. Pericolul este iminent daca durata in
timp pana la momentul actualitatii este aproape imperceptibila. Indepartarea in timp
sau in spatiu a unui pericol exclude caracterul iminent, deoarece nu primejduieste
valoarea sociala vizata. De exemplu, o persoana isi vede amenintata o cultura de un
atac al unor daunatori care se afla pe unele culturi aflate la o distanta mare de cultura
sa.
Pericolul este actual cand a inceput si se desfasoara si se consuma in
momentul cand a incetat.
Pentru verificarea existentei conditiei iminentei pericolului, organul
judiciar trebuie sa se transpuna in locul faptuitorului prin luarea in considerare a
tuturor factorilor faptei – subiectivi sau obiectivi -, astfel incat sa poata verifica daca
la data savarsirii faptei faptuitorul a prefigurat ca fiind iminent pericolul.
Este foarte important, de asemenea, ca organul judiciar care examineaza
cazul ce pune problema existentei starii de necesitate sa ia in seama corelatia
faptuitor – fapta din momentele care au premers savarsirii faptei, precum si a celor
de la data cand fapta a fost comisa. De pilda, o persoana care a intrat in contact cu un
conductor electric, prin punerea mainii pe acesta, este lovita de catre o alta persoana
cu un obiect dur peste mana, suferind o vatamare grava a integritatii corporale prin
pierderea unui brat.Simultan lovirii victimei, o alta persoana decuplase conductorul
de la retea. In acest caz , cel care a lovit victima, producandu-i o vatamare integritatii
corporale, a actionat in stare de necesitate daca se stabileste ca s-a aflat in
imposibilitatea de a putea decupla in timp util conductorul electric pe care pusese
mana victima.
40 din 66
Pericolul poate proveni chiar de la persoana victimei. De pilda, o persoana
da foc unor obiecte in curtea casei, dar din cauza vantului focul s-a extins spre casa
unde se afla un copil care dormea. Sau victima vrea sa se sinucida sau autolezeze.
In aceste exemple, ca si in altele asemanatoare, victima poate „beneficia”
de o actiune de salvare din partea unui tert, in conditiile starii de necesitate, chiar
daca ea a determinat aparitia pericolului iminent.
Pentru intrunirea conditiilor starii de necesitate este necesar ca pericolul sa
existe in realitate, adica sa aiba loc in lumea exterioara. In caz contrar, cel care
actioneaza avand convingerea eronata ca exista un pericol iminent, va putea sa
invoce starea de necesitate, dar numai in concurs cu eroarea de fapt, ceea ce
inseamna ca trebuie indeplinite atat conditiile starii de necesitate, cat si cele ale erorii
de fapt.

II.Orientarea pericolului spre viata, integritatea corporala, sanatatea


unei persoane ori a unui bun important al acesteia sau contra unui interes
general.
Spre deosebire de valorile vizate in cazul legitimei aparari. La starea de
necesitate gama acestora este mai restransa , cuprinzand doar urmatoarele valori:
dreptul la viata, dreptul la integritate corporala, dreptul la sanatate, dreptul de
proprietate privind un „bun important”, interesul general.
Valorile sociale enumerate mai sus pot apartine faptuitorului sau oricarei alte
persoane. Ratiunea restrangerii sferei valorilor sociale ce pot fi puse in pericol consta
in faptul ca, la starea de necesitate, anihilarea pericolului este legata de vatamarea
unui interes just al unei terte persoane32.
In cazul starii de necesitate, legiuitorul a limitat evantaiul valorilor sociale
vizate de pericol, deoarece actiunea de salvare ce ar vatama interesele altora apare ca
necesara numai in cazul in care consecintele pericolului ar fi iremediabile, iar nu si
greu de inlaturat. Or, efectele insurmontabile (imposibil de reparat, in natura sau prin
echivalent) pot fi produse numai vietii unei persoane, integritatii corporale sau
sanatatii acesteia, unui bun important sau unui interes general.
32
( a se vedea V.Dobrinoiu,Gh.Nistoreanu, Al.Boroi... pg.301
41 din 66
Pe de alta parte, in majoritatea cazurilor victima faptei savarsite in stare de
necesitate este inocenta.

III. Inevitabilitatea pericolului.


Pericolul este inevitabil daca nu poate fi anihilat prin mijloace mai putin
grave sau daunatoare decat cele folosite de faptuitor. Fapta comisa in stare de
necesitate trebuie sa fie fapta cea mai putin vatamatoare pentru valorile sociale,
dintre variantele de salvare posibile aflate in reprezentarea faptuitorului. Daca starea
de pericol poate fi evitata prin alte modalitati decat prin comiterea unei fapte
prevazute de legea penala, faptuitorul trebuie sa uzeze de aceste cai. De exemplu,
faptuitorul poate sa se ascunda sau sa fuga. Daca pericolul indreptat impotriva valorii
sociale nu este consecinta unui eveniment intamplator, ci a unui atac provenind de la
o persoana responsabila, nu exista stare de necesitate; in acest caz, va fi eventual
legitima aparare.
Cu privire la aceasta conditie, in practica judiciara s-a decis ca nu exista
stare de necesitate in situatia in care inculpatul a condus autovehicul pe drumurile
publice avand permisul suspendat, pentru a aduce un medicament fiicei sale si pentru
a transporta un prieten la domiciliu.
Evitabilitatea sau inevitabilitatea pericolului trebuie cercetate in concreto, de
la caz la caz. Fapta comisa in stare de necesitate va trebui sa fie intotdeauna extrema
(ultima) ratio, deoarece nu se poate afirma ca este necesara o fapta care nu este
indispensabila. Pericolul este inevitabil chiar daca exista si alte variante de inlaturare
sau alte mijloace, cata vreme varianta sau mijloacele alese au cele mai putine
inconveniente sau riscuri pentru finalitatea activitatii de salvare. Nu trebuie scapata
din vedere realitatea ca in conditii asemanatoare sau chiar identice oamenii se pot
comporta diferit.
In mod corect, intr-o speta, a fost aplicat art.45, retinandu-se ca nu poate fi
considerata ca fiind savarsita in stare de necesitate fapta inculpatului care a condus
pe drumuri publice, fara permis, un autovehicul care a transportat la gara un prieten
din alta localitate, venit la el in vizita si a carei locuinta si bunuri personale erau

42 din 66
expuse pericolului de inundatie, cata vreme existau si alte posibilitati pentru a
transporta la gara in timp util pe cel interesat.
In doctrina, pe buna dreptate s-a spus ca, uneori, cerinte social – etice pot
impiedica sacrificarea unui bun prin savarsirea unei fapte prevazute de legea penala,
chiar daca pericolul nu ar putea fi inlaturat in alt mod. Se apreciaza corect ca o
persoana nu ar putea fi constransa sa doneze sange pentru a salva pe alta sau sa
permita efectuarea unor experiente stiintifice pe corpul sau, oricat de necesare ar fi
acestea33.
3.2.3. Conditiile activitatii de salvare
I.Necesitatea actiunii de salvare a valorii sociale periclitate.
Activitatea de salvare poate proveni de la orice persoana fizica interesata sau
neinteresata. Din conditia inevitabilitatii pericolului se desprinde cerinta ca
anihilarea acestuia sa fie necesara, deoarece necesitatea tine de inevitabilitate.
Activitatea de salvare este necesara cand era singura cale mai putin periculoasa de
inlaturare a pericolului. Nu se afla in stare de necesitate acela care comite o fapta
prevazuta de legea penala, daca are si alta cale, licita de a anihila pericolul. Cuvantul
„necesara” are in contextul starii de necesitate acceptiunea de indispensabilitate, spre
deosebire de legitima aparare unde avea doar intelesul unei reactii firesti si
proportionale.
Nu trebuie confundata (cand exista) presiunea psihica specifica starii de
necesitate cu cea existenta in cazul constrangerii morale, deoarece in situatia acesteia
agentul este fortat sa comita fapta prevazuta de legea penala. In schimb, in ipoteza
starii de necesitate faptuitorul are si alta optiune, dar el o alege pe cea care consta in
comiterea unei fapte incriminate, deoarece pericolul nu poate fi anihilat in alt mod
mai putin vatamator pentru relatiile sociale.
Altfel spus, o persoana constransa moral – in sensul constrangerii cauza care
exclude vinovatia - , nu are alternativa, ci ea trebuie sa actioneze in sensul savarsirii
unei fapte prevazute de legea penala, pentru ca nu poate opune rezistenta presiunii
psihice exercitate asupra sa. In cazul constrangerii morale, agentul realizeaza o fapta

33
a se vedea G.Antoniu Noul cod penal pg.251
43 din 66
dorita de o persoana, in timp ce in ipoteza starii de necesitate faptuitorul alege singur
comportarea ce constituie fapta prevazuta de legea penala.
Activitatea de salvare este necesara in toate cazurile in care realmente
pericolul nu putea fi evitat prin alte mijloace sau cai. In acest sens, apreciem ca apare
ca indispensabila fapta medicului care nu mai are timp pentru a lua acordul
pacientului sau membrilor familiei victimei in vederea unei interventii medicale ce
reprezinta singura optiune ce mai poate salva viata sau sanatatea pacientului. In
practica judiciara s-a retinut ca actiunea inculpatului pentru inlaturarea pericolului -
decesul unei persoane, care a avut loc peste 7 zile – nefiind posibila prin
administrarea de medicamente, nu se justifica fapta de a conduce un autovehicul in
stare de ebrietate in vederea procurarii de medicamente pentru socrul faptuitorului.
Din considerente de ordin moral, conform art.80 Cod procedura penala, sotul
si rudele apropiate ale invinuitului sau inculpatului nu sunt obligate sa depuna ca
martori, iar organele judiciare sunt obligate sa aduca aceasta la cunostinta
persoanelor respective.In baza acelorasi ratiuni, sotul sau rudele apropiate nu pot fi
pedepsite pentru infractiunile de omisiune a denuntarii sau sesizarii. Dar in dreptul
romanesc nu este acceptata teza sperjurului comis de invinuit sau inculpat,
acceptandu-se ideea ca acesta este constrans moral de starea in care se afla. In
sistemul de drept anglo-saxon, conceptia constrangerii morale a invinuitului sau
inculpatului nu este agreata, ceea ce inseamna ca aceste persoane au obligatia de a
spune adevarul, in caz contrar fiind autori ai infractiunii de marturie mincinoasa.
Pentru a evita orice confuzie, precizam ca presiunea psihica exercitata in cazul
starii de necesitate, in cazurile cand exista, este una relativa, iar nu absoluta.
Evitabilitatea pericolului este una dintre datele care se analizeaza in stricta relatie cu
persoana faptuitorului si conditiile in care acesta a lucrat, deoarece aceasta este
singura entitate care trebuie luata in considerare in cadrul acestei conditii. De pilda,
este in stare de necesitate capitanul unei nave care sacrifica anumite valori sociale in
favoarea altora. In acest sens, este bine cunoscuta masura dispusa de capitanul
Titanicului, care a ordonat blocarea usilor salii motoarelor in care se aflau mai multi
marinari, cu consecinta mortii lor, pentru a intarzia intrarea apei in celelalte spatii.
Orice masura poate fi luata de comandantul unei nave atata timp cat este necesara
44 din 66
pentru inlaturarea pericolului, dar, masurile luate nu pot imbraca niciodata forma
discretiei sau abuzului acestuia.
In situatia luarii de ostatici, in vederea salvarii vietilor acestora, desi nu toti
autorii sunt de acord, apreciem ca organele statului pot face anumite concesii. Pe de
alta parte, in cazul in care exista asa-zisa stare de necesitate inversa (spre exemplu x
il salveaza pe z fara sa doreasca acest lucru), cu toate ca nu se poate vorbi despre
„inevitabilitate”(din punct de vedere subiectiv), efectele starii de necesitate trebuie
recunoscute, deoarece legea nu distinge in acest sens.

II. Neproducerea unor urmari vadit mai grave decat acelea care s-ar fi
produs daca pericolul nu era inlaturat.
Spre deosebire de riposta din cadrul legitimei aparari, activitatea de salvare nu
trebuie sa produca efecte echivalente celor pe care pericolul le putea produce daca nu
era inlaturat. Singura cerinta impusa de legiuitor este ca urmarile sa nu fie vadit mai
grave.Urmarile produse prin savarsirea actiunii de salvare pot fi mai grave decat cele
care s-ar fi produs daca pericolul nu ar fi fost inlaturat, dar nu pot fi cu mult (vadit)
mai grave.
Aprecierea gravitatii efectelor activitatii de salvare se face luand in
considerare conditiile obiective si subiective in care s-a actionat. Urmarile pot fi
vadit mai grave daca faptuitorul nu si-a dat seama de aceasta.Intr-un asemenea caz,
producerea consecintelor vadit mai grave nu a fost reprezentata de catre faptuitor,
motiv pentru care aceasta este socotita justificata, putandu-se vorbi de exces de
salvare justificat34.
Daca faptuitorul si-a dat seama ca prin actiunea de salvare pricinuieste urmari
vadit mai grave decat acelea care s-ar fi produs fara inlaturarea pericolului, fapta nu
mai realizeaza conditiile starii de necesitate, excesul de salvare fiind scuzabil, iar nu
justificat.O asemenea fapta este tratata insa mai bland pe planul raspunderii penale,
fiind inscrisa de legiuitor printre circumstantele atenuante legale. S-a sustinut,
inclusiv in literatura noastra de specialitate, ca persoana care-si salveaza viata cu
pretul vietii alteia nu poate beneficia de efectele starii de necesitate, deoarece ar
34
a se vedea G. Antoniu Noul cod penal pg.252
45 din 66
insemna o revenire la regulile primitive ale dreptului. Aceasta teza putea fi sustinuta
in temeiul vechiului Cod penal, care vorbea de o „valoare vadit mai mare” a bunului
salvat comparativ cu cel sacrificat, insa sub reglementarea actualului cod o asemenea
conceptie nu are nici un suport.
De lege lata, starea de necesitate este aplicabila nu nunai cand valorile sociale
sunt egale ca importanta, ci si atunci cand valoarea sociala salvata este de mai mica
importanta decat valoarea sociala jertfita. In orice caz faptuitorul nu trebuie sa-si fi
dat seama in timpul comiterii faptei ca pricinuieste urmari vadut mai grave decat
acelea care s-ar fi produs daca pericolul nu era anihilat.
Cand este vorba de salvarea unei vieti, a faptuitorului sau a altei persoane,
orice infractiune este justificata. Reciproca nu poate fi insa acceptata. In acest
context, se ridica problema de a da o solutie in cazul in care este salvata viata unei
persoane in detrimentul mai multor persoane. Raspunsul la aceasta problema este
dual, in sensul ca, in cazul apararii propriei vieti, nu are nici o relevanta numarul
vietilor curmate, iar in celelalte cazuri va exista stare de necesitate numai daca
faptuitorul a fost influentat de anumite legaturi morale sa aleaga intr-un anumit fel.
Daca in ceea ce priveste imposibilitatea sacrificarii unei valori umane
esentiale (viata, integritatea corporala etc.) in favoarea uneia patrimoniale exista
unanimitate, nu toti autorii sunt de acord cu sacrificarea demnitatii pentru salvarea
vietii sau a securitatii. Se considera ca principiul constitutional al demnitatii umane
se opune la posibilitatea salvarii vietii unei persoane in detrimentul vatamarii
integritatii corporale in cazul efectuarii unui transplant fara voia donatorului, chiar
daca transplantul ar fi reprezentat singura sansa pentru salvarea unei vieti. De
asemenea, s-a apreciat ca nu poate fi justificata torturarea unui membru al unei
organizatii teroriste pentru a putea preintampina un act terorist iminent.

III.Comiterea faptei in alte imprejurari de cat de catre sau pentru a


salva o persoana care are obligatia sa infrunte pericolul.
Sunt persoane care, datorita functiei sau profesiei lor, au obligatia de a
infrunta pericole inerente ocupatiei lor sau care au legatura cu aceasta. In cazul
acestor persoane lipseste constrangerea, cauza ce justifica excluderea caracterului
46 din 66
penal al faptei prevazute de legea penala. Obligatia infruntarii pericolului de catre
anumite persoane apare inscrisa in reglementarile specifice unor profesii, functii,
meserii, sau alte ocupatii. Codul penal roman nu prevede expres aceasta conditie, dar
ea se desprinde neindoielnic in urma examinarii legislatiei care obliga anumite
persoane sa intervina in cazurile in care valorile sociale sunt amenintate de pericole
iminente.
De exemplu, in cazul naufragiului vasului Holmes, capitanul navei a fost
condamnat pentru ca 16 pasageri nu au fost imbarcati in favoarea unor marinari, care
trebuiau sa fie salvati ulterior salvarii pasagerilor si pentru ca alegerea marinarilor
care erau necesari navigatiei nu s-a facut prin tragere la sorti. Conditia pe care o
examinam trebuie privita nuantat, in sensul ca persoanele care au obligatia de a
inlatura pericolul pot invoca, dar numai in situatii speciale, starea de necesitate. De
pilda, un salvator montan, pentru a salva viata unei persoane, distruge bunuri de
mare valoare, situatie in care el beneficiaza de aplicarea starii de necesitate in
privinta infractiunii de distrugere.
Conditia trebuie inteleasa, de fapt, in sensul ca persoanele care au obligatia de
a infrunta pericolul nu se pot salva in detrimentul altor persoane si nici nu pot
sacrifica viata altor persoane pentru a-si salva colegii, care au la randul lor obligatia
inlaturarii pericolului. Nu se poate pretinde insa in nici un caz ca aceste persoane sa
se sacrifice pentru salvarea unori valori sociale de mica importanta.
Asadar, persoanele care au obligatia sa tina piept pericolului trebuie sa-i opuna
rezistenta, iar, pe de alta parte, aceste persoane nici nu pot fi salvate in detrimentul
altora. Daca sunt expuse pericolului mai multe persoane , salvatorul poate salva pe
oricare dintre ele, in ipoteza ca nu are posibilitatea salvarii tuturor35.

IV.Actiunea de salvare sa se concretizeze intr-o fapta prevazuta de legea


penala.
Numai fapta prevazuta de legea penala realizeaza premisa discutarii incidentei
sau nu a starii de necesitate, cauza care determina excluderea infractiunii.

35
a se vedea G.Antoniu Noul cod penal pg.253
47 din 66
3.3. Efectele si proba starii de necesitate
3.3.1. Preliminarii
Constatarea existentei starii de necesitate are ca efect excluderea cracterului
infractional al faptei prevazute de legea penala si, pe cale de consecinta, inlaturarea
raspunderii penale. In majoritatea cazurilor, activitatea de salvare desfasurata in stare
de necesitate lezeaza valori sociale ale unor persoane fara nici o implicare in
declansarea pericolului.Valoarea sociala salvata apartine de cele mai multe ori
faptuitorului. Sigur, sunt si cazuri cand valoarea sociala salvata apartine unui
tert.Suntem de parere ca nu pot fi cenzurate criteriile avute in vedere de salvator
cand a optat pentru salvarea unor persoane in detrimentul altora, cu exceptia situatiei
in care printre persoanele aflate in pericol s-ar fi aflat si unele care aveau obligatia
infruntarii pericolului.
Si starea de necesitate poate intra in concurs cu alte cauze care inlatura
caracterul penal al faptei, cazuri in care va trebui sa se tina seama si de conditiile de
incidenta ale acestora. Starea de necesitate intra in concurs cu legitima aparare, daca
doua sau mai multe persoane se afla in stare de necesitate comuna si sunt nevoite sa-
si indrepte actiunile una impotriva alteia (tabula unius capax). Constatarea existentei
starii de necesitate determina, de regula, excluderea oricarei forme de raspundere
juridica a faptuitorului – penala, contraventionala, civila, disciplinara etc. In cazul in
care fapta de salvare cauzeaza un prejudiciu in patrimoniul unui tert, persoana
titulara a valorii sociale salvate va putea fi obligata sa raspunda civilmente fata de
victima.
Daca o persoana aflata in stare de necesitate apreciaza fals pericolul, aceasta
cauza intra in concurs cu eroarea de fapt etc.

3.3.2. Depasirea limitelor starii de necesitate


Depasirea limitelor starii de necesitate este o circumstanta atenuanta legala
(exces de salvare scuzabil). Pentru existenta circumstantei atenuante a depasirii
limitelor starii de necesitate trebuie realizate toate conditiile de incidenta ale
acesteia, mai putin cea privind disproportia vadita intre consecintele produse prin
activitatea de salvare si cele care ar fi putut surveni daca pericolul nu era indepartat.
48 din 66
Daca faptuitorul si-a dat seama la data savarsirii activitatii de salvare ca
produce efecte mai grave decat cele care ar fi avut loc in ipoteza in care ramanea in
pasivitate, desi nu beneficiaza de efectele starii de necesitate, este recunoscuta totusi
in favoarea sa circumstanta atenuanta privind depasirea limitelor starii de necesitate.
In teoria dreptului penal se sustine ca expresia „si-a dat seama ca pricinuieste
urmari vadit mai grave” trebuie interpretata si in sensul ca „si-ar fi putut da seama de
producerea unor asemenea urmari”36.
Aceasta incercare de extindere a intelesului expresiei analizate este contrara
legii , intrucat echivalenta expresiei „si-a dat seama” este expresia „a prevazut”.
Vointa legiuitorului, exprimata fara echivoc, a fost aceea de a nu include in
expresia „si-a dat seama” decat atitudinile psihice specifice intentiei si culpei cu
prevedere, cu excluderea culpei simple. In cazul intentiei directe, adica atunci cand
faptuitorul si-a dat seama ca fapta de salvare va produce urmari vadit mai grave
decat cele care s-ar fi produs daca pericolul nu era inlaturat si a urmarit savarsirea
faptei de salvare pentru a proteja valoarea sociala inferioara, credem ca nu poate fi
incidenta starea de necesitate.

3.3.3. Conexitatea starii de necesitate cu alte cauze de inexistenta a


infractiunii
Starea de necesitate poate intra in concurs cu toate celelalte cauze de
inexistenta a infractiunii. In ipoteza in care faptuitorul este minor si comite fapta in
conditiile starii de necesitate, inexistenta infractiunii se datoreaza in primul rand
incidentei minoritatii, pentru ca aceasta face inutila examinarea conditiilor starii de
necesitate.
In cazul in care persoana aflata in stare de necesitate este iresponsabila, solutia
este cea din cazul conexitatii cu minoritatea. Dar, in ipoteza in care se pune
problema repararii unor prejudicii de catre faptuitor, este importanta cercetarea si
constatarea aplicarii starii de necesitate, deoarece atat in cazul minorului, cat si al
iresponsabilului, raspunderea extrapenala nu este inlaturata. Daca sunt intrunite
conditiile starii de necesitate, minorul si iresponsabilul nu raspund in nici un fel.
36
V.A.Ionescu ,op.cit.p.206
49 din 66
Daca agentul are falsa reprezentare a realitatii ca se afla in stare de necesitate ,
aceasta cauza de inexistenta a infractiunii intra in conjunctiune cu eroarea de fapt.
Gresita perceptie a realitatii din momentul activitatii de salvare poate consta in lipsa
pericolului, a unora dintre conditiile starii de necesitate sau a efectelor ce ar putea fi
produse de pericol.
Daca eroarea se refera la existenta pericolului – faptuitorul crede ca fiinteaza
un pericol inexistent - , la iminenta pericolului, la inevitabilitatea pericolului, la
necesitatea activitatii de salvare sau la consecintele posibile ale pericolului fapta nu
constituie infractiune, pentru ca in zona neacoperita de conditiile starii de necesitate
este aplicabila institutia erorii de fapt. Insa, spre deosebire de situatia concursului cu
minoritatea sau iresponsabilitatea, raspunderea de alta natura fiinteaza, deoarece nu
sunt realizate toate conditiile starii de necesitate.
Daca faptuitorul se afla in stare de betie si savarseste o fapta prevazuta de
legea penala, in conditiile starii de necesitate, aceasta cauza va intra in concurs cu
prima. O fapta comisa in aceste imprejurari nu reprezinta nici o forma de ilicit.
Constrangerea fizica si constrangerea morala pot si ele sa fiinteze cu starea de
necesitate, daca sunt intrunite in aceeasi fapta toate conditiile acestora. Conexitatea
acestor cauze nu schimba insa nimic pe planul efectelor juridice.
Starea de necesitate se poate suprapune si peste cazul fortuit, daca dupa
aparitia imprejurarii fortuite, care a deturnat activitatea unei persoane, aceasta
incercand sa limiteze efectele cazului fortuit, intervine si realizeaza o activitate de
salvare. De exemplu, o persoana amenintata de rivalul sau patrunde in casa altei
persoane care decedeaza ca urmare a aparitiei intempestive a persoanei amenintate.

50 din 66
CAPITOLUL 4
PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE
4.1. Practică judiciară în materie din anii 1998 – 2000.
LEGITIMA APARARE. CONDITII PENTRU EXISTENTA ACESTEIA
Potrivit art. 44 alin. 2 din Codul penal, pentru existenta legitimei aparari este
necesar ca atacul savarsit de victima sa puna in pericol grav persoana sau drepturile
celui atacat.
Exista pericol grav in cazul cand victima, dupa ce l-a urmarit pe inculpat cu
tractorul, incercand sa-l striveasca, il ataca impreuna cu alte doua persoane; in
aceasta situatie riposta sa, de a o lovi pe aceasta la cap, cauzandu-i leziuni ce i-au
pus viata in pericol, in timpul cat se apara cu un bat de loviturile pe care agresorii

51 din 66
incercau sa i le aplice cu rangi de fier si cu o bata, constituie un act necesar comis in
legitima aparare.
Decizia Secţiei penale nr.3337 din 22 decembrie 1998
Prin sentinta penala nr. 138 din 12 iunie 1997 a Tribunalului Constanta,
inculpatul A.V. a fost condamnat pentru savarsirea tentativei la infractiunea de omor
prevazuta in art. 20 raportat la art. 174 din Codul penal.
S-a retinut ca, la 6 iunie 1992, constatand urme de oi pe un teren al sau cultivat
cu lucerna, inculpatul a luat din apropiere un card de oi nepazite, conducandu-le spre
un saivan.
Afland, paznicul si proprietarii oilor, fratii G.N. si G.P au plecat cu un tractor in
urmarirea oilor. Ajungandu-l din urma pe inculpat, intre acesta si cei doi frati s-a
produs a altercatie, in timpul careia inculpatul a lovit pe G.N. cu un bat la cap,
doborandu-l.
Dupa ce victima G.N. si-a pierdut cunostinta, inculpatul a transportat-o la spital,
unde s-a constatat ca a suferit un traumatism cranio-cerebral acut deschis, cu fractura
temporo-parietala, fiindu-i necesare pentru vindecare 50-55 de zile de ingrijiri
medicale. Apelul inculpatului, a fost admis prin decizia penala nr. 167 din 25
octombrie 1997 a Curtii de Apel Constanta, dispunandu-se achitarea inculpatului cu
motivarea ca din probele administrate la prima instanta si in apel rezulta ca a actionat
in legitima aparare.
Declarand recurs, procurorul a sustinut ca achitarea inculpatului este consecinta
unei grave erori de fapt.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 44 alin. 2 din Codul penal, pentru existenta starii de legitima
aparare este necesar ca fapta sa fie savarsita pentru a inlatura un atac material, direct,
imediat si injust, care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat.
Din aceasta dispozitie a legii rezulta ca riposta, in aparare, trebuie sa fie in
limitele necesitatii inlaturarii pericolului. In cauza, actiunea inculpatului de a duce
oile spre saivan a fost justificata de faptul ca acestea pascusera in terenul sau cu
lucerna.

52 din 66
Pe de alta parte, asa cum corect s-a retinut de instanta de apel, victima,
conducand tractorul, a incercat sa-l striveasca pe inculpat, acesta fiind nevoit sa se
refugieze intre oi pentru a se adaposti. De asemenea, din probe rezulta ca, in
continuarea atacului, tot victima, inarmata cu o ranga de fier, insotita de fratele ei,
inarmat si el cu o ranga de fier, precum si de paznicul oilor inarmat cu un ciomag, s-
au repezit asupra inculpatului, iar acesta, in timp ce era lovit, a lovit si el, in aparare,
cu batul ce-l avea asupra sa, pe victima in zona capului, cauzandu-i leziunile pentru
ingrijirea carora a transportat-o imediat la spital.
In raport cu aceste situatii, riposta inculpatului a fost necesara pentru inlaturarea
atacului material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa de catre victima si
cele doua persoane care o insoteau, fiind vadita gravitatea pericolului in care a fost
pusa persoana sa prin declansarea acelui atac.
Ca urmare, recursul procurorului a fost respins, mentinanduse solutia de
achitare a inculpatului.

LEGITIMA APARARE. DEPASIREA, TULBURARII SAU TEMERII, A


LIMITELOR PROPORTIONALE CU GRAVITATEA PERICOLULUI
PRODUS PRIN ATAC
Pandirea, urmarirea si lovirea repetata a inculpatului de catre -trei persoane de
care este prins dupa ce a reusit sa scape prin fuga de agresorii beti care-l amenintau
cu moartea, sunt acte de natura a crea celui atacat o stare de tulburare si -o temere
sub stapanirea carora riposta prin lovire cu cutitul constituie o aparare legitima in
conditiile art. 44 alin. 3 din Codul penal, iar nu o circumstanta atenuanta conform
art. 73 lit. a din acelasi cod.
Decizia Secţiei penale nr. 1289 din 28 martie 2000
Prin sentinta penala nr. 856 din 7 decembrie 1998, Tribunalul Timis a dispus, in
temeiul art. 11 alin. 1 pet. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. e din Codul de
procedura penala si la art. 44 din Codul penal, achitarea inculpatului B.I pentru
tentativa la infractiunea de omor prevazuta in art. 20 raportat la art. 174, cu aplicarea
art. 73 lit. b din Codul penal.

53 din 66
Instanta a retinut ca, la 14 iulie 1998, inculpatul impreuna cu sotia si copii, a
ajutat un consatean sa urce in pod saci cu grau. In casa se mai aflau, în acelasi scop,
OV. si K.M., care erau in stare de ebrietate si care au mai consumat bauturi alcoolice
si cu inculpatul.
La un moment dat inculpatul a scapat un sac cu grau din pod, lovindu-I pe
K.M., dupa care intre inculpat si cei doi s-a produs o altercatie, cu lovituri reciproce.
La interventia gazdei cei trei au incetat sa se loveasca, iar inculpatul a pleeat
spre casa. OV si K.M., aflati in stare de ebrietate, l-au urmarit cu intentia de a-l bate,
situatie in care inculpatul a intrat in curtea unui consatean si a stat ascuns un timp,
dupa care a iesit prin gradina pe alta strada, scapand de urmaritori.
Acestia, la care s-a alaturat M.G., au pornit, toti trei, in cautarea inculpatului.
Dupa ce a trecut pe acasa si a luat un cutit pentru a se apara in situatia in care va fi
atacat, inculpatul s-a intors in centrul comunei pentru a-si conduce acasa sotia si
copiii.
Instanta a retinut, de asemenea, ca cei trei l-au cautat pe inculpat la domiciliul
sau, spunand unei martore ca daca il vor prinde il vor omori.
Ei l-au intalnit pe inculpat in fata casei martorului B.R. caruia acesta i-a cerut
ajutorul, spunandu-i ca va fi omorat, dar martorul 1-a refuzat.
Cei trei agresori l-au imobilizat pe inculpat si l-au lovit, acesta ghemuindu-se
langa poarta, aparandu-si fata. In aceasta situatie martorul B.R. a intervenit,
amenintand ca va chema politia si l-a introdus pe inculpat in curte.
La insistentele martorului agresorii s-au indepartat de poarta, dar au ramas pe
strada supraveghind iesirea, cu intentia evidenta de a impiedica o posibila fuga a
inculpatului.
Inculpatul a iesit in fuga pe poarta si s-a ascuns dupa o taraba iar apoi a sarit un
gard, dar urmaritorii l-au ajuns, blocandu-i orice cale de scapare.
Instanta a retinut ca M.G. avea in mana o bata iar O.V. o piatra sau o caramida,
precum si faptul ca cei trei l-au lovit pe inculpat care le-a strigat sa nu-l omoare
pentru ca are copii de crescut si care, in aceasta situatie, a lovit cu cutitul pe partea
vatamata K.M., provocandu-i o plaga injunghiata mezogastrica penetranta cu

54 din 66
perforatie de colon, leziuni care i-au pus viata in pericol si au necesitat pentru
vindecare 30 de zile de ingrijiri medicale.
Fata de starea de fapt retinuta, instanta a apreciat ca in cauza sunt aplicabile
dispozitiile art. 44 din Codul penal, referitoare la legitima aparare.
Prin decizia penala nr. 374/A din 30 septembrie 1999, Curtea e Apel Timisoara
a admis apelul declarat de procuror numai cu privire la neobligarea inculpatului la
plata cheltuielilor judiciare catre stat.
Prin recursul declarat de procuror, se sustine ca legitima aparare a fost gresit
retinuta, incidente fiind numai prevederile art. 73 lit. a din Codul penal.
Recursul nu este fondat.
Conform art. 44 alin. 3 din Codul penal, se afla in legitima aparare si acela care
din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu
gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul.
Din probele administrate rezulta ca in momentul savarsirii faptei inculpatul se
afla intr-o astfel de stare de tulburare si temere determinate de faptul ca fusese
pandit, urmarit si lovit, in mod repetat, de partea vatamata si de cei doi martori, incat
era convins ca singura modalitate de a scapa de atacul lor era aceea de a lovi cu
cutitul.
Asa fiind, chiar daca reactia sa de a lovi cu cutitul pe partea vatamata apare ca
disproportionata fata de atacul direct, material si injust indreptat de aceasta impotriva
sa, conditiile prevazute de lege pentru a se retine comiterea faptei in stare de legitima
aparare sunt intrunite si, in consecinta, solutia de achitare pronuntata in cauza este
legala si temeinica.
Sustinerea din recursul procurorului, in sensul ca depasirea limitelor legitimei
aparari de catre inculpat constituie numai circumstanta atenuanta prevazuta in art. 73
lit. a din Codul penal nu poate fi primita; aceasta circumstanta exista in situatia in
care faptuitorul se afla in legitima aparare, depaseste limitele acesteia, dar aceasta
depasire nu se produce sub imperiul tulburarii sau temerii, deoarece atunci cand
faptuitorul se afla intr-o astlel de stare psihica, asa cum este cazul in speta, exista
stare de legitima aparare conform art. 44 alin. 3 din Codul penal.
Fata de considerentele sus-mentionate, recursul a fost respins.
55 din 66
LEGITIMA APARARE. CONDITII PENTRU EXISTENTA ACESTEIA
Imprejurarea ca victima a scos un briceag, pentru a se apara in urma atacarii ei
de catre inculpat, nu constituie un atac de natura a legitima lovirea acesteia cu o
piatra, asupra capului, producandu-i leziuni ce i-au cauzat decesul. Ca urmare, in
lipsa unui atac injust din partea victimei, actele de violenta prin care inculpatul i-a
cauzat moartea nu pot fi considerate ca savarsite in legitima aparare sau in conditiile
depasirii unei aparari proportionale.
Decizia Secţiei penale nr. 1999 din 10 iulie 1998
Prin sentinta penala nr. 153 din 15 septembrie 1997 a Tribunalului Arad,
inculpatul M.L. a fost condamnat pentru savarsirea infractiunii de omor prevazuta in
art. 174 din Codul penal.
S-a retinut ca, la 11 martie 1997, convenind cu V. D. sa fie angajat cioban la
acesta, inculpatul i-a dat actele sale de identitate. Neintelegandu-se asupra salariului,
inculpatul a cerut sa-i fie restituite actele de identitate. La refuzul victimei, inculpatul
a atacat-o; pentru a se apara, victima a scos un briceag, moment in care inculpatul i-a
aplicat mai multe lovituri peste cap cu o piatra, dupa care a tarat-o pana in apropierea
unui parau, unde a acoperit-o cu crengi si a parasit-o.
Dupa putin timp victima a incetat din viata, decesul datorandu-se
traumatismului cranio-cerebral cu fracturi de bolta si baza a craniului, dilacerare si
contuzie cerebrala.
Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penala nr. 98/A din 12
martie 1998 a Curtii de Apel Timisoara. Declarand recurs, inculpatul a solicitat sa fie
achitat pe motiv ca a savarsit fapta in stare de legitima aparare.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 44 alin. 2 din Codul penal, este in stare de legitima aparare acela
care savarseste fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust,
indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes obstesc, si care pune in
pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc.
Inculpatul nu s-a aflat intr-o atare situatie, deoarece el a atacat mai intai victima,
iar apoi, cand aceasta a incercat sa se apere, a luat o piatra cu care i-a aplicat mai
multe lovituri puternice peste cap, cauzandu-i decesul prin leziunile ce i le-a produs.
56 din 66
Pe de alta parte, in lipsa unui atac declansat de victima, inculpatului nu-i este
aplicabila nici dispozitia referitoare la depasirea limitelor unei aparari proportionale
cu atacul, inscrisa in art. 44 alin. 3 din Codul penal.
In consecinta, recursul inculpatului a fost respins.

LEGITIMA APARARE. ATAC MATERIAL, DIRECT, IMEDIAT SI INJUST


Pentru existenta legitimei aparari este necesar, potrivit art. 44 alin. 2 din Codul
penal, ca inculpatul sa se afle in fata unui atac material, direct, imediat si injust,
indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes obstesc si care sa puna in
pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc.
Cat timp nu a existat un atac efectiv din partea victimei care sa indeplineasca
cerintele inscrise in art. 44 din Codul penal, nu se poate retine ca fapta a fost
savarsita in stare de legitima aparare. Aprecierea de ordin subiectiv a inculpatului ca
victima ar putea declansa un atac impotriva sa ori ca ar urmari sa taie arbori din
padurea incredintata lui pentru supraveghere, in calitate de padurar, nu justifica
aplicarea art. 44 din moment ce victima nu a intreprins nici o actiune care sa aiba
caracter de atac iminent.
Decizia Secţiei penale nr. 1233 din 30 martie 1999
Prin sentinta penala nr. 66 din 6 aprilie 1998 a Tribunalul Vaslui, inculpatul
M.A. a fost condamnat pentru savarsirea infractiunii de vatamare corporala
prevazuta in art. 181 din Cod penal.
S-a retinut ca, in noaptea de 4 februarie 1996, in timp ce inculpatul, padurar
aflat in serviciu de patrulare, examina impreuna cu o alta persoana ce-l insotea,
cioata unui arbore taiat recent a trecut pe sosea, in apropriere de ei, partea vatamata.
Pentru ca partea vatamata nu s-a supus somatiei si a inceput sa alerge inculpatul a
pornit in urmarirea acesteia, a somat-o din nou si a tras un foc de avertisment cu
arma orientata in sus.
Continuand urmarirea, in momentul in care partea vatama a ajuns pe partea
opusa a unei rape, dupa ce a traversat-o, inculpatul a tras doua focuri de arma asupra
acesteia, impuscand –o in ambele picioare. Pentru ca partea vatamata a reusit, totusi,
sa mai fuga, inculpatul a urmarit-o in continuare si, apropriindu-se de ea, a armat din

57 din 66
nou si a apasat pe tragaci, fara sa se produca, insa, impuscatura. Fata de aceasta
situatie inculpatul a incercat sa loveasca partea vatamata cu patul armei, dar nu a
reusit, deoarece a fost impiedicat de persoana ce-l insotea.
Pentru vindecarea plagilor impuscate ce i-au fost produse la cele doua picioare,
partii vatamate i-au fost necesare 35 - 40 de zile de ingrijiri medicale.
Prin decizia penala nr. 301 din 13 octombrie 1998 a Curtii de Apel Iasi, au fost
respinse apelurile declarate de procuror si de inculpat si, admitandu-se apelul partii
civile, s-a dispus obligarea inculpatului sa plateasca daune morale.
Declarand recurs, inculpatul a cerut sa se dispuna achitarea sa, sustinand ca-i
sunt aplicabile dispozitiile art. 44 din Codul penal referitoare la legitima aparare.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 44 alin. 2 din Codul penal, este in stare de legitima aparare acela
care savarseste fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust,
indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes obstesc, si care pune in
pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc.
De asemenea, potrivit alineatului 3 al aceluiasi articol, este in stare de legitima
aparare si acela care din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari
proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul.
Or, inculpatul nu s-a aflat in nici una din situatiile prevazute in aceste texte de
lege, fiind dovedit ca, in momentul in care a executat cele doua focuri de arma, era
angajat in urmarirea partii vatamate, care traversase o rapa si ajunsese pe versantul
opus celui unde se gasea el, neputand sa exercite nici un atac impotriva lui.
Ca urmare, recursul inculpatului a fost respins.

LEGITIMA APARARE. ATAC MATERIAL, DIRECT SI INJUST.


IMINENTA ACESTUIA. PERICOl GRAV
Starile conflictuale anterioare dintre parti nu pot fi considerate atac imediat si
injust, decat daca sunt urmate de un act de violenta de natura a pune in pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat. Ca urmare, pentru a fi intrunite cerintele
legitimei aparari, riposta trebuie sa vizeze inlaturarea unui atac material, direct,
imediat si injust, de natura a pune in pericol grav persoana sau drepturile celui
atacat.

Decizia Secţiei penale nr. 724 din 26 februarie 1999


58 din 66
Prin sentinta penala nr. 39 din 15 ianuarie 1997 a Judecatoriei Piatra Neamt,
inculpata B.E. a fost condamnata pentru savarsirea infractiunii de vatamare corporala
grava prevazuta in art. 182 alin. 1, cu aplicarea art. 73 lit. b din Codul penal.
S-a retinut ca, la 13 septembrie 1995, in urma unui conflict provocat de
ginerele inculpatei, aceasta i-a aruncat, asupra feţei, o substanta caustica, cauzandu-i
pierderea vederii si alte vatamari ce au necesitat 100-105 zile de ingrijiri medicale.
Tribunalul Neamt, prin decizia penala nr. 257/A din 23 mai 1997, a respins
recursul inculpatei si, admitand recursul partii civile, a majorat despagubirile ce i-au
fost acordate de prima instanta.
Curtea de Apel Bacau, prin decizia penala nr. 587 din 23 octombrie 1997, a
admis recursul declarat de inculpata si, facand aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a raportat la
art. 10 lit. e din Codul de procedura penala si la art. 44 alin. 2 din Codul penal, a
dispus achitarea acesteia.
S-a motivat ca din actele dosarului rezulta ca victima, fire violente si cu
viciul betiei, a atacat-o de trei ori pe inculpata, iar aceasta, pentru a se apara, a
aruncat cu o substanta toxica asupra fetei victimei.
Impotriva acestei ultime hotarari s-a declarat recurs in anulare, sustinandu-se
ca in cauze nu sunt indeplinite cerintele art. 44 din Codul penal.
Recursul in anulare este fondat.
Se afla in legitima aparare, potrivit art. 44 alin. 2 din Codul penal, acela care
savarseste fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, indreptat
impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes public, si care pune in pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.
Din actele dosarului nu rezulta ca ginerele inculpatei ar fi indreptat impotriva
acesteia un atac material, direct, imediat si injust in sensul prevederilor acestui text
de lege, potrivit carora iminenta agresiunii presupune o durata infima de timp intre
atac si aparitia pericolului grav care, amenintand persoana sau interesele ei, impune
actiunea de aparare.
Relatiile conflictuale anterioare dintre victima si inculpata nu pot fi considerate
un atac iminent, de natura sa justifice teama inculpatei fata de victima, care incerca
59 din 66
sa deschida usa bucatariei pentru a intra in casa, astfel ca in mod corect s-a apreciat
de prima instanta si cea de apel ca atitudinea victimei a produs inculpatei o puternica
tulburare sub stapanirea careia a actionat, ceea ce constituie starea de provocare
prevazuta in art. 73 lit. b din Codul penal, iar nu aceea de aparare legitima.
Ca urmare, a fost casata decizia instantei de recurs, mentinandu-se condamnarea
inculpatei.

LEGITIMA APARARE. CONDITII. PERICOL GRAV


Nu se poate retine existenta legitimei aparari in legatura cu savarsirea
tentativei la infractiunea de omor, in cazul cand actiunea victimei consta doar in
declansarea unei certe violente cu fiica inculpatei, deoarece o astfel de fapta nu este
de natura a pune in pericol grav persoana sau drepturile acesteia.
Decizia Secţiei penale nr. 335 din 4 februarie 1999
Prin sentinta penala nr. 250 din 20 august 1997 a Tribunalului Hunedoara,
inculpata B.C. a fost condamnata pentru savarsirea tentativei la infracitiunea de omor
prevazuta in art. 20 raportat la art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b din Codul penal.
S-a retinut ca, la 16 aprilie 1996, auzindu-si fiica tipand in timpul unei altercatii
provocate de ginerele acesteia, inculpata a intrat in incaperea unde era cearta si i-a
aplicat victimei o lovitura de topor la cap, provocandu-i o fractura parietala cu
infundare.
Apelul declarat de inculpata a fost respins prin decizia penala nr. 130 din 14 mai
1998 a Curtii de Apel Alba lulia.
Declarand recurs, inculpata a cerut sa se constate ca a savarsit fapta in stare de
legitima aparare.
Recursul nu este fondat.
Nu se poate considera ca fapta a fost savarsita in stare de legitima aparare,
deoarece inculpata nu a actionat pentru a inlatura un atac care sa fi pus in pericol
grav persoana sa ori a fiicei sale. Cearta provocata de victima cu soacra sa, fiica
inculpatei, nu justifica riposta grava data de inculpata prin aplicarea loviturii de topor
asupra capului victimei, incat in mod corect s-a retinut in favoarea sa numai
circumstanta atenuanta a provocarii.
60 din 66
Ca urmare, recursul declarat de inculpata a fost respins.

LEGITIMA APARARE. CONDITII. EXERCITAREA ACTELOR DE


RIPOSTA DUPA INLATURAREA PERICOLULUI

Potrivit art. 44 alin. 2 din Codul penal, se afla in stare de legitima aparare
acela care savarseste fapta pentru a inlatura un atac imediat, material, direct si
injust in cazul in care fapta este savarsita dupa incetarea atacului, ea se situeaza in
afara unei aparari legitime, intr-o atare situatie urmand a se examina daca sunt
aplicabile dispozitiile art. 73 lit. b referitoare la circumstanta atenuanta legala a
provocarii.

Decizia Secţiei penale nr. 1764 din 6 mai 1999


Prin sentinta penala nr. 240 din 16 iulie 1998 a Tribunalului Bacau, inculpatul
B.Gh a fost condamnat pentru savarsirea tentativei la infractiunea de omor deosebit
de grav prevazuta in art. 20 raportat la art. 174 si art. 176 lit. a, cu aplicarea art. 37
lit. b si 73 lit. b din Codul penal.
S-a retinut ca, la 14 octombrie 1996, in timpul unui conflict declansat de partea
vatamata, A.G., inculpatul a aplicat acesteia mai multe lovituri in zona capului si a
strangulat-o, victima suferind un politraumatism grav, care i-a pus viata in pericol.
Curtea de Apel Bacau, prin decizia penala nr. 331 din 5 noiembrie 1998, a
respins recursurile declarate de inculpat si de partea vatamata.
Declarand recurs, inculpatul a sustinut ca a savarsit fapta in stare de legitima
aparare.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 44 alin. 2 din Codul penal, se afla in stare de legitima aparare acela
care savarseste fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust,
indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes obstesc si care pune in
pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc, iar in
conformitate cu alineatul 3 al aceluiasi articol este, de asemenea, in legitima aparare

61 din 66
acela care din cauza tulburarii sau temerii depaseste limitele unei aparari
proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul.
Este adevarat ca, asa cum corect s-a retinut de instante, conflictul a fost
provocat de victima, care a amenintat cu securea si cu un cutit pe inculpat si pe
fratele acestuia. Dar, din moment ce este necontestat ca inculpatul a reusit sa
dezarmeze victima si ca dupa aceea a exercitat asupra acesteia actele de violenta ce
i-au pus viata in pericol, se impune a se considera ca nu s-a aflat in stare de legitima
aparare, ci ca a actionat in conditiile circumstantei atenuante legale a provocarii
prevazute in art. 73 lit. a din Codul penal.
In consecinta, recursul declarat de inculpat a fost respins.

LEGITIMA APRARE. PROVOCARE. DELIMITARE

Pentru existenta legitimei aparari este necesar sa fie indeplinita si conditia,


inscrisa in art. 44 alin. 2 din Codul penal, ca atacul sa puna in pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat. Lipsa gravitatii pericolului nu poate legitima o
interventie de duritate extrema, care sa puna in primejdie viata agresorului. Intr-un
atare caz se va aprecia, insa, daca nu sunt aplicabile prevederile art. 73 lit. b
referitoare la provocare.
Decizia Secţiei penale nr 1042 din 23 aprilie 1998
Prin sentinţa penala nr. 275 din 30 iulie 1997 a Tribunalului Cluj, inculpata
M.C. a fost condamnata pentru savarsirea tentativei la infractiunea de omor
prevazuta in art. 20 raportat la art. 174 din Codul penal.
S-a retinut ca in seara de 15 februarie 1997, in timpul unui conflict ivit in urma
consumului de bauturi alcoolice, inculpata a aplicat, concubinului ei trei lovituri de
secure asupra capului, producandu-i leziuni pentru vindecarea carora au fost
necesare 45 de zile de ingrijiri medicale, viata acestuia fiind salvata datorita
interventiei chirurgicale neintarziate.
Apelul declarat de inculpata a fost respins prin decizia penala nr. 145 din 23
septembrie 1997 a Curtii de Apel Cluj.

62 din 66
Inculpata a declarat recurs, solicitand, intre altele, sa fie achitata pe motiv ca a
actionat in legitima aparare, pentru a-si salva tatal de la actele de violenta pe care
concubinul ei le exercita asupra acestuia.
Din examinarea criticii formulate, se constata ca, in adevar, din actele dosarului
rezulta ca, fiind in stare de ebrietate, concubinul inculpatei i-a aplicat mai multe
lovituri tatalui acesteia, iar inculpata, aflata si ea in stare de ebrietate, a intervenit in
conflict si a lovit pe agresor cu securea in cap.
Conditiile prevazute in art. 44 din Codul penal pentru existenta legitimei aparari
nu sunt intrunite, deoarece agresiunea la care era supus tatal inculpatei nu prezenta
un pericol atat de grav pentru viata acestuia incat sa justifice interventia inculpatei,
cu o duritate extrema, concretizata in loviturile aplicate cu securea asupra capului
victimei.
Este neindoielnic, insa, ca inculpata a actionat sub stapanirea unei puternice
emotii determinata de violentele exercitate de victima asupra tatalui ei, asttel ca sunt
intrunite conditiile cerute de art. 73 lit. b din Codul penal pentru a se retine, in
favoarea sa, circumstanta atenuanta a provocarii si a i se reduce pedeapsa in mod
corespunzator.
Ca urmare, recursul declarat de inculpată a fost admis in sensul aplicarii
prevederileor art.73 lit.b din Codul penal si reducerea pedepsei.

CAPITOLUL 5 – CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CAUZELE


JUSTIFICATIVE

63 din 66
Cauzele justificative au fost introduse în noul Cod penal37, revenindu-se la
prevederile existente la Codul de la 1937, legiuitorul aliniind legislatia penala
romaneasca la cea europeana. Codul penal roman sistematizeaza distinct aceste
cauze în raport cu cele care inlatura vinovatia, subliniind totodata caracterul obiectiv,
al primelor cauze prin aceea ca se transmit si participantilor, si caracterul subiectiv,
personal, al celorlalte prin aceea ca nu se transmit si asupra participantilor.
Inlaturarea conditiei ca fapta sa fie prevazuta de legea penala se poate privi
în doua feluri. În cazul dezincriminarii tipicitatea dispare in mod absolut ca urmare a
disparitiei modelului legal la care se putea face raportarea faptei. Exista si situatia,
insa, cand fapta prevazuta de lege poate fi inlaturata si atunci cand fapta concreta,
desi se raporteaza la un model de incriminare, aceasta nu este suficient pentru a-i da
caracterul de infractiune. Trebuie, deci, sa se verifice si cerinta ca fapta sa fie in
concordanta cu ordinea de drept in ansamblul ei (juridicitate), deoarece daca
intervine o cauza care inlatura juridicitatea faptei, atunci fapta este atat tipica cat si
antijuridica, intrunindu-se conditiile ilicitului penal, in aceste conditii fapta
constituind infractiune.
Prin fapta prevazuta de legea penala se intelege o fapta ilicita penal care
prezinta atat caracterul tipicitatii cat si caracterul antijuridicitatii.
Acest inteles se are in vedere in privinta cauzelor justificative, in calitate de
cauze care inlatura cerinta ca fapta sa fie prevazuta de legea penala.
Infractiunea presupune, ca cerinta esentiala, ca fapta savarsita sa
corespunda trasaturilor faptei incriminate (tipicitate); de aceea cand ne referim la
cauze justificative, in calitatea lor de cauze care inlatura tipicitatea, se are in vedere
faptul ca aceste cauze fac ca simpla tipicitate (concordanta cu norma de incriminare)
sa fie suficienta pentru existenta infractiunii, adica inlatura tipicitatea in mod relativ
numai ca o conditie esentiala si suficienta pentru existenta infractiunii .

De asemenea, fapta nu trebuie sa se comita in acele situatii in care ea este


socotita licita in raport cu ordinea de drept, situatii care fac ca fapta, desi tipica, sa nu
constituie infractiune, adica fapta sa fie antijuridica.
37
Legea nr. 301, din 28.06.2004
64 din 66
Cauzele (justificative) care inlatura caracterul ilicit al faptei:
- starea de necesitate;
- indesplinirea unei activitati impuse sau permise de lege ori a ordinului
superiorului;
- exercitarea unui drept subiectiv;
- consintamantul victimei.
Aceste cauze sunt situatii sau imprejurari in care este comisa fapta
producatoare de prejudicii si care determina lipsa unei conditii esentiale, de regula, a
vinovatiei, pentru ca fapta sa fie considerata ilicita si, drept urmare, sa angajeze
raspunderea civila a autorului acesteia.
Cat priveste primele doua cauze, care fac subiectul lucrării, in prezent nu
au o consacrare legala in Codul civil, fiind, insa definite in Codul penal si explicate
de doctrina si jurisprudenta din domeniu. Datorita acestei situatii normele Codului
penal referitoare la legitima aparare (art. 22) si cele privind starea de necesitate (art.
23) constituie dreptul comun pentru materia civila, fiind aplicabile, in acest domeniu,
prin analogie.
Proiectul Noului Cod civil preconizeaza doar sa evoce legitima aparare
(art.1100) si starea de necesitate (art.1101).

BIBLIOGRAFIE:
65 din 66
1) Teodor Dascăl – „Drept penal român – partea generală”, ed. CONCORDIA,

Arad, 2007;
2) M. A. Hotca – „Codul penal – comentarii şi explicaţii, ed. C.H. BECK,

Bucureşti, 2007;
3) V.A.Ionescu – „Legitima apărare şi starea de necesitate”, ed. STIINŢIFICĂ,

Bucureşti, 1972, Casa de Editură şi Presă „ŞANSA” – S.R.L., Bucureşti, 1997;


4) C. Mitrache – „Drept penal român – partea generală, ediţia a III-a revazută

şi adăugită”, Casa de editura si presa „ŞANSA” – S.R.L. – Bucureşti, 1997;


5) V. Dongoroz – „Drept penal”, ed. SOCIETĂŢII TEMPUS ŞI ASOCIAŢIA

ROMÂNĂ DE ŞTIINŢE PENALE, Bucureşti, 2000;


6) V. Dongoroz – „Drept penal”, Bucureşti, 1939;

7) G.Antoniu – „Vinovăţia penală”, ed. ACADEMIEI ROMÂNE, Bucureşti,

1995;
8) F. Streteanu – „Drept penal – partea genarală”, ed. ROSETTI, Bucureşti,

2003;
9) I. Noviceanu – „Curs de drept penal – partea generală”, ediţia 1912;

10) V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, Al.Boroi, I.Pascu, I. Molnar, V.Lazăr –

„Reforma legislaţiei penale”, ed. ACADEMIEI, Bucureşti, 2003;


11) G.Antoniu – „Noul cod penal”, ed. C.H.BECK, 2006;

12) G. Ionescu, I. Ionescu – „Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii

Supreme de Justiţie în materie penală 1990-2000”, ed. JURIS ARGESIS, 2002;


13) Legea nr. 301, din 28.06.2004 – publicata în Monitorul Oficial nr. 575
din 29.06.2004

66 din 66